PSIHOLOGIE

In teorie sunt delimitate trei tipuri de procese psihice:

 Procese psihice senzoriale (senzatia, perceptia, reprezentarea).

 Procese psihice cognitive (memoria, atentia, limbajul).
 Procese psihice afective (afectivitatea, motivatia, dorinta).

Fiecare proces psihic constituie un modul sau subsistem de activitate informationala

specializata, care este dotata cu autoreglaj.

Procesele psihice se clasifica dupa continutul lor informational, dupa structurile lor
functionale si operatorii, si dupa modul in care ele se organizeaza si se regleaza. In aceste
conditii, procesele pot fi divizate in senzoriale, cognitive sau intelectuale si reglatorii. Dupa
nivelul si succesiunea in care ele se formeaza, se disting procese primare si procese
secundare, caracteristice omului.

PRINCIPALELE METODE FOLOSITE IN INVESTIGAREA FENOMENELOR PSIHICE

Metoda observatiei consta in urmarirea intentionata si inregistrarea exacta si sistematica

a diferitelor manifestari comportamentale ale individului, dar si al contextului situational al
comportamentului.

Continutul observatiei il constituie:

 Simptomatica stabila: inaltime, greutate, trasaturi fizionomice, etc.

 Simptomatica labila: multitudinea comportamentelor si conduitelor flexibile ale
individului, cum ar fi conduita verbala, inteligenta, expresii afective, etc.

Metoda experimentului: spre deosebire de observatie, in experiment se intervine efectiv

din partea cercetatorului si se izoleaza variabilele cercetate.

Metoda convorbirii este, practic, o discutie angajata intre cercetator si subiectul

investigat, care presupune relationarea directa, fata in fata.

Metoda anchetei psihologice presupune recoltarea sistematica a unor informatii despre

viata psihica a unui individ, dar si interpretarea acestora in vederea desprinderii semnificatiei
lor psihocomportamentale.

Metoda biografica vizeaza strangerea cat mai multor informatii despre principalele
evenimente parcurse de individ in existenta sa, despre relatiile existente intre ele, dar si
despre semnificatia lor.
 Metoda analizei produselor activitatii: se considera ca in compunerile, desenele, creatiile
literare realizate de un individ, in modul de formulare si de rezolvare a unor probleme se
materializeaza diversele sale disponibilitati psihice.

Metodele psihometrice vizeaza masurarea capacitatilor psihice ale individului in vederea

stabilirii nivelului lor de dezvoltare. Cea mai cunoscuta si raspandita este metoda testelor
psihologice.

Metoda modelarii si simularii consta in crearea unor scheme logice ale organizarii si
desfasurarii diferitelor functii psihice (perceptie, gandire, memorie, etc) si tranferul lor pe
calculator pentru a fi reproduse (simulate). Astfel, devine posibila evidentierea diverselor
caracteristici si relatii noi in interiorul sistemului psihic. In afara modelelor logico-matematice
pot fi construite si modele materiale, obiectuale.

Metode de organizare, analiza si prezentare a datelor: datele obtinute in urma aplicarii

diferitelor metode de cercetare urmeaza a fi prelucrate si prezentate intr-o forma accesibila,
sintetica si relevanta. In acest scop sunt folosite metodele statistic-matematice si metodele
de prezentare grafica. Metodele statistic-matematice surprind relatiile cantitative dintre
fenomenele investigate. Printre acestea sunt amintite:

 Calcularea marimilor medii

 Calcularea gradului de variatie a distributiei
 Calcularea gradului de corelatie
 Calcularea semnificatiei

STRATEGII DE CERCETARE PSIHOLOGICA

Strategia cercetarii genetice presupunea studierea genezei si evolutiei fenomenelor

psihice si a comportamentelor in plan istoric-filogenetic si individual-ontogenetic.

Strategia cercetarii comparate este centrata pe surprinderea si evidentierea deosebirilor

calitative existente intre diferite etape evolutive ale psihicului, prin compararea psihicului
uman cu cel animal, a psihicului copilului cu al adultului.

Strategia cercetarii psihopatologice consta in studiul tulburarilor sau devierilor functiilor

psihice si comportamentale, in scopul completarii si precizarii legilor generale si particulare
de organizare si manifestare a psihicului normal.

Strategia cercetarii longitudinale presupune urmarirea unuia si aceluiasi individ de-a

lungul mai multor etape ale evolutiei sale.
 Strategia cercetarii transversale implica studierea mai multor indivizi aflati la niveluri
diferite de dezvoltare.

PRINCIPIILE PSIHOLOGIEI

Principiul determinismului extern (extrapsihic)

Acest principiu postuleaza necesitatea interpretarii psihicului ca rezultat al actiunii

factorilor externi (stimuli mecanici, stimuli chimici, stimuli fizici, semnale purtatoare de
informatie) asupra organismului. Atat in plan filogenetic/istoric, cat si in plan
ontogenetic/individual, existenta si influenta factorilor externi reprezinta conditia sine qua
non a producerii aparitiei si dezvoltarii psihicului.

Principiul relationarii neuro-psihice

Acest principiu a fost introdus in psihologie la inceputul secolului XX, dupa ce I. P. Pavlov a
generalizat notiunea de reflex asupra modului de functionare a scoartei cerbrale. Principiul
postuleaza ca:

 psihicul apare si se realizeaza permanent ca functie specifica a sistemului nervos;

nu se poate concepe existenta si manifestarea niciunei stari si niciunui proces
psihic concret, de la senzatie la gandire in afara unui mecanism neurofiziologic;
 creierul este organul psihicului, dar nu si sursa lui, sursa psihicului aflandu-se in
afara creierului, in influentele mediului extern si influentele mediului intern al
organismului (izolat de comunicarea cu mediul extern sau cu cel intern, creierul nu
va putea sa genereze psihic, in virtutea simplei sale structuri celulare interne);
psihicul nu este pre-existent si pre-format in structura celulara interna a creierului:
creierul va incepe sa ‘produca’ functii psihice specifice dupa intrarea sa in
comunicare cu sursele de informatie din mediul extern; neuronii, ca elemente
structurale de baza ale creierului, se incarca de functionalitate psihica, adica devin
‘neuropsihoni’ numai in masura in care au receptionat, au procesat, au stocat
informatii extrase din sursele externe.
 fiind functie a creierului si avand la baza procese de natura neurofiziologica,
psihicul nu poate fi redus sau identificat cu acestea: senzatia, perceptia, gandirea,
sentimentele, etc: sunt calitativ diferite fata de procesele nervoase fundamentale:
excitatia si inhibitia.

Principiul reflecatrii si modelarii informationale

 Se evidentieaza existenta mai multor forme de reflectare, corespunzatoare diferitelor
nivele de organizare-dezvoltare a sistemelor reale:

 reflectarea mecano-fizica si chimica, proprie sistemelor nevii.

 reflectarea biofiziologica, bazata pe excitabilitate, proprie sistemelor vii vegetale
(plantele).
 reflectarea psihica, bazata pe sensibilitate si sistem nervos, proprie sistemelor
animale si omului.

Acest principiu enunta faptul ca modelarea informationala este de doua tipuri: izomorfica
si homomorfica.

Principiul actiunii si al unitatii constiinta-activitate

Acest principiu postuleaza doua teze principale:

 forma primordiala de existenta si manifestare a psihicului este actiunea in plan

extern a copilului cu obiectele concrete din jur; dezvoltarea structurilor psihice
specifice se desfasoara dinspre exterior spre interior.
 intre constiinta, ca organizare subiectiva interna si activitate, ca manifestare
obiectiva externa, exista o relatie de dependenta si conditionare reciproca
permanenta.

Principiul genetic si al istorismului

Acest principiu impune urmatoarele exigente de ordin metodologic:

 pentru a intelege si a explica modul de organizare si functionare a vietii psihice la

un moment dat, este necesar sa fie luate in considerare dimensiunea sa genetica si
sa fie supuse cercetarii etapele evolutiei sale anterioare.
 cu cat o functie psihica este mai complexa, cu atat intelegerea si explicarea ei
reclama dezvaluirea si cunoasterea devenirii si genezei ei, a stadiilor pe care le-a
parcurs pana la forma actuala.
 interpretarea dezvoltarii ca rezultat al interactiunii complexe, contradictorii dintre
influentele mediului extern si ansamblul conditiilor interne, dintre innascut si
dobandit, dintre stabil, invariant si modificabil, variabil.
 admiterea mometului de discontinuitate pe traiectoria generala a dezvoltarii
psihocomportamentale .
 corelarea in cursul analizei a planului orizontal (sincronic) cu cel longitudinal
(diachronic),a planului ontogenetric cu cel filogenetic si istoric.
 Principiul sistemicitatii

Din acest principiu reiese ca schema logica generala a abordarii sistematice va lua
urmatoarea forma:

 desprinderea, pe baza unor criterii, a unei anumite entitati ca obiect de cercetare

si considerarea ei ca sistem.
 stabilirea mediului de referinta
 incadrarea sistemului astfel delimitat intr-una din clasele posibile de sisteme.
 alegerea in functie de clasa de apartenenta a metodelor adecvate de investigatie si
de analiza a datelor.
 alcatuirea profilului de stare si a profilului fazic.
 formularea legilor de organizare si functionare ale sistemului.
 stabilirea locului si rolului sistemului dat in cadrul sistemului inglobant,
supraordonat.

Caracteristice anatomice si fiziologice ale creierului uman

La om, raportul dintre creier si masa corpului este de 1/45. Raportul dintre creier si
maduva spinarii este de 50.

Fata de alte mamifere, emisferele cerebrale ale omului sunt mai mari in raport cu restul
encefalului; lobul frontal este mai mare; scoarta cerebrala este extrem de dezvoltata
(contine aproximativ 16 miliarde de neuroni), cu o imensa cantitate de fibre de asociatie; o
mare complexitate si varietate a diverselor regiuni ale creierului (peste 200 de campuri
corticale); se remarca o circumvolutiune parietala inferioara a carei suprafata este de zece
ori mai mare fata de zona corespunzatoare a cimpazeului. Toate aceste lucruri duc la
posibilitatea existentei unei vieti psihice de mare complexitate.

Elementele, ‘caramizile’ sistemului nervos sunt celulele nervoase, neuronii. Marimea lor
variaza de la 19 la 150 de microni. Au doua feluri de terminatii: dendritele prin care vine
excitatia la celula si un axon prin care pleaca excitatia din celula. Neuronii sunt legati intre ei,
formand o retea extraordinar de complexa. Axonii unor celule intra in legatura cu dendritele
ori corpul altor celule. O celula nervoasa intra in contact cu sute de alte celule nervoase. In
cazul neuronilor de asociatie, unul singur poate realiza pana la 10.000 de puncte de contact.
Insa niciodata nu se realizeaza o lipire a unui axon de o dendrita ori de corpul altei celule: de
fiecare data ramane o foarte mica distanta, spatiu denumit sinapsa. Prin sinapsa, legatura
intre terminatiile nervoase se realizeaza pe cale chimica. Influxul nervos se propaga de-a
lungul neuronilor cu o viteza maxima de 10m/s. Neuronii sunt sustinuti de alte celule care ii
hranesc, alcatuind nevroglia.

Principalele parti ale sistemului nervos central sunt:

 maduva spinarii (este aflata in coloana vertebrala) contine centrii reflexelor

neconditionate si este calea prin care trec fibrele senzitive ce duc la creier, dar si
cele motorii care coboara de la creier, aducand la perifeire comenzile sale.
 mielencefalul (bulbul rahidian, sau ‘maduva prelungita’) cuprinde centrii vitali
comandand respiratia, digestia, dar si unele refleze de aparare; influenteaza si
bataile inimii, accelerandu-le sau rarindu-le; insa bataile inimii sunt comandate de
proprii ei centri nervosi.
 metencefalul (creierul posterior): i se spune si ‘creierul mic’; regleaza echilibrul
corpului si tonusul muscular, influentand si realizarea precisa a miscarilor fine.
 mezencefalul (creierul mijlociu) este constituit din pedunculii cerebrali (a caror
functie consta in asigurarea tonusului muscular, inclusiv reglarea miscarilor) si
tuberculii cvadrigemeni; acestia din urma asigura reflexele legate de auz si cele
implicate in miscarile ochilor.
 diencefalul (creierul intermediar) se compune din talamus ce constituie un centru
intermediar, o ultima statie a sensibilitatii inainte de a se proiecta pe cortex. A
doua parte a diencefalului o constituie hipotalamusul, cel mai important
coodonator si regulator al functiilor organelor interne; el intervine in
termoreglarea corpului, in metabolismul apei, in metabolismul glucidelor,
influentand si activitatea sexuala; are rol in declansarea expresiilor emotionale
(frica, furia, etc); in hipotalamus s-a gasit un centru care, odata excitat, produce
puternice senzatii de placere; in apropierea lui se afla si centrul opus, care, atunci
cand este excitat, provoaca dureri foarte mari; hipotalamusul are sub control si
glanda hipofiza cu rol conducator in sistemul endocrin.
 telencefalul (emisferele cerebrale): include si corpii striati; activitatea lui face
posibil psihicul constient; este cea mai importanta parte a creierului.
 * in planseul trunchiului cerebral (cuprinzand mielencefalul, metencefalul si
mezencefalul) se afla un fel de plasa cu celule mici, numita formatia reticulara,
avand functia de stimulare si de activare a cortexului, declansand trezirea si starea
de vigilenta.
 * sistemul limbic, aflat in jurul pedunculilor cerebrali, are un rol important in
reglarea expresiilor emotionale.

Cele doua emisfere cerebrale sunt separate printr-o fisura longitudinala, iar fiecare dintre
ele are santuri profunde (numite scizuri) care le imparte in patru lobi principali: lobul frontal,
lobul temporal, lobul occipital si lobul parietal.
 Suprafata creierului este de culoare cenusie si consta intr-un strat de neuroni cu o
grosime de 3 mm, numit cortex. Propriu-zis, cortexul e format din sase straturi de celule
nervoase, totalizand circa 16 miliarde de neuroni sustinuti de circa 100 de miliarde de celule
mai mici formand nevroglia. Intre neuronii din cortex, intre ei si cei din celelalte portiuni ale
creierului exista un numar imens de dendrite si axoni formand masiva masa alba a creierului
mare.

Suprafata creierului este de 2500 cm patrati. Daca ar putea fi puse cap la cap, vasele
capilare purtatoare de glucoza si oxigen, ar realiza un vas lung de 1.200 km. Lungimea
fibrelor nervoase din sistemul nervos central, puse cap la cap, ar forma un sir de 5 milioane
de km.

In ansamblu, cortexul indeplineste patru functii:

 Functia senzitiva: fibrele aferente de la organele senzoriale se proiecteaza in

diferite regiuni ale cortexului (dupa ce trec prin talamus): cele optice in occipital,
cele auditive in temporal, cele din piele (tactile, termice, dureroase) intr-o margine
a scizurii lui Rolando, in circumvolutiunea central posterioara (marginea anterioara
a lobilor parietali). Datorita inversarii fibrelor senzitive, cele provenind din partea
dreapta a corpului se termina in emisfera stanga si invers.
 Functia motorie: centrii care comanda miscarile involuntare formeaza sistemul
extrapiramidal, implicand cerebelul si ganglionii bazali. Sistemul piramidal regleaza
miscarile voluntare.
 Functia psihica este asigurata de neuronii de asociatie, aflati intre zonele de
proiectie, neuroni care leaga zonele senzoriale de cele care declanseaza miscarile,
cat si nivelul cortexului cu cel al zonelor subcorticale. Aceste zone permit formarea
reflexelor conditionate, invatarea, memoria, perceptia, gandirea, etc. Centrii
motori ai vorbirii se afla in lobul frontal, cei care asigura intelegerea cuvintelor in
temporal, iar intelegerea scrisului intr-o zona parietala inferioara.
 Functia vegetativa este reglata de centrii aflati in lobul frontal, care influenteaza
sistemul simpatic si parasimpatic, deci, indirect, activitatea organelor interne.

Reglarea activitatii organelor interne si rolul glandelor endocrine

In afara sistemului nervos central actioneaza sistemul nervos vegetativ, care dirijeaza
direct functionarea organelor interne. Este format dintr-un lant ganglionar situat de o parte
si de alta a sirei spinarii. Acesti ganglioni nu primesc fibre senzoriale: sunt legati direct de
maduva spinarii si de organele interne.

Exista doua sisteme: sistemul nervos simpatic (stimuleaza activitatea organelor interne) si
sistemul nervos parasimpatic (are un rol inhibitor asupra acelorasi organe).
 Sistemul nervos vegetativ isi are centrii in maduva spinarii, controlata la randul ei de catre
hipotalamus si, prin acesta, chiar de centrii corticali. De aceea supararile si stresul pe termen
lung duc la declansarea unor boli organice (ulcer, tensiune arteriala, diabet, etc).

Glandele endocrine au, de asemenea, un rol legat de activitatea psihica. Functia lor este
dependenta de sistemul nervos, in special de hipotalamus, care actioneaza asupra hipofizei.
Aceasta este o glanda cu rol conducator, furnizand hormoni ce stimuleaza activitatea
celorlalte glande, reglandu-le astfel propriile lor secretii.

Cateva dintre glandele endocrine au o influenta notabila asupra vietii psihice, si anume:

 tiroida: prin hipersecretie cauzeaza nervozitate, tremuraturi, duce la apatie si chiar

la cretinism (cazul aparitiei gusei endemice, cauzata de lipsa iodului).
 suprarenalele: miezul lor produce un hormon medulosuprarenal: adrenalina.
Aceasta accelereaza bataile inimii, intensifica respiratia si metabolismul in general;
totodata apare o vasoconstrictie periferica si o vasodilatatie coronariana: este o
pregatire pentru efort, pentru lupta (prezenta in cazul unei emotii puternice).
Partea exterioara secreta un hormon corticosuprarenal, important pentru sporirea
resurselor energetice ale organismului. Deficitul acestuia creeaza o stare de
oboseala, epuizare, astenie. Totodata, el influenteaza si comportamentul sexual.
 glandele endocrine sexuale: au un rol insemnat in aparitia caracteristicilor sexuale
secundare si a instinctului sexual. Datorita lor, barbatul are un comportament mai
energic, mai ferm, mai combativ decat femeia.

A: Formele vietii psihice: constiinta si inconstientul

Exista doua feluri de constiinta: una implicita (primitiva, nediferentiata, care exista si la
animalele superioare) si o alta reflexiva (constiinta de sine, de eu, specific umana).

Constiinta implicita este doar o constiinta de ceva. Consta intr-o separare confuza a fiintei
mele de alte obiecte sau fiinte. Ca exemplu: vad o scara in fata mea si reactionez pentru a o
urca, ceea ce presupune o cunoastere a unui obiect diferit de mine si fata de care stiu sa
reactionez. O asemenea constiinta o gasim si la speciile animale avansate. Constiinta
implicita este o structurare a trairilor prin care noi ne simtim participanti la tot ce se
intampla (ceea ce presupune o separare intre noi si celelalte obiecte sau fiinte). Constiinta
implicita este o constiinta de ceva: ne simtim prezenti intr-o realitate distincta de noi. Ea
implica separarea mea de lume si de ceilalti.

Constiinta reflexiva este caracteristica omului si consta in constiinta clara a unui eu care
actioneaza in mod responsabil. Aceasta forma de constiinta nu exista la copilul mic. Ea
solicita existenta unei capacitati de discutie interioara.
 Formarea constiintei de sine: constiinta de sine (explicita) este precedata de sentimentul
de sine, stare confuza, dinaintea momentului cand persoana va judeca, va aprecia modul sau
de existenta. La baza evolutiei constiintei sta formarea treptata a unei scheme corporale si a
unei imagini a propriului corp.

Inconstientul: exista un numar mare de fenomene si de reactii psihice care intervin in

activitatea noastra, fara a ne da seama de prezenta lor. Ansamblul lor, ca si al posibilitatilor
de actiune existente, neactualizate, este denumit, in mod obisnuit, ‘inconstient’. In primul
rand, in inconstient este inclus intregul bagaj de cunostinte, imagini, idei achizitionate si care
nu ne sunt utile in prezent, ele ramanand intr-o stare de latenta (unele pot fi reactualizate
frecvent, altele niciodata). De asemenea, in inconstient se mai gaseste toata rezerva de acte
automate, priceperi si deprinderi care nu sunt necesare pentru moment (stiinta de a dansa,
de a conduce un automobil, etc); ele intervin cand o cere situatia prezenta. Tot in inconstient
sunt inglobate si unele perceptii obscure (sub pragul la care devin constiente), dar
influentand comportamentul (multi excitanti conditionati pot ramane in afara constiintei);
afectivitatea este in mare parte inconstienta: teluri, dorinte, sentimente care n-au legatura
cu momentul prezent; in ce priveste sentimentele, chiar si cand sunt actualizate, cand
intervin in conduita, ele nu sunt constiente in intregimea lor (imi dau seama ca imi iubesc o
ruda, dar nu stiu ce sacrificii as putea sa fac pentru a o vedea multumita). Inconstientul este
legat de constient, influentandu-l permanent. Toata experienta noastra, influentata de
tendintele innascute, de mediu, de educatie se structureaza, treptat, intr-un vast sistem, in
care se pot distinge subsisteme ale fenomenelor preponderant cognitive sau motorii ori
afective; tot acest sistem, aceasta structura a personalitatii influenteaza in permanenta
fenomenele psihice actuale: perceptiile, gandirea, sentimentele, actele de vointa; el tinde sa
le dea o forma corespunzatoare tendintelor formate, structurii dobandite a personalitatii.
Asadar, prin inconstient se poate intelege structura personalitatii ce influenteaza constiinta,
dar care treptat se amplifica, se modifica in functie de noile experiente.

*Sigmund Freud a descris trei instante in ultima sa teorie asupra structurii psihicului:

- sinele (id), care ar fi principalul sediu al inconstientului, imaginat ca un rezervor unde

clocotesc toate dorintele si instinctele noastre; savantul a caracterizat doua instincte
esentiale: instinctul vietii, tendinta spre placere (libido), pe care mereu a identificat-o cu
tendintele sexuale, si instinctul mortii, al distrugerii (thanatos); ambele instincte incearca
mereu sa-si faca simtita prezenta, dar sunt tinute in frau de urmatoarea instanta, ‘supraeul’.

- supraeul (superego) este alcatuit din normele, imperativele morale, din idealul eului;
se formeaza datorita interventiei parintilor, care infraneaza tendintele copilului neconforme
cu moralitatea.

- eul (ego) constuie cea de-a treia instanta, principalul sediul al constiintei; el tine cont
de dorintele prezente in ‘sine’, de interdictiile ‘supraeului’, cautand un compromis intre ele,
in functie de realitate; acest compromis obliga eul sa alunge in inconstient toate tendintele si
toate aspiratiile care nu se pot realiza (fenomen denumit de savant ‘refulare’).

*Dupa ultimele cercetari efectuate, se pune la indoiala corectitudinea clasificarii date de

savant, dar si corectitudinea argumetarilor facute de el.

B: Extremele vietii psihice: atentia si somnul

Atentia si calitatil ei

Volumul de informatii receptat de organele senzriale ale omului ajunge pana la 100.000
de biți pe secunda (bitul este unitatea de informatie exprimata printr-un logaritm in baza 2;
un bit este egal cu 2 la puterea 1, deci cu o alternativa a doua posibilitati). Din aceasta
cantitate nu ajung in constiinta decat 25-100 biți pe secunda. In acest proces, un rol central il
indeplineste atentia, ea fiind o focalizare a constiintei. Atentia consta in orientarea si
concentrarea activitatii psihice cognitive asupra unui obiect sau fenomen.

Manifestarile si efectele atentiei sunt:

 orientarea constiintei intr-o anumita directie: acest lucru asigura o selectie a unor
impresii, ce apar cu maxima claritate, in raport cu altele care apar mai sterse.
 concentrarea, intensificarea impresiei: s-a demonstrat experimental ca daca se
prezinta unor subiecti o succesiune rapida de stimuli puternici si slabi, cerandu-le
subiectilor sa urmareasca atenti producerea stimulilor slabi, diferentele percepute
intre stimuli apar mai mici decat atunci cand atentia se fixeaza la cei puternici.
 claritatea : s-a demonstat ca, aproape mereu, claritatea unui obiect asupra caruia
ne concentram atentia sporeste.
 rapiditatea perceperii unui eveniment: cand se urmareste atent sosirea unui
prieten intr-o piata aglomerata, prietenul este observat mai repede decat atunci
cand nu este asteptata venirea lui.
 modificarile motorii si expresive: sunt caracteristici bine cunoscute ale concentrarii
atentiei; cand se asteapta un eveniment indepartat, capul si sprancenele se ridica,
apar cute orizontale pe frunte, ochii sunt larg deschisi, insa cand, in atentia
interioara, se incearca amintirea cat mai exacta a unui text, apar reactii inverse:
plecarea capului, coborarea sprancenelor, ochii sunt aproape inchisi.

Se pot distinge mai multe forme ale atentiei. Se pot da doua clasificari ale acesteia. Prima
este in functie de obiectul ei:
  atentia in expectativa: se manifesta atunci cand se asteapta un anumit eveniment
sau semnal la care este nevoie de o reactie prompta; se mai vorbeste in acest caz
de vigilenta.
 atentia exterioara: este prezenta cand se urmaresc obiecte si fenomene din mediul
ambient, sau miscarile si actiunile noastre.
 atentia interioara: se concentreaza, prin dedublare, asupra vietii interioare, asupra
propriilor imagini, ganduri, sentimente; este atentia angrenata in actul de
introspectie.

Atentia se mai poate clasifica si dupa proprietatile intrinseci ale acesteia:

 atentia involuntara: se realizeaza de la sine, fara efort; este pasiva cand orientarea
este provocata de excitanti exteriori, de obicei noi sau puternici.
 atentia voluntara: presupune un efort de vointa, care de multe ori poate fi intens.
 atentia postvoluntara: se manifesta atunci cand un individ se concentreaza asupra
unei activitati care nu ii place, dar in virtutea exercitiului si experientei, ea incepe
sa il atraga, si individul ajunge sa o efectueze cu placere, fara sa mai fie nevoie de
efort voluntar (de exemplu: un copil pus sa cante la un instrument muzical, plicitsit
de exercitiile monotone necesare, dar care, dupa ce dobandeste priceperea
necesara, incepe sa-i placa muzica si nu mai este necesara interventia vointei).

Exista mai multi factori care favorizeaza concentrarea atentiei:

 conditii externe: - noutatea obiectelor, fenomenelor

- intensitatea stimulilor
- miscarea, schimbarea, variatia
 factori interni: interesul este cel mai important; ceea ce prezinta interes atrage cu
usurinta atentia; interesul este subordonat motivatiei.

Unele calitati, insusiri ale atentiei, pot varia de la o persoana la alta, ele putand fi
considerate aptitudini in legatura cu exercitarea unor profesii:

 capacitatea de concentrare: gradul prin care un individ se adanceste intr-un

anumit studiu se poate masura prin rezistenta la excitanti perturbatori (zgomotul
de exemplu).
 stabilitatea atentiei desemneaza posibilitatea unei concentrari mai indelungate sau
mai scurte.
 volumul se refera la numarul de elemente care pot fi cuprinse deodata in centrul
atentiei.
  distributia este o proprietate a atentiei mult discutata, constand in capacitatea de
a urmari simultan mai multe surse de infromatie, mai multe obiecte sau activitati;
este certa limitarea canalului de informatii creat prin atentie, iar distributia pare a
fi posibila prin comutare rapida datorita mobilitatii atentiei (care poate fugi de la o
sursa la alta in 0,05 secunde); unii psihologi folosesc termenul de ‘distributie’, in
timp ce altii il folosesc pe cel de ‘mobilitate’.

Psihologii vad in atentie o functie de sinteza, care organizeaza procesele psihice intr-o
directie precisa, constituind un flux bine dirijat si intens. In ce priveste atentia, afectivitatea
joaca un rol important: ceea ce ne intereseaza, ceea ce corespunde dorintelor,
sentimentelor noastre ne retine cu usurinta atentia.

Asadar, atentia este o forma a vietii psihice, constand intr-o focalizare a constiintei, intr-o
intensificare a ei in jurul unui anumit domeniu, care este limitat. Atentia este un monoideism
relativ, facilitat de interventia motivatiei si a afectelor.

Somnul si formele sale

Somnul este caracterizat de lipsa atentiei si de lipsa constiintei. Somnul constituie o stare
de inactivitate relativ generala, concomitenta cu o rupere a contactului cu realitatea. Totusi,
in timpul somnului continua activitatea organelor interne, iar instalarea inhibitiei in scoarta
consta in declansarea unei activitati de asimilatie, de recuperare energetica a neuronilor. In
timpul somnului, in creier continua sa existe portiuni active prin care se pastreaza un contact
cu realitatea, ele avand posibilitatea de a declansa oricand trezirea.

Odata cu aparitia electroencefalografului, somnul a putut fi studiat in mod obiectiv. S-a

putut stabili existenta unor lungimi de unda, caracteristice diferitelor stari psihice:

- unde cu 10 Hz pe secunda: caracterizeaza o stare de veghe,

de relaxare, cu ochii inchisi.
- unde cu 20 Hz pe secunda: caracterizeaza o stare de activitate
cerebrala
- unde cu 40 Hz pe secunda: caracterizeaza o stare de activitate
cerebrala.
- unde cu 2 Hz pe secunda: caracterizeaza un somn profund,
somnul lent.

In somnul lent, persoana este imobila, respiratia este rara, ritmul cardiac relativ scazut.
Dupa 90-120 minute, tabloul somnului se schimba brusc: se vad, sub pleoape, miscari rapide
ale ochilor, apar miscari ale degetelor, uneori smucituri ale trunchiului si membrelor, inclusiv
variatii ale tensiunii arteriale si neregularitati ale respiratiei. Aspectul undelor cerebrale
emise de creier se schimba, ele semanand mai mult cu cele din starea de veghe. Acesta este
asa numitul somn paradoxal (sau activat, desincronizat). Mai este numit si somnul REM (de
la ‘rapid eyes movement’). El dureaza intre 3 si 60 minute, dupa care se reinstaleaza somnul
lent. In fiecare noapte, somnul REM apare de 3-6 ori. Somnul REM nu este superficial.
Trezirea unei persoane se face mai greu cand este in starea REM decat in aceea a somnului
lent, iar tonusul muscular este mai scazut.

C: Psihologia invatarii
In psihologie, termenul de ‘invatare’ are un inteles mai larg decat in vorbirea obisnuita.
Unii psihologi sustin ca invatarea este procesul dobandirii de catre fiinta vie a experientei
individuale de comportare. De aici rezulta ca tot ce nu este innascut este invatat. Astfel,
invatarea implica formarea gandirii abstracte, nasterea sentimentelor complexe, constituirea
vointei si a trasaturilor de personalitate, etc.

Activitatea nervoasa superioara este explicata de Pavlov prin dinamica a doua procese:
excitatia (procesul declansarii sau intensificarii unei activitati) si inhibitia (care duce la
oprirea sau la diminuarea unei activitati). Potrivit unor legi, aceste doua procese se succed si
alterneaza pe suprafata cortexului.

Pavlov descrie doua activitati nervoase fundamentale:

 reflexele neconditionate (innascute) ce constau in legaturi constante intre anumiti

agenti ai mediului, receptionati de organele senzoriale, si anumite activitati ale
organismului. Reflexe neconditionate sunt si: clipitul la producerea unei lumini
puternice, retragerea mainii cand atingi un corp incins, salivarea cand punem in
gura pesmet uscat, etc.
 reflezele conditionate sunt legaturi temporare intre nenumarati agenti ai mediului,
receptionati de organele noastre senzoriale si anumite activitati ale organismului.
Acestea se formeaza in conditii bine precizate si din acest motiv sunt numite
‘conditionate’. Totodata, ele pot disparea, de aceea sunt numite legaturi
temporare (de exemplu, un caine este legat in curele pentru a nu se deplasa; se
aprinde o lumina, pe care animalul nu poate decat sa o priveasca; imediat dupa
aceea, animalului i se da pesmet, ceea ce ii provoaca o salivatie; acest procedeu se
repeta o perioada, dupa care, la aprinderea luminii, cainelui nu i se mai da pesmet,
insa s-a constatat ca animalul saliva; acesta este un reflex conditionat).
 Exista trei tipuri de excitanti:

 indiferenti (cand nu produc decat o reactie de orientare: intoarcerea capului catre

stimul, sau privirea acestuia cu atentie).
 neconditionali (daca produc aparitia unui reflex neconditionat).
 conditionali (cei ce conduc la producerea unei reactii conditionate).

Deci, pentru a forma un reflex conditionat, este nevoie ca un excitant indiferent sa fie
transformat intr-un excitant conditional.

Imitatia inlesneste mult invatarea, in special in domeniul priceperilor motorii si al manuirii

uneltelor.

Multe legaturi temporare, obtinerea multor cunostinte se bazeaza pe reflexul curiozitatii,

si pe reflexul interesului de cunoastere.

In ce priveste rapiditatea invatarii, intarirea nu joaca neaparat un rol crucial, insa

influenteaza mult trainicia celor invatate, contribuind la sedimentarea lor.

Se disting opt tipuri de invatare, care sunt ierarhizate in functie de complexitatea lor:

 invatarea de semnale (cand sugarul invata sa-si recunoasca mama, nu numai dupa
voce, ci si dupa imaginea vizuala).
 invatarea stimul-raspuns (cand sugarul invata o reactie simpla: sa-si tina singur
biberonul).
 inlantuirea de raspunsuri (este prezenta in invatarea unui act mai complex, ca
mersul pe bicicleta).
 asociatiile verbale (se formeaza cu prilejul invatarii cuvintelor si al ascoierii lor in
propozitii).
 invatarea discriminarii de culori, forme, litere, numere (duce la precizia
diferentierii perceptiilor).
 insusirea notiunilor (consta in a incadra obiectele intr-o clasa si in a raspunde
acestei clase ca intreg).
 invatarea notiunilor definite si a regulilor (notiunile abstracte care se asimileaza
prin punerea lor in relatie cu altele).
 rezolvarea de probleme (reprezinta cea mai grea sarcina, cel mai complex tip de
invatare, presupunand toate celelalte tipuri mentionate anterior).

Invatarea umana se caracterizeaza mai putin prin incercarile efective (omul si le

imagineaza doar), si mai mult prin insusirea si aplicarea mijloacelor gasite de generatiile
anterioare. Cele mai mari eforturi ale omului constau, in general, in insusirea experientei
acumulate anterior de zecile de generatii ale stramosilor sai.
 Unii psihologi inteleg prin invatare procesul de insusire a cunostintelor si a priceperilor
acumulate de omenire, cat si de formare a capacitatilor necesare utilizarii lor.

Se pot distinge doua faze in actul de invatare:

 faza initiala, in care ne luptam cu anumite dificultati, cu rezolvarea unei probleme;

aici au un rol preponderent perceptia, imaginatia, gandirea; odata gasita
rezolvarea, urmeaza faza a doua.
 faza a doua, cand se urmareste consolidarea solutiei, acum fiind pe primul plan
functia memoriei; in tot timpul invatarii sunt insa esentiale motivatia, afectivitatea
si vointa.

Despartindu-se fenomenele psihice de cele strict biologice, s-a inradacinat o clasificare in

trei grupe:

 fenomenele de cunoastere (cognitive, aici fiind vorba de senzatii, perceptii,

reprezentari, memorie, imaginatie, limbaj si gandire).
 procesele afective (trebuintele, aspiratiile, motivatia, emotiile, sentimentele).
 reactiile motorii (reflexele, instinctele, deprinderile si actiunile voluntare, vointa).

In orice proces psihic se pot distinge aspectele cognitive, afective si motorii.

O diviziune necesara (mai ales cand este studiata persoana, psihicul in formele sale
concrete) este aceea intre fortele psihice (care declanseaza si orienteaza comportamentul:
impulsuri, interese, sentimente, fenomene voluntare) si functiuni psihice (cele care descriu
structura, modul de actiune: perceptia, memoria, gandirea, etc).

D: Senzatiile
Fiind fenomen cognitiv (ca toate celelalte capitole care vor urma), senzatia este
cunoasterea unei insusiriseparate a unui obiect sau fenomen, in momentul cand acesta
actioneaza asupra unui organ sensorial. Senzatia presupune nu doar un organ sensorial, ci un
intreg aparat ‘analizator’, acesta fiind compus din organul sensorial, nervul afferent
(sensorial) si o regiune corespunzatoare din scoarta cerebrala (zona de proiectie).

Se pare ca nu exista senzatie produsa de cause externe, ci exista numai o senzatie a starii
nervilor nostril, produsa de cause externe. Organele senzoriale au fiecare o energie specifica
lor, noi cunoscand numai aceasta energie, si nu excitantii externi.
 Aspectele senzatiei:

 aspectul cognitive, reprezentativ consta in oglindirea unui anume aspect al lumii

exterioare, tradus intr-un specific al fiecarui organ sensorial.
 Aspectul afectiv: orice senzatie are o tonalitate afectiva agreabila sau dezagreabila.
 Aspectul motor, activ: variate miscari permit producerea si discriminarea
senzatiilor.

Clasificari ale senzatiilor

Din punct de vedere biologic, in functie de modul de excitare a organelor de simt, se

deosebesc senzatiile:

 Tangoreceptorii in cazul senzatiilor ce presupun un contact direct al obiectului cu

organul sensorial (senzatiile de tact, temperature, durere, gust).
 Telereceptorii cand obiectele actioneaza de la distanta asupra simturilor noastre
(mirosul, auzul, vazul).

Aceasta clasificare nu se refera la toate simturile. O alta clasificare, mai

cuprinzatoare, imparte senzatiile in trei grupe:

 Exteroceptive ce furnizeaza informatii cu privire la obiectele exterioare noua; ele

vor fi reluate separat in subcapitolele urmatoare, deoarece sunt mai variate si au
putut fi studiate mai amanuntit.
 Introreceptive, privind modificari in starea interna a corpului. Mai sunt numite si
organice, viscerale, sau cenestezice. La randul lr, sunt clasificate in patru categorii:
senzatii traducand trebuinte de functionare a organelor interne (foamea, setea, sufocarea);
senzatiile legate de functionarea organelor (sunt discrete si sunt resimtite cand respiram);
senzatii provocate de excese (greata, oboseala); senzatiile cauzate de stari patologice, de
imbolnaviri, dureri interne.
 Proprioreceptive, referitoare la pozitia si miscarea corpului nostru. Pot fi impartite
in trei categorii: somatoestezia (cunoasterea pozitiei membrelor); kinestezia (informatii
despre miscarea membrelor); senzatiile statice (ne fac pe deplin constienti de pozitia
capului sia corpului in miscare).
 Senzatiile tactile

Sunt provocate de receptorii aflati in pieleș sunt patru tipuri de astfel de senzatii:

 Senzatii de contact si presiune.

 Senzatii de durere.
 Senzatii de temperatura.

Toti receptorii senzitivi din piele trimit excitatiile, prin nervii senzitivi, in cortex. Exista o
importanta arie senzitiva in spatele scizurii lui Rolando. Acolo se va gasi o proiectie
rasturnata a senzorilor din piele. Suprafata care le corespunde este proportionala cu
numarul organelor senzoriale din piele, si nu cu suprafata pielii (asadar, pentru degetele
mainii exista o suprafata mare, in timp ce pentru spate si abdomen, una mult mai mica).

Senzatiile gustative

Senzatiile gustative apar datorita excitarii mugurilor gustativi (in care sunt grupate intre
2-12 celule gustative). Acestia sunt plasati in papilele gustative, care sunt de mai multe feluri:
circumvolate, fungiforme, foliate, si sunt distribuite pe suprafata limbii in special, dar si pe
laringe, faringe, pe stalpii amigdalieni anteriori.

Categoriile distincte de senzatii gustative sunt: dulci (provocate de zaharuri), amare, acre
(provocate de acizi), sarate (provocate de cloruri). Unii specialisti adauga la aceste categorii
de senzatii gustative si gustul alcalin si gustul metalic.

Mirosul

Organul mirosului este contituit din mucoasa olfactiva (aflata in treimea posterioara a
foselor nazale, in care se gasesc celulele nervoase olfactive). Mirosul este provocat de
particulele gazoase emanate de corpurile mirositoare.

Desi acest lucru este foarte dificil, s-a incercat o clasificare a mirosurilor:

 Parfumat (florile).
 Eterat (fructele).
 Aromatic (mirosul de marar sau cel de piper).
 Balsamic (rășinoasele, camforul).
 Empireumatic (gudronul, piridina).
 Putrede, respingatoare (sulfura de carbon, hidrogenul sulfurat).
 Si in cazul mirosului, ca si in cazul gustului, exista un raport intre compozitia chimica a
corpurilor si mirosul pe care ele il provoaca, substantele inrudite chimic avand miros
asemenator (exista insa si unele exceptii).

Auzul

Auzul are la baza un complex organ senzorial, compus din urechea externa, urechea
medie si urechea interna. Partea sensibila la sunete este constituita din melcul membranos
aflat in interiorul melcului osos al urechii interne.

Pentru ca un om sa poata percepe un sunet, este nevoie ca vibratia sunetului sa aiba o

frecventa intre 16-20.000 de perioade pe secunda. Maximum de sensibilitate auditiva
corespunde frecventei de 1.000 de vibratii pe secunda.

Vazul

Receptorul luminii este ochiul. Partea sensibila la lumina este retina, in care exista doua
tipuri de celule fotosensibile: 6 milioane de celule cu conuri si 115 milioane de celule cu
bastonase. Conurile asigura vederea culorilor, iar bastonasele sunt mai sensibile,
reactionand si la lumina slaba. Ochiul uman recepteaza radiatiile luminoase cu o lungime de
unda intre 390 si 760 milimicroni. Cele mai scurte lungimi de unda corespund culorii violet,
iar cele mai lungi culorii rosu. Valorile mai mari decat intervalul aratat corespund
infrarosului, iar cele mai mici corespund ultravioletului.

Calitatile luminii sunt trei: tonul (felul culorii in raport cu lungimea de unda),
luminozitatea (intensitatea radiatiei) si puritatea (saturatia in raport cu cantitatea de alb
amestecata in culoarea dominanta).

Adaptarea si interactiunea senzatiilor

Sensibilitatea unui organ senzorial nu ramane constanta, majoritatea organelor senzoriale

modificandu-si sensibilitatea in raport cu intensitatea stimulilor ce actioneaza asupra lor.
Aceasta modificare este numita ‘adaptare’. Cand stimulii sunt puternici, sensibilitatea scade,
si invers, cand stimulii sunt slabi, sensibilitatea creste.

Sensibilitatea unui organ senzorial se modifica nu numai datorita unei stimulari specifice
lui, ci si prin excitarea altui organ senzorial, fenomen dovedind existenta unei interactiuni
intre diversele simturi. S-a demonstrat ca sunetul constant al unui diapazon este auzit mai
tare cand, simultan, se aprinde o lumina si mai slab cand lumina se stinge.
 E: Perceptia
La omul adult nu mai exista senzatii pure: orice senzatie evoca altele, inclusiv variate
impresii anterioare, rezultand un fenomen complex, denumit ‘perceptie’. Perceptia consta
intr-o cunoastere a obiectelor si fenomenelor in integritatea lor si in momentul cand ele
actioneaza asupra organelor senzoriale. Spre deosebire de senzatie, care reda o insusire
izolata a unui obiect, perceptia realizeaza o impresie globala, o cunoastere a obiectelor in
intregime, in unitatea lor reala.

Perceptia constituie un act de sesizare a realitatii concrete. Se pot descrie doua conduite
principale: identificarea si discriminarea (unii psihologi spun ca ar exista si o a treia:
detectia).

In perceptie este implicata si gandirea. Imaginile primite de ochi fuzioneaza in creier, cu

conditia ca acestea sa aiba un grad (fie el si foarte mic) de asemanare. Eu percep un stejar
pentru ca posed deja notiunea de ‘stejar’’; fara aceasta notiune, eu nu as putea realiza o
identificare.

Intre perceptie si miscare este o legatura foarte stransa: o cunoastere prin simtul tactil
implica miscarea mainii pe suprafata obiectului; de asemenea, observarea unei persoane
implica miscari rapide ale ochilor, conturand-o. Perceptia mai poate fi definita si ca o
conduita psihologica, destul de complexa, prin care un individ organizeaza senzatiile sale si ia
cunostinta de real.

In perceptie intervin si o serie de atitudini: atitudinea motorie (pozitia, postura pe care se

sprijina comportamentul nostru este in relatie cu ceea ce observam); atitudinea intelectuala
(starea de pregatire cognitiva: cand ni se dau 2 bile de dimensiuni diferite in mana, suntem
pregatiti ca cea mai mare sa aiba si o greutate mai mare; punctul de vedere; orientarea in
situatie); atitudinea afectiva (dispozitia pe care o avem cand percepem ceva).

Si perceptiile subliminale sunt infleuntate de afectivitate: perceptia subliminala este cea

ale carei efecte se fac resimtite, desi excitantii ce o produc se afla sub pragul senzorial.

In ce priveste perceptia, experienta noastra determina transformari importante ale

imaginilor pe care le percepem: masa din sufragerie o percepem dreptunghiulara, cu toate
ca noi n-am vazut-o niciodata asa; ca sa o vedem asa ar trebui sa fim deasupra si fix pe
mijlocul ei (experienta noastra ne spune ca ea este dreptunghiulara).

Perceptia este, practic, o reconstructie a realului, nu doar o reflectare; reconstructia este

realizata in urma experientei si presupune o ampla prelucrare a imaginilor.

Perceptia de spatiu
 Percepand corect forma obiectelor, omul le recunoaste; in plus, apreciaza si distanta la
care se afla obiectele: fara o asemenea evaluare nu le-am putea folosi.

Imaginile se formeaza pe retina, de aceea si persoanele care s-au nascut oarbe, dupa
operatia care le-a redat vazul, au impresia ca toate obiectele pe care le vad le ating ochii.
Situarea corpurilor in spatiu nu se face printr-un rationament constient. Ca si rasturnarea
imaginii, localizarea in spatiu se face prin deductii inconstiente, rezultand din reglari realizate
la nivelul gandirii senzorio-motorii.

In legatura cu perceptia spatiului se infrunta doua puncte de vedere: o teorie nativista,

sustinand teza kantiana conform careia categoria de spatiu este a priori, deci experienta
senzoriala n-ar avea vreun aport, si teoria genetica, teorie ce aduce in discutie argumente in
favoarea rolului important al incercarilor si erorilor in progresul aprecierii distantelor (de
exemplu, un copil care incepe sa mearga in patru labe, daca este lasat pe o masa, el va
merge pana la marginile ei, fara sa cada de pe aceasta).

Perceptia timpului

Se poate estima durata unui fenomen continuu, dar putem evalua si intervalul intre
momentele de aparitie a doua evenimente. Evaluarea se poate face in mod intuitiv,
constatand daca un interval este mai lung sau mai scurt decat altul. Aprecierea duratelor mai
lungi este influentata de natura activitatii desfasurate, dar si de afectivitate si de motivatie.

La om apare si orientarea temporala: daca un sugar este hranit cu regularitate din trei in
trei ore, cand se apropie ora mesei, devine agitat; oamenii care se trezesc de mult timp la
aceeasi ora, uneori se trezesc fara sa sune ceasul.

Perceptia miscarii

Miscarea constituie o schimbare de pozitie in spatiu a unui obiect intr-un anumit timp
(aceasta referindu-se la modificarile de natura mecanica).

Perceptia miscarii intervine in doua situatii:

- Cand urmarim cu ochii obiectul in miscare (in acest caz,

imaginea pe retina este fixa, dar senzatiile kinestezice
provocate de miscarea ochilor ne dau informatiile
corespunzatoare.
- Ochii sunt imobili, dar imaginea corpului respectiv se
deplaseaza pe retina.

*Miscarile prea incete (miscarea minutarului de la ceas) si cele

prea rapide (un glont ) nu sunt percepute de ochiul uman.

F: Imaginile
 Cuvantul ‘imagine’ are mai multe intelesuri. Cel mai larg se refera la orice cunoastere
concreta a unor obiecte sau fenomene. In acest sens, si perceptiile sunt imagini. Cel mai
frecvent, termenul se atribuie reprezentarilor, prin care se intelege modelul interiorizat al
obiectelor sau fenomenelor – o prezenta in mintea noastra a unor obiecte sau fenomene,
independent de excitarea actuala a organelor de simt.

Senzatiile remanente sunt fenomene datorate proprietatilor fiziologice ale organelor de

simt: prelungirea de scurta durata a unei senzatii, dupa incetarea actiunii excitantului (asa se
explica si faptul ca, daca ne invartim repede, chiar si dupa ce ne oprim, avem impresia ca
inca ne mai invartim).

Tot din categoria fenomenelor senzoriale sunt si senzatiile (sau imaginile) consecutive
(daca ne uitam 20-30 de secunde la un cerc alb pe fond negru, inchizand apoi ochii, vom
vedea un cerc negru pe fond alb); imaginile consecutive apar datorita oboselii purpurii
retiniene.

Reprezentarile

Categoriile de imagini pur mentale sunt:

- Imaginile imediate: pentru a avea o imagine consecutiva este

necesara o perceptie indelungata. O imagine imediata se
poate produce si dupa o durata de doua secunde (cand
inchidem ochii si inca vedem obiectul cu claritate): la fel si cu
sunetele (un scriitor concentrat se intreba de ce nu inceteaza
sunetul unui clopot, dar fiind atent, si-a dat seama ca sunetul
de fapt incetase).
- Imaginile eidetice: sunt imagini extreme de vii, fara a fi
halucinatii, deoarece omul le considera fara corespondent
real in momentul evocarii lor. Sunt in mare parte imagini
vizuale. Subiectul le vede cu intensitatea unei perceptii (de
exemplu, persoanele care fac calcule complicate in gand, pot
vedea numerele pe care le folosesc ca si cum le-ar fi scris).
Acest fel de imagini nu apare la toata lumea; se intalnesc mai
ales la copii.

*Reprezentarile obisnuite ne sunt familiare tututor: oricine isi

poate evoca imaginea unui apropiat, chiar daca acesta nu este
langa. Aceste reprezentari nu sunt la fel de vii ca perceptiile, dar
de obicei sunt asemanatoare.

Carecteristicile reprezentarilor
Se observa o serie de asemanari intre reprezentari si perceptii:

 Ambele sunt fenomene intuitive, imagini concrete ale unor obiecte sau fenomene.
 Ambele au efecte fiziologice: atat perceptia cat si reprezentarea unei fripturi
declanseaza salivatia.
 Imaginea si perceptia sunt strans legate de miscare: daca ne imaginam un buchet
de flori perceput anterior in dreapta noastra, ochii nostri vor efectua o usoara
miscare spre partea dreapta.
 Imaginea, ca orice perceptie, are un sens, o semnificatie.

Reprezentarile se deosebesc de perceptii prin urmatoarele aspecte:

 Reprezentarile se produc in absenta obiectului care a stat la baza unei perceptii.

 Imaginea nu este o reproducere fidela a datelor perceptive, constituind o
prelucrare a lor: in evolutia ei se produce o abstactizare: dispar unele contururi,
unele detalii, altele se accentueaza.
 Perceptia este insotita de impresia caracterului exterior al obiectului, de constiinta
realitatii lui. Noi nu vedem perceptii, ci vedem obiecte independente de noi, desi
fenomenele acestea se petrec in interiorul nostru, pe cand in cazul reprezentarii,
noi avem constiinta subiectivitatii ei.
 Aspectul subiectiv este resimtit si prin faptul ca imaginile depind in mare masura
de vointa noastra: le putem alunga, le putem evoca, in timp ce perceptia nu o
putem modifica deloc, ea ni se impune in mod incontestabil.
 De obicei, o reprezentare este mai pailda, mai stearsa si mai fragmentara decat o
perceptie.
 Imaginile sunt fluctuante, instabile, dispar usor, se transforma, se sterg.
 O reprezentare nu ne aduce nimic nou in minte, pe cand privind un obiect, putem
descoperi o serie de detalii, neobservate anterior (conform filozofului J. P. Sartre).

Felurile reprezentarilor

Exista trei clasificari ale reprezentarilor:

 Exista imagini ale memoriei, cand imi reprezint obiecte sau fenomene percepute
anterior si exista imagini ale imaginatiei, cand imi apar in minte plasmuiri ale
mintii, neintalnite niciodata in realitate.
 Intr-o perceptie predomnia anumite senzatii: cel mai des folosit este vazul;
frecvente sunt si imaginile auditive; imaginile gustative, olfactive, termice sunt mai
rare; amintiri ale simturilor interne pot interveni mult mai rar.
 Functiile reprezentarilor

Reprezentarile au un rol important in relatie cu conducerea si coordonarea actiunilor mai

complexe, cu gandirea, imaginatia si dinamica afectiva.

Functiile reprezentarilor sunt:

 Reglarea actiunilor complexe: intervine in procesul muncii (cand turatia unui motor
creste prea mult, operatorul isi reprezinta urmarile grave pe care le-ar putea avea
defectiunea motorului, si reduce presiunea aburului).
 Punct de plecare in evolutia gandirii: imaginea, schematizand datele perceptiei,
inlesneste operatiile gandirii, in special abstactizarea, fiind un intermediar intre
cunoasterea senzoriala si concept.
 Functia de concretizare: gandirea evoluata, verbal-abstracta, nu mai are nevoie de
imagini; totusi, atunci cand intampina dificultati, ea se refera la cazuri individuale.
 Functia cathartica: se refera la rolul pe care il au reprezentarile in a scadea o stare
de tensiune, chiar daca numai temporar (cand un om este injosit sau infrant intr-o
discutie, isi inchipuie apoi cum ar fi castigat discutia respectiva, acest lucru
ajutandu-l sa scape de stres pentru moment).

G: Memoria
Memoria este functia psihica de baza care face posibile fixarea, conservarea,
recunoasterea si reproducerea informatiilor si trairilor noastre. Memoria este implicata in
toate procesele psihice. Memoria imaginativa permite conservarea si reproducerea
reprezentarilor, memoria verbal-logica permite conservarea si reproducerea propozitiilor si a
ideilor, memoria afectiva permite rememorarea unui sentiment sau a unei trairi. Mai exista
si memoria motorie, care face posibila formarea priceperilor, a deprinderilor, invatarea
dansului, a inotului, etc.

Se aduc in discutie termenii deprindere, pricepere, cunostinta. In orice act invatat se

gasesc aspecte de stereotipie si de variabilitate. Mersul, imbracatul, scrisul sunt deprinderi
(acte invatate in care predomina reactiile relativ constante). Sofatul este o pricepere (act
invatat in care predomina relatiile plastice, capabile de a se adapta prompt la conditiile
variabile ale mediului). Cunostintele sunt niste structuri de informatii si operatii care fac
posibile atat orientarea in ambianta cat si solutionarea anumitor probleme (pot cunoaste in
amanunt regulile si conditiile in care se poate inota perfect, dar fara sa fi facut un exercitiu
efectiv al inotului, informatiile mele nu ma vor salva de la incec: cunostintele ma pot ajuta sa
fac mai putine erori si sa le indrept).
 Baza fiziologica a memoriei

Substratul material al memoriei nu este inca elucidat complet. Exista ipoteza existentei a
doua mecanisme distincte: in cazul memoriei de scurta durata, ea s-ar explica prin existenta
unor circuite reverberante (lanturi de neuroni care formeaza un circuit inchis). In cazul
memoriei pe termen lung, se presupune ca datele senzoriale lasa o urma in structurile
cerebrale, urma denumita engramă.

Asociatiile

Asociatia este o legatura stabilita intre procese sau stari psihice, in asa fel incat
producerea unuia dintre ele atrage dupa sine, imediat, aparitia celorlalte (ma plimb pe langa
o gradina cu flori si deodata imi apare un caine latrand si alergand inspre mine; de fiecare
data cand voi mai trece pe langa o gradina cu flori, imi voi imagina cainele latrand). Rolul
afectivitatii este important in fixarea si reamintirea asociatiilor.

Cea mai importanta conditie (este practic legea fundamentala a asociatiei) pentru ca o
asociatie sa aiba loc o reprezinta contiguitatea in timp (contiguitate insemnand alaturare,
invecinare, coincidenta). O alta lege a ascoiatiei o reprezinta asemanarea (intalnesc o
persoana necunoscuta care imi aminteste de prietenul meu X, pentru ca au un aspect fizic
asemanator).

Vizavi de asociatiile de idei, mai sunt folositi si termenii conexiune si legatura temporara.

Formele memoriei

 Memoria de foarte scurta durata este, de fapt, stocajul senzorial, intrucat excitatia
provocata in organele senzoriale, pana a ajunge in centrii din cortex, parcurge o
serie de ‘statii intermediare’, intampinand rezistente, ceea ce face ca stimularea sa
aiba o inertie, deci sa dureze pana la 0,25-0,5 dintr-o secunda. Aceasta persistenta
este foarte importanta: datorita ei, in timp ce mergem, nu vedem obiectele
clatinandu-se ; ea face posibila distingerea unor excitanti care apar un timp foarte
scurt in campul perceptiv; tot ea explica si posibilitatea cinematografului, unde
imagini statice expuse sub 0,10 dintr-o secunda se contopesc dandu-ne iluzia
miscarii.
 Memoria de scurta durata asigura o mai indelungata pastrare a imaginii, dar, in
afara unor conditii speciale, impresia dispare dupa 18 secunde. Din memoria de
scurta durata, informatiile trec in memoria de lunga durata, daca sunt repetate de
catre individ.
 Memoria de lunga durata cuprinde totalitatea informatiilor receptate, care pot fi
pastrate ore, zile, ani, sau chiar toata viata. Se presupune ca memoria de lunga
 durata are o capacitate de stocare nelimitata si poate fixa aproape tot ce ni se
intampla. Nu toate informatiile inregistrate in memoria de lunga durata pot fi
actualizate, multe informatii ramanand inaccesibile pentru toata viata, in
strafundurile inconstientului. Specificul memoriei de lunga durata este memoria
semantica (oranduirea rezultatelor experientei si ale gandirii intr-un vast sistem de
scheme, operatii si notiuni), ea constituindu-se cu ajutorul limbii si a eforturilor de
gandire. In cadrul memoriei de lunga durata exista trei sisteme:
- sistemul fonetic (cand termenii sunt evocati pe baza
sonoritatii cuvintelor): movila-mobila.
- sistemul de imagini: vedem pe fereastra vagonului o
ridicatura de pamant si ne vine in minte notiunea de movila.
- ierarhia indicilor semantico-sintactici: este utilizata cand
cuvantul apare datorita relatiilor de semnificatii (cineva
povesteste ca in apropierea casei sale este o ridicatura de
pamant, ceea ce suscita imediat in constiinta noastra
termenul de movila; acest sistem este cel mai important din
punct de vedere al fixarii si al gandirii.
*Pe langa cele trei sisteme, mai poate exista si cel afectiv,
care este in relatie cu sentimentele si cu interesele individului
de a memora ceva.

Rolul memoriei in viata psihica

Existenta memoriei face posibila constituirea structurilor psihice superioare: inteligenta si

personalitatea. Ea constituie cea mai mare parte a inconstientului, care influenteaza
activitatea noastra constienta in fiecare moment. Memoria este intr-o foarte stransa
legatura cu gandirea logica. Memoria este oarecum opusa functiei de imaginatie. De
cultivarea memoriei depinde dezvoltarea gandirii si a imaginatiei .

Formarea priceperilor si a deprinderilor

Se da ca exemplul invatarea scrisului.

 Faza de familiarizare cu actiunea este faza cu care incepe elevul sa invete sa scrie: el
exersand trasarea unor linii, carlige si ovale; toate se produc cu o risipa mare de efort si cu
gesturi inutile (scoaterea limbii, etc).

Organizarea deprinderii este cea de-a doua faza: sunt eliminate gesturile inutile, efortul
devine mai putin intens, literele incepand sa prinda contur.

Automatizarea este urmatoarea faza: scrisul nu mai necesita o atentie concentrata asupra
miscarilor implicate de fiecare litera.

Faza de perfectionare este ultima etapa: acum elevul poate scrie pe tabla, pe caiet, mai
mare, mai mic, mai repede, etc.

Conditiile optime ale memoriei

Lucruri ce au o deosebita importanta in vederea optimizarii inmagazinarii informatiilor

acumulate:

 motivatia individului: sensul pe care il are invatarea pentru el (un elev care invata
pentru dobandirea unor cunostinte profesionale va inmagazina informatiile pentru
o perioada mai lunga decat unul care invata pentru obtinerea unei note).
 necesitatea cunoasterii efectelor, rezultatelor invatarii.
 intelegera materialului de invatat.
 vointa, intentia de a tine minte informatiile percepute.
 repetarea informatiilor percepute.
 fixarea si conservarea informatiilor poate fi facilitata sau, dimpotriva, ingreunata
de existenta unei interactiuni intre cunostinte si priceperi; interactiunea poate
avea un efect benefic, denumit ‘transfer’, sau negativ, denumit ‘interferenta’;
interferenta este de doua feluri: proactiva (cand priceperile vechi stanjenesc
asimilarea informatiilor noi) si retroactiva (cand impresiile noi inhiba, facandu-ne
sa evitam altele anterioare).

Recunoasterea si reproducerea

Fixarea si conservarea cunostintelor duc la posibilitatea recunoasterii si reproducerii lor

ulterioare. De obicei, recunoasterea este mai facila decat reproducerea: am citit un roman
acum doi ani, apoi, rasfoindu-l, imi amintesc ca l-am citit, dar n-as putea sa reproduc
desfasurarea actiunii. Exista si situatia inversa: se poate intampla sa nu-mi dau seama daca
ideea pe care o am in cap este a mea sau am citit-o undeva.

Cand nu se poate nici reproduce, nici recunoaste o situatie, se poate vorbi despre
fenomenul uitarii. Uitarea nu pare a se datora lipsei de fixare a unei impresii. Uitarea este o
imposibilitate de a reactualiza amintirile. Se presupune ca uitarea este rezultatul instalarii
unei inhibitii.

Patologia memoriei

Hipermnezia este fenomenul care apare atunci cand in urma unui accident ori a unei boli,
o persoana isi aminteste informatii de mult uitate.

Mai frecvente sunt amneziile, deficiente ale memoriei. Exista amnezii anterograde (apare
un deficit de fixare: batranii uita unde si-au pus ochelarii in urma cu cinci minute; acestea
sunt forme normale; formele acute sunt atunci cand un pacient saluta asistenta medicala de
fiecare data cand aceasta intra in salon, uitand ca a salutat-o si pana acum) si retrograde
(survin in urma unor accidente sau afectiuni ale creierului si constau in uitarea trecutului, de
obicei pentru o perioada de cateva zile). Exista si amnezii de recunoastere, cand o persoana
nu recunoaste obiectele si modul lor de utilizare (agnozii).

H: Imaginatia si creativitatea
Imaginatia reprezinta acel proces psihic al carui rezultat il constituie obtinerea unor
reactii, fenomene psihice noi pe plan cognitiv, afectiv sau motor.

Creativitatea este o capacitate mai complexa. Ea face posibila crearea de produse reale
ori pur mintale, constituind un progres in planul social. Componenta principala a creativitatii
o reprezinta imaginatia, insa creatia mai presupune si o motivatie, dorinta de a realiza ceva
nou.

Imaginatia, deci si creativitatea presupun trei insusiri:

 fluiditatea: posibilitatea de a ne imagina in scurt timp un mare numar de imagini,

idei, etc.
 plasticitatea: consta in usurinta de a schimba punctul de vedere, modul de
abordare a unei probleme.
 originalitatea: este expresia noutatii, a inovatiei, ea se poate constata prin
raritatea statistica a unui raspuns sau a unei idei.

Rolul si factorii creativitatii

Sunt descrise cinci planuri ale creativitatii:

  Creativitatea expresiva: se manifesta liber si spontan in special in desenele sau
constructiile copiilor mici; la acest nivel nu se pune problema de utilitate sau
originalitate.
 Planul productiv: este planul crearii de obiecte specific muncilor obisnuite (un olar
sau o tesatoare de covoare); este planul la nivelul caruia accede orice om
muncitor.
 Planul inventiv: este accesibil unei minoritati foarte importante: inventatorii (sau
orice persoana care reuseste sa aduca ameliorari partiale unei unelte, unui aparat,
unei teorii).
 Creativitatea inovatoare: o gasim la oamenii caracterizati ca fiind ‘talente’.
 Creativitatea emergenta: este caracteristica geniului, omului care aduce schimbari
radicale, revolutionare.

In ce priveste factorii creativitatii, se poate vorbi despre:

 aptitudini pentru creatie.

 experienta (fie o experienta directa, acumulata prin contactul direct cu
fenomenele sau prin discutii cu specialisti, fie o experienta indirecta, dobandita
prin lecturarea cartilor).
 motivatia si vointa.
 inteligenta (desi se pare ca nu are o legatura indisolubila cu creativitatea, are insa
un rol in cresterea ei).
 societatea in care traieste individul.
 gradul de dezvoltare a stiintei de la momentul in care individul incearca sa devina
creativ.

Procesele fundamentale ale imaginatiei

Imaginarea unor noi obiecte, simboluri, idei implica doua procese fundamentale: analiza
si sinteza. Analiza realizeaza o sfaramare a unor asociatii, o descompunere a unor
reprezentari care apoi, prin sinteza, sunt reorganizate in alte structuri deosebite de cele
percepute sau gandite anterior. Sinteza are loc in diferite moduri, numite de obicei
procedeele imaginatiei.

Formele imaginatiei
  Imaginatia reproductiva: este cea mai frecventa forma de imaginatie solicitata
aproape zilnic si la care se face apel in mod curent in invatamant; ea consta in
capacitatea noastra de a ne reprezenta diferite locuri, fenomene, etc, fara sprijinul
unui material concret, intuitiv.
 Visarea: are loc atunci cand, in momentele de repaus, de relaxare, lasam gandurile
sa vagabondeze.
 Imaginile hipnagogice: sunt imaginile care apar in timpul adormirii; denumirea vine
de la hipnos = somn si agagos = a aduce; imaginile hipnopompice intervin la
inceputul trezirii din somn.
 Visele: cea mai mare parte a lor apar in timpul somnului paradoxal (REM).
 Halucinatiile: sunt imagini extrem de vii, pe care bolnavii le considera reale.
 Imaginatia preponderent voluntara (se mai numeste si imaginatie voluntara): o
persoana isi propune in mod constient sa rezolve o problema dificila, sau sa creeze
o opera artistica, etc; unii psihologi impart munca de creatie in patru etape
(perioada de preparare: se aduna informatii, se fac observatii, incubatia: incercari
sterile, cand nu se gaseste solutia, iluminarea: momentul cand apare solutia,
verificarea: cand se elimina eventualele erori sau lacune), in timp ce altii o impart
in trei etape (faza logica, faza intuitiva, faza critica.

Dezvoltarea creativitatii

a) Blocajele creativitatii:
 blocajele culturale (conformismul, dorinta oamenilor ca toti indivizii sa gandeasca
la fel).
 blocajele metodologice (sunt cele care rezulta din procedeele de gandire; este si
cazul rigiditatii algoritmilor anteriori – un individ este obisnuit sa aplice intr-o
anumita situatie un anumit algoritm, si desi nu pare ca algoritmul sa se
potriveasca, individul staruie cu acelasi algortim).
 blocajele emotive (sunt determinate de factori afectivi: teama de a nu gresi, teama
de a nu se face de ras, etc).
b) Metode pentru stimularea creativitatii:
 Brainstormingul.
 Sinectica (inovata de W. Gordon).
 Metoda 6-3-5.
 Phillips 6-6.
 Discutia panel.

I: Limbajul
 Limba, limbajul si gandirea

Limbajul este functia de utilizare a limbii in raport cu ceilalti oameni. Este o functie
complexa, care presupune o indisolubila conlucrare a celorlalte functii, in special a celor
intelectuale si motorii.

Limba este un ansamblu de semne cu ajutorul carora comunica intre ei oamenii dintr-o
societate, fiind alcatuita dintr-un sistem de cuvinte deja constituit, un vocabular, si anumite
reguli de imbinare a acestora.

Limba este o realitate supraindividuala, existand in afara oamenilor. Este practic o unealta
cu care noi actionam nu asupra lucrurilor, ci asupra oamenilor. Ca orice unealta, ea nu poate
fi folosita decat de o inteligenta.

Vizavi de natura cuvintelor, ele sunt semne care inlocuiesc ceva, un obiect, o fiinta, un
fenomen, o actiune (spre deosebire de ‘semnale’, care sunt stimuli anuntand o censecinta).

Elementele, cele mai simple unitati ale limbii, sunt sunetele (fonemele) care de obicei
apar unite in silabe (morfeme).

In legatura cu limbajul, se disting trei aspecte: cel de reprezentare (a unei situatii, a unui
obiect), cel de expresie a starii subiectului si cel de apel la cei care ne asculta. Limbajul obliga
la rationalizarea si socializarea gandirii.

Functiile limbajului:

 functia de comunicare: vorbirea este caracterizata ca un sistem al conduitelor de

comunicare orala, cu scopul de a influenta auditorul. Investigand modificarile
electrice ce se petrec in muschii limbii si ai laringelui cand cineva rosteste o fraza,
se constata o curba similara in organele vocale ale persoanei care asculta mesajul,
desi curentii electrici sunt mult mai slabi. Aceasta inseamna ca auditorul repeta in
limbaj interior ceea ce aude. Din acest lucru a rezultat teoria perceptiei motorii a
limbii: cand ascultam, repetam, reproducem in gand spusele interocutorului,
pentru a intelege.
 functia dialectica: termenul ‘dialectica’ este luat aici in sensul pe care il avea in
antichitate: arta discutiei in contradictoriu, cu scopul aflarii adevarului.
 functia practica: limba este o unealta, prin limbaj actionandu-se asupra altora, prin
comunicarea anumitor informatii.
 functia afectiva: se mai numeste si functia expresiva; este cea mai veche functie,
intalnita si la animalele superioare; prin ea se comunica celor din jur starile
afective, in special emotiile; in aceasta functie se incadreaza si mimica unei
persoane.
  functia ludica: este folosita mai ales de copiii care incearca sa atribuie noi intelesuri
cuvintelor proaspat invatate, dar si de adulti cand dezleaga integrame.
 functia cathartica: s-a constatat ca relatarea de catre un nevrotic a faptelor care l-
au socat in trecut, poate duce chiar la disparitia unor simptome suparatoare.

J: Gandirea
Gandirea este o succesiune de operatii care duc la dezvaluirea unor aspecte importante
ale realitatii si la rezolvarea unor probleme (in acest caz probleme insemnand dificultatile cu
care ne confruntam in incercarea de a atinge un anumit obiectiv).

Operatiile generale ale gandirii

Operatiile generale ale gandirii sunt:

 comparatia: consta intr-o apropiere pe plan mintal a unor obiecte sau fenomene
cu scopul stabilirii asemanarilor si deosebirilor dintre ele.
 analiza: separarea mintala a unor obiecte si fenomene sau a unor insusiri, parti,
elemente ale lor.
 sinteza: o legatura stabilita intre obiecte, fenomene sau diferitele lor parti,
elemente sau insusiri.
 abstractizarea: este o analiza a esentialului, izolarea pe plan mintal a unor aspecte
sau relatii esentiale intre obiecte si fenomene.
 generalizarea: operatia prin care extindem o relatie stabilita intre doua obiecte sau
fenomene asupra unei intregi categorii.
*Ultimele doua operatii sunt prezente doar la om, in timp ce primele trei pot fi
intalnite si la animalele superioare.

Operatiile specifice ale gandirii. Teoria lui J. Piaget

Progresul gandirii presupune efectuarea unor actiuni mintale si a unor acte de constatare
a rezultatelor obtinute.

Jean Piaget a demonstrat ca actiunile mintale, operatiile specifice gandirii provin din
interiorizarea treptata a unor actiuni pe care omul ( mai ales cand este copil) le face mai intai
in mod real, in practica de zi cu zi. Odata formate, operatiile asigura gandirii o mare
mobilitate si plasticitate. Asadar, in majoritatea cazurilor, o actiune exterioara trebuie sa
parcurga anumite etape pentru a ajunge ca noi sa o interiorizam.
 Gandirea abstracta se desfasoara de obicei sub forma de controversa imaginata, sprijinita,
uneori, de evocarea unor fapte sau fenomene concrete.

J. Piaget a evidentiat existenta unor etape in dezvoltarea gandirii copilului:

a) gandirea senzorio-motorie (de la nastere pena la un an si jumatate).

b) gandirea simbolica (pana la 4 ani).

c) gandirea intuitiva (4-7 sau 8 ani).

d) stadiul operatiilor concrete (pana la 12 ani).

*Exista gandire abstracta fara imagini, dar prezenta limbajului este indispensabila.
Sprijinul cel mai important al gandirii il reprezinta vorbirea, limbajul.

Notiunea privita din punct de vedere psihologic

Omul categoriseste diferite notiuni care denumesc obiecte sau fenomene, trairi, etc. Unul
dintre rezultatele importante ale categorisirii il constituie formarea de scheme cognitive
(schema fiind o conexiune intre o clasa de stimuli si una de reactie). Aceste scheme se
grupeaza, formand structuri ample. Schemele cognitive constau in structuri generale de
informatii, activate simultan, corespunzand unor situatii complexe din realitate, ele
prezentand elementele unei situatii in relatiile lor reciproce, modul in care figureaza intr-un
context (schema noastra despre o sufragerie se deosebeste de cea a unei bucatarii, chiar
daca nu se refera la o sufragerie anume). Schemele cognitive formeaza blocuri de cunostinte
unitare. Ele nu se refera neaparat la caracterizarea unei situatii, ci pot cristaliza succesiunea
obisnuita a unor evenimente, a unor comportari.

Omul, utilizand limba, folosita conform unor prescriptii sociale, realizeaza abstractizari,
adica sesizarea unor relatii esentiale, acestea fiind denumite relatii semantice. Cristalizarea
unor serii de relatii semantice in jurul unui cuvant duce la aparitia notiunilor. Notiunile
incorporeaza doua categorii de relatii semantice:

 relatii de predicatie: se refera la caracteristicile conceptului (ca balena naste pui vii,
respira prin plaman, traieste in oceane, etc).
 relatii de subordonare: privesc raportul notiunii cu altele mai generale (balena este
mamifer, vertebrat, animal).

De aici rezulta eritabilitatea trasaturilor (proprietatea unei caracteristici conceptuale de a

se gasi si la notinile subordonate ei): fiind mamifer, balena are parul acoperit cu par, etc.
 Asadar, notiunea este o posibilitate de a formula numeroase judecati cu privire la o clasa
de obiecte sau fenomene.

Formarea notiunilor este in stransa legatura cu experienta, cu organizarea si complicarea

schemelor, cu formarea de relatii semantice. Este un proces de lunga durata. La adult, unde
este formata memoria semantica, unde exista zeci de mii de notiuni ierarhizate, dobandirea
unui nou concept este mai facila.

Judecata din punct de vedere psihologic

Judecata este o asertiune, adica afirmarea sau negarea unui raport. Judecata presupune o
analiza, intrucat asertiunea vizeaza un aspect al subiectului (N este un bun conducator) si,
totodata, o sinteza, prin relatia stabilita cu o anumita categorie. Judecata este un act de
gandire. Convingerea intemeiata rational este esentiala pentru a putea considera o
propozitie ca fiind o judecata, deci un act de gandire. Descartes scria ‘actiunea gandirii prin
care credem un lucru este diferita de aceea prin care cunoastem ca-l credem’. Un lucru
important: orice judecata este un act voluntar.

Ratiunea

Ratiunea este acea forma de gandire in care, pornind de la una sau mai multe judecati,
obtinem o alta judecata.

Exista mai multe tipuri de rationament: cel anlalog, cel deductiv (in care concluzia decurge
cu necesitate din premise), cel inductiv (cand de la judecati particulare, de la o serie de
fapte, se ajunge la concluzii generale). In orice tip de rationament intervin multiple judecati,
unele concoda, dar intre altele exista contradictii. Aprecierea potrivirilor sau excluderilor
presupune anumite criterii, anumite reguli si principii, ansamblul acestora constituind ceea
ce se numeste ratiune.

Ratiunea etse constituita din pricipiile bine cunoscute ale gandirii: principiul identitatii,
principiul noncontradictiei, principiul tertului exclus si principiul ratiunii suficiente.

Rezolvarea problemelor

S-a subliniat rolul perceptiei in rezolvarea problemelor, si anume interventia unei

restructurari in sesizarea datelor, care favorizeaza gasirea solutiei. In abordarea problemelor,
pot fi doua strategii: planificarea inainte (cand se incepe de la ce se da si se merge catre ce
se cere) si planificarea inapoi (cand se porneste de la ce se cere si se merge catre ce se da).
In general, solutionarea problemelor presupune o analiza a datelor, o analiza a scopului, a
solutiei finale si transformarea acestor date. Imaginatia este o functie cu o importanta foarte
mare in rezolvarea problemelor. Intervine analogia, procedeu specific al imaginatiei
creatoare.

Pentru a facilita rezolvarea problemelor, este necesara o plasticitate intelectuala si unele

scheme usor modificabile, susceptibile de noi structurari. Un rol important il au operatiile
intelectuale reversibile, dar si capacitatea de dezbatere pe plan mintal a ipotezelor. De
asemenea, este important ca experientele si informatiile sa fie variate si prelucrarea pe plan
mintal a observatiilor si a supozitiilor sa se faca permanent.

Exista cateva lucruri care pot ingreuna rezolvarea problemelor: rigiditatea unor algoritmi
si fixitatea functionala.

Intelegerea

Intelegerea este un rezultat, partial sau final, al unui proces de gandire. Ea consta in
stabilirea unei relatii importante intre ceva necunoscut si ceva dinainte cunoscut. Exista o
intelegere nemijlocita, directa, bazata pe o experienta repetata anterior (cuvintele limbii
materne) si o intelegere mijlocita (care se obtine in urma unor eforturi de gandire).

Intelegand diferite obiecte, fapte, fenomene, stabilim acel vast sistem organizat de
legaturi, ducand la memoria semantica, la formarea de retele semantice, la sistemul
ierarhizat al notiunilor care inlesnesc intelegerea de noi situatii si solutionarea unor
probleme complexe.

In cadrul procesului de intelegere se realizeaza operatiile de analiza, abstractizare,

sinteza, generalizare. Pe langa acestea, intervin si actinile mintale, operatii specifice. De
asemenea, apare si discutia interioara cand incercam sa intelegem ceva.

K: Motivatia
 Motivul este acel fenomen psihic ce are un rol esential in declansarea, modificarea si
orientarea conduitei, iar motivatia este constituita din ansamblul motivelor (din structurarea
tuturor motivelor, intrucat ele nu sunt pe acelasi plan).

Un motiv este o cauza principala a unui comportament. Nu orice cauza este un motiv. O
detunatura puternica ne face sa tresarim, ea este cauza reactiei noastre, dar nu este si
motivul. Motivul este o cauza interna a conduitei noastre.

La baza motivatiei se pare ca sta principiul homeostaziei. Cand echilibrul este perturbat,
atunci fiinta vie reactioneaza in vederea restabilirii lui. Dezechilibrele se traduc pe planul
psihic prin aparitia unei trebuinte: nevoia de hrana, de apa, de caldura, etc. Trebuinta este
tocmai o traire a unei stari de dezechilibru, provocata de obicei de o lipsa.

Exista mai multe tipuri de motivatii:

 intrinseca (atunci cand cineva citeste o carte pentru placerea de a citi).

 extrinseca (elevul care invata pentru a face o impresie buna parintilor, desi materia
nu-i place deloc).

Au fost incercari de a grupa motivele in cateva directii fundamentale:

 tipul teoretic (preocupat de cunoasterea adevarului).

 tipul economic (avid de bani si de bogatie).
 tipul estetic (isi inchina viata frumosului din natura).
 tipul social (prietenos, sociabil).
 tipul politic (dornic de putere si de a-i domina pe ceilalti).
 tipul religios (orientat catre absolut, catre ceea ce depaseste limitele cunoasterii
umane).

Mai exista inca o clasificare a motivelor:

 tematica reglativa (cuprinde domeniul trebuintelor vitale: nevoia de hrana, de apa,

caldura, tematica erotica, frica, agresivitatea, tendinta pastrarii echilibrului
sufletesc).
 tematica integrarii sociale (nevoia de societate, de comunicare).
 tendinta spre ridicarea sociala (ambitia, dorinta de a-i depasi pe ceilalti).
 activarea existentei (nevoia de varietate, fuga de monotonie si de plictiseala).
 tematica reglativa ori a realizarii de sine (cuprinde dorinta creatiei pe taramul
stiintei, nevoia de a fi competent, de a sti multe).
 tematica normativa (se refera la tendinta supunerii la normele si regulile sociale).

Analiza motivelor principale ale activitatii umane

 Foamea si setea

Foamea si setea sunt trebuinte homeostatice, provenind din deficite materiale

inregistrate de organism.

Tendintele de aparare – frica

Frica este atat o emotie, cat si un motiv de comportare, fiind un afect neplacut provenit
din amenintarea unei suferinte. Tendintele de aparare care stau la baza fricii au o puternica
baza instinctiva. Frica mai este definita si ca o forma conditionata a durerii, ea aparand cand
se anunta un fenomen dureros, daunator.

Sigmund Freud deosebea trei feluri de temeri:

 frica reala de obiecte, fiinte, fenomene (cutremur, traznet, hoti).

 frica morala, de supraeu (este in legatura cu incalcarea regulilor: chiulul de la
scoala, furtul, etc).
 frica nevrotica (isi are izvorul intr-un conflict interior, in teama de esec, ea ducand
la fobii).

O distinctie importanta se face intre frica momentana si teama permanenta, anxietatea.

Anxietatea este o frica de un pericol iminent, dar nedefinit, un sentiment de perpetua
insecuritate.

Tendintele agresive

Sunt doua feluri de agresiune:

 biologic adaptiva (reactiva): este cauzata de comportarea altcuiva care ne lezeaza

moral sau fizic
 biologic nonadaptiva (spontana): se mai numeste si agresivitate maligna.

La orice om normal exista o structura anatomo-fiziologica implicata in declansarea unor

acte agresive. In mod normal, ele se pun in miscare doar in cazul incalcarii abuzive si brutale
a unor drepturi. De asemenea, frustrarea are un rol important in declansarea unor acte
agresive. Violenta replicilor si modul de manifestare depind de influentele sociale si de
educatie. Agresivitatea maligna, nejustificta prin situatie, este de origine patologica, avand la
baza dereglari hormonale sau de ordin fiziologic.

Motivatia de realizare
 Motivatia de realizare este caracterizata ca fiind dorinta de a obtine un succes, o
performanta intr-o actiune apreciata social. Acest tip de motivatie se manifesta mai ales
atunci cand individul stie ca actiunile sale vor fi apreciate cu ajutorul unui standard de
realizare, iar rezultatul actiunii sale va fi supus unei aprecieri. Motivatia de realizare nu
trebuie confundata cu ambitia.

Tendinta de a obtine succesul nu depinde numai de gradul de motivare al persoanei, ci si

de atractivitatea performantei. Un alt factor este si cel al probabilitatii de indeplinire a
sarcinii.

Nivelul de aspiratie

Aspiratia este o dorinta care vizeaza un model a carui realizare constituie un progres, o
dezvoltare intr-o anumita directie. Sintagma ‘nivel de aspiratie’ se refera la asteptarile,
scopurile sau pretentiile privind realizarea sa viitoare intr-o sarcina data. Eforturile facute de
fiecare depind de nivelul de aspiratie. Asadar, nivelul de aspiratie este standardul pe care o
persoana se asteapta si spera sa-l atinga intr-o performanta data.

Frustrarea si stresul

Prin frustrare se intelege fie impiedicarea cuiva sa-si exercite un drept sau sa-si realizeze o
dorinta, fie starea psihica ce rezulta din acest blocaj.

Uneori, barierele pot constitui o amenintare privind integritatea corporala sau morala a
persoanei, atunci vorbindu-se despre stres.

*Fara sa fie analizate, mai exista inca doua motivatii ale individului: motivatia erotica si
atasamentul.

L: Afectivitatea
 Pana aici s-a studiat motivatia pe baza celor mai simple forme ale ei (forme
fundamentale): trebuintele si tendintele. Din ele provin imediat dorintele (trebuintele
constiente) si intentiile (trebuintele constiente de scopul lor). Tendintele sunt de fapt
inceputuri de miscari, impulsuri spre actiune.

Atitudinea este o dispozitie subiectiva a persoanei de a reactiona pozitiv sau negativ fata
de o anumita situatie, persoana sau fata de o simpla afirmatie. Atitudinile au la baza structuri
motivationale complexe, denumite stari afective.

Caracteristicile starilor afective

Starile afective sunt trairi care exprima gradul de concordanta sau neconcordanta dintre
un obiect sau o situatie si tendintele noastre. In continuare, termenul ‘afect’ va fi sinonim cu
’stare afectiva’. Afectele sunt in indisolubila legatura cu trebuintele, tendintele, interesele si
aspiratiile noastre. Motivatia si starile afective sunt practic inseparabile in realitate.

a) starile afective implica o apreciere, o atitudine pozitiva sau negativa; afectele au

tendinta de polaritate, ele fiind fie pozitive, fie negative; indiferenta apare in lipsa
oricarei stari afective, dar este o stare tranzitorie.
b) afectele sunt subiective, in sensul dependentei lor de trebuintele noastre actuale.
c) o alta caracteristica a afectelor este totalitatea; afectele exprima un raport cu toate
tendintele prezente intr-un anumit moment, si nu doar cu efectul unei stimulari
partiale.
d) tensiunea este, de asemenea, o alta caracteristica a starilor afective: daca o tendinta
se transforma imediat in miscare nu provoaca un afect; cu cat apar mai multe
tendinte care se contracareaza, cu cat exista o intarziere in satisfacerea lor, cu atat se
creeaza o stare de tensiune mai mare si o structurare a lor, facand posibile trairi
intense.
e) afectivitatea, in ansamblul ei, are o functie deosebit de importanta: ea permite o
reglare prompta si eficace a comportamentului, indeplinind rolul de acceptor al
actiunii.

Formele starilor afective

Starile afective se pot imparti in doua mari grupe:

a) afectele statice, exprimand raportul dintre noi si lume, au un slab efect dinamogen,
nu sunt motivate de activitate indelungata, desi pot provoca puternice reactii
momentane; ele se impart, la randul lor, in stari afective elementare (cuprind atat
durerea si placerea senzoriala, cat si agreabilul si dezagreabilul), dispozitii si emotii.
 b) afectele dinamice, constituind cele mai puternice si durabile motive ale
comportamentului uman; este vorba de sentimente si pasiuni:
 durerea senzoriala: in majoritatea cazurilor este vorba despre excitarea intensa a
unor terminatii nervoase; excitantii ce provoaca durerea sunt de natura diferita,
fizica sau chimica, in relatie cu tulburari circulatorii, inflamatorii, etc.
 placerea senzoriala: de obicei, placerea senzoriala tactila este pusa in relatie cu
instinctul sexual.
 agreabilul si dezagreabilul: sunt reactii afective globale de slaba intensitate,
impresii produse de orice perceptie; nu au legatura cu senzorialul; se vorbeste
despre agreabil sau dezagreabil doar atunci cand trairea este de slaba intensitate,
deoarece atunci cand se produc stari mai intense si mai complexe este vorba de
emotii.

Starile afective elementare (agreabilul, durerea, dezagreabilul) sunt trairi afective de slaba
intensitate si de scurta durata (cu exceptia durerii senzoriale, care se poate prelungi mai
multa vreme, dar atunci este deja vorba despre emotie). Dispozitiile au si ele o slaba
intensitate, dar dureaza mai multa vreme (zile, chiar saptamani).

Emotiile

Emotiile sunt stari afective de scurta durata care traduc un specific al relatiilor omului cu
un obiect ori o situatie, deci au un caracter situational. Ele pot fi declansate de un eveniment
real sau de un eveniment imaginar. Atunci cand intensitatea emotiei este foarte mare, se
numeste emotie-soc (unii ii mai spun si afect).

Emotiile-soc sunt o categorie aparte de stari afective datorita intensitatii lor deosebite si a
exteriorizarii lor puternice prin diferite expresii emotionale, modificari fiziologice si reactii
slab controlate. Exista patru emotii-soc:

 frica (teroarea)
 furia
 disperarea (tristete in forma acuta)
 bucuria exploziva

De multe ori, emotiile sunt identificate cu sentimente, cum ar fi iubirea si ura. Dorinta
este o stare afectiva elementara, o trebuinta constienta de obiectul ei.

Sentimentele se deosebesc de emotii si de dorinte prin amploarea si prin extensiunea lor.

Sentimentele sunt transsituationale, persistand in imprejurari variate si chiar si in absenta
obiectului principal. Sentimentele structureaza dorintele, aspiratiile, interesele, atitudinile,
nuantand diversificarea emotiilor provocate de felurite situatii.
 Sentimentele

Sentimentele sunt ample structuri de tendinte si aspiratii, relativ stabile, care organizeaza,
orienteaza, declanseaza si regleaza conduita. Interesele, aspiratiile si emotiile izvorasc din
orientarile sentimentelor deja cristalizate. Aparitia sentimentelor este precedata de
formarea unor dorinte, atitudini si emotii. Sentimentele sunt considerate procese afective
dinamice.

Exista o legatura stransa intre sentimente si procesele cognitive. Ele sunt mult influentate
de imaginatie, si o influenteaza si ele la randul lor. Sentimentele sunt prezente si in memorie,
perceptie si gandire.

Desi este dificila o astfel de incercare, sentmentele se grupeaza:

 inferioare (cele aflate in relatie cu trebuintele de ordin biologic sau strict personal).
 superioare (cele aflate in relatie cu valori sociale, cu aspiratii colective, benefice din
punct de vedere social): acestea se impart in trei subcategorii: morale (in direct
raport cu viata sociala: sentimentul dreptatii, dragostea de om, etc), estetice
(legate de trairea frumosului din natura si arta) si intelectuale (constau in aspiratia
de a cunoaste).

Pasiunile

Nu sunt deosebiri mari intre pasiuni si sentimente. Pasiunile sunt inrobitoare, acoperind
sau subordonand-si toate preocuparile, dominand puternic intreaga viata afectiva. In pasiuni
apare o evidenta unilateralitate, deoarece individul care are o anumita pasine isi neglijeaza
alte aspecte ale vietii. Sentimentele si pasiunile sunt cele mai importante forte
motivationale, iar structurarea afectivitatii inseamna si formarea motivatiei.

M: Activitatea voluntara
Activitatea este o succesiune de actiuni, actiunea fiind integrarea unor operatii urmarind
un obiectiv imediat. Actiunile se pot desfasura in exterior, dar pot exista si actiuni mentale,
din organizarea carora rezulta operatiile mentale specifice. Activitatea implica o serie de
actiuni exterioare, ansamblu care se numeste comportament, iar ansamblul de actiuni
interioare (mentale) se numeste conduita. La baza actului voluntar si a deciziilor stau
sentimentele. Vointa intra in discutie atunci cand hotararea se ia pe baza unui sentiment
`superior (cand invatatura este considerata mai importanta decat o distractie de moment).

Actul de vointa este un act de sinteza, foarte complex, in care este antrenata intrega
personalitate: memoria, gandirea, sentimentele, deprinderile, trasaturile de temperament,
caracterul. Actul de vointa exprima intreaga personalitate, deci hotararile cuiva sunt luate in
functie de convingerile, deprinderile, sentimentele, principiile sale morale, de forta sa de
vointa, totul rezultand din predispozitiile sale ereditare si din experienta vietii sale de familie,
din relatiile cu colegii, cu sefii, etc.

In ansamblul activitatii se pot distinge trei trepte de complexitate crescuta:

 procedeul (mica unitate de comportament care vizeaza obiective imediate: a se

uita la TV, a vorbi cu un prieten, etc).
 seria (perioada in care predomina indeplinirea unui obiectiv central: studentia,
perioada alegerii profesiei, etc).
 programul serial (se mai numeste si planul temporal; vizeaza esalonarea
proiectelor, stabilirea succesiunii scopurilor intermediare catre realizarea unui
ideal; un astfel de program ar putea presupune: studentia, casatoria, viata intr-un
mic oras, colaborari in presa locala, incadrarea la un ziar central si mutarea intr-un
oras mare, afirmarea ca ziarist).

Fazele actului voluntar

Prin vointa se intelege capacitatea de a actiona in vederea realizarii unui scop constient,
infrangand anumite bariere interioare sau exterioare (un student sta si invata pentru un
examen greu ce are loc a doua zi; un prieten il suna sa-l scoata la un film: daca studentul
accepta invitatia, nu are vointa, in schimb daca alege sa invete, inseamna ca vointa l-a ajutat
sa reflecteze asupra situatiei pe care o are la invatatura).

Analizand actul voluntar, se pot distinge patru etape:

 aparitia conflictului
 deliberarea (analiza fiecarei alternative, a consecintelor infaptuirii unei anumite
actiuni).
 decizia (este momentul caracteristic al vointei: individul se hotaraste pentru una
dintre alternative si pentru tactica necesara).
 executarea hotararii (daca un alcoolic isi promite sa nu mai bea, si reuseste sa faca
asta timp de doua zile, iar dupa doua zile cedeaza la intalnirea cu un prieten, actul
initial de vointa a ramas trunchiat de ceea ce este esential: respectarea deciziei
luate).