OBIECTUL PSIHOLOGIEI

Deşi conceptele cu privire la obiectul psihologiei sunt extrem de numeroase,

prezentând contradicţii interne sau externe, deşi se închid în ele însele, nevoia de
sinteză a lor, cu scopul descoperirii elementelor comune, devine de mare
actualitate şi stringenţă. Ţinând cont de aceste elemente de conţinut, s-au conturat
patru perspective de abordare a obiectului psihologiei. Unii autori au considerat
viaţa psihică interioară ca obiect al psihologiei, alţii s-au refugiat în comportament,
în modul de exteriorizare a interiorităţii psihice. Sunt autori care cred că
activitatea, conduita individului ar fi esenţială pentru psihologie şi în sfârşit s-a
exprimat şi părerea că personalitatea, omul concret interpretat ca întreg, ca unitate
ar trebui să preocupe în cel mai înalt grad psihologia.

Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologiei

Aceasta a fost cea mai promovată modalitate de concepere a obiectului
psihologiei în perioada de început a acesteia. Cele mai răspândite forme ale vieţii
psihice interioare sunt:
- concepţia şi metoda introspecţiei;
- concepţia şi metoda psihanalitică.
Introspecţia este centrată pe studiul conştiinţei, iar psihanaliza este axată pe
investigarea inconştientului. Atât conştiinţa cât şi inconştientul sunt expresii ale
vieţii psihice interioare.

Introspecţionismul
Introspecţia apare într-o dublă accepţie: în calitate de concepţie şi ca metodă
de cercetare psihologică.
Din perspectiva introspecţiei, psihicul este conceput ca un cerc de fenomene
ce îşi au izvorul în ele însele, fără nici o legătură determinativă cu exteriorul.
Pentru a studia această realitate interioară, cercetătorul trebuie să se dedubleze în
obiect şi subiect al cercetării. Cum însă, dedublarea cercetătorului n-ar da decât
posibilitatea studierii propriilor funcţii psihice, nu şi a celor aparţinând altor
persoane, atunci, pentru a se putea realiza şi acest deziderat, introspecţionismul
recomandă empatia, adică transpunerea cercetătorului în trăirile şi stările psihice
ale altor persoane. Introspecţia mai poartă numele de psihologia conştiinţei,
deoarece studiază fenomenele conştiente.
Introspecţia îşi are originea în Germania, în Laboratorul de psihologie înfiinţat
de Wundt, în 1879 la Leipzeig. El a recurs la introspecţie în studiul conştiinţei ca
fapt mintal neobservabil direct şi nepretabil exprimării. Studiind timpul de reacţie,
care depinde atât de stimulul aplicat, cât şi de starea internă a individului, Wundt
făcea raţionamente tocmai asupra stării interne, psihice a individului.
În laboratorul lui Wundt au venit să se specializeze psihologi din toată lumea:
englezul Titchener, americanul Stanley Hall, rusul Behterev, românii Eduard
Gruber, Florian Ştefănescu-Goangă şi alţii.
Cel care duce introspecţia în America este Titchener. El a generat o orientare
psihologică ce poartă denumirea de structuralism. Din perspectiva
structuralismului sarcina psihologiei consta în a desprinde, a dezmembra structurile
psihice complexe în elementele lor componente şi a le studia pe fiecare după o
serie de criterii (natura, conţinutul, calitatea, intensitatea, durata). Această
concepţie era îndreptată împotriva zoopsihologiei americane, iar Titchener credea
că singurul scop al psihologiei este acela al unei mai bune cunoaşteri a conştiinţei
prin introspecţie, fără să-şi formuleze scopuri practice. Opinia aceasta era
îndreptată şi împotriva unei alte orientări psihologice din acea epocă, pe care
Titchener a denumit-o funcţionalism.
Cunoscut şi sub denumirea de „Şcoala de la Chicago”, funcţionalismul a fost
promovat de William James şi de doi dintre studenţii săi: Dewey şi Angell.
Funcţionalismul se ocupa de importanţa, semnificaţia şi rolul funcţiilor psihice în
vederea adaptării individului şi a organismului său la condiţiile de mediu.
Structuralismul şi funcţionalismul, orientări ce par a fi total divergente (prima
este abstractă şi teoretică, avându-şi modelul în chimie, a doua concretă şi practică,
cu modelul în biologie, interacţiunea dintre organism şi mediu) au însă un punct de
convergenţă: se întâlnesc în concepţia şi metoda introspecţionistă pe care le
practicau.
 Introspecţia a fost vehement criticată încă de la început, iar pe considerentul
practicării ei psihologia a fost contestată ca ştiinţă. Auguste Comte, pornind de la
premisa că trăirea psihică se modifică în momentul în care devine obiect de
investigaţie, arăta că atunci când are cine să observe, n-are ce observa, iar atunci
când există obiectul de observat, n-are cine să-l observe. Dat fiind faptul că în
introspecţie cercetătorul se dedublează în obiect şi subiect al cunoaşterii, rezultă că
subiectul este transformat de obiectul pe care urmează să-l cunoască.
În ciuda acestor limite, psihologia introspectivă s-a răspândit, a pătruns în
universităţi, în laboratoare, iar introspecţia ca metodă de cercetare a devenit
„metoda regală” a psihologiei. Introspecţia nu putea constitui pentru multă vreme
obiectul psihologiei datorită faptului că s-a conştientizat că viaţa psihică interioară
funcţionează nu doar la nivel conştient, ci şi la alte niveluri. Tocmai aceste niveluri
devin cu timpul obiectul predilect al cercetării în psihologie.

Psihanaliza
Sigmund Freud este cel care, fără să descopere inconştientul îl propune ca
obiect de cercetare al psihologiei. El introduce conceptul de „aparat psihic”,
elaborează o viziune dinamică asupra comportamentelor acestuia şi pune la punct o
tehnică de sondare a inconştientului.
Înainte de 1920, „aparatul psihic” era imaginat de Freud ca dispunând de trei
niveluri supraetajate: inconştientul, preconştientul şi conştientul, rolul esenţial
revenindu-i inconştientului.
Sub raport funcţional, inconştientul conţine pulsiuni ce se comportă ca
„fiinţele vii” pe când conştiinţa este doar „spectatoare”, ea observă şi permite sau
nu satisfacerea pulsiunilor inconştientului.
Preconştientul, sub raport topografic, cât şi funcţional este total insingnifiant.
El este un fel de „staţie de tranzit” unde tendinţele inconştientului şi ale conştiinţei
vin şi poposesc temporar înainte de a trece în structurile opuse fiecăreia dintre ele.
Inconştientul este sediul instinctelor sexuale înscrise în chiar structura
biologică, somatică a organismului. Singura raţiune de a exista a acestor instincte
este „descărcarea” şi consumarea lor adecvată, reducerea tensiunii, procurarea
plăcerii. Această descărcare nu se poate face oricând şi oricum, ci în conformitate
cu anumite reguli şi norme de convieţuire, de comportare socială. Dacă nu se
respectă aceste reguli şi norme, satisfacerea lor este barată, amânată sau chiar
repudiată de conştiinţă.
Freud considera că inconştientul funcţionează pe „principiul plăcerii”, căruia
îi acordă statutul de principiu fundamental al vieţii, în timp ce conştiinţa acţionează
după „principiul realităţii”, principiu care presupune gândirea, adică stabilirea unui
plan de acţiune, rezolvarea unor situaţii problematice.
Atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute necondiţionat, ele sunt
refulate, sunt trimise din nou în inconştient. O dată refulate ele nu dispar însă, nu
se potolesc, nu rămân inactive, ci acţionează cu şi mai mare forţă asupra
individului, cer cu şi mai mare tărie să fie satisfăcute. Cu cât conflictul dintre
libido (forţa, puterea instinctelor sexuale) şi conştiinţă este mai mare, cu atât
instinctele refulate caută căi proprii de a se satisface, chiar împotriva „voinţei”
conştiinţei. Instinctele sexuale refulate se satisfac sub formă de: acte ratate
(lapsusuri inexplicabile, uitări totale de nume proprii, de cuvinte străine, erori de
citit şi scris, stângăcii), vise şi stări morbide, nevrotice.
Perturbările comportamentale, ca forme de manifestare ale inconştientului şi
sexualităţii, sunt întâlnite atât la adult, cât şi la copil.
Freud instituie şi o metodă psihoterapeutică cu ajutorul căreia să reinstaureze
echilibrul „aparatului psihic”. Această metodă a fost denumită „metoda
psihanalizei” şi consta în readucerea în conştiinţa bolnavului a elementelor psihice
patogene în vederea „dizolvării” şi înlăturării răului provocat de formarea
simptomelor substitut.
După anul 1920, conştientizând o serie de limite ale concepţiei de până atunci,
Freud îşi revizuieşte postulatele de la care pornise şi se orientează spre segmentele
superioare ale vieţii psihice.
„Aparatul psihic” este împărţit în trei organizări structurale:
- Sinele (Id) – este echivalentul inconştientului din vechea clasificare, sediul
instinctelor, sursa primară a energiei psihice care trebuie consumată,
fundamentul pe care se construieşte personalitatea individului;
 - Eul (Ego) – este o „porţiune a sinelui” care sub influenţa lumii exterioare
suferă o dezvoltare specială, în sensul că din simplu organ receptor şi
protector în raport cu stimulii, devine un intermediar între sine şi lumea
exterioară;
- Supraeul (Superego) – este o structură specială ce se încheagă ca un
„precipitat” în perimetrul Eului prin care se prelungeşte influenţa paternă şi
maternă, iar prin intermediul ei influenţa mediului social mai general
(familial, şcolar, rasial, naţional). Copilul prin părinţi receptează idealurile
sociale, modelele admirate de el din viaţa publică.
Dintre aceste instanţe, cea mai importantă este, după părerea lui Freud, cea de-
a doua – Eul, care satisface simultan cerinţele Sinelui, Supraeului şi Realităţii.
Cu toate contribuţiile pe care psihanaliza le-a adus la redimensionarea
obiectului psihologiei, ea a generat şi „revizuiri” şi „reformări”, fapt care a dus în
timp la apariţia neo-freudismului.
Cei mai străluciţi reprezentanţi ai neo-freudismului sunt Karin Horney şi
Erich Fromm, ambii născuţi în Germania şi emigraţi în America, după o practică
psihanalitică în Europa. Neo-freudismul conservă ideile principale ale lui Freud
referitoare la natura umană, la forţele ei propulsatoare şi la tulburările psihice
funcţionale. Ei afirmă că o conduită nevrotică a omului este determinată de
impulsuri emoţionale inconştiente, numai că acestea nu sunt generate de instinctele
sexuale înnăscute, ci de factorii sociali.
Horney spunea că „Nevrozele sunt provocate de factori culturali”, iar Fromm
era convins că pe om nu-l formează instinctele şi înfrânarea lor, ci istoria. Deşi se
postulează rolul factorilor sociali în geneza şi soluţionarea tulburărilor psihice,
precumpănitoare rămâne tot dinamica psihică internă.