PSIHOLOGIE GENERALA

Competenta 1 : Identifica infrastructura psihicului uman

1. 1.      OBIECTUL PSIHOLOGIEI

Psihologia ca ştiinţă independentă s-a constituit relativ târziu,

„certificatul ei de

naştere” fiind semnat în 1879, prin înfiinţarea la Leipzig de către savantul

german, Wilhelm

Wundt, a primului laborator bazat pe utilizarea metodei experimentale.

Pentru prima dată, fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera
simplelor descrieri şi

speculaţii filosofice şi incluse în programul cercetării ştiinţifice

sistematice, aplicându-li-se

operaţiile măsurării, cuantificării şi criteriile obiectivităţii şi cauzalităţii.

Foarte curând, însă, aveau să apară divergenţe în legătură cu definirea şi

circumscrierea

obiectului noii ştiinţe. Deşi denumirea părea să impună de la sine

identitatea acestui obiect –

psihe = psihic, logos = vorbire, deci: psihologia = ştiinţa despre psihic, s-a
dovedit că, în

realitate, modul de înţelegere a naturii şi structurii interne a psihicului

uman nu a fost câtuşi

de puţin unitar. Astfel, s-au configurat trei orientări diferite şi în mare

măsură opuse, şi

anume:

a)       orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţă şi care

susţinea că obiectul

psihologiei îl reprezintă studiul conştiinţei (respectiv, al proceselor

psihice conştiente);

b)       orientarea care susţinea că elementul esenţial şi determinant al

vieţii psihice a omului

este inconştientul, acesta trebuind, chipurile, să reprezinte principalul

domeniu de preocupare

al psihologiei (psihologia abisală sau psihanaliza elaborată de S. Freud);

c)    orientarea care susţinea că adevărata şi autentica realitate

psihologică o constituie

reacţiile externe de răspuns (secretorii şi motorii) la acţiunea diverşilor

stimuli din mediu şi,

ca atare, obiectul psihologiei trebuie să fie studiul comportamentului

(behaviorismul, creat de

savantul american J. B. Watson, 1912/1913).

În prezent, au fost depăşite limitările şi absolutizările pe care se bazau

orientările

menţionate . Astfel, se admite că sfera noţiunii de „psihic uman” este

mai largă decât sfera

noţiunii de „conştiinţă”, ea incluzând într-o relaţionare de tip sistemic

trei componente:

inconştientul, subconştientul şi conştientul, toate împreună formând

domeniul de studiu al

psihologiei.

Pe de altă parte, planul subiectiv (psihic) intern şi planul obiectiv

(comportamental)

extern nu se mai rup artificial unul de celălalt şi nu se mai opun ca

entităţi antagonice

ireductibile; dimpotrivă, se recunoaşte şi se afirmă unitatea indisociabilă

a lor sub egida

principiului unităţii „conştiinţă-activitate”.

Definitie :  Psihologia se defineşte ca ştiinţa care studiază, cu ajutorul

unor metode

obiective specifice, organizarea psihocomportamentală sub aspectul

determinismului,

mecanismelor şi legilor devenirii şi funcţionării ei, în plan animal şi

uman, în unitatea

contradictorie a individualului, particularului şi generalului,

universalului. Această definiţie

stabileşte în mod real sfera de cuprindere a domeniului şi justifică

diferenţierile şi delimitările

existente în interiorul lui: a) psihologia animală şi b) psihologia umană.

Psihologia umană are, la rândul ei, o latură generală care ne oferă
tabloul global al

organizării psihocomportamentale a omului normal (mediu), făcând

abstracţie de vârstă, sex,

context socio-cultural, ocupaţie (profesie) etc., şi o latură particular-

diferenţială, care se centrează pe studiul şi explicarea ipostazelor
concrete în care se poate afla organizarea psihocomportamentală funcţie
de: vârstă, sex, mediu socio-cultural, activitate profesională,

nivel de dezvoltare, natura deviaţiilor şi tulburărilor patologice:

psihologia genetică şi adezvoltării, psihologia vârstelor, psihologia
şcolară, psihologia muncii, psihologia militară, psihologia creaţiei,
psihologia artei, psihologia sportului, psihologia comercială şi
economic,psihologiasocială,psihologia medicală, psihopatologia etc.
 
1. 2.       PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI

 Cunoaşterea psihologică se cere a fi orientată şi coordonată de un set de

principii

metodologice generale care să asigure coordonatele de referinţă ale

analizei şi interpretării

fenomenelor concrete. Esenţiale sunt următoarele principii:

a. pr. determinismului (extern);

b. pr. relaţionării neuro-psihice;

c. pr. reflectării şi modelării informaţionale;

d. pr. acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate;

e. pr. genetic şi al istorismului;

f. pr. sistemicităţii.
 

a.   Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea analizei

şi explicării psihicului

pe baza unor condiţii şi cauze reale obiective. Aceste condiţii şi cauze

rezidă în acţiunea

asupra organelor de simţ ale animalului sau omului a stimulilor de diferite

modalităţi şi grade

de complexitate.

În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de a face cu un

determinism mijlocit.

Aceasta înseamnă că acţiunea oricărui stimul extern se refractă şi se

modifică de stările şi

condiţiile interne ale subiectului. Ca urmare, relaţia dintre stimulul

extern (S) şi reacţia de

răspuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip probabilist: stimulul

extern dat nu duce în

mod necondiţionat şi invariant la producerea uneia şi aceleiaşi reacţii de

răspuns, ci numai cu

o anumită probabilitate, existând posibilitatea ca subiectul să dea şi o

altă reacţie sau chiar să

nu răspundă deloc, în funcţie de starea lui psihofiziologică internă la

momentul respectiv.

Astfel conchidem că procesele şi actele psihocomportamentale ale omului

se înscriu în sfera

unui determinism complex multivariat, pe care-l numim statistic.

Cât priveşte natura substanţial-calitativă a factorilor determinativi
externi, pentru

psihicul şi comportamentul uman, rolul principal revine factorilor socio-

culturali, principiul

determinismului luând forma specifică a principiului condiţionării social-

istorice şi istoricoculturale.

Aceasta înseamnă că de psihic uman propriu-zis se poate vorbi numai la

individul

socializat, care se naşte, trăieşte şi-şi desfăşoară activitatea într-un

anumit mediu social.

b)   Principiul relaţionării neuropsihice impune necesitatea ca psihicul

în întregul său,

inclusiv forma lui superioară de manifestare – conştiinţa umană – să fie

considerat şi definit

ca funcţie a sistemului nervos, a creierului. Mecanismul producerii

oricărui proces psihic, de

la cel mai simplu, până la cel mai complex, este de natură reflexă, fiind
mediat de procese fiziologice

nervoase (excitaţie, inhibiţie, modulări ale amplitudinii şi frecvenţei

influxului nervos etc.).

Creierul însă nu generează percepţii, idei, trăiri emoţionale, atitudini

etc. în virtutea simplei

structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recepţionării, prelucrării

şi interpretării
stimulilor din afara sa. Din principiul relaţionării neuro-psihice, derivă
mai departe principiul

unităţii dialectice a psihologicului şi fiziologicului. Potrivit acestuia, nici

un proces psihic nu

se poate realiza fără un anumit ansamblu de transformări şi fenomene

neurofiziologice

specifice. Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul precede

şi condiţionează

psihologicul; psihologicul posedă însă caracteristici şi determinaţii

calitative proprii, devenind

ireductibil la fiziologic (atributele de subiectiv şi ideal sunt aplicabile

numai proceselor

psihice, nu şi celor fiziologice, care aparţin fenomenelor substanţial-

energetice obiective). Pe

măsură ce structura psihică a individului se maturizează şi se

consolidează, ea capătă o

relativă autonomie faţă de baza fiziologică iniţială, exercitând o influenţă

activă asupra stării

generale a organismului – influenţa psihosomatică, care face posibile

sugestia, autosugestia şi

psihoterapia.

1. Principiul reflectării şi modelării informaţionale stă la baza

înţelegerii naturii existenţial sau a statutului ontologic al psihicului. El ne
răspunde, aşadar, la întrebarea „în ce formă sau modalitate există
psihicul?”. Şi răspunsul va fi: psihicul există ca o formă particulară de
reflectare, respectiv, reflectare de speţă subiectivă şi ideală
(nonsubstanţială) şi ca informaţie. Percepţiile, reprezentările, noţiunile
care alcătuiesc scheletul intelectului, al conştiinţei sunt în sine modele
informaţionale interne ale lucrurilor, fenomnelor şi situaţiilor obiective
externe. Faptul că psihicul este de natură reflectoriu-informaţională îl
argumentăm prin aceea că el a apărut din necesităţi de adaptare la un
anumit mediu existenţial mai complex, caracteristic regnului animal, şi
îndeplineşte pretutindeni şi în orice moment un rol reglator, optimizator,
organizator. Ca şi informaţia, psihicul exprimă şi ne dă măsura gradului
de organizare la nivelul sistemelor animale şi umane.

1.  Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ne obligă să

recunoaştem

interdependenţa legică dintre planul comportamental extern şi planul

subiectiv intern. Forma

primordială de manifestare a psihicului, în ontogeneză, o constituie

acţiunea directă a

copilului cu obiectele şi lucrurile din jurul său. Prin interiorizare treptată,

stadială, schemele

de organizare şi desfăşurare a acţiunilor externe – de descompunere, de

comparare

(măsurare), de grupare, de asamblare etc. devin matrici ale structurării

operaţiilor mentale,

care dobândesc autonomie completă, putându-se desfăşura fără apelarea

la suport obiectual

sau imagistic, de-abia în jurul vârstei de 14 ani.

Pe măsură ce se formează şi se consolidează, structurile interne ale

conştiinţei devin
premisă şi factor reglator al acţiunii externe, condiţionând calitatea şi
eficienţa ei. Se închide

astfel circuitul acţiune conştiinţă acţiune.

e)   Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul nu trebuie

considerat ca un dat

sau ca ceva predeterminat şi imuabil, ci ca ceva devenit şi evolutiv. Atât

psihicul în ansamblul

său, cât şi diferitele procese care-l compun au o geneză – în plan

filogenetic, istoric şi în plan

individual, ontogenetic. Identificarea şi descrierea stadiilor şi formelor pe

care le îmbracă în

fiecare stadiu trebuie să constituie unul din obiectivele esenţiale ale

cercetării psihologice.

Traiectoria dinamicii psihicului în plan individual tinde să se suprapună cu

traiectoria

dinamicii organismului, punând în evidenţă trei mari segmente:

segmentul ascendent antientropic, în interiorul căruia au loc procesele de
dezvoltare,consolidare, maturizare, segmentul optimumului funcţional, în
cadrul căruia toate componentele sistemului se menţin la valori ridicate,

şi segmentul descendent entropic, în cadrul căruia se acumulează

efectele entropice, de

regresie şi dezorganizare.

f) Principiul sistemicităţii reclamă necesitatea de a aborda psihicul prin

prisma exigenţelor

metodologiei cibernetico-sistemice. Astfel, el nu trebuie privit ca un

simplu conglomerat sau

ca o simplă sumă aritmetică de elemente în sine independente, ci ca un

sistem, ale cărui

componente (procese, stări, trăsături) se află într-o relaţie legică unele

cu altele,

condiţionându-se reciproc. Această intercondiţionare este atât de

puternică, încât generează

acea calitate emergentă a unităţii supraordonate, graţie căreia, în orice

proces particular se

imprimă pecetea întregului – stilul, tipul etc. – şi efectul influenţării

celorlalte. Abordarea

sistemică se opune astfel abordării atomare, bazată pe principiul

descompunerii –

recompunerii, dezvoltată de asociaţionism.

1. 3.      NATURA PSIHICULUI UMAN

3.1. Noţiunea de psihic. Probabil că în istoria ştiinţei nu există un alt

concept a cărui

definire să fi suscitat atâtea dispute şi controverse ca cel de psihic.

Tocmai pe tărâmul lui s-a

produs scindarea gândirii filosofice în materialistă, care va subordona

psihicul determinaţiilor

şi însuşirilor materiei, şi idealistă, care va lega psihicul de determinaţiile

pur spirituale,

extramateriale, transcendentale.

Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe principii

materialiste, considerând

psihicul ca fenomen natural, care se individualizează prin atribute

calitative specifice,

ireductibile la atributele altor fenomene naturale. Definirea lui se

realizează printr-o serie de

raportări corelate, şi anume:

a) raportarea la lumea externă, din care rezultă natura sa existenţială de

formă

subiectivă, ideală de reflectare şi de formă particulară de informaţie la

nivelul organismelor

animale, bazată pe semnalizare-designare-reprezentare;

b) raportarea la sistemul nervos, la creier , din care rezultă statutul lui

de funcţie

specifică a creierului realizată în cadrul comunicării informaţionale a

individului cu lumea

externă;

c) raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare ale organismului

animal, din care

decurge statutul său de formă specifică, calitativ superioară, a vieţii de

relaţie, şi rolul
instrumental-reglator în desfăşurarea comportamentului.

3.2. Specificul psihicului uman. Privit pe scară evolutivă, filogenetică,

psihismul nu

reprezintă un continuum plat, uniform, ci o succesiune de trepte,

distanţate unele de altele,

după gradul de diferenţiere şi complexitate structural-funcţională.

Treapta cea mai de sus, care

se distanţează cel mai mult de cea imediat inferioară, o ocupă psihicul

uman. Putem astfel

afirma că principala caracteristică a psihicului uman, constă în aceea că

el este forma cea mai

înaltă de organizare şi funcţionare, dintre toate formele de psihism

cunoscute nouă.

Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul animal

rezidă în

diferenţierea şi dezvoltarea excepţională a proceselor informaţionale

cognitive, a capacităţii

de înţelegere, explicare, interpretare, decizie, creaţie (proiecţie,

planificare, anticipare etc.),

precum şi în apariţia şi dezvoltarea comunicării verbale, limbajul

devenind cel mai

perfecţionat instrument de codificare-vehiculare a semnalelor

(informaţiei). La om, psihicul se

realizează şi în forma conştiinţei. Această superioritate o punem pe

seama a doi factori

esenţiali: a) complexitatea structural-funcţională extraordinară a

creierului uman şi

b)complexitatea şi specificul influenţelor mediului socio-cultural.

3.3 Psihicul uman ca sistem. Psihologia contemporană abordează psihicul

ca sistem, de

pe poziţiile metodologiei sistemice. Prin natura componentelor sale, este

un sistem

informaţional-energetic, deci nonsubstanţial. Se încadrează în categoria

sistemelor: dinamice

(evolutive, cu autoorganizare), semideschise, supercomplexe şi

probabiliste. De asemenea, se

include în clasa sistemelor cibernetice, fiind dotat cu mecanisme de

autoreglare: feedback

negativ (de stabilizare – homeostazia psihică), feedback pozitiv

antientropic (de optimizare şi

de dezvoltare), feedthrought (de mediere şi de transfer), feedbefore (de

prospectareanticipare).

Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o

permanentă

interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul inconştient, subsistemul

subconştient sau

preconştient şi subsistemul conştient.

         Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută,

ansamblul tendinţelor,

pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor determinate biologic şi legate de

afirmarea şi

conservarea fiinţei biologice a personalităţii umane, şi o componentă

dobândită, ansamblul

experienţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei morale a societăţii,

asimilate şi interiorizate

în primii cinci ani de viaţă.

        Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte, conţinuturile

informaţional-cognitive

şi actele care au fost cândva conştiente, dar care în prezent se realizează

fără controlul

conştient, iar pe de altă parte, amintirile, cunoştinţele şi schemele

operatorii latente, care intră

succesiv în fluxul actual al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi situaţii.

Tot în subconştient se

includ şi acele elemente care emerg din inconştient, aşteptând să intre în

conştiinţă.

       Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt pe

care îl atinge

organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa specifică, numai omului.

Funcţionarea sa se

bazează pe principiul disocierii, al analizei critice, al teleonomiei

(formularea anticipată a

scopurilor), al planificării, al realităţii.

Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive (senzaţii,
percepţii,

reprezentări, gândire, imaginaţie), trăiri emoţional-afective, structuri

motivaţionale (trebuinţe,

interese, idealuri etc.), acţiuni şi acte voluntare despre care putem da

seama şi pe care le

putem controla şi justifica, explica. Întreaga dinamică a proceselor şi

actelor conştiente este

mediată e limbajul verbal, de analiză şi deliberări mentale succesive.

Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi istoric,
subsistemul

conştient va fi componenta cea mai activă şi dinamică a psihicului uman,

care, pe de o parte,

se caracterizează prin disponibilitatea cea mai mare la schimbare-

dezvoltare, iar pe de altă

parte, va înregistra grade de organizare-funcţionare diferite atât în

succesiunea istorică a

generaţiilor, cât şi în interiorul aceleiaşi generaţii, de la un individ la

altul.

De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării psihocomportamentale a

unei persoane,

elementul de referinţă esenţial trebuie să fie subsistemul conştient.

Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenţiază şi ating valorile cele

mai ridicate

funcţiile: cognitivă, proiectivă (modele şi proiecte mentale de

transformre a realităţii imediate,
de creare a unei realităţi noi – vezi invenţiile), de planificare şi anticipare
– predicţie şi de

reglare prin analiză critică şi comparaţie criterială.

Interacţiunea dintre cele tei subsisteme care alcătuiesc sistemul psihic

uman are un

caracter circular (realizând-se atât în sens ascendent – influenţa

inconştientului asupra

subconştientului şi conştientului, cât şi în sens descendent – influenţa

conştientului asupra

subconştientului şi inconştientului) şi dialectic (incluzând atât

compatibilitate şi sinergie

finalistă, cât şi contradicţie, antagonism finalist – ceea ce „cere”, de

pildă, inconştientul la

momentul dat poate să fie respins de conştient şi viceversa). De aici,

derivă dramatismul şi

imprevizibilitatea comportamentelor umane.

4.  PROCESELE DE PRELUCRARE-GESTIONARE A INFORMATIILOR

Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă fără un minimum

de „date” şi

„informaţii” despre însuşirile lucrurilor şi situaţiilor concrete, despre

relaţiile dintre acestea,

despre legităţile care le guvernează. Captarea şi prelucrarea informaţiilor

din lumea externă şi
utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reacţiilor de răspuns, a acţiunilor
instrumentale

reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului psihic. La nivelul omului,

această funcţie se va

realiza prin intermediul unor procese înalt diferenţiate şi specializate:

senzaţia, percepţia,

reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria.

4.1. Senzaţia

Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare a informaţiilor

despre

proprietăţi (însuşiri) singulare ale stimulilor externi specifici.

Atât după natura mecanismului, cât şi după natura însuşirilor pe care le

reflectă, senzaţia

se realizează într-o mare diversitate de modalităţi (tipuri). Distingem: a)

categoria senzaţiilor

care ne furnizează informaţii despre lumea externă (exterocepţia):

senzaţiile cutano-tactile,

senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive, senzaţiile olfactive, senzaţiile

gustative; b) categoria

senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre poziţiile posturale şi

actele motorii ale

membrelor, capului şi trunchiului (propriocepţia); c) categoria senzaţiilor

care ne furnizează

informaţii despre modificările şi variaţiile mediului intern al organismului

(interocepţia).

Condiţiile principale pentru a se produce o senzaţie sunt: integritatea

structuralfuncţională

a analizatorului şi acţiunea stimulului specific la intensitatea

corespunzătoare (să

fie cel puţin egală cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilităţii

respective).

Senzaţiile se caracterizează prin următoarele proprietăţi

principale: modalitatea

(calitatea), intensitatea, durata şi tonul afectiv.

a. Modalitatea este proprietatea unei senzaţii de a reflecta selectiv

anumite însuşiri ale

stimulului specific (de pildă, în cazul senzaţiilor vizuale: lungimea de

undă care dă tonul

cromatic; în cazul senzaţiilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea

sau lungimea etc.).

b. Intensitatea este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi aprecia

încărcătura energetică

sau forţa de acţiune a stimulului specific.

c. Durata este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi de a se manifesta pe

durata de

acţiune a stimulului. Nici o senzaţie nu se produce concomitent cu

declanşarea acţiunii

stimulului specific, ci cu o anumită întârziere pe care o numim latenţă;

de asemenea, ea nici
nu dispare imediat cu încetarea acţiunii stimulului continuând câteva
miimi de secunde şi

după aceea – efectul de urmă sau imaginea consecutivă.

d. Tonul afectiv este proprietatea senzaţiei de a se asocia cu o anumită

trăire emoţională

– plăcută sau neplăcută, agreabilă sau dezagreabilă.

IMPORTANTA SENZATIILOR PENTRU VIATA PSIHICA:

Toate informatiile despre lume vin catre noi prin intermediul simturilor
noastre. Simturile noastre sunt cele care ne furnizeaza informatiile de
care avem nevoie pentru a interpreta evenimentele si a anticipa viitorul.
Ele ne fac sa simtim placere sau durere. Ele ne avertizeaza asupra
eventualelor pericole si ne ajuta in orientarea in mediul ambient.

4.2.Percepţia

Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior al procesării informaţiei

extrase din interacţiunea actuală a subiectului cu obiectul. Ea are la bază

senzaţia şi se
constituie prin articularea şi integrarea senzaţiilor, dar nu este
reductibilă la acestea, aşa cum

susţinea şcoala asociaţionistă. Imaginea perceptivă sau perceptul este un

model informaţional

complex, care ne raportează la obiect ca întreg,în identitatea lui

individuală sau categorială

specifică. A percepe înseamnă a putea da răspunsuri corecte la

întrebarea „Ce este aceasta?”

Spre deosebire de senzaţie, care se produce oarecum spontan şi pasiv de

îndată ce

stimulul specific acţionează asupra organului de simţ corespunzător,

percepţia presupune o

implicare mai activă a subiectului, care recurge la operaţii şi strategii

speciale de explorare,

căutare, selecţie, evaluare, comparare. De aceea, definiea percepţiei ca

reflectare nemijlocită

sau imediată este improprie, ea fiind mediată în realitate de operaţiile

succesive ale

subiectului. Astfel, desfăşurarea percepţiei ia un caracter fazic.

Experimental, s-a demonstrat

existenţa următoarelor faze: a) detecţia, care constă în sesizarea acţiunii

stimulului şi

încadrarea lui în spaţiu şi timp; b) discriminarea, care rezidă în

desprinderea stimulului din

contextul celorlalţi; c) identificarea, care se concretizează în integrarea

finală a modelului
informaţional al stimulului şi în elaborarea răspunsului „este
x”; d) interpretarea, în cadrul

căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi se pune în relaţie

cu scopul activităţii

subiectului. După conţinut şi mecanism, distingem: percepţii

monomodale (ex. percepţia

vizuală, percepţia auditivă, percepţia tactilă) şi percepţii plurimodale,

care au la bază

interacţiunea între doi sau mai mulţi analizatori şi care integrează

informaţii despre mai multe

genuri de însuşiri ale obiectului.

În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ: percepţia

spaţiului (formă,

volum, distanţă, poziţie), percepţia timpului (durate, intervale vide,

succesiuni), percepţia

mişcării (direcţie, viteză), percepţia limbajului (oral, scris), şi percepţia

muzicii (raporturi de

înălţime, linie melodică, structură armonică).

4.3.         Reprezentarea

Dacă senzaţia şi percepţia ne oferă informaţii despre obiectele care

acţionează hic et nunc asupra organelor noastre de simţ, reprezentarea

reflectă şi ne oferă
informaţii despre un obiect sau altul în absenţa acestuia. Astfel, ea
devine prima treaptă în

organizarea şi funcţionarea activităţii mentale autonome (operarea pe

plan mintal cu imagini

ale unor obiecte şi fenomene percepute cândva în trecut şi ale căror

modele informaţionale au

fost stocate şi păstrate în memoria de scurtă şi lungă durată).

Termenul de reprezentare desemnează două realităţi: a) procesul de

elaborare a imaginii unui obiect în absenţa lui şi
b) produsul, respectiv, imaginea conştientizată. Procesul poate avea o
desfăşurare spontană, involuntară, luând aspectul unui flux de
reactualizări (amintiri) mai mult sau mai puţin haotice, amalgamate
sau una intenţionată, voluntară, imaginile succedându-se într-o ordine
logică şi fiind subordinate unui scop. Produsul poate fi caracterizat după
următoarele calităţi (proprietăţi): a) claritatea sau pregnanţa, în funcţie
de care distingem reprezentări intense sau vii şi reprezentări pasive  sau
sterse;

b) completitudinea, pe baza căreia delimităm reprezentări bogate, care

tind să se

suprapună peste imaginile perceptive, şi reprezentări sărace sau lacunare

(în principiu,

imaginea-reprezentare este mai săracă, mai rezumativă decât imaginea-

perceptivă);

c.       relevanţa sau semnificaţia, care permite delimitarea

reprezentărilor relevante, în care se

selectează şi se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale

obiectului, şi
reprezentări derizorii, care conţin note accidentale, nesemnificative (de
regulă, reprezentarea

reflectă în mai mare măsură semnificativul, relevantul, caracteristicul

decât percepţia);

d.      gradul de generalitate, după care distingem reprezentări

individuale, care reflectă obiecte

concrete singulare (o anumită persoană, o anumită casă, un anumit

obiect, etc.) şi reprezentări

generale, care reflectă prototipul unei clase de obiecte asemănătoare

(reprezentarea de casă în

general, de om, în general, de copac, în general); de regulă, imaginea-

reprezentare are un grad

de generalitate mai înalt decât perceptul;

e) caracterul mijlocit, care constă în aceea că elementele inormaţionale

constitutive ale imaginii-reprezentare sunt furnizate de senzaţii şi
percepţii;

f) caracterul panoramic, care rezidă în transformarea seriilor şi

succesiunilor de

dimensiuni (însuşiri) care se etalează în percepţie în configuraţii

simultane.

4.4.         Gândirea

 
In cadrul intelectului si chiar al intregului S.P.U. , gandirea ocupa locul
central, ea facand posibila relationarea tuturor celorlalte elemente ale
psihicului.

Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai complex şi calitativ

cel mai înalt. Ea permite omului reflectarea şi luarea în stăpânire mintală

a generalului,

esenţialului şi necesarului din realitatea externă.

Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de prezent, hic et

nunc, gândirea se

organizează ca activitate intelectuală multifazică, întinzându-se pe toate

cele trei coordonate

temporale: prezent, trecut, viitor. Ea realizează o permanentă corelare

între diverse momente

şi stări ale „obiectului”: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului

pentru a explica

prezentul lui; integrează informaţia despre trecutul şi prezentul

obiectului pentru a determina

(prevedea) starea lui în viitor.

Gândirea conferă activităţii de cunoaştere atributele abstractizării,

predicţiei, anticipării,

teoretizării.

Fiind un proces şi o structură multidimensională de maximă complexitate,

gândirea

poate fi descrisă şi definită din unghiuri diferite: cognitiv-procesual,

structural-operaţional,
structural-informaţional.

Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea

intelectuală discursivă

de prelucrare criterial-logică a informaţiilor furnizate de percepţie sau

memorie, în vederea

înţelegerii, explicării şi interpretării fenomenelor din univers (natură şi

societate), a rezolvării

diferitelor tipuri de situaţii problematice, a elaborării diferitelor proiecte

şi planuri de

activitate creatoare, a elaborării şi adoptării deciziilor optime de

acţiune.

Din punct de vedere structural-operaţional, gândirea este un sistem

ordonat de operaţii

sau de transformări care se aplică unei situaţii iniţiale (A0) pentru

aducerea ei într-o stare

finală (scop) (A*), ce reprezintă un răspuns, un rezultat sau o soluţie.

În lumina acestei definiţii, gândirea ne dezvăluie o anumită organizare

dinamică internă,

în cadrul căreia vom identifica două tipuri mari de

operaţii: generale şi particulare

(specifice).

Operaţiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea,

concretizarea.

         Analiza constă în descompunerea pe plan mintal, a obiectului în

părţi componente pentru dezvăluirea şi descrierea-explicarea structurii
lui interne; sinteza este operaţia inversă, de reconstituire, pe plan
mintal a obiectului, extrăgându-se şi reţinându-se informaţia esenţială
despre structura lui internă. Rezultatul unei sinteze poate deveni
„obiect” pentru o nouă analiză (analiza prin sinteză);
abstractizarea rezidă în selectarea-reţinerea elementelor şi însuşirilor
esenţiale şi

lăsarea în afară a celor neesenţiale, secundare; generalizarea este

operaţia de extindere a unor

însuşiri sau relaţii extrase prin abstractizare la toate obiectele care fac
parte din aceeaşi clasă;

concretizarea este o operaţie de aplicare a principiilor şi legilor generale

la analiza şi

interpretarea cazurilor şi situaţiilor particulare.

Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi se

utilizează în interiorul

diferitelor ştiinţe: matematică, fizică, chimie, biologie, psihologie,

sociologie etc.

Operaţiile gândirii au caracter formal, în sensul că se aplică unor

constructe ideale,

simbolice, desprinse de suportul obiectual concret, şi reversibil, în sensul

că pentru orice

transformare există una inversă sau opusă, a cărei aplicare duce la

revenirea la situaţia sau

starea iniţială.

Din punct de vedere structural-informaţional, gândirea trebuie definită ca

un sistem de

noţiuni noi, organizat după criteriile esenţialităţii şi generalităţii.

Noţiunea devine în acest caz
unitatea structurală a bază a gândirii. Noţiunile pot fi empirice,
reflectând însuşiri neesenţiale,

desprinse în cadrul cunoaşterii comune, al experienţei cotidiene, şi

ştiinţifice, reflectând

însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaşterii ştiinţifice. După sfera de

cuprindere, se

delimitează: noţiuni individuale, care se raportează la obiecte singulare,

luate separat, noţiuni

particulare, care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiecte şi noţiuni

generale, categoriale

care cuprind însuşirile esenţiale comune mai multor clase de obiecte sau
tuturor obiectelor

(ex. noţiunea de „existenţă”.

Un nivel superior la integrare a conţinuturilor informaţionale (respectiv, a

noţiunilor)

este judecata. Aceasta afirmă sau neagă ceva despre altceva suportând
testul adevărului. Orice

judecată este adevărată sau falsă, după cum conţinutul ei corespunde sau
nu realităţii.

La rândul lor, constructele informaţionale ale judecăţilor se integrează în

structuri

informaţionale şi mai complexe de tipul raţionamentelor. În raţionament

se surprinde

discursivitatea gândirii, mişcarea ei de la anumite date sau judecăţi

iniţiale către un anumit
rezultat final (o concluzie) în care să apară informaţii sau adevăruri noi.

Raţionamentul se realizează în trei forme principale: inductivă, în care,

pornindu-se de

la judecăţi individuale, particulare se ajunge la o concluzie generală,

deductivă, în care se

porneşte de la general, particular şi se merge spre particular, individual,

şi analogică, în care

se compară două obiecte pentru a li se pune în evidenţă, asemănările,

ceea ce au în comun.

        Formele gândirii. Gândirea se diferenţiază pe plan operaţional şi

informaţional,

îmbrăcând mai multe forme: a) în plan operaţional distingem:

1) gândirea algoritmică şi 2)

gândirea euristică şi, de asemenea: 1) gândirea convergentă şi

2) gândirea divergentă.

Gândirea algoritmică se caracterizează prin aceea că aplicarea unei

anumite succesiuni de

operaţii (transformări) duce în mod necesar la rezultatul

scontat; gândirea euristică are un

caracter explorator, se desfăşoară după principiul încercare-eroare,

succesiunea de operaţii la

găsirea soluţiei corecte; gândirea convergentă porneşte de la un număr

mare de elemente, de
date pentru a ajunge în final la un număr mic de elemente sau date (ea
comprimă câmpul

informaţional); gândirea divergentă porneşte de la un număr mic de

elemente sau date şi

ajunge în final la un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifică

şi lărgeşte câmpul

informaţional).

b) În plan informaţional, se diferenţiază: 1) gândirea intuitiv-concretă şi

2) gândirea

simbolic-abstractă. Gândirea intuitiv-concretă se caracterizează prin

predominarea codificării

figural-imagistice a conţinuturilor informaţionale şi prin dependenţa de

suportul perceptiv;

gândirea simbolic-abstractă se caracterizează prin

predominarea codificării informaţionale şi

prin detaşarea de suportul perceptiv.

4.5.         IMAGINAŢIA

Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea de sine, imaginaţia

este un proces distinct de prelucrare şi utilizare a informaţiei.

Pe de o parte, ea vine, în continuarea reprezentării, bazându-se pe

memorie, pe de altă
parte, ea deviază printr-o buclă traiectoria care începe spre gândire,
ocupând astfel o poziţie

aparte pe continuumul activităţii cognitive a omului.

Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în următoarele elemente:

1) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în

experienţa anterioară,

fie crearea prin mecanisme proprii de imagini „pure”, fără legătură

aparentă cu realul;

2) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare şi ale

fanteziei,

realizându-se combinări, amplificări, reordonări, etc.;

3) o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale şi a

produsului final;

4) caracterul convenţional, figurativ şi simbolistic al funcţiei designative

a imaginilor

elaborate. Imaginaţia este elementul central în structura creativităţii, ca

dimensiune globală a

personalităţii.

Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă sub mai multe forme,

diferenţierea

făcându-se după natura produsului şi după domeniul de aplicaţie. După

primul criteriu, se

delimitează: 1) imaginaţia reproductivă şi 2) imaginaţia creatoare; după

cel de-al doilea

criteriu, distingem: 1) imaginaţia artistică (literară, muzicală, plastică);

2) imaginaţia tehnică,

exprimată în inovaţii şi invenţii; 3) imaginaţia ştiinţifică, exprimată în

conceperea strategiilor

şi proiectelor de cercetare, în elaborarea modelelor explicative etc.; 4)

imaginaţia arhitecturalconstructivă, exprimată în crearea unor forme şi
stiluri noi de construcţii; 5) imaginaţia

managerială, care constă în elaborarea celor mai ingenioase şi eficiente

moduri de conducere

şi administrar

4.6.         MEMORIA

Memoria este procesul prin care se realizează gestionarea

informaţiilor şi experienţelor cotidiene prin: fixare sau engramare,
păstrare, reorganizare şi reactualizare.

Ea conferă Eului nostru identitate şi continuitate în timp, şi asigură

transformarea

necunoscutului în cunoscut.

Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm după următorii

parametri:

1. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă, cu atât

mai bine);

2. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură percepere

(prezentare);

3. Trăinicia păstrării materialului memorat;

4. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii;

5. Completitudinea reproducerii;

6. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai întinsă, cu

atât mai bine).

Valorile acestor parametri depind atât de factorii

subiectivi (particularităţile individuale

şi stările subiective de moment), cât şi de factori obiectivi (volumul

materialului, modul lui de

prezentare, gradul lui de organizare, sistematizare). Acţionând în mod

adecvat asupra acestor

factori, memoria poate fi îmbunătăţită.

         Formele memoriei. Ca şi alte procese psihice, memoria se poate

realiza la niveluri

integrative diferite şi în forme diferite. După prezenţa intenţiei şi

contextului voluntar, se

disting: 1) memoria involuntară (absenţa intenţiei şi a scopului de a

reţine, păstra şi

reactualiza un fapt, o informaţie etc.) şi 2) memoria voluntară (prezenţa

intenţiei şi a

scopului); după gradul de înţelegere a celor memorate, se diferenţiază:

1) memoria mecanică
şi 2) memoria logică; după durata păstrării celor achiziţionate, au fost
identificate: 1) memoria

de scurtă durată, pentru care limita superioară a păstrării este de trei

minute, şi 2) memoria de

lungă durată, pentru care limita superioară a păstrării echivalează cu

durata vieţii individului;

după conţinut, se delimitează: 1) memoria informaţional-cognitivă, prin

care se

achiziţionează, se păstrează şi se actualizează toate cunoştinţele noastre

despre lume şi despre

noi înşine, 2) memoria afectivă, care realizează păstrarea şi evocarea

întregii experienţe

emoţionale, plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în dispoziţia

generală de fond, 3)

memoria motivaţională, legată de păstrarea trebuinţelor primare

înnăscute şi a celor

secundare, dobândite; 4) memoria motorie, care asigură păstrarea şi

actualizarea schemelor

mişcărilor obiectuale şi instrumentale care alcătuiesc praxia; după

canalele senzoriale

implicate în recepţionarea şi integrarea informaţiei, se diferenţiază:

1) memoria vizuală, 2)

memoria auditivă, 3) memoria tactilă, 4) memoria olfactivă,

5) memoria gustativă şi 6)

memoria kinestezică. În sfârşit, pe lângă o memorie evocativă, prin care

aducem trecutul în
actualitate şi-l integrăm în activitatea şi comportamentul cotidian,
trebuie admisă existenţa şi

a unei memorii prospective, de fixare, păstrare şi conectare la prezent a

evenimentelor şi

acţiunilor ce urmează să se producă în viitor. Această formă de memorie

maximal dezvoltată

la om face posibilă programarea, planificarea şi anticiparea în reglarea

comportamentului.

        Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea sau

scăderea sub pragul

de actualizare a informaţiilor, experienţelor, amintirilor de un gen sau

altul. Ea are atât o

latură pozitivă, cât şi una negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne

ajută să ne debarasăm

de informaţii şi date nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber pentru

achiziţionarea altora

mai importante; latura negativă constă în blocarea sau eliminarea din

fluxul actual al

conştiinţei a unor informaţii şi date importante şi necesare pentru

finalizarea optimă a unei

activităţi.

Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului memorat. Astfel,

uitarea se

produce mai rapid şi în raţii mai mari în cazul unui material fără sens (ex.
silabe, cuvinte fără

înţeles) decât în cazul materialului cu sens; se produce mai repede şi mai

intens în cazul unui

material neorganizat, fragmentat, decât în cazul unui material bine

sistematizat şi organizat

logic; se produce mai repede şi mai intens în cazul unui material lipsit de
semnificaţie pentru

noi, decât în cazul unui material cu semnificaţie mare. Uitarea nu

acţionează ca o fatalitte

decât în cazuri patologice, de amnezie totală. În mod normal, ea poate fi

ţinută sub control,

determinând-o să acţioneze selectiv. Cerinţa principală pentru stabilirea

efectului negativ al

uitării constă în activarea şi întărirea (consolidarea) periodică a celor pe

care le apreciem ca

fiind importante şi necesare în activitatea noastră viitoare.

5.  PROCESELE DE ENERGIZARE,POTENŢARE, DIRECŢIONARE A

COMPORTAMENTULui

Dacă din procesele cognitive omul reuşeşte să diferenţieze, să identifice,

să interpreteze,

să înţeleagă şi să explice ceea ce se află şi se întâmplă în jurul său, prin

procesele de energizare, potenţare şi direcţionare el devine capabil să ia
o anumită atitudine şi să se exprime activ şi selectiv prin comportamente
specifice. În categria acestor procese include motivaţia şi afectivitatea.

 
5.1.         Motivaţia

Prin termenul de motivaţie se desemnează un întreg ansamblu de

„entităţi” psihice care reflectă oscilaţiile, disonanţele şi deficitele care

apar în cadrul

diferitelor componente ale sistemului personalităţii, determinând

subiectul să acţioneze în

direcţia înlăturării lor şi restabilirii echilibrului. Luată global, motivaţia

reprezintă, aşadar,

forţa motrice internă a comportamentului şi activităţii, conferindu-ne

caracterul de fiinţe

active şi relativ autonome.

Orice act comportamental integrat are o anumită bază motivaţională, iar

motivaţia

devine o lege generală de organizare a comportamentului.

Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa. Aceasta

exprimă nevoia

puternic consolidată de ceva anume: hrană, apă, aer, odihnă, mişcare,

adăpost, informaţie,

frumos etc. Nesatisfacerea îndelungată a unei trebuinţe duce la

perturbări majore ale

echilibrului psihic al personalităţii. De aceea, trebuinţele, prin

actualizare, generează cele mai

puternice motive sau mobiluri de acţiune. Genetic, trebuinţele umane se

împart în două grupe
mari: primare sau înnăscute (aici intrând, în primul rând, trebuinţele
biologice şi fiziologice)

şi secundare sau dobândite (aici intrând trebuinţele de cunoaştere,

trebuinţele estetice,

trebuinţele religioase, trebuinţele morale).

Luând drept criteriu urgenţa şi ordinea de satisfacere, A. Maslow a

construit „piramida

trebuinţelor”, larg acceptată în psihologie. În forma ei finală, piramida

cuprinde 8 clase, care

în ordine, de jos în sus, sunt următoarele:

I trebuinţe biologice II trebuinţe de securitate III trebuinţe de afiliere

socială

IV trebuinţele Eului V trebuinţe de autorealizare VI trebuinţe de

cunoaştere VII

trebuinţe estetice VIII trebuinţe de concordanţă.

Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi relaţii: 1) o

trebuinţă este

cu atât mai improbabilă, cu cât este mai continuu satisfăcută; 2) o

trebuinţă nu apare ca motiv

decât dacă cea anterioară ei a fost satisfăcută; 3) efectul perturbator al

nesatisfacerii cronice a

unei trebuinţe este cu atât mai mare, cu cât trebuinţa respectivă se

situează mai aproape de

baza piramidei; 4) activarea şi satisfacerea trebuinţelor se subordonează

legii alternanţei – o
trebuinţă o dată satisfăcută se retrage lăsând locul alteia.

Pe lângă trebuinţe, în alcătuirea sferei motivaţionale a omului intră alte

două

componente: interesele şi idealurile. Interesele realizează legătura

noastră selectivă şi relativ

stabilă cu diferite aspecte ale realităţii şi domenii de activitate;

idealurile reprezintă forţa de

proiecţie şi propulsie a etaloanelor şi modelelor de devenire a propriei

personalităţi.

După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuinţele pot fi

împărţite în

pozitive, care contribuie la menţinerea echilibrului personalităţii sau la

stimularea şi

menţinerea proceselor de dezvoltare, şi negative, care determină

degradări şi tulburări serioase

ale tabloului psihocomportamental (ex. trebuinţe de alcool, trebuinţe de

droguri etc.).

Raportată la performanţa activităţii, motivaţia pune în evidenţă o

anumită intensitate

optimă – optimum motivaţional. În principiu, activităţile uşoare şi mai

puţin atrăgătoare prin

conţinutul lor reclamă o motivaţie mai puternică, iar cele dificile şi

atractive prin conţinut

reclamă o stare de motivaţie mai slabă.

 
         Motivatia este motorul vietii noastre psihice intrucat tot ceea
ce intreprindem este provocat de componentele motivatiei.

5.2.          Afectivitatea

Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un an ansamblu de structuri

specifice, raportul de concordanţă sau discordanţă dintre dinamica

evenimentelor interne

(stările proprii de motivaţie) şi dinamica evenimentelor externe

(situaţiile, obiectele,

persoanele din jur).

Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează prin următoarele

proprietăţi:

1) polaritatea (semn pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie, bucurie, sau

semn negativ –

tensiune, insatisfacţie, repulsie, suferinţă);

2) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu sine

trăirea emoţională;

aceasta poate fi slabă, medie sau mare; intensitatea cea mai mare o au
afectele);

3) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de durată

scurtă,

sentimentele sunt de durată lungă);

4) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi modifica
semnul în timp:

iubirea poate trece în ură, iar ura poate trece în iubire);

5) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a include

concomitent trăiri de

semn opus, pozitiv şi negativ, ex. gelozia).

Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama, frica,

plăcerea, bucuria) şi

emoţii secundare, dobândite (emoţiile estetice, sentimentele morale).

După gradul de complexitate, se diferenţiază emoţiile simple (tonul

emoţional care

acompaniază procesele cognitive, trăirile de esenţă organică, stările de

afect), emoţiile

complexe (emoţiile situaţionale curente, emoţiile integrate activităţii –

de joc, de învăţare

etc.) şi structurile afective superioare (sentimentele).

Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă, necesară

a vieţii noastre

psihice; ea conferă relaţiilor omului cu lumea un caracter activ şi

selectiv. În funcţie de

semnul dominant al organizării afectivităţii, tindem să ne apropiem şi să

ne integrăm în lume,

să stabilim şi să menţinem raporturi de comunicare şi cooperare cu cei

din jur sau, dimpotrivă,

să ne retragem şi să ne izolăm de lume. Fără emoţii, fără sentimente,

existenţa umană ar

deveni cenuşie, omul a fi un simplu robot, care nu ar face decât

să reacţioneze mecanic la

stimulii externi. Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea externă,

la celelalte persoane

din jur, ci şi la propria persoană, fiecare din noi dezvoltând faţă de

propriul Eu trăiri pozitive,

de satisfacţie, de stimă, de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul în

care ne autopercepem

şi ne autotrăim condiţionează modul în care ne relaţionăm cu ceilalţi.

Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi orientând, ca

şi motivaţia,

desfăşurarea ei. Pe fond de indiferenţă afectivă, performanţa în orice

activitate este scăzută; la

fel se întâmplă şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine

astfel justificată

introducerea noţiunii de optimum emoţional. Aceasta exprimă

intensitatea pe care trebuie s-o

posede o trăire emoţională pentru a facilita finalizarea eficientă a

activităţii.

De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar asupra

intensităţii trăirilor

emoţionale, pentru a nu le permite să ne dezorganizeze gândirea şi

acţiunea.

Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu numai de

firea omului, de
individualitatea lui, ci şi de regimul educaţional, de împrejurările de
viaţă. Astfel, o persoană

emotivă din fire, prin exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afară poate
să ajungă să-şi

controleze foarte bine emoţiile situaţionale prevenind instalarea

timidităţii, după cum şi

invers, o persoană din fire puţin sau deloc emotivă, într-un climat
educaţional represiv şi în

împrejurări de viaţă dure, dramatice poate deveni timorată, cu

rezistenţă scăzută la acţiunea

factorilor afectogeni.

COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Una din capacităţile esenţiale ale omului ca fiinţă socială este aceea

de a comunica,

adică, de a emite către cei din jur anumite mesaje cu diferite

conţinuturi şi semnificaţii şi de a

recepţiona de la aceştia mesajele lor.

Această capacitate are premise şi mecanisme naturale, neurofiziologice,

şi este modelată

şi structurată socio-cultural.

Deşi termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca sinonim cu

termenul de schimb
în general, sub influenţa teoriei informaţiei şi a teoriei organizării, cel
puţin în lingvistică şi

psihologie, sfera lui se limitează la procesele de emitere, transmitere şi

receptare a mesajelor

informaţionale în cadrul relaţiei dintre: două persoane umane, o

persoană umană şi computer

sau altă maşină, o persoană umană şi un animal.

După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interumană este de

două feluri:

nonverbală şi verbală.

        Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe forme:

comunicarea prin corp

(ţinută, îmbrăcăminte, machiaje, gestică, mimică), comunicarea prin

spaţiu şi teritorii (modul

de organizare a ambianţei, distanţe fizice interpersonale şi intergrupale

în diferite situaţii),

comunicarea prin imagini (afişe, fotografii, benzi desenate, ilustraţii,

cinema).

        Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul mijloacelor

lingvistice – alfabete, reguli

gramaticale – elementul principal de codificare a mesajului fiind

cuvântul.

Limbajul verbal este modul de funcţionare a limbii la nivel individual;

limba este o

categorie socio-istorică, fiind produsul comunicării în decursul timpului în

cadrul unei

colectivităţi. Ea se compune dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte),

dintr-un alfabet (pentru

codificarea mesajelor scrise) şi dintr-un ansamblu de reguli gramaticale

(morfologice,

semantice şi sintactice). În raport cu indivizii concreţi, luaţi separat,

limba se prezintă ca un

dat obiectiv, pe care aceştia trebuie să şi-l însuşească şi să şi-l

interiorizeze ca instrument de

comunicare interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul verbal

individual, şi organizarea lui

va prezenta diferenţe mai mari sau mai mici de la o persoană la alta.

Structura psihologică a limbajului include trei componente

principale: componenta

fizică, componenta formal-gramaticală şi componenta semantică.

Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare (vocale şi

consoane) care

formează cuvintele (unităţi fonetice de bază ale limbii) şi literele care se

pun în corespondenţă

sunetelor articulate, obţinându-se codifcarea grafică a mesajelor. În

măsura în care limbajul

realizează transmiterea informaţiilor, componenta fizică devine suportul

substanţial-energetic

indispensabil de obiectivare şi codicare a lor.

Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul normelor şi

regulilor de formare

a cuvintelor şi propoziţiilor, astfel încât ele să fie inteligibile, adică

încărcătura informaţională

pe care o poartă să poate fi uşor şi corect decodificată.

Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor de

designare dintre

cuvinte – ca semne – şi mulţimea obiectelor, lucrurilor, fiinţelor

fenomenelor, relaţiilor, etc.

din jurul nostru. Legătura designativă este mediată de o imagine, o

schemă sau un construct

conceptual şi formarea ei în ontogeneză are la bază un act de învăţare

condiţionată. Rodânduse

şi consolidându-se treptat în procesul comunicării, o asemenea legătură

devine atât de

puternică, încât cele două entităţi iniţial separate şi exterioare una în

raport cu cealaltă devin

organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar.

În plan intern, componenta semantică are o organizare în forma unei

reţele ierarhizate,

cu conexiuni atât pe verticală, cât şi pe orizontală. Se pot pune în

evidenţă cel puţin trei zone

concentrice ale sistemului conexiunilor semantice între cuvintele

vocabularului nostru

individual: a) zona centrală sau nucleu, în care se situează cuvintele cele

mai familiare, cu
frecvenţa cea mai mare în procesul comunicării noastre cotidiene; b)
zona secundară, în care

se integrează cuvintele cu un grad de familiaritate mai redus şi cu

frecvenţă mai mică în

procesul comunicării curente; c) zona terţiară, în care se includ cuvintele

mai puţin cunoscute

şi rar folosite în comunicarea obişnuită.

Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în mare măsură

competenţa

lingvistică sau verbală a unei persoane, capacitatea sa de comunicare.

Astfel, cu cât zona

centrală are o arie mai întinsă, iar celelalte două – una mai redusă, cu
atât nivelul de

competenţă verbală este mai înalt, şi invers.

Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un loc important în

diagnosticul

inteligenţei şi al profilului personalităţii.

În psihologie se face în prezent o distincţie între competenţa verbală şi

performanţa

verbală: prima este o capacitate virtuală, latentă, cea de a două este o

capacitate în act. În

legătură cu cea dintâi sunt încă dispute între reprezentanţii concepţiei

imanentiste susţinută de

N. Chomsky, şi reprezentanţii concepţiei determinist-genetiste,

dezvoltată de J. Piaget.
O soluţie corectă nu poate fi găsită decât adoptând principiul
interacţiunii ereditate x mediu şi al

dublei condiţionări. Nu se poate merge atât de departe cu ipoteza

eredităţii încât să se afirme că structurile verbale şi gramaticale sunt
întegral înnăscute, condiţiile de mediu şi stimularea din afară neavând
nici o importanţă, după cum nici invers, nu se poate merge atât de
departe cu ipoteza genetistă, încât să se afirme că limbajul se
dobândeşte printr-un act mecanic de implantare,indiferent şi
independent de condiţiile interne ale copilului.

          Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument fizic de

obiectivare şi

codificare a informaţiei, ci şi un mod de conduită – conduita verbală –

limbajul se structurează şi funcţionează în mai multe forme. O primă
diferenţiere se produce după natura componentei fizice,
rezultând limbajul oral şi limbajul scris. O a doua diferenţiere se face
după planul în care se realizează, rezultând: limbajul extern, utilizat în
principiu, în comunicarea cu cei din jur, şi limbajul intern, utilizat în
activitatea mintală (de gândire) şi în comunicarea cu sine însuşi.

O a treia diferenţiere se produce în sfera limbajului oral (extern),

delimitându-se:

monologul, comunicarea se desfăşoară într-un singur sens – de la

emiţător la receptor

(auditoriu), şi dialogul, comunicarea se desfăşoară în dublu sens,

emiţătorul şi receptorul

schimbându-şi succesiv locurile.

        Funcţiile limbajului. Se recunoaşte unanim că limbajul verbal

îndeplineşte mai multe
funcţii în viaţa individuală şi socială. Există însă deosebiri mai mult sau
mai puţin esenţiale

între autori în clasificarea acestor funcţii. Indiferent de criteriul pe care-l

adoptăm, vom regăsi

următoarele funcţii principale: a) de comunicare; b) de cunoaştere

(cuvântul este un

instrument de extragere, organizare şi prelucrare a informaţiilor lor); c)

de reglare (cuvântul

influenţează desfăşurarea atât a proceselor psihice pe plan subiectiv

intern, cât şi a

comportamentelor pe plan obiectiv extern); d) ludică (jocuri de cuvinte

cu caracter distractiv).

6. PROCESELE DE REGLARE: ATENŢIA ŞI VOINŢA

6.1.           ATENŢIA

Poziţia atenţiei în structura psihologiei generale a fost puternic

controversată: din element central în psihologia introspecţionistă devine
lipsită de consistenţă în behaviorism. De asemenea, s-a discutat mult
dacă trebuie considerată un proces, o stare, o activitate sau o condiţie
facilitatoare.

Prima constatare de care trebuie să ţinem seama în definirea atenţiei

trebuie să fie aceea

că ea nu posedă un conţinut informaţional propriu; cea de a doua

constatare trebuie să fie

aceea că atenţia caracterizează toate procesele psihice de cunoaştere şi

toate actele

comportamentale finaliste, conştiente. Din cele două constatări se

desprinde concluzia că

termenul cel mai adecvat pentru definirea atenţiei este cel de mecanism
psihic de reglare.

Astfel, atenţia este mecanismul psihic prin intermediul căruia se

potenţează şi se orientează

selectiv activitatea perceptivă, activitatea mintală (de gândire) şi

activitatea motorie externă,

creându-se condiţii psihofiziologice optime de finalizare.

Atenţia pune în evidenţă o serie de trăsături sau calităţi, care: au valori

diferite la diferite

persoane, ceea ce face necesară testarea şi evaluarea ei.

Cele mai importante calităţi care se cer a fi determinate şi măsurate

sunt:

1)      concentrarea, care exprimă gradul de activare şi intensitatea

focalizării conştiinţei şi

controlului voluntar în cadrul percepţiei, gândirii şi acţiunii; 2)

distributivitatea, care constă în

concentrarea simultană a conştiinţei şi controlului voluntar asupra a două

sau mai multor

obiecte sau activităţi; 3) stabilitatea, proprietate a atenţiei de a se

menţine la nivel optim de
concentrare pe toată durata desfăşurării unei activităţi; opusă ei este
instabilitatea, care are

influenţă puternic perturbatoare atât asupra învăţării, cât şi asupra

activităţii profesionale; 4)

mobilitatea, proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctul optimei

concentrări în concordanţă

cu succesiunea evenimentelor şi secvenţelor activităţii; opusul ei este

rigiditatea sau fixitatea

– stagnarea atenţiei într-un punct.

În explicarea atenţiei se confruntă două tipuri de

modele: fiziologice şi psihofiziologice.

Primele pun accentul pe rolul sistemului reticulat activator ascendent şi

pe raporturile de

inducţie reciprocă dintre excitaţie şi inhibiţia centrală de care se leagă în

plan comportamental

reflexul de orientare şi mozaicul cortical cu crearea succesivă şi selectivă

a dominantelor

funcţionale. Celelalte (psihofiziologice) pun accentul pe interacţiunea

dintre mecanismele

neuronale şi factorii psihici, cum ar fi: motivaţia, valoarea scopului,

dependenţa sau

independenţa de câmp, respectiv, introversia şi extraversia., forţa

voinţei, autocomanda şi

autostimularea verbală.

 
6.2.         Voinţa

Voinţa este modalitatea superioară de autoreglare a sistemului

psihocomportamental, care în forma sa completă, este proprie omului şi

se împleteşte strâns

cu dezvoltarea funcţiilor conştiinţei.

Stimulii specifici care determină constituirea blocului funcţional al

reglajului voluntar

sunt obstacolul şi dificultatea sarcinilor cărora individul uman trebuie să

le facă faţă încă din

primele zile după naştere. Ca factori interni favorizanţi se menţionează

forţa proceselor

nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia –, echilibrul acestor

procese, motivaţia,

rezistenţa la tentaţii.

Rezultă atunci că voinţa nu se reduce la un simplu impuls spre acţiune şi

nu este nici o

forţă spirituală pură, ci o construcţie psihofiziologică complexă, care se

dezvoltă treptat în

ontogeneză în contextul activităţii fizice şi intelectuale – în „luptă” cu

obstacole de diferite

grade de dificultate.

O astfel de înţelegere a naturii şi rolului voinţei ne permite să depăşim

atât teoria
liberului arbitru, potrivit căreia voinţa este o forţă primordială, situată în
afara oricărui

determinism, cât şi teoria fatalistă, a destinului implacabil, care

consideră acţiunile voluntare

ale omului ca fiind supuse unui determinism intern, orb, ca în

psihanaliză, sau ambiental, ca

în behaviorism.

Prezenţa mecanismelor reglajului voluntar conferă subiectului uman

atributul

autodeterminării, dar aceasta înţeleasă nu în sensul sustragerii acţiunii

unor factori

extravoliţionali, ci în sensul libertăţii de a face opţiuni şi de a elabora

decizii care să concorde

cu principiul necesităţii obiective.

Actul voluntar are o structură psihologică multifazică, el punând în

evidenţă câteva

verigi, şi anume: 1) apariţia impulsului spre acţiune şi formularea

scopului, 2) analiza şi lupta

motivelor (atunci când subiectul este confruntat cu mai multe cerinţe sau
solicitări, care

trebuie supuse evaluării comparative); 3) elaborarea şi adoptarea deciziei

de acţiune şi

instalarea stării subiective de autodeterminare: „Vreau acest lucru”,

„Vreau să acţionez aşa”;

4) execuţia (trecerea efectivă la atingerea scopului propus, cu

surmontarea obstacolelor care
pot apare pe traiectoria acţiunii); 5) analiza rezultatului şi generarea
informaţiei feedback de

validare sau de corecţie. Ca mecanism reglator cu sferă de acţiune la

nivelul sistemului

supraordonat al personalităţii, voinţa se concretizează printr-un set de

trăsături generale,

precum: 1) forţa sau tăria, care exprimă gradul de efort pe care o

persoană poate să-l susţină

pentru învingerea obstacolelor interne sau externe; 2) perseverenţa, care

constă în menţinerea

sau repetarea efortului voluntar până la finalizarea acţiunii; 3)

consecvenţa, care reprezintă

rezistenţa liniei de conduită adoptate la influenţa perturbatoare, precum

şi concordanţa dintre

vorbe şi fapte; 4) fermitatea, care exprimă capacitatea subiectului de a-

şi menţine hotărârea

luată, în pofida diverselor presiuni ce se exercită din afară asupra lui; 5)

independenţa, care

reprezintă capacitatea subiectului de a lua pe cont propriu adoptarea

deciziei şi hotărârii de

acţiune, fără a apela la sprijin extern; 6) iniţiativa, care exprimă gradul

de activism intern al

subiectului, promptitudinea de implicare în acţiune într-o situaţie sau

alta.

 
 

Competenta 2 : Evidentiaza structura integratoare a mecanismelor

psihice

CONCEPTUL DE PERSONALITATEA

1. Precizări terminologice

În psihologie, ca de altfel, şi în celelalte ştiinţe socioumane, circulă, de

cele mai multe ori ca sinonime, trei termeni: individ, persoană,
personalitate. La o analiză mai atentă, cei trei termeni exprimă
conţinuturi diferite.

Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă care este

determinată

biologic. El este aplicabil în descrierea şi analiza nu numai a omului, ci a

oricărui organism

viu – plantă sau animal.

Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al individului

în plan

biologic. El desemnează individul uman ca entitate concretă într-un cadru

relaţionl dat, aşa

cum este perceput de cei din jur.

Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie, etică, filosofie

de atributul
valorii; în psihologie el se ia într-o accepţiune diferită, ca desemnând
modul şi gradul de

integrare şi ierarhizare sistemică a comportamentelor biologice, psihice şi

socioculturale la

omul normal considerat într-un mediu social concret.

Astfel, din punct de vedere semantic şi operaţional, personalitatea este

un concept

integrator supraordonat, care subordonează toate celelalte concepte ale

psihologiei, inclusiv

pe cele de psihic, conştiinţă, comportament.

Din punct de vedere ontologic, pesonalitatea reprezintă o realitate

complexă, care face

obiect de studiu pentru biologia umană, pentru psihologie, pentru

sociologie, pentru etică şi

filosofie.

Psihologia se ocupă cu studiul componentei psihice şi a comportamentelor

mediate

psihic, ale acestei realităţi.

1. Direcţii de definire a personalităţii în psihologie

De când personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare

psihologică
(deceniul al treilea al sec. XX), definirea ei a suscitat mari controverse,
ceea ce a facut să

apară un număr foarte mare de definiţii: în 1950, McClelland inventaria

nu mai puţin de 100

formulări diferite, iar la începutul deceniului al IX lea, numărul acestora

depăşea 150.

Este meritul lui G. Allport de a fi realizat o primă sistematizare a

definiţiilor existente,

el identificând trei grupe mari: 1) definiţii prin efect extern; 2) definiţii

prin structură internă

şi 3) definiţii pozitiviste.

Definiţia care pare să aibă circulaţia cea mai mare este următoarea:
„Personalitatea este

unitatea bio-psiho-socială care se formează stadial în ontogeneză şi

determină un mod specific

şi relativ stabil de raportare a omului la lume şi la sine însuşi”.

În descrierea personalităţii, întâlnim patru modele mai importante: 1)

modelul analitic al

trăsăturilor; 2) modelul factorial (trăsăturile sunt înlocuite cu factori,

numeric mai puţin şi mai

riguros definibili); 3) modelul blocurilor funcţionale: blocul dinamico-

energetic

(temperamentul) blocul conativ-relaţional (caracterul), blocul

instrumental (aptitudinile),

blocul de orientare şi axiologic (idealuri, valori dominante); modelul Big-

Five, care pune la

baza structurii personalităţii cinci dimensiuni: extraversia (arată

capacitatea de orientare a

persoanei către exterior, modul de implicare în acţiune, sociabilitatea);

agreabilitatea (include

diferenţe individuale relevate de interacţiunea socială – prietenie,

plăcere); conştiinciozitatea

(vizează, modul concret al individului de a aborda sarcinile, activităţile,

problemele care apar în viaţa lui); stabilitatea emoţională (diferenţe
individuale referitoare la caracteristicile structurii emoţionale); cultura
sau intelectul (arată diferitele caracteristici ale funcţiilor intelectuale
(creativitate, inventivitate, deschidere la experienţă).

Structura şi trăsăturile de bază ale personalităţii se consideră în principiu

elaborate la

vârsta de 20-24 de ani – o dată cu trecerea de la adolescenţa târzie la

maturitate.

În această structură şi în aceste trăsături se reflectă şi se împletesc într-

un mod specific:

generalul („În anumite privinţe toţi oamenii sunt la fel”) particularul („În
anumite privinţe unii oameni sunt la fel) şi individualul („În anumite
privinţe nici un om nu este la fel cu celălalt”).

În descrierea şi analiza personalităţii se apelează la procedeul

clasificărilor tipologice.

Criteriile sunt foarte diferite prin conţinutul pe care-l vizează şi prin aria
de cuprindere:

criterii temperamentale (personalităţi introvertite şi personalităţi

extravertite, sau: personalităţi
flegmatice, personalităţi colerice etc.); criterii caracteriale (personalităţi
integre şi personalităţi

coruptibile); criterii aptitudinale (personalităţi înalt productive şi

eficiente, personalităţi medii,

personalităţi slab productive şi eficiente); criterii de organizare internă

(personalităţi mature şi

armonios dezvoltate, personalităţi mature accentuate, personalităţi

imature etc.).

1. 3.           Subsistemele Personalitatii

1. a.      TEMPERAMENTUL

Temperamentul este latura energetica si dinamica a personalitatii;

este preponderentinnascut.  A cunoaste intocmai trasaturile unui om
este un demers foarte complex. In sprijinul intelegerii, acestora se pot
observa aspecte legate de infatisare, de expresiile fetei, apoi se observa
gradul de activism, rapiditatea cu care actioneaza la stimularile externe,
implicarea in sarcini care prezinta un efort sustinut, modul cum se
reactioneaza fata de semenii sai.

Inaintarea in cunoastere se bazeaza pe observatia ca personalitatea

umana se structureaza in jurul unor caracteristici dominante, atat
innascute cat si dobandite. Atunci cand ne referim la cele preponderent
ereditare vorbim despre temperament, iar cand ne referim la cele
construite sociocultural, despre caracter. Intre cele doua notiuni se fac
adesea confuzii, mai ales ca in ansamblul personalitatii acestea se
regasesc in interdependenta.

Dupa S. Rubinstein, temperamentul este latura dinamico-energetica a

personalitatii. Plasandu-se pe o pozitie bazala, temperamentul se
manifesta ca nivel energetic, ca mod de descarcare si acumulare a
energiei( de unde calificarile de energic, rezistent, exploziv sau opusele
lor) si prin dinamica (iute, lent, mobil, rigid).G. Allport arata ca
temperamentul vizeaza fenomene caracteristice unui individ,
reactivitatea la stimuli emotionali, forta si rapiditatea raspunsurilor. De
asemenea, el implica dispozitia sa afectiva persistenta. Afectivitatea este
un parametru important in conturarea temperamentului, descriindu-l prin
identificarea tonusului afectiv, a stabilitatii si profunzimii trairilor.
Particularitatile temperamentale se constituie ca urmare a activitatii
nervoase superioare. Se presupune ca temperamentul nu se schimba in
mod radicalin timpul vietii. Totusi, se vorbeste de o evolutie
temperamentala, prin influentele pe care personalitatea le sufera, in
ansamblul ei. Dezvoltarea unor aptitudini, dobandirea unor variate
deprinderi, fomaea unor trasaturi de caracter, bine articulate
educational, mascheaza adesea determinatiile temperamentale.
Temperamentul nu este expresia unui tip constitutional, ci fondul
biotipologic de la care se porneste in elaborarea caracterului.

Tipuri de temperament:

Exista tot atatea tipuri de temperament cati oameni exista.

Temperamentul fiecaruia este un fapt singular, in masura in care fiecare
om este unic. Din negesitati de cunoastere s-au facut adesea comparatii
si diferentieri intre diversele aspecte temperamentale ale oamenilor,
chiar clasificari, ceea ce a condus la variate tipologii.

Inca din antichitate, medicii greci Hippocrate si Galenus  distingeau patru

temperamente fundamentale: coleric, sangvinic, flegmatic si
melancolic. Acestea rezultau din amestecarea celor patru umori
( substante fluide) din organism: bila galbena, sangele, flegma si bila
neagra. S-au stabilit corespondente cu elementele fundamentale, aerul,
apa, focul si pamantul, ba chiar si cu anotimpurile.                    Astfel:

 Colericul este determinat de bila galbena, reprezentat de foc, plin

de caldura si mistuitor ca vara.
 Sangvinicul se distinge prin predominarea sangelui, este asociat
aerului, este violent si nestabil ca primavara.

 Flegmaticul este pus in legatura cu flegma , cu apa si umiditatea

iernii.

 Melancolicul este dominat de bila neagra, ilustrat prin pamant

si toamna

Fiecare tip prezinta trasaturi pozitive, apreciate ca avantajoase, si

trasaturi negative, dezavantajoase pentru individ. Un tip de
temperament nu poate fi preferat altuia dupa vreun criteriu care sa-l
prezinte mai bun.

Descrierea trasaturilor temperamentului:

 Coleric: pozitive: vointa accentuata, procese afective intense,

bogatia si intensitatea reactiilor, pasionalitatea; negative: excitabilitate,
iritabilitate, agresivitate, inegalitatea trairilor.

 Sangvinic: pozitive: sociabilitate, buna dispozitie, reactivitate

accentuata, dinamism; negative: fluctuatia si inegalitatea trairilor,
multumirea de sine, superficialitate, sugestibilitate, inconstanta.

 Flegmatic: pozitive: tolerante, rabdare, perseverenta, echilibru;

negative: reactivitate redusa, adaptabilitate dificila, monotonie afectiva,
inclinatia spre stereotipie.

 Melancolic: pozitive: procese afective intense si durabile,

sarguinta, perseverenta, responsabilitate si simt al
datoriei; negative: adabtabilitate si mobilitate redusa, predispozitii
inspre anxietate, neincredere in sine si pesimism.

Carl G. Iung a descris caracteristicile psihice individuale in functie de

orientarea preponderenta inspre lume sau inspre sine, delimitand astfel
extrovertitul si introvertitul.

 Extrovertitul: este animat de interesul pentru lumea exterioara,

pentru persoane si obiecte, este sociabil, comunicativ, cu initiativa.Are
un deosebit simt practic si se adapteaza usor unornoi conditii de viata.

 Introvertitul: isi canalizeaza energia spre propriile idei, spre lumea

sa launtrica, construindu-si un bogat univers interior. Dispune de o buna
atentie interioara, gandire abstracta si profunda, hotarare, manifestand
tendinte de izolare si anxietate. Introvertitul nu cultiva relatiile sociale,
este o fire contemplativam, rezervata, lipsita de incredere de sine.

 Intermediar: intre cele doua categorii este ambivertul, care

imprumuta caracteristici si de la extrovertit si de la introvertit.

Concluzii: 

1. Temperamentul este iinascut , mentinandu-se , in linii mari, pe tot

parcursul vietii.

2. Temperamental este neutru din punct de vedere valoric ( nu are

valoare) , ceea ce inseamna ca nici un temperament nu poate fi
considerat mai  bun sau mai rau decat celalalte.

3. Temperamentul este rareori in stare pura.

1. b.     CARACTERUL

Caracterul  reprezinta  latura relational-valorica a personalitatii .

         In sens larg, caracterul este un mod de a fi, un asamblu de
particularitati psihoindividuale ce apar ca trasaturi ale unui "portret"
psihic global .In sens restrans si specific, caracterul reuneste insusiri sau
particularitati privind relatiile pe carele intretine subiectul cu lumea si
valorile dupa care el se conduce.
In sistemul de personalitate, caracterul reprezinta latura relationala si
valorica, este in principal un ansamblu de atitudini-valori. In timp ce
temperamentul este neutral, din punct de vedere al continutului,
sociomoral, al semnificatiei umaniste, caracterul se defineste, in
principal, prin valorile dupa care subiectul se calauzeste, prin
raporturile pe care le intretine cu lumea si cu propria fiinta.
Caracterul este o formatiune superioara la structurarea caruia contribuie
trebuintele umane, motivele, sentimentele superioare, convingerile
morale, aspiratiile si idealul, in ultima instanta, conceptia despre lume si
viata.Intre caracer si aptitudini distinctia este mai pregnant.

Componentele de baza ale caracterului : atitudinea stabilita si trasatura

volitiva.Insusirea caracteriala reprezinta o pozitie a subiectului fata de
cele din jur, un mod de a se raporta la evenimentele existentei sale in
lume. In stiintele umaniste, aceste modalitati de raportare care pornesc
de la subiect, il exprima pe el si se traduc prin comportamente, poarta
numele de atitudini.

        Caracterul confera adevarata valoare personalitatii; omul este

mai mult sau mai putin valoros din punct de vedere social , in functie
de masura in care el contribuie la armoniasau , dimpotriva la
perturbarea angrenajului social din care face parte.De aceea ,
trasarurile de character se exprima in termini polari:
pozitivi( bunatate, cinste, sinceritate, politete, generoxitate,
punctualitate,etc.) sau negative ( rautate,zgarcenie, impolitete,
egoism,etc).

 
 

1. c.      APTITUDINILE

           Aptitudinile reprezinta latura instrumental- operational a

personalitatii.

Aptitudinile reprezinta un complex de insusiri psihice individuale,

structurate intr-un mod original, care permite efectuarea cu succes
deosebit a anumitor activitati. Unele insusiri sau componente psihice ale
persoanei ( cunostinte, priceperi, deprinderi) asigura si ele indeplinirea
activitatii insa la un nivel mediu, obisnuit, uneori chiar automatizat si
stereotipizat, de aceea nu trebuie confundate cu aptitudinile.

Nu insusirile izolate sunt aptitudini ci doar cele care se imbina si se

sintetizeaza intr-un tot unitar, intr-o anumita configuratie, in virtutea
caruia dispun si de un mare grad de operationalitate.  Forma calitativ
superioara de manifestare a aptitudinii complexe este talentul. El se
deosebeste de aptitudine prin gradul inalt de dezvoltare a aptitudinilor
si, mai ales, prin imbinarea lor corespunzatoare, ceea ce face posibila
creatia de valori noi si originale.

Forma cea mai inalta de dezvoltare a aptitudinilor care se manifesta intr-

o activitate de importanta istorica pentru viata societatii, pentru
progresul cunoasterii umane, a stiintei, tehnicii, culturii conducand la
creatii unice, irepetabile, o reprezinta geniul.  Una dintre cele mai
controversate probleme in legatura cu aptitudinile o reprezinta
caracterul lor inascut sau dobandit.

La nastere subiectul dispune de un potential ereditar, de anumite

predispozitii genetice care privesc nu doar morfologia si functiile
biologice ci si posibilitatiile de actiune ale indivizilor. Acest potential
ereditar se afla, insa, numai in germene si nu poseda emergenta necesara
pentru a se realiza de la sine; pentru ca potentialul sa fie valorificat si
dezvoltat ca un sistem operational sunt necesare maturizarea
organismului si a sistemului nervos central si, totodata, adaptarea la
mediul natural si social in conditiile unor necontenite actiuni dintre
subiect si ambianta, deosebit de importante fiind activitatea si invatarea.

Pe o baza ereditara, variabila de la un individ la altul, aptitudini si,

finalmente, capacitatea se construieste prin exersarile prilejuite de
activitate si, deci, in buna masura, se dobandesc. Aptitudinea depinde de
ereditate dar nu este oferita, nemijlocit, de ea ci se faureste in conditile
prilejuite de activitate.

Clasificarea aptitudinilor:

In raport cu natura operatiilor implicate aptitudinile pot fi : aptitudini

simple, elementare si aptitudini complexe.

Aptitudinile simple
Elementare se sprijina pe un tip omogen de operare sau functionare. 
Astfel sunt toate proprietatile sensibilitatii, de tipul acuitatii vizuale,
tactile, olfactive, de vedere in spatiu si orientare in timp, simtul
ritmului, capacitatea de concentrare si distributie a atentiei etc. 
Acestea mijlocesc actiunile si conditioneaza eficienta pe anumite laturi
ale activitatii.                                    Aptitudinile complexe
Apar, la o prima interpretare, ca o reuniune de aptitudini simple,
elementare. Astfel, aptitudinea muzicala presupune acuitatea auditiva,
auz absolut, simt al ritmului, reprezentarea melodiilor, memorie
muzicala etc. La o interpretare mai profunda se intelege ca nu poate fi
vorba de o simpla insumare, reuniune de aptitudini ci este, mai degraba,
o structura sau o matrita  dupa care se profileaza un stil individual de
receptare si reactie propriu muzicianului.  Aptitudinile complexe pot fi,
in functie de aplicabilitatea lor : aptitudini speciale si aptitudini
generale.  Aptitudini speciale mijlocesc eficienta activitatii intr-un
domeniu deosebit de restrans.  Aptitudinile generale sunt solicitate de
mai multe domenii de activitate specific umane : spiritul de observatie,
capacitatea creativa, inteligenta.

 
Aptitudini speciale
         Mijlocesc eficienta activitatii intr-un domeniu deosebit de restrans. 
Aptitudinile generale sunt solicitate de mai multe domenii de activitate
specific umane : spiritul de observatie, capacitatea creativa, inteligenta.

Inteligenta este apreciata ca cea mai generala aptitudine si chiar ca

latura rezolutiv-productiva a personalitatii. Potrivit acestei ultime
acceptiuni inteligenta este privita ca :-sistem complex de operatii care
conditioneaza modul general de abordare si solutionare a celor mai
diverse sarcini si situatii problematice ;-aptitudine generala avand in
vedere implicarea ei cu succes in extrem de numeroase si variate
activitati.