Introducere în problematica

psihologiei
Seminarul 2

Drd. Bianca Mihaela Melinte

 I. Definirea psihologiei

o A defini psihologia este destul de dificil, în literatura de specialitate existând atât

definiții de tip butadă și metaforice, precum și definiții comprehensive;

o Cei mai mulți autori au pornit de la etiologia acestui cuvânt. Cuvântul psihologie
provine din limba greacă și este compus din două particule – psyche care înseamnă
suflet și logos care înseamnă știință. Astfel, s-a afirmat faptul că psihologia este știința
care se ocupă de studierea sufletului sau știința psihicului.
o Când ne oprim asupra definițiilor comprehensive putem să observăm că acestea sunt cele
mai ample, deoarece încearcă să surprindă elementele centrale, definitorii ale psihologiei ca
știință;

Dintre acestea reamintim câteva:

 W. Wundt (1852) – știința experienței imediate, spre deosebire de fizică, ce

este știința experienței mediate;

 W. James (1890) - ,,știința vieții mentale, a fenomenelor și condițiilor reale’’;

o Dacă ne apropiem de zilele noastre, psihologia este văzută ca fiind ,,știința care se ocupă

cu descrierea și explicarea fenomenelor și însușirilor psihice verificabile’’ (A.

Cosmovici, 1998, p. 13).
 II. Etape/perioade în evoluția cunoașterii psihologice
a) Etapa preștiințifică

o Ca preocupare practică, cunoașterea psihologică a apărut odată cu apariția omului, a

cunoașterii raționale și cu constituirea primelor colectivități umane care au permis
apariția primelor contacte interumane;

o Acestea au dat oportunitatea observării manifestărilor, însușirilor psihice și

particularităților celorlalți și a cunoașterii propriei persoane;

o Cu toate acestea, o astfel de psihologie este neștiințifică, este o ,,psihologie a simțului

comun’’, care se învață o dată cu limba maternă și din practica vieții cotidiene;

o Cunoștințele obținute nu sunt precise, nu sunt sistematizate și nu sunt verificate în mod

riguros.
b) Etapa filosofică

o Apare o dată cu apariția marilor gânditori ai antichității și cu formarea marilor sisteme

filosofice și se termină în momentul desprinderii psihologiei de filosofie și constituirii ei
ca știință de sine stătătoare spre sfârșitul secolului XIX;

o În această etapă, diferiți gânditori ai antichității au manifestat interes pentru explicarea

fenomenelor sufletești, cunoașterea psihologică dobândind un caracter mai riguros
sistematizat, logic și argumentat;

o Ea rămâne însă o cunoaștere speculativă, încă neștiințifică, fiind lipsită de un suport

concret furnizat de metode obiective de cercetare;

o Prima lucrare filosofică cu caracter psihologic este „De anima” („Despre suflet”) a lui
Aristotel.
c) Etapa cunoașterii științifice analitice și intern-contradictorii

o Psihologia se constituie ca știință de sine stătătoare în anul 1879, odată cu apariția primului
laborator de psihologie experimentală inaugurat de către W. Wundt la Leipzig;

o Această etapă se întinde din 1879 până la sfârșitul primei jumătăți a secolului XX;

o Spre deosebire de etapele anterioare, studiul proceselor psihice se realizează prin cercetări
experimentale sistematice, bazate pe criteriul obiectivității și pe operații riguroase de
măsurare-cuantificare;

o Cunoașterea psihologică este considerată ca fiind analitică, concentrându-se pe structura internă

a vieții psihice și descrierea detaliată a acesteia, dar ignorând aspectele relaționale și pierzând
din vedere întregul, ansamblul;
o Astfel, au apărut numeroase școli divergente, această etapă fiind numită și intern
contradictorie;
o Câteva orientări apărute în această etapă: asociaţionismul şi gestaltismul, introspecţionismul
(structuralismul) şi experimentalismul, psihanaliza şi psihologia comportamentului
(behaviorismul).
d) Etapa cunoașterii științifice integrativ-sistemice

o A început în cea de a doua jumătate a secolului XX și este în plină desfășurare;

o Se caracterizează prin așezarea studiului vieții psihice pe temelia metodologică elaborată
în cadrul ciberneticii și al teoriei generale a sistemelor;
o Renunțarea la ideea conform căruia un model este absolut valabil;
o În această etapă, deși există direcții și orientări individualizate, ele nu mai urmăresc
deținerea supremației metodologice și explicative, unele dintre ele chiar corelând unele
cu altele.
 III. Obiectul psihologiei
Natura psihicului

Definirea psihicului

Noțiunea de psihic este o noțiune de maximă generalitate care nu poate fi definită

conform cerințelor logicii, prin gen proxim și diferență specifică. Psihologul român
M. Zlate (2000) propune pentru conceptul de psihic o definiție de tip caracterizare, care
inventariază principalele trăsături definitorii ale psihicului. Fiecare dintre aceste
trăsături sunt obținute prin raportarea psihicului la câteva criterii exterioare lui
însuși pentru surprinderea propriei lui identități:
1. Dacă raportăm psihicul la interacțiunea universală a lucrurilor, acesta apare ca fiind
un caz particular al acestei interacțiuni, adică psihicul este o formă, o
expresie, o modalitate superioară a vieții de relație.

2. Dacă raportăm psihicul la materie (creier), atunci psihicul apare ca fiind un

produs, un rezultat al materiei nervoase superior organizate, adică psihicul este o
funcție a creierului.
3. Dacă raportăm psihicul la realitatea înconjurătoare, la lumea obiectelor și
fenomenelor externe, atunci psihicul este o reflectare subiectivă a realității obiective.

4. Dacă raportăm psihicul la realitatea socială, la lumea oamenilor, atunci psihicul ne

apare ca fiind un fenomen condiționat și determinat social - istoric și social –
cultural.
Caracteristicile psihicului uman

a) Psihicul ca formă a vieții de relație

Existența organismului uman este asigurată prin intermediul adaptării la mediul în

care acesta trăiește. Psihicul reprezintă una dintre formele vieții de relație, când
organismul reacționează prin sensibilitate, inteligență și reflexivitate. Numai atunci
când se află în relație cu ceva omul aude, vede, elaborează gânduri și face mișcări.
Experimentele realizate au confirmat de asemenea ideea conform căreia psihicul nu
există și nu se realizează decât în relație cu exteriorul, lumea obiectelor fiind expresia
nemijlocită, directă a vieții de relație a individului.
 Psihicul se află însă în relație nu doar cu lumea fizică, cea a obiectelor, ci și cu cea
socială, cu lumea oamenilor. Suspendarea interacțiunilor dintre psihic și social
conduce la conservarea structurilor biologice ale omului, în timp ce însușirile psihice
și psihosociale specific umane nu ajung să se dezvolte, aspect constat prin
observațiile făcute asupra copiilor sălbatici.
b) Psihicul ca fenomen inseparabil de structurile materiale, cuantice și energetice – Psihicul ca
funcție a creierului

Există numeroase argumente care susțin ideea conform căreia există o relație între
psihic și creier, psihicul fiind considerat ca fiind un produs, un rezultat al funcționării
creierului. Identitatea structurilor informaționale și de conștiință ale psihicului nu pot
exista și persista în afara structurilor materiale nervoase.
- Destructurarea sau suspendarea funcțiilor psihice odată cu distrugerea
organului de simț, a unor părți din creier sau a unor traume cerebrale;
- Modificările psihice în condițiile unor maladii cerebrale, administrării
drogurilor sau substanțelor psihotrope;
- Imposibilitatea reanimării în cazul morții clinice (când este depășit un anumit
interval de timp, neuronii alterându-se și dezagregându-se în 5-10 minute).
 Divergențe apar mai mult în modul de interpretare a acestei legături, existând opinii
care presupun că procesele psihice și neuronale se dezvoltă paralel, sau care reduc
psihicul la creier. Cu toate acestea, este important de reținut faptul că psihicul are o
origine materială și evoluează împreună cu aceasta, dar nu se identifică cu ea. Psihicul
are o natură ideală, spirituală.

Astfel, creierul este doar un organ sau mecanism al psihicului, dar nu și sursa
acestuia. Sursa generatoare a psihicului se află în lumea externă, în acțiunea stimulilor
din mediul extern, natural și sociocultural. Stimularea externă reprezintă o condiție
necesară pentru dezvoltarea structurilor psihice, dar şi pentru menținerea acestora în
bună stare de funcționare.
c) Psihicul ca formă de reflectare ideal-subiectivă și constructivă a realității / Psihicul ca reflectare
subiectivă a realității obiective

Psihicul are proprietatea de a reproduce, de a transpune obiectivul în subiectiv, a

realității înconjurătoare în plan ideal.

Din punct de vedere psihologic, prin reflectare înțelegem cunoașterea lumii externe
de către om, în general. Reflectarea psihologică se distinge de alte forme de reflectare
prin caracterul său ideal, subiectiv, activ și constructiv.
 Caracterul ideal vizează faptul că psihicul este un fenomen impalpabil, imponderabil, acesta
fiind lipsit de proprietăți chimice, fizice sau psihice. Psihicul este un fenomen informațional, fiind
o modalitate particulară de manifestare a informației la nivelul organismelor umane care posedă
sistem nervos.

Caracterul activ se referă la faptul că aspectele lumii exterioare sunt reproduse și reprezentate
în plan ideal și subiectiv, și nu apar doar ca o simplă oglindire. Ele se află într-o continuă
transformare și mișcare, subiectul, în cursul reproducerii nu rămâne niciodată identic cu sine
însuși.
 Caracterul subiectiv se referă la faptul că psihicul se impregnează cu tot ceea ce
este propriu subiectului, specific lui. Astfel, reflectarea aceluiași eveniment va fi
diferită de la o persoană la alta, în funcție de interesele, scopurile, credințele și
nevoile individului, precum și de caracteristicile acestuia, de istoria personală de
viață și de modul în care anumite însușiri psihice s-au format și dezvoltat. Caracterul
subiectiv este cea mai importantă notă distinctivă a reproducerii psihice.

Reflectarea realității obiective prin psihicul persoanei este subiectivă prin

forma reflectării și obiectivă prin conținutul realității reflectate.
 Caracterul constructiv - Psihicul poate reproduce în sine, în interiorul său,
realitatea înconjurătoare așa cum este ea, dar și într-o formă modificată, așa încât
realitatea din mintea omului să nu mai semene cu realitatea din afara minții lui.

Așadar, înțelegem caracterul constructiv al reproducerii psihice în următoarele

accepțiuni:

1) ca o dublă creație (și anume, crearea noului mai întâi în minte

și abia apoi în realitatea obiectivă);

2) ca o autoconstruire a psihicului.
d) Psihicul ca fenomen condiționat și determinat social-istoric și social-cultural

Omul, fiind o ființă socială, relațională, reacționează și la stimulii sociali, la alți oameni,
la normele comportamentale și valorile socio-culturale ale grupului de care aparține.
Astfel, viața psihică a acestuia este direct influențată de către mediul socio-cultural,
evoluția individului realizându-se prin existența mijloacelor dintr-o societate.

Mediul sociocultural atașează proceselor psihice o anumită semnificație care se

regăsește sub forma unor manifestări psihice și comportamentale diferite în culturi și
societăți distincte. Cu toate acestea, trebuie specificat faptul că psihicul dispune în
dinamica și funcționarea sa de niște legi generale și universal valabile.
 Relația dintre psihic și social nu este doar unilaterală, de la social către psihologic, ci şi
invers: omul, prin însușirile, procesele, capacitățile sale psihice, prin comportamentele
sale modelate socio-cultural influențează la rândul lui contextele sociale în care trăiește.
Omul nu se adaptează doar pasiv socialului, ci transformă situațiile și contextele de viață
și de mediu în care evoluează. În mod similar, evoluția istorică condiționează dezvoltarea
psihicului uman.
 Fenomenele psihice sunt inegal influențate social: cele primare, comune
pentru om și animal, (funcții senzoriale și motorii) sunt doar condiționate
social-istoric, pe când cele superioare, specific umane, sunt determinate
social-istoric. Primele se pot dezvolta până la un anumit nivel calitativ și în
afara influențelor sociale, pe când celelalte nu pot fi concepute independent de
factorii social-istorici.
 Organizarea structural-dinamică a
psihicului
Ipostazele psihicului

a) Conștientul

Este definit ca „o formă supremă de organizare psihică prin care se realizează

integrarea activ-subiectivă a tuturor fenomenelor vieții psihice și care facilitează
raportarea/adaptarea continuă a individului la mediul natural și social’’.

Funcția generală Finalitatea

b) Subconștientul

Subconștientul cuprinde actele care au fost cândva conștiente, dar care în prezent se
desfășoară în afara controlului conștient. El este rezervorul în care se conservă amintirile,
automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate,
deci toate actele care au trecut cândva prin filtrul conștient, s-au realizat cu efort, dar care
acum, se află într-o stare latentă, de virtualitate psihică, care ar putea oricând să redevină
active.
c) Inconștientul

Unii autori, printre care se numără însuși Freud, au definit inconștientul într-o manieră
restrictivă și exclusivistă, considerându-1 doar rezervorul tendințelor înfrânate, înăbușite,
refulate, frustrate. Inconștientul este cel care explică lapsusurile, pseudoamneziile, actele
ratate, visele etc.

Alți autori definesc inconștientul într-o manieră negativă, insistând mai mult asupra
rolului său în ansamblul vieții psihice. În viziunea acestor autori inconștientul apare ca
haos, ca irațional, învolburare de pulsiuni oarbe ce nu cunosc nicio organizare, cu
efecte dezorganizatoare și inhibitive asupra vieții psihice, ca ținând chiar de patologia
mintală. Inconștientul este „renașterea unor stări sufletești primitive și antisociale,
provocate de oboseala nervoasă și aducând ca urmare o dezactualizare a conștiinței (Ralea,
1926, pp. 90-91).
 Psihologia contemporană definește inconștientul într-o manieră extensivă și
pozitivă, ca fiind o formațiune psihică ce cuprinde tendințele ascunse, conflictele
emoționale generate de resorturile intime ale personalității. „Inconștientul nu
trebuie conceput ca un receptacul de amintiri, ca un refulat oarecare, ci ca o
structură asimilatoare, o schemă dinamică deschisă lumii, organizând elementele
primite (biologice, sociale, culturale), modelându-le, integrându-le în psihic și dând
un sens ființelor și lucrurilor" (Sillamy, 1980, vol. I, p. 604).
Relațiile dintre conștient și inconștient

• Relații circulare – se referă la faptul că oricare dintre conținuturile conștientului trec în

subconștient și chiar în inconștient pentru ca ulterior să treacă, nu neapărat toate, înapoi în
conștient (inconștientul preia sarcinile fixate conștient și le prelucrează în maniera sa specifică,
conștientul captează rezultatele unor asemenea prelucrări);

• Relații de subordonare integrativă dintre conștient și inconștient – presupun subordonarea

și dominarea unuia de către celălalt și pot lua două forme:

- dominarea inconștientului de către conștient: conştientul, prin acţiunile şi operaţiile

sale proprii, schiţează, înţelege, stăpâneşte, contracarează, domină impulsurile
inconştientului, mai ales unele dintre pornirile lui, care vin în contradicţie cu valorile
sociale unanim acceptate;
 - dominarea conștientului de către inconștient: inconştientul îşi impune, direct sau
indirect, tendințele, forțele lui agresoare; aceste relații apar cu precădere în stările de
afect, de transă creatoare, în inspirație, în stările patologice care presupun o răsturnare a
raporturilor fireşti, inconştientul devenind principalul reglator al conduitei, ca în cazul
psihozelor;

• Relații de echilibrare – presupun realizarea unui ușor echilibru între stările conștiente și
inconștiente, fiind vorba despre acele stări psihice în care individul nu este total conștient,
nici total inconștient, precum stările de reverie, contemplație, ațipire.
 Sistemul psihic uman

Procesele psihice nu există separat unul de altul, ci interacționează și

funcționează simultan și interdependent alcătuind un sistem. Sistemul psihic
uman reprezintă ansamblul fenomenelor, proceselor și stărilor psihice aflate
în relații de interacțiune și intercondiționare reciprocă și subordonate unui
scop adaptativ specific al omului la situațiile lumii externe. La nivelul SPU
există legi de nivel sistemic.
Caracteristicile sistemului psihic uman

• sistem informațional-operațional – trăind într-o lume plină de informații, omul trebuie să își
formeze și perfecționeze mecanisme de recepționare a informațiilor, de stocare, prelucrare și
interpretare a lor, de combinare și recombinare sau de valorificare a informațiilor;

• sistem stimulator-energizant – avem de a face cu un sistem viu și vorbim de o stimulare în

grade diferite a sistemului psihic;

• sistem axiologic - sistemul psihic dispune de stări şi procese cu diferite grade de organizare şi
structurare, ce le diferențiază calitativ între ele, acordându-le o notă de valoare;
• sistem interacțional – componentele sistemului (părți, structuri, subsisteme) interacționează între
ele, nivelul dezvoltării unei părți fiind dependentă de nivelul dezvoltării altei părți (exemple: dacă
nu se dezvoltă gândirea, nu putem vorbi despre existența observației sau a memoriei logice;
insuficienta organizare și dezvoltare a voinței nu va permite apariția conduitelor voluntare –
atenție voluntară, imaginație voluntară etc.); de asemenea, perturbarea unei componente va putea
perturba întregul sistem;

• sistem ambiental-orientat - și spre lumea externă, dar și spre interior, spre sine însuși (stările de
autocunoaștere, introspecție);

• sistem evolutiv - aflat într-o continuă transformare, evoluție atât în plan istoric-filogenetic, cât și
individual-ontogenetic (trece de la o stare la alta, de la o insuficientă organizare, diferențiere și
specializare spre forme din ce în ce mai complexe de organizare, diferențiere și specializare);
• Sistemul psihic uman nu funcționează global, nediferențiat, ci pe niveluri, conținuturile
sale căpătând o ierarhizare funcțională și valorică – cele 3 niveluri funcționale sunt
conștientul, subconștientul și inconștientul și putem identifica ierarhizări chiar și pentru
fiecare nivel în parte;

• sistem antiredundant: orientat împotriva a ceea ce este de prisos, prin selecția stimulilor
externi și raportarea lor la cerințele și condițiile interne. Astfel, omul nu răspunde la
acțiunile tuturor stimulilor externi, ci doar la acei stimuli care corespund propriilor
necesități, interese, scopuri, trebuințe.

• sistem autoreglabil: are un caracter adaptativ, și dispune de mecanisme proprii de reglare,

de comandă și control a funcționării proceselor psihice și comportamentelor;
• sistem autoorganizator – elaborează noi forme de organizare, noi modele sau funcții interne
(autoorganizare motivațională, afectivă, conștientă, care sunt specific umane);

• sistem hipercomplex.
Clasificarea fenomenelor psihice

Clasificarea tradițională a fenomenelor psihice

- procese psihice;
- activități psihice;
- însușiri psihice;
- condiții care stimulează și facilitează desfășurarea proceselor, activităților
și însușirilor psihice (Zlate, 2000, p. 369).
  Procesele psihice sunt modalități ale conduitei cu o desfășurare discursivă și plurifazică.
Ele sunt specializate din punct de vedere al conținutului informațional, al formei ideal–
subiective de realizare și al structurilor și mecanismelor operaționale.

Clasificare:

• procese cognitive (de cunoaștere), care la rândul lor pot fi:

- procese senzoriale: senzațiile, percepțiile și reprezentările;
- procese logice (superioare): gândirea, memoria și imaginația;
• procese afective: emoții, dispoziții, sentimente, pasiuni;
• procese volitive: voința.
 Activitățile psihice reprezintă modalități fundamentale ale conduitei umane prin care omul
se raportează la realitatea externă înconjurătoare. Acestea sunt constituite dintr-un șir de
acțiuni, operații, mișcări orientate în direcția realizării unui scop ca urmare a susținerii
lor de o puternică motivație. Printre acestea regăsim:

- jocul (activitatea ludică);

- învățarea;
- munca (activitatea productivă);
- creația.
 Însușirile psihice sunt sintetizări și generalizări ale diverselor particularități dominante
aparținând proceselor sau activităților psihice, formațiuni psihice calitativ noi care redau
structurile globale, stabile ale personalității, configurații psihice mult mai stabile decât
procesele psihice. Printre acestea regăsim:

- temperamentul;
- caracterul;
- aptitudinile;
- creativitatea;
- inteligența.
 Condițiile facilitatoare sau perturbatoare ale proceselor și activităților și însușirilor
psihice sunt toate celelalte fenomene psihice care nu satisfac atributele proceselor,
activităților și însușirilor psihice. Acestea sunt:

- motivația,
- deprinderile,
- atenția.
 Între toate aceste fenomene psihice există o strânsă legătură și interdependență:

o procesele psihice apar ca elemente componente în structura activității psihice și se

regăsesc transfigurate în însușirile psihice;
o activitatea psihică reprezintă cadrul și sursa apariției, formării și dezvoltării atât a
proceselor cât și a însușirilor psihice;
o însușirile psihice, odată constituite, contribuie la realizarea unor noi structuri ale
activității psihice.
Clasificarea actuală a fenomenelor psihice

Deoarece procesele psihice sunt prea dinamice și fluctuante, iar însușirile psihice prea stabile
și rigide, clasificarea modernă utilizează doar conceptul de „mecanism psihic”. Există patru
categorii de mecanisme psihice:

1. informațional–operaționale, care se clasifică în:

- mecanisme psihice de prelucrare primară a informațiilor: senzații,

percepții, reprezentări;
- mecanisme psihice de prelucrare secundară a informațiilor: gândire,
memorie, imaginație.
2. stimulator–energizante:

- motivaţia;
- afectivitatea.

3. reglatoare:
- limbajul;
- atenția;
- voința;

4. Integratoare (personalitatea) (Zlate, 2000, p. 370).

 IV. Metode de cercetare

- Metoda observației
- Metoda experimentului
- Metoda biografică
- Metoda anchetei psihologice
- Metoda analizei produselor activității
- Metoda convorbirii
- Metode psihometrice (teste psihologice)
- Metoda poveștilor de viață
- Metoda modelării și simulării