PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI

Psihlologia este ştiinţa care a resimţit cel mai dramatic efectele confruntărilor
dintre diferitele şcoli şi curente în scurta sa existenţă ca disciplină de sine
stătătoare.
În funcţie de natura obiectului de studiu, orice ştiinţă elaborează propriile
metode de cercetare. Cu cât acesta este mai complex, mai greu accesibil
observaţiei şi măsurării directe, cu atât mai mare devine posibilitatea ca să apară
divergenţe şi puncte de vedere diferite, cu consecinţe negative asupra unităţii
interne a ştiinţei. Această situaţie a dus la găsirea şi formularea unui set de
principii, cu valoare metodologică generală, care să circumscrie obiectul său de
studiu între coordonatele aceluiaşi cadru de referinţă.

Principiul determinismului
În cadrul oricărei ştiinţe, una din întrebările fundamentale la care se cere
găsirea unui răspuns este de ce se produce un fenomen sau altul în domeniul dat?
Nici psihologia nu poate ocoli răspunsul la această întrebare. Ea a traversat un
proces complicat de ezitări, oscilaţii şi exagerări între indeterminismul absolut,
psihicul fiind considerat un dat în sine, aprioric şi determinismul intrapsihic
(introspecţionism), considerându-se că psihicul îşi are cauza în el însuşi, ajungând
apoi la determinismul extern mecanicist (behaviorism), în acest din urmă caz
preluându-se modelul determinist din fizica clasică.
Principiul determinismului postulează necesitatea interpretării psihicului ca
rezultat al acţiunii factorilor externi (stimuli – mecanici, fizici, chimici sau semnale
purtătoare de informaţie) asupra organismului.
În psihologie avem de-a face nu cu un determinism cauzal unidirecţional, ci
cu unul imediat, de tip interacţionist, în care cauzele sau influenţele externe
interacţionează şi se procesează (prelucrează) prin intermediul condiţiilor interne.
Aşa se face că unul şi acelaşi stimul va produce transformări şi efecte
psihocomportamentale diferite, în diferite stadii de dezvoltare a unuia şi aceluiaşi
individ. Ansamblul condiţiilor interne prezintă deosebiri semnificative de la un
individ la altul, ceea ce face ca unul şi acelaşi stimul aplicat mai multor indivizi de
aceeaşi vârstă să producă efecte diferite.
Datorită complexităţii cauzalităţii psihice, cele mai multe legi care guvernează
viaţa psihică au un caracter probabilistic (statistic). Adică, fenomenele depinzând
de numeroşi factori sunt influenţate şi de legile probabilităţii. Înseamnă că nu se
poate exclude întâmplarea din desfăşurarea vieţii psihice. Dar, întâmplarea nu
elimină determinismul, ea provenind din întretăierea mai multor lanţuri cauzale (de
ex: Un student care învaţă pentru examenul de a doua zi, ieşind să se plimbe, vede
la un stand de cărţi o lucrare având legătură cu examenul. Foiletând-o, reţine unele
fapte pe care a doua zi, din îmtâmplare, le va putea utiliza în tratarea unuia din
subiecte. Iată o coincidenţă favorabilă). Toate actele au survenit într-o înlănţuire
cauzală, dar intersecţia lor nu era previzibilă, având o probabilitate foarte redusă.
Complexitatea vieţii psihice se datoreşte atât mediului extern, cât şi
ansamblului de condiţii interne. În ceea ce priveşte mediul extern, la componenta
naturală iniţială se va adăuga componenta socio-culturală. Astfel, principiul
determinismului extern se va completa cu principiul condiţionării social-istorice şi
istorico-culturale. Potrivit acestuia, psihicul uman este determinat, în structura şi
conţinutul său, de factori socio-culturali şi istorico-culturali. Aceştia se
concretizează, pe de o parte, în procesele obiectivate ale activităţii de cunoaştere,
de creaţie şi practice a generaţiilor anterioare, iar pe de altă parte, în acţiunea
educaţională specială care se exercită asupra individului încă de la naştere de către
societate (familie, şcoală, instituţii profesionale, mass-media, opinia publică). Este
evident faptul că o organizare psihocomportamentală specific umană se poate
asigura numai în măsura în care individul comunică şi interacţionează cu mediul
socio-cultural.
În ceea ce priveşte ansamblul condiţiilor interne, acesta este determinat de
complexitatea organizării structural-funcţionale a creierului uman, care permite
realizarea unei procesări calitativ superioare a fluxurilor informaţionale externe şi
de superioritatea structurilor psihice elaborate, care se impică în recepţionarea,
prelucrarea şi integrarea noilor informaţii.
 Pe parcursul ontogenetic se poate trece, în plan comportamental, de la
determinismul extern la cel intern, de la determinare la autodeterminare, dar
ipostaza primordială şi esenţială din punct de vedere metodologic este cea a
determinismului extern şi ea trebuie pusă la baza abordării psihicului.

Principiul dezvoltării
Viaţa presupune o permanentă transformare, o succesiune de procese prin care
se realizează schimburi materiale şi informaţionale între o vietate şi natură.
Această observaţie se aplică şi vieţii psihice care presupune o continuă activitate, o
continuă evoluţie. Ea este mai pregnantă în primii ani de viaţă, se încetineşte, dar
nu se opreşte decât aparent. De la o anumită vârstă apar involuţia, regresul, dar nu
stagnarea. Această continuă transformare este în funcţie de dezvoltarea biologică
(creierul ca orice organ îşi are evoluţia lui), dar mai ales intervin factorii sociali,
influenţa ambianţei sociale. Un rol îl au chiar factorii psihologici: conştiinţa de
sine, idealurile, speranţele care influenţează activitatea şi devenirea propriului
psihic.
Jean Piaget, arătând cât de importantă este cunoaşterea genezei unor operaţii
pentru înţelegerea structurii lor, a subliniat faptul că în evoluţie se pot distinge
două procese fundamentale:
- fenomenul de asimilare: condiţiile mediului sunt asimilate mecanismelor
pe care le posedă;
- procesul de acomodare: constă în modificări ale schemelor existente pentru
a se putea face faţă noilor situaţii.
Spre deosebire de animale, care nu transmit urmaşilor experienţa şi
acomodările psihice, omul concretizează cuceririle sale în obiecte (unelte), în
scrieri, documente în aşa fel încât noile generaţii să poată beneficia de ele.
Principiul dezvoltării impune o serie de exigenţe de ordin metodologic, printre
care putem aminti:
- cu cât o funcţie psihică este mai complexă şi se situează la un nivel evolutiv
mai înalt, cu atât înţelegerea şi explicarea ei reclamă dezvăluirea şi
cunoaşterea devenirii şi genezei ei, a stadiilor pe care le-a parcurs până la
 forma actuală (Piaget a demonstrat că înţelegerea şi explicarea adevăratei
naturi a operaţiilor formale ale gândirii nu sunt posibile fără cunoaşterea
stadiilor pe care le parcurge dezvoltarea inteligenţei – stadiul senzorio-
motor, stadiul operaţiilor concrete obiectuale, stadiul operaţiilor în planul
limbajului extern);
- interpretarea dezvoltării ca rezultat al interacţiunii complexe, contradictorii
dintre influenţele mediului extern şi ansamblul condiţiilor interne, dintre
înnăscut şi dobândit, dintre stabil, invariant şi modificabil, variabil
(interacţiunea dintre factorii biologici şi cei culturali).
Observarea tuturor funcţiilor, pentru a înţelege structura lor prezentă şi
perspectivele dezvoltării lor, rămâne o obligaţie principială pentru psihologul
cercetător.

Principiul organizării sistemice

Principiul sistemic presupune că psihicul, în ansamblul său, precum şi
diferitele sale componente desprinse ca obiect al cercetării concrete trebuie
considerate sisteme.
Bertalanffy este autorul teoriei sistemelor, pentru el sistemul fiind „orice
ansamblu de elemente aflate într-o interacţiune ordonată (non-întâmplătoare)”.
Dar ce este un sistem? „Sistemul este un ansamblu de elemente a căror
interacţiune duce la apariţia unor proprietăţi specifice, pe care nu le posedă
părţile constitutive ale ansamblului”. (ex: vedem în faţa noastră un trandafir. De la
el noi primim excitaţii care afectează separat ochiul, simţul olfactiv, cel tactil etc.
intervin şi numeroase imagini din trecut; noi nu percepem totuşi aceste aspecte
separat, ci avem o impresie globală, intensivă, caracteristică, pe care o identificăm
ca fiind o plantă numită trandafir).
Sistemele pot fi: închise (nu au cu alte sisteme decât relaţii energetice,
schimburi de energie) şi deschise (caracterizează fiinţele vii, ele realizând cu
ambianţa nu numai transfer de energie, ci şi schimburi de substanţă şi informaţie).
Psihicul este un sistem deschis, aspectul informaţional fiind cel hotărâtor.
 Psihicul este şi un sistem dinamic, în perpetuă transformare. Modificările
care survin au drept urmare reorganizarea întregului. Astfel, eul formează un
sistem. Experienţa îmbogăţindu-se, se capătă noi date, noi puncte de vedere despre
propria persoană, aşa încât imaginea eului evoluează.
Psihicul formează şi un sistem hipercomplex, având un mare număr de
elemente, fiecare din ele fiind la rândul lor sisteme (subsistemul cognitiv, în
interiorul căruia există sisteme perceptive, sisteme conceptuale).
Sistemul psihic este un ansamblu autoreglabil. Efectul unei reacţii psihice
este comunicat centrilor nervoşi, printr-o reţea de comunicare inversă, ceea ce
permite corectări, adaptări, ameliorări.
Principiul sistematizării ne obligă să nu uităm dependenţa multiplă a oricărui
proces de alte subsisteme şi de sistemul cel mai cuprinzător – persoana, eul ei.
Psihicul reacţionează întotdeauna unitar, reacţiile izolate ţin mai mult de stări de
regresie patologică.