1. Fundamentarea teoretică a psihologiei ca ştiinţă.

Obiectul psihologiei

Dacă spre sfârşitul secolului XIX, psihologia a început să-şi afirme treptat statutul său de
ştiinţă, delimitându-şi problemele şi stabilindu-şi metodele de cercetare, la sfârşitul secolului XX şi apoi în
decursul lui s-au elaborat şi închegat marile construcţii teoretice, s-au rafinat metodele de investigaţie.
Asociaţionismul, behaviorismul, gestaltismul, psihanaliza, psihologia umanistă sunt marile curente care au
jalonat întreaga istorie a psihologiei, fiecare dintre ele propunând diverse modele explicative asupra vieţii
psihice.
Cei mai mulţi autori au definit psihologia pornind de la etimologia cuvântului. Deoarece cuvântul
psihologie este compus din două particule psyche (psihic) şi logos (ştiinţă) s-a afirmat că psihologia este
ştiinţa psihicului. Deşi definiţia este oarecum tautologică are mai ales o valoare operaţională, orientând
cercetătorii spre descifrarea şi detalierea termenului de psihic.
Psihologia este o ştiinţă care se ocupă de studiul fenomenelor şi capacităţilor psihice, urmărind
descrierea şi explicarea acestora în baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularităţi sau modalităţi
determinative. (Paul Popescu-Neveanu, 1987)
După opinia lui M.Zlate, definiţia unei ştiinţe trebuie să conţină informaţii fie şi într-o formulare
generală despre obiect, metode, legi, finalitate. Luând în considerare aceste elemente, M.Zlate defineşte
psihologia ca fiind ştiinţa care studiază psihicul (procese, însuşiri, mecanisme psihice), utilizând un
ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legităţilor lui de functionare, cu scopul
cunoaşterii, optimizării şi ameliorării existenţei umane.

Obiectul psihologiei poate fi analizat din perspectiva următoarelor abordări:

1. Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologiei
2. Comportamentul ca obiect al psihologiei
3. Activitatea ca obiect al psihologiei
4. Omul concret ca obiect al psihologiei

1. Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologiei

Această modalitate de concepere a obiectului psihologiei a îmbrăcat forma conceptiei şi metodei
introspecţiei. Din perspectiva introspecţiei, psihicul este conceput ca un cerc de fenomene ce îşi au izvorul
în ele însele fără nici o legătură determinativă cu exteriorul. Psihicul este o lume aparte, interioară,
formată din trări exclusiv subiective: el este izolat de lumea externă şi există numai în măsura în care se
reflectă în conştiinţă, existenţa lui fiind redusă la trăirea lui. Psihicul este o realitate primară, nemijlocită,
el constituie o lume închisă în sine, un bun personal al fiecărui individ.
Pentru a studia această realitate interioară, cercetătorul trebuie să se dedubleze în obiect şi subiect al
cercetării. Cum însă dedublarea cercetătorului n-ar da decât posibilitatea studierii propriilor lui functii
psihice nu şi a altor persoane, atunci pentru a se putea realiza şi acest deziderat, introspecţioniştii
recomandă empatia, adică transpunerera cercetătorului în trăirile şi stările psihice ale altor persoane.
Introspecţioniştii pun în centrul psihologiei studierea fenomenelor de conştiinţă, de aceea introspecţia
s-a mai numit şi psihologia conştiinţei. Introspecţia îşi are originea în Germania la Laboratorul de
Psihologie înfiinţat de Wundt la Leipzig. Introspecţia a fost vehement criticată încă de la apariţia ei, iar pe
considerentul practicării ei, psihologia a fost contestată ca ştiinţă. În ciuda acestor limite, psihologia
introspectivă s-a dezvoltat tot mai mult, a pătruns în universităti, în laboratoare, în cercetările concrete, iar
introspecţia ca metodă de cercetare a devenit metoda regală de studiu a psihologiei. Rămânând însă
închisă dintr-o perspectivă idealistă, şi mentalistă, fiind în esenţă reducţionistă (reducea întreaga viaţă
psihică doar la o parte a ei), introspecţia nu putea constitui pentru multă vreme obiectul psihologiei. În
felul acesta s-a conştientizat că viaţa psihică interioară funcţionează nu doar la nivelul conştient ci şi la
alte niveluri.
Sigmund Freud este cel care fără a descoperi inconştientul îl propune ca obiect de cercetare al
psihologiei. El introduce conceptul de aparat psihic, elaborează o viziune dinamică asupra componentelor
acestuia şi pune la punct o tehnică de sondare a inconştientului, schimbând însăşi finalitatea psihologiei.
1
 Înainte de 1920, aparatul psihic era imaginat de Freud ca dispunând de trei nivele supraetajate:
inconştient, preconştient, conştient, rolul esenţial revenindu-i inconştientului. După Freud, inconştientul
este sediul instinctelor sexuale înscrise în structura biologică, somatică a organismului. El considera că
inconştientul funcţiona după principiul plăcerii, căruia îi acordă statutul de principiu fundamental al vieţii,
în timp ce conştiinţa acţionează după principiul realităţii, principiu care presupune gândirea, adică
stabilirea unui plan de acţiune, a unor situaţii problematice. Atâta timp cât în aceste instanţe există un
echilibru, viaţa psihică a individului este normală, se desfăşoară firesc. Când intervin însă dezechilibrări,
schimbări de forţe, distorsiuni, apar noi modele interacţionale care de obicei sunt de ordin patologic.
Atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute necondiţionat, deci indiferent de condiţiile permisive
ale mediului social, ele sunt refulate, sunt trimise din nou în inconţtient. Odată refulate ele nu dispar, nu
rămân inactive, ci acţionează cu mai multă forţă asupra individului, cer şi cu mai multă tărie să fie
satisfăcute. Ele pot fi satisfăcute sub forma unor acte comportamentale curioase, ciudate sau absurde
numite de Freud acte ratate (lapsusuri inexplicabile, uitări totale de nume proprii, de cuvinte străine, erori
de citit si scris, stângăcii), sub forma visului şi în cazuri mai grave sub forma unor acte nevrotice. În cazul
nevrozelor, metoda psihoterapeutică propusă de Freud a fost denumită metoda psihanalizei şi constă în
readucerea în conştiinţa bolnavului a elementelor psihice patogene în vederea dizolvării şi înlăturării
răului.
Dacă până în 1920 accentul căzuse pe inconştient şi pe sexualitate, odată cu lucrarea „Sinele si Eul”
din 1922, Freud se orientează spre segmentele superioare ale vieţii psihice pe care le analizează mult mai
amănunţit şi nuanţat. Aparatul psihic este împărţit în trei organizări structurale denumite: Sine, Eu si
Supraeu sau Id, Ego si Superego. Sinele este echivalentul inconştientului din vechea clasificare, sediul
instinctelor, sursa primară a energiei psihice care trebuie consumată fundamentul pe care se construieşte
personalitatea individului. Eul este o porţiune a Sinelui care sub influenţa lumii exterioare, a mediului
înconjurător suferă o dezvoltare specială în sensul că din simplu organ receptor şi protector în raport cu
stimulii devine un intermediar între sine şi lumea exterioară.
Esenta concepţiei lui Freud poate fi sintetizată în următoarele idei:
-o încercare de explicare a funcţionării psihismului legat de biologic, genetic, metapsihologic care
privilegiază registrul intrinsec al psihicului;
-dincolo de aspectele fragmentare ale teoriei psihanalitice (inconştient, refulare, conflicte, libidou),
elementul de bază, de coeziune rămâne legătura dintre ele.

2. Comportamentul ca obiect al psihologiei

Cel care a dat lovitura de graţie psihologiei tradiţionale, introspecţioniste a fost J.B.Watson care a
publicat un articol de 20 de pagini considerat apoi a fi manifestul program al unei noi orientări psihologice
care a căpătat numele de behaviorism.
În concepţia lui Watson, daca psihologia vrea sa devină într-adevar ştiinţifică, o ştiinţă practică,
utilă, deschisă, populară, accesibila tuturor ar trebui sa realizeze urmatoarele deziderate: să schimbe
obiectul de studiu al psihologiei, sa înlăture constiinta şi s-o înlocuiască cu comportamentul; sa schimbe
metoda de investigare: introspecţia cu metode obiective: să schimbe finalitatea: să-şi propună formularea
unor legi al comportamentului.
Comportamentul, considerat de Watson ca noul obiect de studiu al psihologiei este un ansamblu de
răspunsuri ajustate stimulilor care îl declanşează iar psihologia reprezintă studiul cuplului Stimul-Reacţie.
Behaviorismul clasic ca noua orientare psihologică corespunde în mai mare măsura spiritului
american concret si practic, firii mult mai active şi dinamice a americanilor decât introspecţia, concepţie
pasiva şi academică .
Meritul cel mai mare al behaviorismului este acela ca leagă omul de lumea obiectelor şi de lumea
oamenilor. Omul behaviorismului este concret, real, viu, solicitat şi determinat în acţiunile sale de mediul
natural şi social în care traieste. Mai târziu concepţiile behavioriste au fost exacerbate. Psihologia
behavioristă a fundat cele două ideologii considerate ca incompatibile liberalismul şi comunismul, ambele
bazându-se pe aceeasi concepţie despre individ, şi interpretat ca organism maleabil în faţa voinţei, ca şi o
ceară moale, obiect de control şi de stăpânire de sine şi niciodată subiect pentru el însuşi.

3. Activitatea ca obiect de studiu al psihologiei

2
 P. Janet arăta că psihologia nu este altceva decât studiul acţiunilor umane, ştiinţa conduitei sau şi
mai exact studiul omului în raport cu universul şi mai ales în raporturile sale cu ceilalţi oameni.
Janet introduce în psihologie termenul de conduită, înţelegând prin aceasta din urmă totalitatea
manifestărilor vizibile, orientate către afară, cât şi totalitatea principiilor de organizare şi reglare a ei.
Conduita este ansamblul actelor unui individ de la cele mai simple la cele mai complexe, orientate spre un
scop şi încărcate de un sens. În concepţia psihologului francez, conduita unifică şi sincronizează într-un tot
unitar comportamentul şi viaţa interioară subiectivă.
Psihologia conduitei ar trebui să satisfacă după opinia lui Janet două condiţii fundamentale: să facă
loc fenomenelor de conştiinţă, ca o conduită particulară, ca o complicare a actului care se supraadaugă
acţiunilor elementare; să se preocupe de studiul conduitelor superioare, credinţe, reflexii, raţionamente,
experienţe.
Conduita nu se reduce la reacţiile motrice şi secretorii ale organismului, ca la behaviorism ci
angajează întreaga personalitate a omului aflată în interdependenţă cu mediul. Ea nu depinde numai de
stimulare, ci şi de reglare evidenţiind reacţiile care există între acţiunea externă şi condiţiile interne prin
care se reflectă exteriorul.
Janet propune şi o nouă metodă de studiere a conduitei, oarecum diferită de metodele obiective de
laborator şi anume metoda clinică, privită ca un fel de studiu de caz individual dintr-o perspectivă
dinamică deoarece îmbină ascultarea relatărilor subiectului cu observarea aprofundată a acestuia într-un
număr mare de şedinţe.
Considerarea activităţii ca obiect de studiu al psihologiei obligă la tratarea psihicului ca un mare
sistem aflat în perpetuă organizare şi sporindu-şi continuu capacitatea de autoreglare.

4. Omul concret ca obiect al psihologiei

Considerată de unul dintre iniţiatorii ei, A.Maslow (1908-1970), ca a treia forţă în psihologie, încă
de la început, psihologia umanistă a reprezentat o reacţie împotriva celorlalte două mari orientări existente
şi practicate în occident (behaviorismul şi psihanaliza), taxate însă ca incapabile de a studia si mai ales de
a solutiona problematica concretă, reală a omului contemporan. Asociatia Americană de Psihologie
Umanistă a formulat patru caracteristici ale celor care aderă la noua orientare şi care exprimă de fapt
scopurile ei: centrarea atenţiei pe experienţa persoanei ca fenomen primar în studiul omului şi
considerarea explicaţiilor teoretice şi a comportamentelor manifeste ca fiind secundare în raport cu
experienţa însăsi şi semnificaţia ei pentru persoană; accent pe unele calităţi umane cum ar fi alegerea,
creativitatea, valorizarea şi autoactualizarea, opuse conceperii omului în termeni reductionişti; accent în
selectarea problemelor şi procedeelor de cercetare, pe încărcătura de semnificaţii: preocuparea pentru
valorizarea demnităţii şi calităţii umane, pentru dezvoltarea potenţialului inerent oricărei persoane;accent
pe persoană care are o poziţie centrală fiind văzută în procesul descoperirii propriei sale existenţe şi în
relaţiile sale cu alte persoane şi cu grupurile sociale.
În psihologia umanistă nu se promovează ideea omului autonom total nedeterminat şi independent
de mediul înconjurător, nici ideea omului divizat al lui Freud care se zbate între conştient şi inconştient,
între Eu şi Supraeu ci ideea omului proactiv, care se construieşte şi se autoactualizează.
Printre caracteristicile concepţiei umaniste remarcăm:
-concepţia totalitară, holistă asupra omului, considerarea lui ca un întreg ca un tot unitar, în care
elementele simple de ordin natural-biologic se îmbină cu elementele complexe de ordin spiritual sau
social;
-concepţia caracterului unic al fiinţei umane, fiinţă ce este valoroasă în ea însăsi, deoarece este capabilă să
–şi dirijeze în mod responsabil propria sa devenire, de aici decurgând libertatea umană, alegerea liberă a
propriilor căi de formare şi evoluţie, a modalităţilor de reactualizare şi valorificare a potenţialitătilor de
care dispune ;
-caracterul deschis şi autoreglabil al fiinţei umane capabilă de a-şi lua soarta în propriile sale mâini, de a
se schimba, de a elabora o perspectivă lucidă asupra propriului său destin.
În studiul personalitătii se propune utilizarea unor metode obiective, subiective şi proiective cum
ar fi cunoaşterea directă, prin percepţie, metoda înţelegerii configurale, metoda familiarizării cu, metoda
autoobservaţiei, cea a autoevaluării.

Concluzii
3
 Între aceste abordări se află raporturi de interdependenţă, abordările fiind elective şi
complementare.
Concluzionând, arătăm că obiectul psihologiei trebuie să-l constituie studiul activităţii psihice a
omului concret sau studiul sub aspect psihologic a omului concret care acţionează.

2. Lege şi explicatie în psihologie

O ştiinţă îşi legitimează propriul statut prin existenţa legilor, adică a acelor raporturi necesare,
esenţiale, repetabile, generale şi obiective între fenomenele studiate. Încă de la început prezenţa legilor
psihologiei a fost contestată.

2.1. Specificul legilor psihologiei

Cei care au contestat legile psihologiei se asteptau să găsească în psihologie legi ca în fizică,
mecanică sau alte ştiinţe exacte, adică legi în care o cauză să conducă întotdeauna la obţinerea aceluiaşi
efect, evident în condiţii strict determinate. Nu se înţelegea faptul că datorită complexităţii obiectului de
cercetare al psihologiei, acest lucru nu este posibil.
Legile psihologiei sunt probabiliste, legi în care un fenomen numit cauză duce numai cu o anumită
probabilitate la obţinerea altui fenomen numit efect. Nu este exclus ca aceeaşi cauză să ducă la apariţia
mai multor efecte.
Cei care au contestat existenţa şi caracteristicile legilor psihologiei se aşteptau să găsească în
psihologie numai legi de tip cauzal. Dar acest lucru nu mai este posibil deoarece însăşi noţiunea de
cauzalitate a suferit o profundă renovare.
În psihologie, unde avem de-a face cu fiinţa vie a omului înzestrat cu capacitatea de autoorganizare
şi autoreglare sunt prezente legi teleologice sau finaliste care privesc efectul voluntar şi scopul.
Psihologul francez M.Pradines a evidenţiat existenţa a trei tipuri de legi:
 legi de funcţionare a fenomenelor psihice (ex. legi ale senzaţiilor: adaptarea, contrastul,
proiecţia, ale gândrii, memoriei sau imaginaţiei);
 legi de compoziţie, organizare sau structură (legea formei cele mei bune, legea constantei
perceptive-Wertheimer)
 legi de dezvoltare-legi psihogenetice: legea dezvoltării stadiale a psihicului copilului-J.Piaget.
Cei care au negat legile psihologiei s-au aşteptat ca acestea să fie pur psihologice. Realitatea
demonstrează că ele au conotaţii fiziologice, fizicaliste sau sociologice. Este firesc să fie aşa din moment
ce psihicul este expresia sintetică şi ultimativă a tuturor celorlalte forme existenţiale. Nu caracterul pur sau
impur al legilor psihologiei este fundamental, ci existenţa legilor ca atare.
Specificul legilor psihologiei provine nu doar din specificitatea obiectului cercetat, ci şi dintr-un
anume mod de funcţionare a lor. Acţionând concomitent, întretăindu-se unele pe altele, ele îşi
relativizează efectele sau şi le restructurează total.

2.2. Specificul descrierii şi explicaţiei în psihologie

Descrierea joacă în psihologie acelaşi rol pe care îl joacă şi în celelalte ştiinţe. A descrie un
fenomen psihic (un proces, o activitate, o însusire psihică ) înseamnă a răspunde mai întâi la întrebarea ce
este şi apoi cum se desfăsoară fenomenul respectiv?
Pentru ca descrierea să fie efectuată corect este necesară stabilirea descriptorilor, a criteriilor în
funcţie de care fenomenele vor fi clasificate sau ordonate.
Descrierile sunt de două tipuri: calitative si cantitative
 Descrierile calitative presupun definirea operaţională a conceptelor, formularea lor în termeni
observabili şi acţionali. Alături de operaţionalizarea conceptelor, de traducerea lor în indicatori,
descrierile calitative presupun şi categorisirea, adică regruparea fenomenelor după unul sau mai
multe criterii, concomitent cu acceptarea neglijării tuturor celorlalte deosebiri.
4
  Descrierile cantitative introduc asşa cum le arată şi numele relaţiile cantitative dintre
fenomenele studiate afirmând că unele dispun într-o mai mare măsură de caracteristica
considerată. Sunt necesare 2 operaţii:
-măsurarea: atribuirea unui număr unui obiect sau unei caracteristici a obiectului;
-numărarea-atribuirea unei frecvenţe diferitelor categorii de obiecte.
Explicaţia reprezintă o treaptă superioară a cunoaşterii ştiinţifice şi constă în răspunsul la
întrebarea de ce?. Ea urmăreşte surprinderea dinamicii şi interacţiunii fenomenelor psihice şi a
comportamentelor, formularea legilor cauzale, a ipotezelor explicative. Pentru ca explicaţia psihologică să
fie cât mai corectă şi mai completă este necesară specificarea sistemului explicativ care constă: în alegerea
variabilelor studiate (reţinerea unora şi excluderea altora, acestea din urmă fiind variabile
nonidentificabile);
stabilirea limitelor sistemului (mai ales a acelor variabile exogene care nu sunt explicate prin alte elemente
ale sistemului) şi lărgirea sau îngustarea sistemului explicativ.

2.3.Tipuri de explicaţii în psihologie

J. Piaget descrie următoarele modele explicative:

 reducţionismul psihologic: reducţionismul intrapsihologic reduce reacţiile şi conduitele
complexe ale individului la un principiu cauzal ce rămâne neschimbat în cursul
transformărilor . (ex. explicaţiile de tip psihanalitic)
 reducţionismul extrapsihologic constă în explicarea psihologicului prin recurgerea la realităţi
ce depăşesc propriile sale frontiere. Ex: explicaţii constructiviste, explicaţii de tip
comportamentalist, centrate pe coordonarea legilor învăţării în sisteme ce vizează asimilarea
unor conduite noi, explicaţii genetice, explicaţii abstracte.
Serge Moscovici se referă la următoarele modele:
 modele explicative paradigmatice al căror rol esenţial este de a propune o viziune globală
asupra relaţiilor şi comportamentelor umane, ex. Teoria câmpului-Kurt Lewin
 modele explicative fenomenologice care îşi propun să descrie şi să explice o familie de
fenomene bine cunoscute (Sherif îşi propune să afle cum şi de ce indivizii autonomi, având
fiecare propriile lor sisteme de judecăţi, converg spre o judecată comună, atunci când sunt în
grup).
Deşi fiecare dintre aceste modele explicative depinde de specificul fenomenelor şi legilor la care se
referă, încercând să le surprindă esenţa, nici unul dintre ele nu reuşeşte să cuprindă exhaustiv multitudinea
fenomenelor şi legilor psihologice.

3. Metodele psihologiei

3.1. Cercetarea psihologică ştiinţifică

Orice cercetare ştiinţifică în psihologie presupune parcurgerea următoarelor etape:

-precizarea scopului cercetării în funcţie de care se alege tema;
Principalele criterii în baza cărora se alege tema sunt: dobândirea unei experienţe personale care
este considerată de către cel în cauză că prezintă larg interes; dinamica evoluţiei unui fenomen, proces,
însuşire psihică; remedierea unor deficienţe comportamentale;
-informarea bibliografică: tehnica documentării;
Succesul depinde de calitatea listei bibliografice care trebuie să cuprindă lucrări reprezentative
pentru domeniul investigat: studii, monografii, articole din reviste de specialitate. Tehnica documentării
este complexă, în cadrul acesteia două operaţii fiind indispensabile: citirea şi consemnarea celor citite în
fişe (analitice - citate, comentariile noastre - şi sintetice - conţin câte o idee din lucrarea citită);
-formularea ipotezei (de la grecescul hypo-sub, thetis-aşezare, poziţie: supoziţie, presupunere)-este un
enunţ care cuprinde concomitent întrebarea şi răspunsul probabil, cercetarea urmând să se pronunţe asupra
corectitudinii lor şi dacă se validează să fie transformate în idee generalizatoare.

5
 Avansarea ipotezei este un moment creator care depinde atât de pregătirea teoretică cât şi de o
serie de factori psihologici ai personalităţii cercetătorului: creativitate, spontaneitate, tenacitate.
-metodologia cercetării cuprinde: metodele pentru recoltarea faptelor, demersul logic (inductiv,
deductiv), eşantionul (clasele, numărul de elevi, sexul, vârsta, mediul de provenienţă) şi, în unele cazuri,
eşantionul de control (martor).
Tendinţa utilizării unilaterale a unei singure metode ca şi convingerea că unele sunt infailibile
trebuie evitate. Cu toate că observaţia şi experimentul sunt modalităţi fundamentale de investigare a
personalităţii, cercetarea rămâne incompletă dacă nu se apelează şi la convorbire, chestionar, studiul
produselor activităţii, al documentelor şcolare, anamneza, fiecare furnizând date specifice asupra unor
aspecte ale evenimentului cercetat.
-prelucrarea, analiza şi interpretarea datelor se poate face atât prin operaţii de analiză, sinteză,
comparaţii, raţionamente cât şi prin metode statistice pentru calcularea valorilor centrale (media
aritmetică, mediana), valori care exprimă abateri faţă de tendinţa centrală (abaterea centrală, abaterea
standard).
-redactarea lucrării: structura şi dimensiunea sunt în funcţie de subiect; de regulă se porneşte de la
motivarea alegerii temei, rezumarea cercetărilor precedente asupra problemei. Urmează partea
experimentală în care se avansează ipoteze, se prezintă metodologia cercetării, interpretarea faptelor,
formularea concluziilor. Se anexează materiale ilustrative, listele bibliografice utilizate;
-valorificarea cercetării: în plan subiectiv cercetătorul este mult mai edificat, iar în plan socioprofesional,
lucrarea poate întruni calităţile unei surse de referinţă.

3.2. Conceptul de metodă. Specificul metodelor psihologiei

Provenind din grecescul methodos (care înseamnă cale, drum către ceva), metoda este definită în
psihologia românească de P.Golu ca reprezentând acea îmbinare şi organizare de concepte, modele,
ipoteze, strategii, instrumente şi tehnici de lucru care dau corporalitate unui proiect metodologic. Ea este
operatorul care mijloceşte trecerea, ridicarea treptată de la problema de cercetare, enunţată în plan teoretic
la reconstrucţia ei -observaţională, experimentală, acţională - în vederea corectării, optimizării, potenţării,
restructurării unui sector sau altul al practicii sociale.

Clasificarea metodelor
Metodele psihologiei au un caracter instrumental, de intervenţie, informare, interpretare şi acţiune.
Ele pot fi clasificate după mai multe criterii:
-caracterul lor: obiective şi subiective;
- specificul realităţilor investigate: calitative şi cantitative;
- natura relaţiei cercetător-subiect: directe şi indirecte;
-scopul lor: metode de recoltare a informaţiilor, metode de prelucrare şi interpretare a acestora, metode
de investigaţie intensivă şi extensivă, metode de diagnoză şi prognoză, metode de cercetare şi metode
alicative (psihoeducationale, psihoterapeutice);
- caracterul ştiinţific: metode intuitive, empirice şi metode ştiinţifice.
Metodele sunt ghidate de concepţia generală a cercetătorului, de principiile teoretico-ştiinţifice de
la care acesta porneşte, reunite sub denumirea de metodologia cercetării.
Principalele metode ale psihologiei sunt:
- Observaţia
- Experimentul
- Convorbirea
- Ancheta psihologică
- Metoda biografică
- Metoda analizei produselor activităţii
- Metodele psihometrice

Observaţia

6
 Observaţia ca metodă de cercetare psihologică, constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea
exactă, sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau ale grupului) ca şi al
contextului situaţional al comportamentului fără nici o intervenţie din afară.
Principalele probleme pe care le ridică observaţia în faţa psihologului sunt:
- ce observăm (conţinutul observaţiei);
- care sunt formele observaţiei;
- de ce anume depinde calitatea observaţiei;
- care sunt condiţiile unei bune observaţii;
- cum pot fi combătute unele obstacole ce apar în calea observaţiei;
-care sunt limitele şi avantajele observaţiei.
Conţinuturile observaţiei sunt reprezentate de simptomatica stabilă, adică trăsăturile bio-
constituţionale ale individului ca şi trăsăturile fizionomice, precum şi de simptomatica labilă, adică
multitudinea comportamentelor şi conduitelor flexibile, mobile ale individului, cum ar fi conduita verbală,
cea motorie, mnezică, inteligenţă ca şi varietatea expresiilor afectiv-atitudinale.
Formele observaţiei pot fi clasificate după următoarele criterii:
-orientarea actului observaţional: observaţia şi autoobservaţia;
-prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa: observaţia ocazională, observaţia sistematică;
-prezenţa sau absenţa observatorului: observaţia directă, observaţia indirectă sau mediată, cu observator
uitat, ignorat, cu observator ascuns;
-implicarea sau nonimplicarea observatorului: observaţia pasivă, observaţia participativă;
-durata observării: continuă sau discontinuă;
-obiectivele urmărite: integrală sau selectivă.
Calitatea observaţiei depinde de o serie de particularităţi psihoindividuale ale observatorului:
capacitea de a-şi concentra atenţia, de a sesiza esenţialul, de gradul său de sugestibilitate precum şi de
anumite caracteristici ale percepţiei umane: selectivitatea ei, categorizarea spontană şi structurantă a
câmpului de observaţie sau, pur şi simplu, factorii sociali ai percepţiei care o modelează şi o deformează.
Condiţiile unei bune observaţii sunt:
-stabilirea clară, precisă a scopului, a obiectivului urmărit;
-selectarea formelor celor mai potrivite care vor fi utilizate, a condiţiilor şi mijloacelor necesare;
-elaborarea unui plan riguros de observaţie,
-consemnarea imediată a celor observate într-un protocol de observaţie;
-efectuarea unui număr optim de observaţii;
-utilizarea grilelor de observaţie.
Combaterea obstacolelor apărute în calea observaţiei vizează observarea unuia şi aceluiaşi fapt de
către mai mulţi observatori şi apoi analiza comparativă a protocoalelor de observaţie elaborate, realizarea
cât mai multor observaţii de către unul şi acelaşi observator pe baza unor grile de observaţie. Unul dintre
avantajele observaţiei este că permite surprinderea manifestărilor spontane comportamentale ale
individului, în condiţiile lui obişnuite de viaţă şi activitate, oferind, mai ales, date de ordin calitativ. În
schimb, un dezavantaj al ei îl constituie faptul că observatorul trebuie să aştepte intrarea în funcţiune a
fenomenului studiat; în acelaşi timp se poate înregistra numai aspectul global, fenomenologic al
comportamentului, fără discriminări analitice şi fără determinări cauzale.

Experimentul
După Greenwood, (1945) experimentul constă în verificarea ipotezelor cauzale prin integrarea
unor situaţii contrastante, controlabile. Leon Festinger arată că experimentul constă în măsurarea efectelor
manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente într-o situaţie în care acţiunea altor
factori este redusă la minimum. Variabilele dependente sunt cele care fac obiectul observaţiei, cele cărora
cercetătorul le va studia variaţia în cursul experimentului. De exemplu, numărul de cuvinte reamintite
după citirea unei liste de cuvinte, timpul în care se parcurge un text, numărul de erori într-o probă,
reprezintă variabile dependente.
Variabilele independente nu depind de nici o altă variabilă, ele fiind legate de decizia
experimentatorului, care în mod deliberat le-a introdus în experiment.
Cele mai răspândite tipuri de experimente sunt:
- Experimentul de laborator
7
- Experimentul natural
- Experimentul psiho-pedagogic
Experimentul de laborator presupune scoaterea subiectului din atmosfera lui obişnuită de viaţă şi
activitate şi introducerea într-o ambianţă artificială, anume creată în camere special amenajate, dotare cu
aparatură de laborator, condiţii şi programe de desfăşurare a experiemenţelor bine determinate, deseori
obligatorii.
Experimentul natural presupune aplicarea probei sau a sarcinii declanşatoare într-un cadru
obişnuit, familiar de existenţă şi activitate a individului.
Experimentul psiho-pedagogic poate fi de două feluri:
-constatativ: urmăreşte fotografierea, consemnarea situaţiei existente la un anumit moment dat;
-formativ: ţinteşte introducerea în grupul cercetat a unor factori de progres, în vederea schimbării
comportamentului, schimbare constatată prin compararea situaţiei iniţiale cu cea finală. De exemplu, dacă
intenţionăm să verificăm superioritatea unui procedeu didactic, predăm la o clasă folosind noul procedeu
iar la o alta modelul tradiţional; comparând performanţele elevilor înainte de introducerea noului procedeu
cu cele obţinute după folosirea lui şi, mai ales, cu cele de la o altă clasă (martor) la care s-a predat în mod
tradiţional, vom şti dacă noul procedeu este eficient sau nu.

Convorbirea
Convorbirea este un dialog angajat între cercetător şi subiectul investigat care presupune: relaţia
directă de tipul "faţă în faţă", abilitatea cercetătorului pentru a obţine angajarea autentică a subiecţilor în
convorbire; empatia cercetătorului. Spre deosebire de observaţie şi experiment prin intermediul cărora
investigăm conduitele, reacţiile exterioare ale subiectului, convorbirea permite sondarea mai directă a
vieţii interioare a acestuia, a intenţiilor ce stau la baza comportamentului, a opiniilor, atitudinilor,
intereselor, convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor, prejudecăţilor şi mentalităţilor, sentimentelor şi
valorilor subiectului.
Formele convorbirii sunt:
-convorbirea standardizată, dirijată, structurată, bazată pe formularea aceloraşi întrebări, în aceeaşi formă
şi ordine tuturor subiecţilor, indiferent de particularităţile lor individuale;
-convorbirea semistandardizată sau semidirijată cu adresarea unor întrebări suplimentare, cu reformularea
altora, cu schimbarea succesiunii lor;
-convorbirea liberă, spontană, asociată, în funcţie de particularităţile situaţiei în care se desfăşoară, de cele
psihoindividuale ale subiectului, chiar şi de particularităţile momentului când se face.

Ancheta psihologică
Ancheta, ca metodă de cercetare psihologică presupune recoltarea sistematică a unor informaţii
despre viaţa psihică a unui individ sau a unui grup social, ca şi interpretarea acestora în vederea
desprinderii semnificaţiei lor psihocomportamentale. În cercetarea psihologică sunt utilizate două forme
ale acestei metode.
Ancheta pe bază de chestionar este una dintre cele mai laborioase metode ale psihologiei, folosirea
ei ştiinţifică implicând parcurgerea mai multor etape:
- stabilirea obiectului anchetei;
- documentarea;
- formularea ipotezei,
- determinarea populaţiei (a universului anchetei);
- eşantionarea;
- alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului;
- pretestul (pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat);
- redactarea definitivă a chestionarului;
- alegerea metodelor de administrare a chestionarului (prin persoane special destinate acestei operaţii sau
prin autoadministrare);
- defalcarea (depuierea) rezultatelor;
- analiza rezultatelor obţinute în raport cu obiectivele formulate;
- redactarea raportului final de anchetă.
Cercetătorul trebuie să stabilească:
8
-conţinutul întrebărilor, de regulă acestea putând fi: factuale sau de identificare care cer date obiective
despre subiect (cum ar fi vârsta, sexul, studiile); de cunoştinţe; de opinii şi atitudini; de motivaţie;
-tipul întrebărilor: cu răspunsuri dihotomice, închise (da-nu); cu răspunsuri libere, lăsate la initiaţiva
subiectului; cu răspunsuri în evantai-mai multe răspunsuri din care subiectul alege una, două care i se
potrivesc modului de a fi sau de a gândi sau pe care le ierarhizează în funcţie de valoarea ce le-o acordă.
Cercetătorul trebuie să evite o serie de greşeli în formularea întrebărilor, ca de pildă întrebări prea
generale, limbaj greoi, artificializat, tehnicist, specializat, cuvinte ambigui, cu dublu înţeles, cuvinte vagi
(,,cam aşa’’, ,,de regulă’’); întrebări tendenţioase, care sugerează răspunsul, întrebări prezumtive care
presupun cunoşterea dinainte a ceva despre cel investigat, întrebări ipotetice care atrag după ele un anumit
tip de răspuns, de obicei afirmativ.
Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi verbale între participanţii aflaţi faţă în faţă,
centrarea asupra temei cercetate, direcţia unilaterală de acţiune, fiecare participant păstrându-şi locul de
emiţător sau receptor (prin acesta se deosebeşte de convorbire). Există interviuri individuale şi de grup,
clinice, (centrate pe persoană) şi focalizate (centrate pe tema investigată).

Metoda biografică
Această metodă vizează strângerea cât mai multor informaţii despre principalele evenimente
parcurse de individ în existenţa sa, despre relaţiile prezente între ele ca şi despre semnificaţia lor în
vederea cunoaşterii istoriei personale a fiecărui individ, atât de necesară în stabilirea profilului
personalităţii sale. Este prin excelenţă evenimenţială, concentrându-se asupra succesiunii diferitelor
evenimente din viaţa individului, a relaţiilor dintre evenimentele cauză şi evenimentele efect, dintre
evenimentele scop şi evenimentele mijloc. Variantele mai noi ale metodei biografice-cunoscute sub
denumirea de cauzometrie şi cauzogramă - îşi propun tocmai surprinderea relaţiilor dintre aceste tipuri de
evenimente.
Justificarea teoretico-ştiinţifică a metodei este dată de teza potrivit căreia personalitatea copilului,
conştiinţa şi comportamentul său se formează ca urmare a factorilor şi evenimentelor care acţionează
asupra sa. Diferite evenimente neaşteptate, încărcate emoţional, frustrante sau stresante (divorţul
părinţilor, moartea unuia dintre părinţi, boli, accidente, schimbări de domiciliu, împrejurarea de a fi copil
unic sau de a trăi într-o familie cu mai mulţi copii, încadrarea într-o casă de copii, etc.), lasă urme asupra
personalităţii copilului. Cel mai adeseori biografia ia, fie forma jurnalelor de însemnări, fie forma
anamnezei, ca o discuţie amplă purtată de psiholog cu copilul sau cu părinţii acestuia, focalizată pe
depistarea unor situaţii sau factori patogeni (somatici sau psihici).

Metoda analizei produselor activităţii

Este una dintre cele mai folosite metode în psihologia copilului şi psihologia şcolară. Orice produs
realizat de copil sau elev poate deveni obiect de investigaţie psihologică. Prin aplicarea acestei metode
obţinem date cu privire la: capacităţile psihice de care dispun copiii (coerenţa planului mental, forţa
imaginaţiei, amploarea intereselor, calitatea cunoştinţelor, deprinderilor, priceperilor şi aptitudinilor, etc),
stilul realizării (personal sau comun, obişnuit), nivelul dotării (înalt, mediu, slab), progresele realizate în
învăţare (prin realizarea repetată a unor produse ale activităţii). Pentru cercetători o mare importanţă o are
fixarea unor criterii după care să evalueze produsele activităţii. Printre acestea mai semnificative sunt:
corectitudinea - incorectitudinea, originalitatea - banalitatea, complexitatea - simplitatea, expresivitatea -
nonexpresivitatea produselor realizate.

Metodele psihometrice
Această grupă de metode vizează, cum reiese şi din denumirea lor, măsurarea capacităţilor psihice
ale individului în vederea stabilirii nivelului lor de dezvoltare. Cea mai cunoscută şi răspândită este
metoda testelor psihologice.
Testul psihologic este o probă relativ scurtă care premite cercetătorului strângerea unor informaţii
obiective despre subiect, pe baza cărora să poată diagnostica nivelul dezvoltării capacităţilor măsurate şi
formula un prognostic asupra evoluţiei lor ulterioare. Pentru a satisface aceste deziderate, testul trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:
9
-validitatea: să măsoare exact ceea ce îşi propune;
-fidelitatea: să permită obţinerea unor performanţe relativ asemănătoare la o nouă aplicare;
-standardizarea: să creeze aceleaşi condiţii pentru toţi subiecţii supuşi testării. De regulă, se
standardizează: conţinutul probei (acelaşi test cu acelaşi conţinut distribuit tuturor subiecţilor); modul de
conduită a cercetătorului faţă de subiect (se recomandă utilizarea aceluiaşi instructaj verbal, a aceloraşi
conduite faţă de toţi subiecţii), timpul de aplicare al probei (care trebuie să fie acelaşi pentru toţi subiecţii,
aceasta în cazul testelor cu timp determinat);
-etalonarea: stabilirea unui etalon, a unei unităţi de măsură pentru rezultatele obţinute în vederea
cunoaşterii valoarii lor.
Testele psihologice se clasifică după mai multe criterii:
-după modul de aplicare: individuale, colective;
-după materialul folosit: verbale, neverbale;
-după durata lor: cu timp strict determinat, cu timp la alegerea subiectului;
-după conţinutul măsurat;
-după scopul urmărit: teste de performanţă, teste de personalitate, teste de comportament.
Pentru a spori utilitatea şi eficienţa testelor este necesară respectarea următoarelor recomandări:
-crearea unor teste în concordanţă cu specificul sociocultural al populaţiei pe care urmează a fi
aplicate sau, cel puţin, adaptarea celor elaborate pe specificul altor culturi;
-utilizarea nu doar a unui singur test în măsurarea unei însuşiri psihice, ci a unei baterii de teste;
-corelarea rezultelor obţinute prin aplicarea testelor cu rezultatele obţinute prin aplicarea altor
metode;
-corelarea rezultelor testelor cu rezultatele obţinute în activitatea practică.

4. Tipuri de abordări ale psihicului

1. Abordarea plană, orizontală a psihicului

2. Abordarea structural-dinamică a psihicului: nivelurile activităţii psihice
3. Abordarea sistemică
4. Abordarea sinergetică
10
 4. 1. Abordarea plană, orizontală a psihicului
4. 2. Abordarea structural-dinamică a psihicului:
nivelurile activităţii psihice

Sigmund Freud contestă absolutizarea datului conştient şi propune împărţirea topografică a

psihicului, implicit o organizare pe verticală a vieţii psihice. Aparatul psihic este compus după opinia lui
dintr-o serie de componente sau nivele supraetajate: inconştient, preconştient, conştient.
Nivelul conştient reprezintă forma supremă de organizare psihică prin care se realizează integrarea
subiectiv-activă a tuturor fenomenelor psihice şi care face posibilă adaptarea continuă a individului la
mediul înconjurător. La acest nivel se realizează o reflectare cu ştiinţă, adică o reflectare în care individul
dispune de informaţii pe care le poate utiliza, înţelege, descifra, interpreta. Dificultatea definirii
conştiinţei provine din faptul că ea este pură subiectivitate, din faptul că ea se manifestă în experienţele
personale nefiind de regulă accesibilă altuia.
Ce înseamnă a fi conştient? Cele mai frecvente răspunsuri la această întrebare au fost: a fi conştient
înseamnă a gândi, a stabili relaţii; a fi conştient înseamnă a dispune de capacitatea de a face sinteze; a fi
conştient înseamnă a te putea adapta suplu la noile solicitări.
Funcţiile conştiinţei
-funcţia informaţional-cognitivă (organizarea conştientă este o reflectare cu ştiinţă) - individul îşi dă
seama; este o funcţie informaţional-operaţională sau operaţional-cognitivă deoarece individul operează nu
numai în plan acţional, ci şi în plan mental cu informaţii.
-funcţia finalistă-conştiinţa implică o reflectare cu scop, calitatea scopurilor, claritatea şi precizia lor
depinzând de particularităţile individului şi de acţiunile sale.
-funcţia anticipativ-predictivă –scopurile se stabilesc înainte de realizarea lor efectivă; se anticipă
rezultatul acţiunilor.
-funcţia reglatoare-caracterul planificat al organizării conştiente.
-funcţia creativ-proiectivă-omul reflectă realitatea cu scopul de a o modifica, de a o adapta necesităţilor
sale, ceea ce desemnează caracterul creator al conştiinţei.
Nu se poate pune semnul egal între sistemul psihic uman şi conştiinţă, deşi la aceasta participă
toate funcţiile şi procesele psihice. Ea este o sinteză creatoare, o integrare de fenomene psihice, care prin
ele însele nu sunt conştiente şi unele nici nu devin fapte de conştiinţă, dar toate formează un câmp în
cadrul căruia prin corelări între fenomene şi semnificaţie apar efecte specifice conştientizării.
Psihologul român Vasile Pavelcu (1901-1990) a relevat existenţa unei conştiinţe afective.
Caracterul anticipat-creativ surprinde implicarea imaginaţiei, îndeosebi a celei de tip creativ iar caracterul
planificat exprimă rolul gîndirii, al voinţei.
În caracterizarea subconştientului ca nivel de organizare a psihicului s-au conturat mai multe
concepţii. Subconştientul este caracterizat ca fiind compus dintr-o serie de elemente care au aparţinut
conştiinţei dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului conştient. El este rezervorul unde se
conservă amintirile, automatismele, deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive
stereotipizate deci toate actele ce au trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort dar care se
află într-o stare latentă de virtualitate psihică, putând însă să redevină oricând active, să depăşească
pragurile conştiinţei. El este o rezervă şi o bază pentru activitatea conştientă. Subconştientul are un anumit
grad de transparenţă, motiv pentru care poate fi considerat o conştiinţă implicită.
P.Popescu- Neveanu susţine că subconştientul prezintă două trăsături principale: proximitatea faţă
de conştiinţă şi compatibilitatea cu ea. Subconştientul este sediul expresiilor emoţionale de tip
neurovegetativ: paloarea, înroşirea feţei, tremuratul vocii, etc. Trecerea timpului, emoţiile, distragerea de
la activitatea respectivă, fac ca amintirile, obişnuinţele reactivate să nu mai fie identice cu cele care
cândva au intrat în subconştient.
Psihologul român Paul Popescu Neveanu analizează următoarele trăsături ale subconştientului:
proximitatea faţă de conştiinţă şi compatibilizarea cu ea; subconştientul nu doar conservă, ci poate
prelucra, restructura, crea. Sub influenţa unor factori: timpul scurs între introducerea în subconştient şi
evocare, emoţiile, distragerea de la activitatea respectivă, amintirile, automatismele vor fi modificate de
subconştient tocmai datorită noilor relaţii în care acestea intră.
11
 Inconştientul constituie cel mai controversat nivel de organizare a vieţii psihice definit în maniere
foarte diferite. Inconştientul reprezintă ansamblul conţinuturilor nonprezente în câmpul actual al
conştiinţei. În sens topic el este sediul conţinuturilor refulate, cărora li s-a refuzat accesul la nivelul sferei
“preconştient/conştient”. Caracteristicile inconştientului sunt următoarele: este rezervorul pulsiunilor,
dispune de o mare energie pulsională, pulsiunile conţinute în sfera inconştientului sunt supuse acţiunii
cenzurii. Din punct de vedere topic, distingem la inconştient trei niveluri, subliniate în special de C. G.
Jung, ca o completare a teoriei inconştientului a lui S. Freud:
 inconştientul instinctogen, care este rezervorul pulsiunilor elementare (instincte, trebuinţe etc.);
 inconştientul personal, care cuprinde istoria personală a individului, experienţele trăite de
persoană, conflictele patologice, amintirile din copilărie, frustrările, stările complexuale;
 inconştientul colectiv, în care sunt depozitate amintirea experienţelor emoţionale ale întregii
umanităţi, reprezentate prin arhetipuri.
Activitatea inconştientă se realizează prin:
 activităţi automatizate, algoritmice, prezentate de toţi indivizii umani;
 activităţi haotice, impulsive care scapă controlului.
Inconştientul îndeplineşte următoarele roluri:
 rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţi psihice a individului;
 rol de facilitare a procesului creator, sprijinindu-l prin procedeele de combinare şi recombinare de
tip spontan;
 rol de asigurare a unităţii Eului, prin aceea că este principalul depozitar al unor categorii de
informaţii şi al tensiunilor motivaţionale care, prin organizare specifică participă la evoluţia
conştiinţei sau cum afirma Mihai Ralea, inconştientul dă conştiinţei seva de viaţă de care are
nevoie, acordându-i momente de repaus şi reorganizare.
Între cele trei niveluri sunt interacţiuni permanente dar nu treceri reciproce, ci relaţii dinamice de
implicaţie în însăşi structura fiinţei noastre conştiente. Inconştientul nici nu poate exista fără structura
conştiinţei cu care este cosubstanţial.
După anul 1920, Freud, recunoscând unele limite ale conceptiei sale îi aduce o serie de corective.
Ca urmare, în noua structură topică a aparatului psihic format din Sine, Eu si Supraeu, locul central va
reveni Eului.
În timp ce Sinele, partea profundă care guvernează viaţa umană, sediul pulsiunilor înnăscute şi al
dorinţelor refulate se diferenţiază în contact cu sursele corporale ale trebuinţelor şi emoţiilor; Eul se
dezvoltă prin diferenţierea aparatului psihic în contact cu realitatea externă. Spre deosebire de activitatea
inconştientă a Sinelui, activitatea Eului este concomitent conştientă, preconştientă şi inconştientă, ea
constând în percepţia externă şi internă, în procesele intelectuale, dar şi în dirijarea şi controlarea
mecanismelor de apărare. Eul este cel care oferă soluţia conflictelor cu realitatea sau cu dorinţele
incompatibile, controlează accesul în conştiinţă şi în sfera acţiunii, asigură în final funcţia sintetică a
personalităţii.
Ca urmare a interiorizării de către Eu a unor forţe represive întâlnite de către individ de-a lungul
vieţii sale, forţe ce sunt de ordin social, moral, parental (în esenţă constrângătoare) în limitele lui se
formează Supraeul. De obicei acesta din urmă este expresia identificării copilului cu părinţii idealizaţi.
Dacă Eul este determinat în principal de experienţa proprie şi actuală a individului, Sinele şi
Supraeul sunt influenţate de trecut (Sinele de ereditate, Supraeul de influenţele sociale şi parentale), Eul
conciliator între aceste instanţe şi realitatea externă, devine principalul nivel de organizare a vieţii psihice.
Psihanaliza este creaţia lui S. Freud şi această doctrină despre om cuprinde următoarele aspecte
specifice:existenţa pulsiunilor ca elemente constitutive fundamentale ale vieţii psihice a individului.
Conceptul de refulare sau de respingere de către Eul conştient a tendinţelor pulsionale din sfera
inconştientului; noţiunea de inconştient, reprezentând instanţa psihică depozitară a pulsiunilor primare ale
individului (instincte, trebuinţe, tendinţe, complexe, simptome nevrotice).
Cel mai mare merit al lui Freud este că a elaborat o concepţie structurată asupra nivelelor
funcţionale ale vieţii psihice şi mai ales asupra raporturilor dinamice dintre ele nu doar sugerând
organizarea ierarhică a psihicului, ci demonstrând-o pe baza cercetărilor psihanalitice.

12
 Fig.nr. Instanţele sistemului psihic uman

4.3. Abordarea sistemică. Sistemul psihic uman

4.3. Conceptul de sistem. Caracteristicile unui sistem

Teoria generală a sistemelor dezvoltată de Ludwig von Bertalanffy (1901-1972) este o orientare
teoretică ce a reprezentat una dintre premisele fundamentale ale introducerii viziunii sistemice în
psihologie. După Bertalanffy sistemul este orice ansamblu de elemente aflate într-o interacţiune ordonată
(nonîntâmplătoare). Definiţia atrage atenţia asupra următoarelor caracteristici ale sistemului:
-sistemul conţine un anumit număr de elemente;
-esenţială nu este natura substanţial calitativă a elementelor, ci configuraţia şi relaţiile dintre ele şi, în
special, relaţia de feed-back sau de conexiune inversă;
-elementele se asociază în subsisteme, iar subsistemele legate şi corelate între ele formează sistemul; de
exemplu în psihologie senzaţiile, percepţile, gândirea, memoria asociate între ele formează subsistemul
cognitiv; acesta corelat cu subsistemul afectiv, cu cel motivaţional şi volitiv formează sistemul psihic
uman la care se adaugă sistemul de personaliate reprezentat de temperament, aptitudini şi caracter; la
rândul lui sistemul de personalitate devine subsistem în raport cu sistemul social;
-noţiunile de sistem şi de element sunt mobile, modificabile : ceea ce într-un cadru de referinţă este un
element, într-un alt complex apare ca subsistem, încadrat într-un sistem şi invers;
-importantă este nu poziţia de sistem sau de elemente, ci relaţia, interacţiunea şi dependenţa lor reciprocă;
-sistemul deschis permite atât configuraţii diferite între elementele din interiorul sistemului, fie că ele sunt
materiale, energetice sau informaţionale, cât şi relaţii cu alte sisteme care pot chiar modifica configuraţia
interioară a sistemului iniţial.
Prezentăm, din sociologia şi psihologia românească, o altă definiţie, mai recentă, a sistemului,
foarte utilă în conturarea conceptului de sistem psihic uman.
După Lazăr Vlăsceanu (1982), sistemul constă în mulţimea de elemente componente, în ansamblul
relaţiilor dintre aceste elemente structurate multinivelar şi ierarhic şi în constituirea unei integralităţi
specifice, ireductibile la componentele sau chiar la relaţiile individuale dintre ele. Sistemul este
ireductibil la componentele sale în măsura în care se constituie ca o totalitate de elemente
interdependente.

13
 Abordarea sistemică a psihicului uman a fost pregătită de teoria sistemului funcţional din
fiziologie (P. K. Anohin, 1970), structuralismul psihologic (gestaltism: R. Mucchielli, J. Piaget),
cibernetică (N. Wiener, 1948) şi îndeosebi de teoria generală a sistemelor (L. von Bertalanffy).
Cu mult înainte de Bertalanffy, cel care a atras atenţia asupra caracterului de sistem al psihicului a
fost medicul român Ştefan Odobleja (1902 - 1978). În 1938-1939 el publică în limba franceză două
volume intitulate Psihologia consonantistă. Prin adjectivul ''consonantistă'' Odobleja desemnează tendinţa
specifică diferitelor tipuri de sisteme, deci şi a celui psihic, către o stare de organizare internă şi către una
de echilibrare cu mediul înconjurător.
Consonanţa reprezintă o acţiune cu caracter reglator atât între elementele componenete ale
sistemului, cât şi între sistemul respectiv şi alte sisteme exterioare lui. Ori, pentru a putea ajunge la
asemenea rezultat, sistemul dat trebuie să comunice cu exteriorul, să întreţină schimburi energetico-
informaţionale, să-şi elaboreze chiar, un model interior al mediului extern. Cu un cuvânt, sistemul trebuie
să interacţioneze cu alte sisteme. Aceasta interacţiune presupune, pe de o parte, dependenţa sistemului de
exterior (de ceea ce intră în el), pe de alta parte, afirmarea unei finalităţi proprii sistemului dat (prin ceea
ce iese din el). Între verigile de intrare şi cele de ieşire - termeni folosiţi ca atare de Odobleja -este
introdusă relaţia de tip circular, aceasta nefiind altceva decât conexiune inversă.
Conexiunea inversă sau feed-back-ul, alături de noţiunile de reglare şi deviaţie, cele de control şi
programare sunt noţiuni esenţiale pentru cibernetica definită de Norbert Wiener ca ştiinţă a controlului şi
comunicării la om, animal şi maşină. Influienţele ciberneticii asupra psihologiei pot fi evidenţiate prin
analiza naturii informaţionale a psihicului şi, mai ales, caracterului integrator-sistemic.
Dintre multiplele definiţii ale sistemului psihic uman ne vom opri asupra următoarelor două:
Sistemul psihic reprezintă un ansamblu autoreglabil de stări şi procese structurate pe baza
principiilor semnălizării, reflectării şi simbolizării şi coechilibrate prin intermediul unor operatori
specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spaţio-temporară, generalizare, definţie dată de M.
Golu, A. Dicu (1972).
Sistemul psihic uman este un sistem energetico-informaţional de o complexitate supremă,
prezentând cele mai înalte şi perfecţionate mecanisme de autoorganizare şi autoreglaj şi fiind dotat cu
dispoziţii selective antiredundante şi cu modalităţi proprii de determinare antialeatorii, după concepţia lui
P. Popescu-Neveanu (1987).
Cele două definiţii enunţate anterior cuprind principalele caracteristici ale sistemului psihic uman:
-caracterul informaţional - energizant al sistemului psihic uman apare din însăşi natura informaţională a
psihicului, dar şi din faptul că omul, trăind într-un univers informaţional, fiind bombardat permanent de
noi informaţii şi trebuind să reacţioneze la ele este nevoit să-şi elaboreze mecanismele informaţionale sau
cognitive de recepţionare a informaţiilor- senzaţii, percepţii, reprezentări, de organizare, operare şi
restructurare a lor- gândirea, de stocare sau prelucrare a lor-memoria, de combinare şi recombinare-
imaginaţia.
Importantă nu este doar informaţia ci şi modul de operare cu ea, astfel încât, mai corect ar fi să
vorbim de caracterul operaţional informaţional- al sistemului psihic uman. Cel de-al doilea aspect,
caracterul energizant, reiese din faptul că avem de a face cu un sistem viu, câmpurile bioenergetice
reprezentând zone de generare a însăşi modelelor informaţionale. Sistemul psihic uman dispune de stări şi
procese cu diferite grade de organizare şi structurare ce le diferenţiază calitativ între ele, acordându-le o
notă de valoare. În acest caz, aspectele de ordin axiologic ale sistemului trec pe prim plan.
Sintetizând, putem spune că sistemul psihic uman este informaţional-operaţional, stimulator-
energizant şi axiologic.
-Caracterul interactiv-interacţionist subliniază că sistemul psihic uman este un sistem prin excelenţă
dinamic, neaflându-se aproape niciodată într-o stare de echilibru perfect, dar nici excluzând posibilitatea
unor perioade de relativă stabilitate. Elementele sistemului nu există în sine, rupte şi distincte unele de
altele, dimpotrivă, ele capătă sens numai în procesul interacţiunii. Caracterul interacţionist este demonstrat
de faptul că nivelul de dezvoltare al unei părţi depinde de nivelul dezvoltării altei părţi. Interacţionismul
dintre componentele sistemului se evidenţiază nu doar în procesul organizării calitative a acestora, ci şi în
cel al destructurării lor. Relaţiile compensatorii dintre diferitele elemente componente ale sistemului
evidenţiază, poate, şi mai pregnant caracterul interactiv al acestuia.
-Interacţiunea sistemului psihic uman se realizează nu exclusiv între propriile sale componente ci şi între
el, luat ca întreg şi exterior, aşa încât putem sublinia o altă caracteristică a lui şi anume faptul că este
14
ambilateral orientat. El asimilează informaţii atât din exterior cât şi din sine pe care le coordonează în
virtutea principiului echilibrării; numai acest tip de orientare dublă îi asigură normalitatea. Ruperea
sistemului de lume şi centrarea excesivă pe sine, închiderea în sine ar duce la prăbuşirea în sine, la apariţia
unor grave fenomene de dezadaptare cum ar fi autismul sau onirismul.
-Sistemul psihic uman este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficientă organizare, diferenţiere
şi specializare spre forme din ce în ce mai complexe de organizare, diferenţiere şi specializare. De
exemplu, copilul trece de la inteligenţa senzorio-motorie, la cea preoperaţională, apoi de la cea
operaţional-concretă la cea a operaţiilor formale, îşi formează gândirea logică şi abstractă, pe bază de
judecăţi şi raţionamente ( J. Piaget).
-Sistemul psihic uman nu funcţionează global, nediferenţiat, ci şi pe nivele, conţinuturile sale căpătând o
ierarhizare funcţională şi valorică. Cele trei nivele funcţionale ale psihicului sunt conştientul,
subconştientul şi inconştientul.
-Sistemul psihic uman este antientropic şi antiredundant, ceea ce înseamnă că, pe măsura constituirii lui,
favorizează procesele de organizare şi diminuează efectele influienţelor perturbatoare; sunt eliminate
informaţiile de prisos, cele care-şi pierd utilitatea sau cele care, în loc să organizeze sistemul, îl
dezorganizează.
-Sistemul psihic uman are un caracter adaptativ, îndeplinind funcţii de reglare şi autoreglare. Sistemul
psihic uman are funcţia de autoorganizare, adică de a-şi elabora noi forme, noi modele sau funcţii interne.
Autoimpunerea, autorealizarea, autoafirmarea, autodescoperirea, autoeducaţia, autodepăşirea sunt
comportamente specifice prin care se exprimă funcţia autoorganizatoare a psihicului.
Datorită tuturor acestor caracteristici psihicul a fost considerat ca fiind un sistem hipercomplex, un
fel de rezumat condensat al întregii dezvoltări biologice şi socioculturale a omului, sistem ce dispune de
un număr de elemente active, puternic saturate de legături interne şi externe. Evoluţia sistemului psihic
uman trebuie să aibă în vedere principalele coordonate funcţionale:
-este un sistem deschis privind schimburile energetice şi informaţionale cu mediul, sau din punct de
vedere cibernetic este deschis comunicaţional. Evoluţia se face în baza unei cauzalităţi de tip circular,
adică de la cauză la efect şi de la efect la cauză. Pe această bază se elaborează constante cărora le datorăm
programele pentru receptarea, decodificarea, elaborarea comportamentelor.
- este un sistem închis privind reglarea şi echilibrul sistemului. Pe măsura constituirii sale are tendinţa de
închidere, dobândind mai multă libertate, mai multă autonomie faţă de mediu datorită posibilităţilor
constructive şi transformatoare exercitate faţă de influenţele externe (ex. înţelegerea, creativitatea în
gândire, etc.). Modificările evolutive reclamă un control continuu pentru a nu deveni fenomene entropice,
dezorganizând echilibru şi totodată pentru a sprijini trecerea de la o organizare la alta nouă.

Structura sistemului psihic uman

După opinia lui Mihai Golu, a aborda sistemic psihicul uman înseamnă: a stabili elementele
componente ale sistemului psihic uman; a preciza relaţiile dintre elementele componente; a recurge la o
distincţie între sistemul respectiv şi alte tipuri de sisteme. Adoptând o astfel de poziţie psihologia
tradiţională împarte fenomenele psihice, ca elemente componente ale sistemului psihic uman în procese,
activităţi şi însuşiri psihice.
Procesele psihice sunt modalităţi ale conduitei cu o desfăşurare discursivă, plurifazică specializate
sub raportul conţinutului informaţional, al formei ideal-subiective de realizare cât şi a structurilor şi
mecanismelor operaţionale.
Procesele psihice se clasifică în:
-cognitive: senzoriale: senzaţii, percepţii, reprezentări logice: gândire, memorie, imaginaţie
-afective: emoţii, dispoziţii, sentimente, pasiuni, afecte
-volitive: voinţa
Activităţile psihice reprezintă modalităţi esenţiale prin intermediul cărora individul uman se
raportează la realitatea înconjurătoare, fiind constituite dintr-un şir de acţiuni, operaţii, mişcări orientate în
direcţia realizării unui scop ca urmare a susţinerii lor motivaţionale. Principalele activităţi psihice sunt:
limbajul, învăţarea, munca, creaţia.

15
 Însuşirile psihice sunt sintetizări şi generalizări ale diverselor particularităţi dominante aparţinând
proceselor sau activităţilor psihice, formaţiuni psihice calitativ noi care redau structurile globale, stabile
ale personalităţii; sunt configuraţii psihice mult mai stabile decât procesele psihice.
Principalele însuşiri psihice sau trăsături de personalitate sunt:temperamentul, aptitudinile şi
caracterul. Dat fiind faptul că o serie de fenomene psihice nu satisfac atributele proceselor activităţilor şi
însuşirilor psihice, ele sunt încadrate în categoria condiţiilor facilitatoare sau perturbatoare ale
proceselor, activităţilor şi însuşirilor psihice. Acestea sunt: motivaţia, deprinderile, atenţia.
Între toate aceste fenomene psihice, fie că sunt procese, activităţi, însuşiri psihice sau condiţii
există o strânsă interacţiune şi interdependenţă. Astfel, procesele psihice apar ca elemente componente în
structura activităţii psihice şi se regăsesc, transfigurate, în însuşirile psihice. Activitatea psihică reprezintă
cadrul şi sursa apariţiei, formării şi dezvoltării atât a proceselor, cât şi a însuşirilor psihice. Acestea din
urmă, odată constituite, devin condiţii interne ce contribuie la realizarea unei noi structurări, superioare de
data aceasta, ale activităţii psihice.
În accepţiunea psihologiei contemporane româneşti, M. Zlate introduce conceptul de mecanism
psihic în locul celui de fenomen psihic. Noţiunea de mecanism psihic sugerează prezenţa unor structuri ca
elemente componente şi implică ideea de mişcare, de dinamism, mecanismul fiind considerat o forţă
motrice.
Mecanismele psihice pot fi împărţite, după concepţia autorului menţionat, în următoarele categorii:
-mecanisme informaţional-operaţionale cu : mecanisme de recepţionare şi prelucrare primară a
informaţiilor: senzaţii, percepţii, reprezentări şi mecanisme de prelucrare secundară şi de transformare a
informaţiilor: gândire, memorie, imaginaţie;
-mecanisme stimulator-energizante ale activităţii: motivaţie, afectivitate;
-mecanisme de reglaj psihic: limbajul, atenţia, voinţa;
-mecanisme integratoare a tuturor celorlalte în structurile complexe ale personalităţii: temperament,
aptitudini, caracter.
Această clasificare deplasează accentul pe latura instrumentală, dinamică, vie a psihicului, pe
motorul ei şi, mai ales, pe cea a sporirii eficienţei activităţii prin perfecţionarea propriilor mecanisme.

5. Mecanismele
psihice cognitive-
senzoriale
Senzaţiile

Studiul experimental al
senzaţiilor a constituit actul de
naştere al psihologiei ca ştiinţă
autonomă. Cercetările
experimentale au permis
stabilirea locului şi specificului
senzaţiilor în ierarhia celorlalte
manifestări ale vieţii psihice.
După cum arată P.
Popescu-Neveanu şi Mihai Golu
(1970) sensibilitatea nu este un fenomen în sine, izolat sau adăugat din afară la fenomenele şi procesele
naturale ci o funcţie, o proprietate obiectiv determinată. Funcţia sensibilităţii este condiţionată de
necesităţi obiective de ordin biologic impuse de procesul adaptării organismului la mediu. Aşadar,
senzaţia trebuie să fie abordată şi analizată în cadrul funcţiei mai generale a sensibilităţii. În ordinea
evoluţiei biologice funcţia sensibilităţii a apărut şi s-a dezvoltat în condiţiile interacţiunii cu mediul

16
ambiant şi în măsura în care organismul dezvoltă capacităţi de detectare, înregistrare şi analiză a stimulilor
externi. Funcţia sensibilităţii a apărut şi s-a dezvoltat pe fundalul excitabilităţii.
Nevoia de adaptare a organismului, necesitatea acestuia de a face faţă unor solicitări exterioare din
ce în ce mai complexe au dus la apariţia unor forme de captare şi prelucrare a informaţiilor, la structurarea
unor modalităţi de răspuns la influenţele externe. La un anumit "nivel al dezvoltării organice, forma sub
care se reacţionează este excitabilitatea, proprietatea biologică generală care permite fiinţelor vii de a
recepţiona influenţele externe şi de a răspunde selectiv la ele printr-o stare de modificare internă.
Excitabilitatea este o formă de reacţie difuză, nediferenţiată, nespecializată a întregului organism care este
în acelaşi timp analizor, cât şi executor. Ea se manifestă numai în contactul direct cu stimulii biologiceşte
necesari; de aceea, are un caracter limitat, posibilităţile de orientare în mediu ale organismului fiind
reduse. Stimulii care satisfac anumite trebuinţe ale organismului se găsesc într-un număr redus, ei apărând
împreună sau amestecaţi cu alţi stimuli indiferenţi pentru organism, dar care au proprietatea de a
semnaliza prezenţa celorlalţi.
Aşa încât, la un anumit moment al evoluţiei a fost necesară apariţia unei noi capacităţi care să
permită organismului căutarea şi depistarea stimulilor biologiceşte necesari în mulţimea celor indiferenţi,
recepţionarea şi reacţia la aceşti stimuli indiferenţi, dar care au o mare valoare de semnalizare în raport cu
ceilalţi. Această nouă capacitate este sensibilitatea. Proprietatea organismului de a recepţiona factori
indiferenţi, de a stabili un raport cu sens biologic între ei şi cei necondiţionaţi poartă denumirea de
sensibilitate. Dacă la nivelul excitabilităţii, reacţia era generalizată, realizată cu întreg organismul, la
nivelul sensibilităţii ea este diferenţiată, realizată prin intermediul organelor de simţ specializate pentru
recepţionarea anumitor modalităţi de energie externă. Organele de simţ au clar delimitate nu doar
segmentul receptor, ci şi căile de conducere, ca şi centrele de prelucrare corticală a informaţiilor.
Separarea structurală a verigilor aferente şi eferente este bine delimitată. Sensibilitatea este, pentru A.N.
Leontiev, o formă evoluată a adaptării, întrucât îndeplineşte funcţii de semnalizare în raport cu schimbul
de substanţe.
Ea reprezintă o componentă mijlocitoare a mişcării şi acţiunii, a comportamentului în general, deoarece"
orientează organismul în mediu" (Leontiev, 1964, p. 39). Sensibilitatea reprezintă un produs al evoluţiei
materiei vii, dar şi o "condiţie", un "mecanism" absolut necesar de interacţiune la nivelul adaptiv optim al
procesului vital şi de asigurare a dezvoltării biopsihice a individului (Popescu-Neveanu, Golu, 1970, p. 7).
Între sensibilitate şi motricitate există o puternică legătură funcţională; sensibilitatea se dezvoltă în
perspectivă şi în legătură cu demersurile motorii; la rândul ei, motricitatea devine un servo-mecanism al
orientării senzoriale, confirmând-o sau dimpotrivă, infirmând-o. Aproape că nu există psiholog care să nu
fi insistat asupra relaţiei dintre sensibilitate şi motricitate, ca şi asupra rolului ei în cunoaşterea sau în
formarea mecanismelor psihice superioare. Pentru H. Wallon, drumul de la "act la gândire" trece prin
"exerciţiile" senzorio-motorii. Fuziunea copilului cu situaţia este mijlocită tocmai de constelaţiile
perceptivo-motorii sau de plasticitatea senzorio-posturală. Primul stadiu, descris de J. Piaget în capacităţi
care să permită organismului căutarea şi depistarea stimulilor biologiceşte necesari în mulţimea celor
indiferenţi, recepţionarea şi reacţia la aceşti stimuli indiferenţi, dar care au o mare valoare de semnalizare
în raport cu ceilalţi. Această nouă capacitate este sensibilitatea.
Proprietatea organismului de a recepţiona factori indiferenţi, de a stabili un raport cu sens
biologic între ei şi cei necondiţionaţi poartă denumirea de sensibilitate. Dacă la nivelul excitabilităţii,
reacţia era generalizată, realizată cu întreg organismul, la nivelul sensibilităţii ea este diferenţiată, realizată
prin intermediul organelor de simţ specializate pentru recepţionarea anumitor modalităţi de energie
externă. Organele de simţ au clar delimitate nu doar segmentul receptor, ci şi căile de conducere, ca şi
centrele de prelucrare corticală a informaţiilor. Separarea structurală a verigilor aferente şi eferente este
bine delimitată. Sensibilitatea este, pentru A.N. Leontiev, o formă evoluată a adaptării, întrucât
îndeplineşte funcţii de semnalizare în raport cu schimbul de substanţe. Ea reprezintă o componentă
mijlocitoare a mişcării şi acţiunii, a comportamentului în general, deoarece "orientează organismul în
mediu" (Leontiev, 1964, p. 39). Sensibilitatea reprezintă un produs al evoluţiei materiei vii, dar şi o
"condiţie", un "mecanism" absolut necesar de interacţiune la nivelul adaptativ optim al procesului vital şi
de asigurare a dezvoltării biopsihice a individului (Popescu-Neveanu, Golu, 1970, p. 7).
Între sensibilitate şi motricitate există o puternică legătură funcţională; sensibilitatea se dezvoltă în
perspectivă şi în legătură cu demersurile motorii; la rândul ei, motricitatea devine un servo-mecanism al
orientării senzoriale, confirmând-o sau dimpotrivă, infirmând-o. Aproape că nu există psiholog care să nu
17
fi insistat asupra relaţiei dintre sensibilitate şi motricitate, ca şi asupra rolului ei în cunoaşterea sau în
formarea mecanismelor psihice superioare. Pentru H. Wallon, drumul de la "act la gândire" trece prin
"exerciţiile"senzorio-motorii. Fuziunea copilului cu situaţia este mijlocită tocmai de constelaţiile
perceptivo-motorii sau de plasticitatea senzorio-posturală. Primul stadiu, desprins de J. Piaget în evoluţia
intelectului îl reprezintă stadiul senzorio-motor cu semnificaţia sa majoră pentru tot restul dezvoltării
inteligenţei. Paul Popescu-Neveanu (1976) arată că relaţia dintre sensibilitate şi motricitate se situează la
două niveluri: nivelul macrosistemului, care vizează relaţia dintre organism şi mediu, ansamblul
informaţiilor senzoriale coordonându-se prin reciprocitate, cu conduita motorie; nivelul subsistemelor
analizatorului, în care câmpurile de proiecţie corticală şi dispozitivele de motricitate contribuie la
realizarea recepţiei (ochiul imobil este orb; sensibilitatea tactilă a mâinii imobile sau nepresate tinde spre
zero). Aşadar, microreacţiile subiective mijlocesc macroreacţiile adoptive. Impulsurile senzoriale stau la
baza activităţii de răspuns a organismului, în afara lor neputând fi concepută nici o reacţie; declanşând
mişcarea, ele o şi reglează. La rândul său, mişcarea facilitează recepţia. Relaţia dintre sensibilitate şi
motricitate arată că sensibilitatea se încadrează în activitate încă de la nivelul celor mai simple
componente ale activităţii şi anume mişcările. Dacă analizăm mai profund sensibilitatea, vom constata că
ea se formează, se perfecţionează şi evoluează tocmai în cadrul activităţii. Vechea psihologie,
caracterizând sensibilitatea prin actul de recepţie a stimulului, pierdea din vedere semnificaţia activităţii cu
stimulul, legarea ei de scopurile şi motivele individului. În studiul sensibilităţii, accentul cădea pe
declanşarea şi efectele produse: văd, aud, ating etc. şi se ignora caracterul de activitate psihică deosebit de
complexă, organizată şi exprimată prin a privi, a auzi, a pipăi stimulul (Tucicov-Bogdan, 1973, p. 178).
Nu doar activitatea îşi pune amprenta asupra sensibilităţii, ci şi personalitatea. B.G.Ananiev a
elaborat conceptul de senzitivitate, aceasta fiind înţeleasă ca proprietate a personalităţii exprimată în
nivelul general al sensibilităţii, în viteza, ritmul şi forţa reacţiilor senzorio-motorii, în selectivitatea lor, în
adâncimea şi complexitatea câmpului sensibil, în relaţia dintre informaţia senzorială şi afectivitate
(sensibilitate emoţională). Sensibilitatea devine, astfel, nu doar o dimensiune a personalităţii, ci şi un
important factor de psihologie diferenţială.

2. Specificul şi mecanismele sensibilităţii

Sensibilitatea poate fi definită mai simplu ca fiind capacitatea de a avea senzaţii. Pieron considera
senzaţiile ca fiind "forme elementare de inserţie în reglarea comportamentului, a acţiunilor exercitate de
mediu" (pieron, 1957, p. 5). Ele există atunci când "eficacitatea unei stimulări este relevată printr-o
reacţie globală a organismului, printr-o modalitate practică de activitate, o formă de conduită, o
modificare consecutivă a unor comportamente, când efectul stimulării ne poate integra în sistemul vieţii
psihice care guvernează adaptarea la condiţiile exterioare ale mediului" (ibidem, p. 14). Derivă de aici,
că trebuie făcută o distincţie între excitaţie şi senzaţie. Astfel, dacă excitaţia presupune o modificare locală
reversibilă sub influenţa acţiunii stimulului, senzaţia implică transmiterea mesajului nervos al excitaţiei,
până la centrii care au capacitatea de a înregistra experienţele de natură a asigura adaptarea conduitelor
individului, nu numai actual, ci şi ulterior, asigurând, astfel, reglarea globală a fiinţelor vii. Dacă lumina
este împiedicată să ajungă în zona centrală a analizatorului vizual, senzaţia vizuală nu se va produce, dar
asta nu înseamnă că reflexul pupilar va fi împiedicat de a intra în funcţiune. Aşadar, unii stimuli pot
rămâne reflexogeni, fără a angaja direct o senzaţie, ceea ce nu exclude posibilitatea ca ei să influenţeze
comportamentul. Dimpotrivă, ei se integrează în reglarea comportamentului prin efectul răspunsurilor
reflexe primare susceptibile a da naştere, la rândul lor, unor sezaţii şi contribuind, astfel, la cunoaşterea
indirectă a mediului. Aceasta îl determină pe Pieron să vorbească de existenţa unei specificităţi
presenzoriale în căile sensibilităţii care se manifestă în unele modalităţi de răspunsuri reflexe declanşate la
nivelul diferitelor etape funcţionale. Dacă, de pildă, într-o regiune a pielii se produce o stimulare caldă sau
rece, o vasodilataţie sau vasoconstricţie locală va fi declanşată rară a mai ţine cont de modificările
respiratorii şi metabolice. Aceste modificări vor avea loc chiar şi atunci când căile aferente sunt întrerupte
sau când o destructurare a zonei corticale terminale împiedică apariţia senzaţiei.
"Această specificitate presenzorială aparţine tuturor căilor sensibilităţii şi, de exemplu, o
excitaţie corticală la om nu împiedică reacţia pupilară la lumină, dar, în modalităţile reflexe, nu există o
capacitate discriminatorie, atât de fină ca în stadiul senzaţiei, când se atinge individualizarea fibrelor
aferente". (ibidem, p. 16). Se pare că există două stadii ale unei senzaţii: stadiul presenzorial, stadiul de
excitaţie sau de reflex, caracterizat printr-o reacţie localizată, dar integrată prin efectele ei în circuitul
18
reglator, şi stadiul senzaţiei propriu-zise, ca reflectare a unor însuşiri ale obiectelor. Cu mult înaintea lui
Pieron, un alt autor, Pierre Salzi, arăta că în analiza senzaţii1or există trei categorii de fapte care trebuie să
ne reţină atenţia: obiective, nervoase, mentale. O senzaţie se distinge de o simplă fantasmă, deoarece
corespunde unui obiect real; ea implică participarea unui aparat nervos; în calitate de stare de conştiinţă
are antecedente şi concomitenţe de natură subiectivă. Toată problema este de a şti care dintre aceste fapte
reprezintă cauza senzaţiei într-o manieră "necesară, imediată şi completă" (Salzi, 1934, p. 18-19). Autorul
arată că nici cei care leagă senzaţia de obiect, stabilind o relaţie ca de la cauză la efect, nici cei care susţin
că stimularea organică este sursa senzaţiilor (sunt cazuri când deşi nu există organe specializate, senzaţiile
se produc; de asemenea, apar efecte de compensare fiziologică; alterarea părţii nervoase a receptorului are
repercusiuni asupra senzaţiilor) nu au dreptate. El este tentat să acorde o mare importanţă "faptelor"
mentale în producerea senzaţiilor. Conştiinţa, imaginile, raţionamentul sunt cele care determină senzaţia.
A simţi şi a fi conştient este unul şi acelaşi lucru. Or, dacă conştiinţa este un factor constant, înseamnă că
este şi necesar. Trebuie să studiem "rolul pozitiv al conştiinţei şi să constatăm că ea intervine real în
ordinea şi chiar în ţesătura senzaţiilor" (ibidem, p. 45).
Senzaţiile "se nasc, cresc sau scad conjunctural odată cu funcţionarea conştiinţei" (ibidem, p. 79).
Imaginea îndeplineşte funcţii de avangardă în producerea senzaţiilor, servind la "direcţionarea atenţiei" şi
fiind, de aceea, "primul factor de ordine al senzaţiilor" (ibidem, p. 121). Raţionamentul dă posibilitatea
conştiinţei să avanseze prin apelul la noi premise, rezultatul său fiind marcat de "creşterea
discernământului în cunoaşterea obţinută" (ibidem, p. 125). Deşi observaţiile lui Salzi sunt pertinente,
fiind îndreptate împotriva exagerărilor fizicaliste sau biologiste, ele păcătuiesc prin psihologism. Ceea ce
nu este suficient înţeles, este unitatea celor trei categorii de "fapte" în producerea senzaţiilor.
La originea tuturor senzaţiilor stau procesele de excitaţie senzorială care se produc în celulele
specializate, în neuronii situaţi în ganglionii spinali. Procesul de declanşare constă într-o depolarizare
locală, negativă a unei mici zone a fibrei nervoase, apoi are loc conducerea influxului spre centrii corticali.
Psihologia modernă, sub influenţa ciberneticii, consideră că funcţionarea normală a senzaţiilor presupune
parcurgerea următoarelor procese: 1) procesul de codare primară care are loc la periferie, în receptorul
analizatorului şi presupune transformarea semnalului extern (luminos, sonor, mecanic, chimic etc.) în
influx nervos; 2) procesul de recodare care se realizează în veriga intermediară de transmisie a
analizatorului, cu precădere la nivelul instanţelor neuronale subcorticale, având drept scop reorganizarea
elementelor informaţionale (unele devin dominante, altele secundare; cele relevante sunt reţinute şi
transmise mai departe, cele irelevante sau nesemnificative sunt blocate la nivelurile subcorticale); 3)
procesul de decodare realizat la nivel cortical în cadrul zonelor de proiecţie topică, specifice fiecărui
organ de simţ şi finalizat într-un cod-imagine ce se află în relaţie izomorfă cu însuşirile obiectului
recepţionat.
În realizarea acestor procese o mare semnificaţie o au neuronii cu extraordinara lor varietate
chimică, morfologică şi conectivă, dar şi alte tipuri de celule non-neuronale (celulele gliale) care intervin
în apărarea imunitară a creierului, ca şi în eliminarea celulelor nervoase moarte, conducând, astfel, la buna
funcţionare a creierului. Se pare, de asemenea, că mecanismul sinapselor, a legăturilor dintre neuroni, are
o mare importanţă în explicarea senzaţiilor. Sinapsele determină, după opinia lui Alain Prochiantz
"structura reţelelor care constituie baza celulară a comportamentului" (Prochiantz, 1989, p. 56). O
senzaţie va depinde, aşadar, nu doar de natura stimulului, de particularităţile stimulării, ci şi de structura
sinaptică dintre celulele neuronale. Particularitatea creierului, care asigură o bună funcţionalitate a
senzaţiilor este plasticitatea sa. Cortexul senzorial (vizual, auditiv, olfactiv etc.), cel motor, regiunile
subcorticale care servesc drept relee între aferentaţia senzorială şi eferentaţia motorie, dispunând de o
mare plasticitate, permit diferenţierea senzaţiilor şi creşterea rolului lor în procesul cunoaşterii. Cercetările
recente de neuropsihologie au evidenţiat şi faptul că multe dintre fenomenele care au loc în embriogeneză
au o mare importanţă pentru funcţionarea, mai târziu a creierului la adult. De aceea, diviziunea celulară,
mecanismele şi raţiunea morţii neuronale, migrarea celulelor neuronale, constituie "puncte calde" ale
embriogenezei sistemului nervos. "Unii factori ai creşterii, care asigură maturitatea neuronului, rămân
permanent prezenţi în organismul adult fiind implicaţi în menţinerea şi plasticitatea sistemului nervos. În
consecinţă, toate cercetările între prinse de mulţi ani asupra embriogenezei acestui sistem rămân de o
importanţă fundamentală pentru a înţelege viaţa adultă şi bătrâneţea" (Prochiantz, 1989, p. 67). Aceste
studii nasc speranţa în a menţine creierul mereu "tânăr", în a descoperi mijloacele pentru a lupta contra
maladiilor degenerative, inclusiv, în a menţine constante capacităţile senzoriale ale omului.
19
 Din punct de vedere psihologic specificul senzaţiei este conferit de următoarele particularităţi:
1. existenţa unor stimuli în raport cu care există analizatori specializaţi capabili să recepteze
energia specifică a acestor stimuli. Stimulii sunt interni sau externi; stimulii externi la rândul
lor pot fi nespecifici sau specifici. Stimulii nespecifici sau stimulii universali nu prezintă
analizatori specializaţi în detectarea lor; este vorba de curentul electric, de anumite şocuri
mecanice la acţiunea cărora fiecare analizator răspunde prin reacţii proprii nespecifice. Stimulii
specifici sau modali sunt cei în raport cu care, în cadrul evoluţiei filogenetice s-au constituit
analizatori, organe de simţ specializate. Aceşti stimuli sunt de ordin optic, acustic, chimic,
termic, mecanic;
2. existenţa analizatorului ca organ de simţ. Structura analizatorului prezintă următoarele
componente: receptorul, căile de transmitere şi zona de proiecţie corticală. La om analizatorul
atinge cele mai înalte cote de specializare şi diferenţiere funcţională;
3. procesarea primară, ceea ce presupune faptul că senzaţia se realizează numai în condiţiile
prezenţei stimulului în câmpul de acţiune al receptorului;
4. un conţinut informaţional specific, în condiţiile în care senzaţia reflectă însuşirile concret-
intuitive simple, primare ale obiectelor şi fenomenelor, sau stărilor din mediul intern.
Rezultă că senzaţia este primul nivel de procesare a informaţiilor, nivelul bazal care permite
elaborarea unei imagini subiective în plan cortical asupra stimulilor.

3. Clasificarea şi proprietăţile senzaţiilor

Deşi Pieron credea că "senzaţia este abstracţie rezultată dintr-un efort de analiză ", ea este totuşi o
"abstracţie necesară ", deoarece considerarea globală a realităţii poate naşte confuzii. De fapt, Pieron a
vrut să spună, probabil, că la om nu întâlnim senzaţie în stare pură. Omul, exceptând poate primele zile ale
vieţii şi stările patologice, dispune de percepţii, de capacitatea de a reflecta obiectele şi nu însuşirile lor
izolate. Totuşi, existenţa reală a senzaţiilor nu poate fi pusă la îndoială. Iar, faptul că la om întâlnim
percepţii nu trebuie să ne împiedice să studiem senzaţiile de sine stătător, să le clasificăm, să le stabilim
proprietăţile.
Până în secolul al XIX-lea, senzaţiile au fost clasificate după criterii marfologice, mai exact spus,
după organele de simţ, vorbindu-se de cinci categorii de senzaţii, corespunzătoare celor cinci organe de
simţ. Modalitatea operatorie era, deci, de la organ la funcţie. Mai apoi se trece la criterii funcţionale, adică
de la funcţia senzorială la căutarea organului care o îndeplineşte. Aşa s-a procedat cu sensibilitatea
kinestezică, vestibulară, organică. S-a constatat, însă, că delimitarea modalităţilor senzoriale devine
dificilă, aceasta, poate şi pentru faptul că modalităţile senzoriale sunt inegal specializate, unele dintre ele
bazându-se pe mecanismele altora, deci pe combinarea mecanismelor. În ultimul secol, criteriile
funcţionaliste sau morfologice de clasificare a senzaţiilor au fost înlocuite cu criterii situaţionale, care
presupun luarea în considerare a condiţiilor şi direcţiilor recepţiei. Sherrington, de pildă, a distins
senzaţiile de contact, care se produc în condiţiile intrării în funcţiune a receptorilor de contact, şi senzaţiile
de distanţă, ce presupun activarea receptorilor de distanţă. Numai că încadrarea unor receptori într-o grupă
sau alta s-a dovedit a fi dificilă. De exemplu, văzul (ochiul) este un receptor de distanţă, dar în cazul lui
contactul retinei cu cuantele de lumină absorbită este evident. Tot Sherrington a clasificat senzaţiile, după
locul unde sunt amplasaţi receptorii lor, în: senzaţii extraceptive; senzaţii introceptive; senzaţii
proprioceptive. Cercetările moderne au arătat că dihotomia exterior-interior este limitată: stimulii din
exterior provoacă o reacţie complexă, sintetică, intero-exteroceptivă; de asemenea, propriocepţia
îndeplineşte şi sarcini exteroceptive. Probabil că cel mai bun criteriu de clasificare ar trebui să-I reprezinte
relaţia dintre subiect şi obiect, însuşirile reale care sunt detectate senzorial.
A.A. Uhtomski a clasificat senzaţiile după natura stimuliIor receptaţi (mecanici, fizici, chimici,
fiziologiei) în: senzaţii cutanate; senzaţii vizuale şi auditive; senzaţii gustative şi olfactive; senzaţii
proprioceptive şi interoceptive. La fel de util ar putea fi şi un alt criteriu şi anume specializarea interioară
a senzaţiilor corelat cu relaţiile care se stabilesc între ele. Din acest punct de vedere, putem vorbi de
modalităţi senzoriale intramodale (de exemplu, în interiorul senzaţiilor cutanate există modalităţi tactile,
termice, algice; în sensibilitatea gustativă, întâlnim modalităţi pentru dulce, acru, sărat, amar; în
sensibilitatea proprioceptivă intră senzaţiile somatoestezice, cele kinestezice etc.) şi modalităţi senzoriale
intermodale (corelaţii interesante se produc între văz şi pipăit, vorbindu-se chiar despre capacitatea de a
"pipăi cu ochii")..
20
Senzaţiile vizuale
Particularităţile stimulilor vizuali
Spectrul undelor vizibile este cuprins între 397 şi 723 μm, între 0,01 şi 0,04 μm se manifestă
undele ultraviolete iar între 0,8 şi 350 μm undele infraroşii.
Lumina are o frecvenţă foarte ridicată ajungând la valoarea de 6 x 1014 c/s pentru lungimea de
undă de 500 μm şi o vitează de propagare de 300 de mii de km/s. Propagarea luminii are un caracter
rectiliniu şi o slabă presiune de radiaţie, respectiv un efect mecanic extrem de scăzut.
Luminozitatea este calitatea unei surse care emite lumină proprie.
Iluminarea este calitatea suprafeţelor care reflectă şi difuzează lumina unei surse străine.
Sursele luminoase pot fi:
– naturale,
– artificiale,
– luminiscente, ca rezultat al excitaţiei electronilor intraatomici,
– electroiluminiscente, în cazul în care o substanţă fosforescentă este excitată de un curent
alternativ,
– bioluminiscente, produse de licurici şi anumite microorganisme marine prin procese chimice
de oxidare a substanţei luciferice,
– fluorescente, ca manifestare luminiscentă a fotonilor,
– incandescente, ca lumină rezultată din supraîncălzirea corpurilor sau substanţelor (I. Ciofu,
1978).
Sursele de lumină sunt cel mai adesea indirecte ca lumină reflectată. Astfel, corpurile care reflectă
toate radiaţiile apar albe, cele care absorb toate radiaţiile apar negre iar în cazul în care sunt absorbite toate
mai puţin una corpul apare luminos prezentând culoarea corespunzătoare radiaţiei cu lungimea de undă
respinsă. În cazul în care raportul dintre reflectare şi absorbţie este aproximativ egal corpul apare
transparent sau semitransparent, aşa cum este cazul sticlei sau a apei limpezi.
Structura retinei
Fără a intra în detalii anatomofiziologice prezente în oricare tratat de anatomie şi fiziologie vom
consemna acele componente ale structurii retinei importante pentru experimentele de laborator în
domeniul sensibilităţii vizuale.
Aria periferică a retinei se numeşte ora serata este continuată cu o zonă numită macula lutea sau
„pata galbenă” care începe de la prelungirea axului optic spre partea temporală a ochiului.
Foveea centrală se află în prelungirea axului vizual şi are receptorii vizuali dispuşi radial.
Distribuţia celulelor cu conuri şi bastonaşe se prezintă în felul următor: pe măsură ce ne deplasăm de la
macula lutea la ora serata raportul dintre numărul conurilor şi al bastonaşelor se modifică treptate
predominând celulele cu bastonaşe în interiorul foveei centrale sunt numai celulele cu conuri, responsabile
de vederea cromatică.
„Pata oarbă” este zona retinei pe unde fibrele nervoase părăsesc retina. În această zonă nu există
celule receptoare. Zona de maximă sensibilitate la întuneric se află în macula lutea.
Vederea fotopică şi scotopică
Senzaţiile vizuale îndeplinesc două roluri fundamentale. În primul rând cel de receptare a
luminozităţii şi strălucirii şi în al doilea rând cel de receptare a culorilor. Aceste două funcţii operează
inseparabil în condiţiile vederii diurne. Vederea diurnă se mai numeşte şi vedere fotopică şi este
specializată pentru intensităţi luminoase ridicate.
Vederea scotopică sau crepusculară şi de noapte intervine în cazul unor intensităţi luminoase
scăzute.
Vederea fotopică şi cea scotopică stau la baza dualităţii anatomice şi funcţionale a retinei
exprimată prin existenţa celor două tipuri de receptori: conurile pentru vederea diurnă, bastonaşele pentru
vederea crepusculară. Cercetările au demonstrat că valoarea maximă a sensibilităţii scotopice se află la o
lungime de undă de 551 μm în zona spectrului albastru-verzui propriu vederii crepusculare. În schimb,
vederea fotopică prezintă valori maxime ale sensibilităţii la valori de 555 μm în zona spectrului galben-
verde proprie vederii diurne.
În procesul trecerii de la vederea diurnă la cea crepusculară sau invers se produc fenomene optice
paradoxale descrise în psihofiziologie drept fenomenul purkinje. Fenomenul constă în pierderea culorii
obiectelor care devin cenuşii în condiţiile trecerii de la vederea fotopică la cea scotopică sau invers. În
21
mod experimental se poate demonstra fenomenul astfel: pe un fundal heterocronic se proiectează o lumină
albă cu intensitate variabilă până la aparenta egalizare a luminozităţii fiecărei radiaţii. În acest moment
culoarea albastră de care este legată vederea scotopică ne va apărea mai clar reliefată în comparaţie cu cea
roşie caracteristică vederii fotopice.
O altă variantă experimentală implică alegerea unei intensităţi medii de iluminare astfel încât
culorile roşu şi albastru să ne apară ca având aceeaşi strălucire. În aceste condiţii vom observa că albastrul
este mai bine perceput. Aşadar, în vederea scotopică, nivelul cel mai ridicat al sensibilităţii se regăseşte pe
frecvenţa culorii albastre. Spre exemplu iarba iluminată noaptea artificial va apărea de un gri luminos în
timp ce orice obiect de culoare albastră va manifesta în aceste condiţii un spor de luminozitate (I. Ciofu,
1978).
Cei mai mulţi autori explică fenomenul purkinje prin dualitatea mecanismelor vederii: o parte
dintre procesele retinei sunt orientate spre receptarea culorilor iar alta spre receptarea intensităţii luminii.
Există argumente în această direcţie astfel: la vietăţile exclusiv diurne cum ar fi porumbeii sau reptilele
retina conţine doar conuri iar la vietăţile exclusiv nocturne cum ar fi bufniţa sau cârtiţa retina conţine doar
bastonaşe.
Unele persoane manifestă dificultăţi în vederea nocturnă, cecitate nocturnă sau hemeralopie, ceea
ce sugerează faptul că există deficienţe în funcţionarea sistemului bastonaşelor din retină şi asociate cu
tulburări de sinteză a rodopsinei.
Vederea cromatică reprezintă capacitatea ochiului uman de a discrimina calităţile obiectelor din
mediul înconjurător în funcţie de nuanţa sau tonalitatea cromatică, de intensitate sau strălucire şi de
saturaţie. Aceşti factori constituie variabile independente fundamentale în studiul experimental al vederii
cromatice.
Lungimea de undă sau tonalitatea cromatică exprimă specificitatea fiecărei culori. Cele şapte
culori spectrale prezintă lungimi de undă specifice: violet – 390-450 μm; indigo – 450-480 μm; albastru –
480-510 μm; nuanţe intermediare între albastru şi verde – 510-550 μm; verde – 550-575 μm; galben –
575-590 μm; portocaliu – 590-620 μm; roşu – 620-800 μm. dintre aceste şapte culori spectrale de bază
patru sunt culori cromatice unice: roşu, verde, galben, albastru. Amestecul lor două câte două numite
unice complementare conduc la alte culori sau nuanţe. De asemenea, se vorbeşte şi despre trei culori
acromatice şi anume: alb, negru şi gri.
În procesul vederii cromatice este specializată în primul rând fobeea apoi restul retinei, respectiv
macula luteea, până la ora serata, zona periferică oarbă la culori.
Oamenii reuşesc să distingă în medie 100 de nuanţe cromatice. Unii pot ajunge la 140, alţii se
menţin în jur de 50. Acestea sunt nuanţe cromatice pe care oamenii obişnuiţi la pot utiliza. Standardele
industriale utilizează cca. 5000 de nuanţe cromatice iar numărul de combinaţii şi nuanţe posibile pe cale
digitală a ajuns în momentul de faţă la cca. 70.000.
Al doilea factor implicat în vederea cromatică este intensitatea radiaţiei sau strălucirea care
provoacă modificarea nuanţelor cromatice.
Al treilea factor implicat este saturaţia definită drept capacitatea de a distinge intensitatea
tonalităţii cromatice în raport cu gradul de puritate.
Diverse teorii au încercat să explice fenomenul vederii cromatice. Teoria tricromatică susţinută
mai ales de către Helmholtz (1852) consideră că în retină există trei tipuri de receptori pentru culorile
roşu, verde şi albastru. Ulterior au fost identificaţi pigmenţii implicaţi în absorbţia celor trei culori.
cercetările desfăşurate de-a lungul timpului au adus confirmări ale acestei teorii. După cum arată I. Ciofu
(1978) în urma unei treceri atent în revistă a teoriilor cromatice, nu există în retină receptori specifici
pentru fiecare culoare. Senzaţia uneia sau alteia dintre culori este legată de activarea mai multor tipuri de
receptori, numărul acestora fiind însă mult mai scăzut decât numărul culorilor perceptibile. Concluzia
autorului citat este că nu trebuie să ne ambiţionăm în a apela la o teorie care să verifice ca atare şi în
întregul său procesul parcurs de la recepţie oculară la cortexul vizual deoarece procesele subiective sunt de
cele mai multe ori rezultatul unor verigi morfofuncţionale care presupun posibilitatea integrării
mecanismelor centrale cu experienţa subiectivă a culorii.
Tulburările vederii cromatice sau cecitatea cromatică.
Cecitatea cromatică apare mai des la bărbaţi (în proporţie de 3-4%) şi mai rar la femei (0,5%).
Caracteristic cecităţii cromatice este faptul că subiecţii pot numi corect culorile chiar dacă nu le disting şi
aceasta în baza experienţei care atribuie anumite culori anumitor obiecte sau lucruri: „iarba este verde”,
22
„sângele este roşu”. Cecitatea cromatică totală numită acromatopsie este o tulburare foarte rară, la fel de
rară este şi cecitatea pentru albastru-galben. Cea mai frecventă de cecitate este cea pentru roşu-verde.
Cecitatea pentru roşu se numeşte protanopie iar cea pentru verde deuteranopie. Aceste forme de cecitate
exprimă faptul că persoanele respective confundă roşul cu verdele şi chiar cu alte culori de aceeaşi
strălucire sau saturaţie cum ar fi albastrul sau cenuşiul. Pentru investigarea tulburărilor cromatice se
folosesc planşe pseudoizocromatice stilling, ishihara sau atlasul polack. Aceste probe sunt alcătuite din
planşe pe care sunt prezentate prin cerculeţe de mărimi, culori şi nuanţe diferite cifre, litere sau figuri. I se
prezintă subiectului pe rând aceste planşe şi i se cere să identifice cifra, litera sau semnul imprimat. Aceste
planşe sunt astfel realizate încât ochiul normal le poate citi clar, în timp ce persoanele care suferă de
cecitate cromatică identifică cifrele, literele sau semnele cu greutate, incorect sau deloc (Al. Roşca, 1971).

2.2. Senzaţiile auditive

Particularităţile stimulilor acustici
1. Frecvenţa. Se defineşte prin numărul de vibraţii sau oscilaţii pe unitatea de timp (secundă).
Valorile frecvenţei se măsoară prin cicli pe secundă sau herzi. Indicatorul de frecvenţă se manifestă pe un
continuum situat între două limite: limita inferioară de joasă frecvenţă şi cea superioară de înaltă
frecvenţă. Urechea umană reuşeşte să acceseze un registru de frecvenţe cuprins între 20 şi 20 de mii de
Hz. Sub 20 de Hz ne aflăm în zona frecvenţelor joase, a infrasunetelor iar peste 20 de mii în zona
frecvenţelor înalte, a ultrasunetelor. Spre exemplu, vocea umană are frecvenţa medie de 500 Hz, vocea
unei soprane, în concert, evoluează între 80-1150 Hz. Sunetele pianului evoluează pe un registru şi mai
larg între 27 – 4150 Hz iar orga pare să se suprapună aproape în întregime cu registrul de audibilitate al
urechii umane întrucât sunetele acesteia se manifestă între 16-16.700 Hz.
2. Amplitudinea sau intensitatea undei sonore. Se defineşte prin forţa oscilaţiei şi este
rezultanta distanţei dintre vârful unei oscilaţii şi linia nulă de echilibru. Amplitudinea desemnează
particularităţile energetice ale undei care determină intensitatea sunetului. Unitatea de măsură a intensităţii
este decibelul: dB reprezintă a 10 partea dintr-un bel, este aşadar o unitate de măsură logaritmică.
Decibelul este rezultanta relaţiei dintre două intensităţi, respectiv dintre o intensitate concretă ce
urmează a fi evaluată şi o intensitate de bază sau etalon. Astfel, dacă o intensitate concretă I1 evaluată în
unităţi de energie este de 10 ori mai mare decât o altă intensitate etalon I 0, măsurată în aceleaşi unităţi de
energie, atunci I1 va fi cu 10 dB mai mare decât I0. Rezultă că valoarea de 10 dB este doar un raport de
intensităţi şi nu intensitatea absolută. Pentru scopuri experimentale şi practice au fost elaborate diferite
scale decibelice care exprimă nivelurile intensităţii.
Registrul sensibilităţii auzului uman la indicatorul de intensitate este foarte larg la fel ca şi la văz.
Diferenţa de intensitate dintre cel mai slab sunet abia perceptibil şi cel care produce durere este foarte
mare.
Între indicatorul de frecvenţă şi cel de amplitudine sunt relaţii de condiţionare reciprocă exprimate
printr-un raport invers proporţional.
3. Forma sau timbrul defineşte aspectul general al curbei undelor sonore. Cercetările
experimentale au demonstrat că oscilaţiile undei sinusoidale prezintă o amplitudine şi frecvenţă constante
sau variabile. Simultan, peste frecvenţa de bază a undei sonore se suprapun diverse frecvenţe secundare
numite armonici. Combinarea dintre trăsăturile de bază şi cele suprapuse conduc la elaborarea timbrului
sunetului.
Din punctul de vedere al formei sau al timbrului sunetele pot fi împărţite în: sunete simple şi
sunete complexe. Sunetele simple sunt tonuri pure ce pot fi reprezentate cu ajutorul unei singure sinusoide
sau armonică. Se întâlnesc foarte rar în natură şi se pot genera artificial foarte dificil. Majoritatea
copleşitoare a sunetelor sunt sunete complexe alcătuite dintr-o frecvenţă fundamentală şi variate frecvenţe
supraadăugate. În situaţia în care timpul periodic ciclic al componentelor adăugate este acelaşi cu al
componentelor de bază unda va avea un caracter periodic şi sunetul corespunzător va fi perceput ca un
sunet melodic, muzical. În situaţia în care timpul periodic ciclic al componentelor supraadăugate diferă de
cel al componentelor de bază unda sonoră va avea un caracter aperiodic şi sunetul va fi perceput ca un
zgomot.

Clasificarea stimulilor acustici:

a) după natura sursei putem identifica:
23
 • stimuli acustici generaţi de surse naturale;
• stimuli acustici generaţi de surse artificiale;
• stimuli acustici generaţi de vocea umană
b) după indicatorul periodicităţii undei sonore putem identifica:
• unde sonore periodice, melodice, sunete muzicale;
• unde sonore aperiodice, zgomote;
c) în raport cu indicatorul de frecvenţă sau de registru al sensibilităţii se poate vorbi despre:
• registrul sunetelor de joasă frecvenţă cuprins între 16 şi 500 Hz;
• registrul sunetelor de frecvenţă medie cuprins între 500 şi 3500 Hz; acesta fiind registrul
optim de audibilitate;
• registrul sunetelor de înaltă frecvenţă, ceea ce depăşeşte 5000 Hz;
d) în raport cu indicatorul de intensitate al undelor sonore putem vorbi despre:
• sunete de intensitate puternică;
• sunete de intensitate moderată;
• sunete de intensitate slabe;
e) după indicatorul valorii de semnalizare putem vorbi despre:
• stimuli acustici semnificativi, care induc comportamente specifice cu o finalitate bine
definită;
• stimuli neutri; în general relativ neutri într-un prim moment al recepţiei întrucât tendinţa de
acordare a unei valori de semnalizare se manifestă foarte rapid. Stimulii neutri determină a o
reacţie nespecifică de orientare.

Adaptarea auditivă
După clasificarea fiziologului american Adrian, analizatorul auditiv, prezintă un nivel de
adaptabilitate medie. Se constată că, efectul cel mai puternic al adaptării, asociat cu scăderea sensibilităţii
se realizează la sunetele de intensitate mare. Fenomenul se explică prin faptul că urechea umană, prin
construcţia ei anatomică, este expusă stimulilor sonori, zgomotelor de variate intensităţi astfel încât
adaptarea se impune ca o măsură de protecţie a analizatorului auditiv. În primele trei minute ale acţiunii
unui sunet puternic sensibilitatea auditivă rămâne la nivelul iniţial, fără modificări deosebite. Urmează o
scădere bruscă, masivă a sensibilităţii şi apoi o scădere lentă până la stabilizarea ei la un nivel constant.
O particularitate a adaptării auditive este caracterul ei generalizat: efectele adaptării respectiv
scăderea sensibilităţii se extind şi în raport cu sunetele învecinate şi mai ales în raport cu cele de
intensitate scăzută. Pe de altă parte, sunetele de frecvenţă înaltă şi intensitate crescută provoacă o creştere
a nivelului pragurilor pentru frecvenţele mai înalte.
În ceea ce priveşte adaptarea binaurală se constată că această antrenează o scădere mai pronunţată
şi de mai lungă durată a nivelului sensibilităţii decât în adaptarea monaurală. În schimb, adaptarea
monaurală antrenează creşterea sensibilităţii într-o manieră compensatorie la nivelul celeilalte urechi.
Dinamica adaptării auditive este destul de rapidă astfel încât în trecerea de la un mediu de
intensitate sonoră la unul silenţios se produce fenomenul de dezadaptare şi corespunzător o creştere a
nivelului sensibilităţii. În schimb, menţinerea subiectului pentru un timp îndelungat într-un mediu
silenţios, izolat fonic provoacă fenomene de suprasensibilizare, de concentrare tensionată a atenţiei
precum şi manifestări de tip anxios.
O particularitate a dinamicii adaptării auditive este şi selectivitatea acesteia. Astfel, pe un fond
zgomotos, pot fi discriminaţi stimuli sonori cu o înaltă valoare de semnalizare pentru persoana respectivă.
Desigur că cea mai înaltă valoare de semnalizare o prezintă semnalele verbale. În condiţii de specializare a
unor activităţi profesionale pot fi sesizate sunete specifice unor maşini, utilaje, instrumente aflate în
activitate şi pe care persoana respectivă le manevrează. Fenomenul de selectivitate auditivă se regăseşte în
raporturile dintre adaptare şi mascare.
Fenomenul de mascare se manifestă în condiţiile în care urechea este expusă acţiunii simultane sau
intersectate a două sau mai multe sunete care diferă între ele sub raportul intensităţii şi al frecvenţei.
Cercetările au demonstrat că efectul de mascare cel mai puternic îl prezintă sunetele cu o frecvenţă joasă
cuprinsă între 150 şi 450 Hz şi cu o intensitate puternică.
O combinaţie între un număr de surse acustice nerelaţionate produce un zgomot. În condiţiile în
care nici una dintre sursele singulare nu este mai intensă decât celelalte atunci distribuţia zgomotului va fi
24
gaussiană. Dacă avem de-a face cu o energie egală la toate frecvenţele atunci zgomotul este „alb”.
Zgomotul este folosit adesea în experimentele psihoacustice, în studiile asupra camuflării, întrucât face
dificilă sau imposibilă auzirea altui sunet. La o primă aproximare dacă semnalul este detectabil cu zgomot
de fundal şi dacă nivelul zgomotului creşte cu 10 dB atunci semnalul trebuie să crească şi el cu 10 dB
pentru a atinge acelaşi nivel de audibilitate.

2.3. Senzaţiile gustative

Gustul este unul dintre simţurile chimice ce se bazează pe capacitatea limbii de a dizolva şi de a
recepta calităţile chimice ale stimulilor. Limba are un aspect poros dat de cele patru tipuri de papile aflate
pe suprafaţa ei. Mugurii gustativi se găsesc la suprafaţa epitelială a celor patru tipuri de papile. Mugurul
gustativ este o aglomerare de celule globulare aranjate sau dispuse ca o felie dintr-o portocală.
Deschizătura acestor celule care leagă mugurul gustativ de limbă este denumită por gustativ. Celule din
mugurul gustativ nu sunt toate identificate la microscop unele apar mai întunecate decât celelalte şi s-a
ajuns la concluzia că există o diferenţiere a acestor celule în funcţie de luminozitatea lor. Dar ele mai sunt
diferenţiate şi prin caracteristicile lor morfologice. Fibrele analizatorului gustativ se ramifică înainte să
inerveze celulele receptoare gustative astfel că un singur neuron poate inerva mai mult de o singură celulă
receptoare. Atunci când o celulă receptoare gustativă este stimulată sunt transmise impulsuri către zonele
de proiecţie din sistemul nervos central. Fără a insista asupra mecanismelor anatomo-fiziologice ale
gustului este important să amintim specializarea diferitelor zone ale limbii pentru cele patru substanţe de
bază astfel pentru dulce este specializat vârful limbii, pentru amar – baza limbii, pentru acru – zonele
marginale şi pentru sărat – zonele anterioare şi marginale.
Gustul sărat este produs în principal de săruri anorganice dizolvate în apă. Gustul sărat cel mai pur
este provocat de clorura de sodiu (NaCl). Alte săruri tind să provoace gustul acru, amar, dulce şi sărat.
Gustul acru s-a crezut mult timp că rezultă din disocierea ionului de hidrogen în acizi. O enigmă o
constituie faptul că acizii organici slabi (acidul acetic) tind să fie mai acri decât acizii puternici cu acelaşi
pH (după S.S. Stevens, 1989).
Gustul dulce are drept stimul zaharozele, glucoza şi fructoza. Fructoza şi glucoza sunt
monozaharide. Sucroza este o dizaharidă formată din monozaharidele fructozei şi glucozei. O serie de
compuşi anorganici sunt dulci cum ar fi clorura de bariu, dar gustul dulce, este asociat în mod tipic cu
compuşi organici. O varietate a acestora este foarte cunoscută deoarece ele au fost sau sunt folosite în
substanţele nenutritive care îndulcesc. Acestea includ dulciurile, sărurile ciclamate, sărurile zaharine şi
aspartamul.
Gustul amar ca şi cel dulce este produs de unele substanţe anorganice şi de o varietate de compuşi
organici. Nu există o generalizare a tuturor proprietăţilor comune substanţelor amare şi deci nici un model
general al receptorului pentru gustul amar.
De-a lungul timpului au fost propuse variate tipuri de gusturi. Ultima formă acceptată fiind cea a
lui Kiesov din 1896.

Aristotel Fernel Haller Horn Orhwall Kiesov

(384-322 î.Hr.) (1581) (1786) (1825) (1892) (1896)
dulce dulce dulce dulce dulce dulce
amar amar amar amar amar amar
acru acru acru acru acru acru
sărat sărat sărat sărat sărat sărat
aspru nestrict aspru alcalin
picant picant spirtos
nestrict aspru aromat
gras insipid
insipid putrefact
urinos
acrişor

25
 Cele patru gusturi de bază şi-au dovedit utilitatea pentru descrierea experienţei gustului şi pentru
organizarea datelor psihofizice (praguri, contrast, adaptare) şi probabil că vor continua să domine gusturile
psihofizice chiar dacă va apărea un sistem mai util.

A. Factori obiectivi care privesc însuşirile nespecifice ale stimulilor şi ambianţei.

1. Temperatura
a) Temperatura mediului ambiant: se constată că o creştere a temperaturii mediului ambiant
conduce la scăderea sensibilităţii pentru sărat, acru şi amar. Menţinerea unei temperaturi ridicate o
perioadă mai mare de timp face ca scăderea sensibilităţii să dobândească un caracter constant.
b) Temperatura substanţei stimul are o influenţă mai netă. Astfel, cercetările sistematice ale lui
Hahn şi Günther (1932) cu ajutorul gustometrului au evidenţiat următoarele relaţii:
• sensibilitatea faţă de substanţele dulci poate creşte o dată cu creşterea temperaturii acestora
dar numai până la limita de 37ºC dincolo de care sensibilitate scade brusc, iar la 50ºC
senzaţia de dulce dispare total;
• pentru sărat temperatura optimă este de 18ºC;
• pentru amar temperatura optimă este de 10ºC;
• la 0ºC toate senzaţiile gustative slăbesc considerabil sau dispar complet.
2. Lumina:
• şederea timp îndelungat (20-24 de ore) în întuneric conduce la scăderea sensibilităţii
gustative;
• lumina diurnă optimă cu cer senin provoacă o uşoară creştere a sensibilităţii gustative.
3. Concentraţia de oxigen din atmosferă:
• scăderea concentraţiei de oxigen provoacă o scădere a senzaţiei de dulce şi oscilaţii în
celelalte trei senzaţii: creştere în primul moment apoi scădere.
4. Culorile asociate influenţează dinamica sensibilităţii gustative în strânsă legătură cu experienţa
culorii asignate alimentelor consumate. În acelaşi timp varietatea cromatică, combinaţiile cromatice
conduc la creşterea sensibilităţii gustative. În acest caz un rol important îl are experienţa şi stilul de viaţă.

B. Factori subiectivi, psihofiziologici

1. Dinamica trebuinţei de hrană şi trebuinţele alimentare. Iniţial senzaţia de foame provoacă o
creştere generală a acuităţii gustative. Nesatisfacerea alimentară, accentuarea senzaţiei de flămânzire
provoacă o scădere a sensibilităţii pentru dulce şi sărat şi o creştere a sensibilităţii pentru amar (gust
amărui în gură). Alimentele în deficit sau faţă de care subiectul are un set pozitiv par foarte gustoase în
schimb saţietatea sau reacţia repulsivă faţă de anumite alimente face ca substanţele să pară lipsite de gust
sau chiar neplăcute şi provoacă o scădere a sensibilităţii faţă de acestea.
2. Tonalitatea afectivă şi experienţa perceptiv-gustativă. Gustul şi mirosul sunt puternic
încărcate afectiv; la aceasta se adaugă experienţa perceptiv-gustativă dobândită în anumite împrejurări.
Este bine cunoscut faptul că o experienţă puternic negativă poate să provoace repulsie pentru un aliment
sau o substanţă pe o durată foarte lungă de timp ce se poate prelungi de-a lungul întregii vieţi. La fel, o
experienţă pozitivă, un context afectiv favorabil poate provoca menţinerea unui interes şi apetit pentru o
lungă durată de timp în raport cu respectivul aliment. Trebuie să subliniem că oamenii învaţă şi îşi
dezvoltă gusturi alimentare într-o strânsă dependenţă cu nivelul de trai, cu resursele materiale dar şi cu
mediul social, cultural în care trăiesc.
3. Modificările în compoziţia sângelui influenţează dinamica sensibilităţii gustative. De exemplu,
injectarea intravenoasă a narcoticelor, după o perioadă de latenţă provoacă o creştere generală a
sensibilităţii gustative.
4. Diminuarea proporţiilor diferitelor substanţe în organism influenţează dinamica sensibilităţii
gustative pentru acestea în sensul scăderii pragului senzorial. Spre exemplu, în hipoglicemie subiecţii
preferă soluţia de zaharoză în concentraţie de 30%, în schimb ce în stare normală li se pare excesiv de
dulce.
5. Învăţarea, antrenamentul la degustător conduce la perfecţionarea capacităţilor gustative în
sensul scăderii pragurilor şi creşterii abilităţilor de discriminare, de diferenţiere gustativă.

26
 6. În anumite maladii, mai ales în tuberculoză, în faza incipientă a bolii se constată iniţial o
creştere a sensibilităţii urmată de denaturări oscilate şi apoi o scădere considerabilă a sensibilităţii
gustative. În stările gripale se produc denaturări ale gustului. În afecţiuni ale sistemului nervos şi afecţiuni
psihice (traumatisme, tumori, epilepsie, paralizie progresivă, isterie, neurastenie) se constată o scădere a
sensibilităţii gustative mergând până la fenomene paradoxale cum ar fi halucinaţiile gustative.

2.4. Senzaţiile olfactive

Mirosul este unul dintre simţurile chimice pe lângă gust. Substanţele chimice care sunt detectate cu
ajutorul mirosului trebuie să îndeplinească anumite calităţi astfel moleculele odorifice trebuie să fie
suficient de mici pentru a fi volatile şi prin evaporare să ajungă la nivelul nărilor şi să se dizolve în
mucoasa nazală. Comparativ cu gustul, mirosul ne poate avertiza asupra diferitelor pericole datorită
capacităţii moleculelor de a se deplasa pe calea aerului. Capacităţile olfactive ale fiinţei umane sunt
reconsiderate astăzi deşi mirosul a fost considerat multă vreme drept un simţ de natură biologică şi fără
implicaţii deosebite în viaţa socială. Comparativ cu performanţele olfactive ale unor animale simţul
olfactiv al omului pare să fie foarte slab. Cu toate acestea spre exemplu mirosul de mosc (secretat de o
specie de mamifere din Asia) poate fi simţit chiar într-o concentraţie a aerului care nu depăşeşte 0,00004
mg/l. Această concentraţie ar corespunde dizolvării într-un bazin cu apă cu lungimea de un km, lăţimea de
250 m şi adâncimea de 10 m a unei cantităţi de 100 g de mosc. Se pare că există o capacitate înnăscută a
fiinţei umane de a detecta mirosul de natură adversivă astfel bebeluşii de o zi detectează şi le place
mirosul de peşte şi mirosul de ouă stricate.
Mirosurile sunt detectate cu ajutorul unor celule receptoare amplasate în epiteliul olfactiv. În
interiorul fiecărei nări pe partea superioară a acesteia se află aşa numita mucoasă nazală care conţine
epiteliul olfactiv acoperit de mucus. Această regiune are o suprafaţă de 5 cm 2 la oameni şi de 25 cm2 la
pisici. Tot în mucoasa nazală se află şi celule epiteliale pigmentate a căror nuanţă se pare că este corelată
cu sensibilitatea olfactivă. La oameni pigmentul culorii este galben deschis, iar la câini galben închis sau
chiar maro. Se presupune că pigmentul are rol în procesul olfactiv pentru că ar conduce la detectarea unor
tipuri de radiaţii în infraroşu. Numărul de celule receptoare este de cca. 10 milioane la oameni şi evident
mult mai multe la şobolani, pisici sau câini. Mucusul are rolul unui adevărat filtru în stimularea olfactivă
putând chiar să altereze mirosul.
Variabile experimentale în studiul olfacţiei.
O serie de factori influenţează dinamica sensibilităţii olfactive (M. Golu, 1978). Aceşti factori pot
fi abordaţi şi ca variabile experimentale de lucru în studiul olfacţiei:
• dominanţa cerebrală-nazală : la stângaci nara dreaptă are rolul dominant şi la dreptaci
nara stângă;
• diferenţele de sex: sensibilitatea olfactivă a femeilor creşte în timpul ciclului menstrual
atingând maximul în timpul ovulaţiei. Diferenţierile pe bază de sex sunt evidente numai
după pubertate şi până la menopauză. Se consideră că mirosul este un veritabil caracter
sexual secundar. Femeile în timpul sarcinii manifestă o hipersensibilitate olfactivă şi de aici
apar şi stările de rău, reacţiile de vomă. Pe de altă parte, sensibilitatea olfactivă a femeii
este mai accentuată dimineaţa decât seara, în timp ce la bărbaţi, în special la cei extroverţi,
sensibilitatea olfactivă este maximă după-amiaza. De aici derivă şi necesitatea adaptării
programului persoanelor specializate în mirosit în industria cosmetică şi a parfumurilor;
• relaţia mamă-copil: la şase zile bebeluşii recunosc mirosul laptelui matern; la vârsta de 2-
3 ani 70% dintre copii recunosc mirosul matern iar la 3-4 ani doar 50%;
• specificitatea mirosului personal: fiecare persoană prezintă o amprentă osmică proprie.
Această amprentă osmică prezintă o serie de variaţii de-a lungul vieţii în raport cu vârsta
dar şi cu alţi factori cum ar fi maladiile. Anumite boli cum ar fi: guta, difteria, abcesul
pulmonar sunt însoţite de o amprentă osmică specifică. Persoanele care suferă de
hipertiroidie prezintă hiperosmie (o accentuare a simţului olfactiv) iar hipertiroidienii
prezintă hipoosmie care poate merge pânî la anosmie (pierderea sensibilităţii olfactive);
• vârsta: sensibilitatea olfactivă creşte începând de la 6 ani până pe la 18-20 ani, spre
bătrâneţe nivelul ei scade dar se conservă mult mai bine decât văzul sau auzul;
• flămânzirea provoacă o scădere a sensibilităţii olfactive;

27
 • bolile sistemului nervos cum ar fi infecţiile, tumorile cerebrale, leziuni pot afecta
dinamica sensibilităţii olfactive fie în sensul creşterii fie în sensul diminuării;
• afecţiunile respiratorii cum ar fi gripa, guturaiul, virozele respiratorii provoacă o scădere
sau chiar abolirea sensibilităţii olfactive;
• afecţiunile nazale cum ar fi atrofierea mucoasei, leziuni ale nervului olfactiv provoacă la
rândul lor scăderea sensibilităţii olfactive mergând până la abolirea ei;
• tumorile cerebrale profunde, isteria şi unele stări maniacale pot provoca exacerbarea
sensibilităţii olfactive mergând până la halucinaţii;
• factori fizici cum ar fi temperatura, umiditatea, iluminatul şi saturaţia cu alte substanţe
mirositoare. În încăperile dezodorificate se produce o scădere a pragului sensibilităţii
olfactive cu 25%. Temperatura optimă pentru olfacţie este de 35 până la 38ºC. Umiditatea
şi iluminatul în limite normale favorizează olfacţia dar nu s-au stabilit raporturi ferme;
• normele morale. Acelaşi miros este apreciat diferit în funcţie de aceste norme. Într-un
experiment bărbaţi şi femei au fost solicitaţi să aprecieze mirosul de mosc ce are o
puternică conotaţie sexuală. Femeilor le-a provocat o reacţie repulsivă, dezgust şi proteste
vehemente în schimb bărbaţii l-au apreciat ca fiind extrem de agreabil. Aceleaşi femei au
apreciat drept „delicios” parfumul în compoziţia căruia moscul constituia elementul de
bază.
Adaptarea. La nivelul sensibilităţii olfactive după faza iniţială de integrare se constată o
diminuare a senzaţiei olfactive. S.S. Stevens sugerează o scădere exponenţială a sensibilităţii care explică
timpul de adaptare în sfera olfacţiei. După câteva minute de stimulare continuă intensitatea senzaţiei scade
cu aproximativ 30-40% din valoarea magnitudinii iniţiale. Experimentele sistematice desfăşurate au ajuns
la ideea că există diferenţe minore de variaţie pentru rata declinului de la miros la miros sau diferenţe în
atingerea stadiului de adaptare. Clasic, după fiziologul american Adrian olfacţia face parte dintre
modalităţile senzoriale rapid adaptabile. Într-adevăr unii stimuli olfactivi precum sortimentele de mosc sau
anisol sunt cunoscuţi ca fiind uşor adaptabili. Acest lucru s-ar putea explica prin proprietatea moscului dea
fi uşor absorbit la nivelul suprafeţei pielii. Pentru stimulii care se absorb mai greu, absorbţia sau
purificarea între inhalări pot conduce la o acumulare de particule odorante la nivelul mucusului şi al
receptorilor. În orice caz, un miros care provoacă iritaţii va tinde să determine o adaptare mult mai grea.
Adaptarea olfactivă prezintă o serie de particularităţi:
– doi stimuli olfactivi relativ asemănători, cu structuri moleculare similare determină o adaptare
încrucişată mai puternică decât stimulii nesimilari;
– doi stimuli relativi nesimilari pot determina o adaptare încrucişată puternică în timp ce doi
stimuli similari pot determina o adaptare mai redusă;
– adaptarea încrucişată este în general asimetrică, respectiv stimulul A poate avea un efect mai
mare asupra stimulului B decât o are stimulul B asupra lui A. Adaptarea încrucişată se poate
manifesta atunci când un stimul îl precede pe altul şi produce chiar efecte de facilitare
reciprocă cu o inversare a ordinii de prezentare. Trebuie subliniat faptul că o expunere
anterioară la un stimul determină invariabil îngreunarea perceperii altuia, indiferent de calităţi
sau structura moleculară a particulelor. O altă observaţie este aceea că adaptarea încrucişată cu
un stimul rar conduce la alterarea calităţii celuilalt stimul şi îngreunează adaptarea;
– adaptarea şi oboseala olfactivă tind să se confunde. Un miros, un stimul, slab aplicat continuu
încetează de a mai fi simţit după câteva minute. Este vorba aici de ceea ce H. Pieron denumea
sub titlul de „timp util” de aplicare a unei stimulări în funcţie de dinamica adaptării;
– creşterea gradului de concentrare al unui miros poate da impresia unui miros diferit. De
exemplu, indolul în concentraţie puternică are miros de fecale iar în concentraţie slabă are
miros plăcut de flori (indolul este o substanţă chimică extrasă din gudroane şi se foloseşte
pentru accentuarea mirosului parfumului de flori);
– în fenomenul adaptării olfactive nu se poate vorbi la modul general despre o adaptare rapidă
întrucât aceasta depinde şi de natura substanţei, de concentraţia ei sau de experienţa persoanei.
În aceste condiţii putem asista la variaţii destul de largi şi durate lungi necesare adaptării cum
ar fi spre exemplu: sulfoamoniacul 4-5 min; citratul 7-106 min; benzaldehida 4-∞; cauciucul
02-23 min; usturoiul 45min-∞; camforul 2 min-∞; fenolul 9 min –∞; apa de colonie 7-12 min;
cumarina 1-2 minute (cumarina este un produs cristalin cu miros de fân proaspăt extras din
28
 fructele unor plante sau sintetizat, este folosit pentru esenţe, parfumuri şi aromatizarea
tutunului).

Amestecul în sfera olfacţiei

Mirosuri pure din punct de vedere olfactiv nu există în natură în mod obişnuit, chiar şi mirosurile
simple de produse cum ar fi şunca prăjită, cafea fierbinte, parfumurile, vinul, ţigările sunt rezultatul, în
structura moleculară a fiecărei substanţe, a sute sau chiar mii de molecule constituente. O excepţie o
constituie ardeiul verde al cărui miros se bazează pe un singur constituent chimic iar pragul pentru acest
constituent este de unul la un trilion plasându-l în categoria celor mai puternice mirosuri. Chiar şi o urmă
infimă din acest miros sau dintr-un altul cu un prag similar dacă ar apărea în aproape orice amestec ar
domina. Trebuie să subliniem faptul că şi un miros de o puritate de 99% este de fapt un amestec întrucât
procentul de 1% rămas poate automat să domine efectul olfactiv.
Principiul de bază al amestecului în olfacţie este acela că un amestec va avea o intensitate a
mirosului mai redusă faţă de suma intensităţilor constituenţilor luaţi separat. În aceste condiţii fenomenul
de mascare constituie o trăsătură definitorie a sensibilităţii olfactive. La limita extremă mascarea
reprezintă excluderea unui miros de prezenţa altuia (aşa cum procedăm când odorizăm o încăpere, spre
exemplu). Fenomenul de mascare sau de camuflare are grade diferite de intensitate în raport cu
intensitatea concentraţiei substanţei. Limitele de concentraţie care definesc zona dintre mascarea completă
şi absenţa mascării sunt situate la o distanţă foarte mică dar prezintă şi grade de variabilitate în funcţie de
perechile de mirosuri.
Fenomenul de amestec şi mascare este puternic influenţat de combinaţia miros-gust. Amestecurile
de substanţe nutritive şi odorante introduse în cavitatea bucală conduc la o perfectă îmbinare de senzaţii.
De aici se ajunge la dese situaţii în care se confundă mirosul cu gustul. Astfel se poate întâmpla ca o
soluţie cu miros dar fără gust fiind introdusă în cavitatea bucală să fie percepută ca având şi gust şi miros.
Această iluzie a gustului se menţine chiar şi atunci când observatorul alterează perceperea astupându-şi
nările având posibilitatea de a descoperi absenţa gustului. Se pare că în relaţia dintre miros şi gust mirosul
este cel mai adesea sacrificat în favoarea gustului şi această iluzie nu a fost încă suficient investigată.

2.5. Senzaţiile cutanate

Senzaţiile cutanate fac parte din categoria exteroceptorilor având rolul de receptare a stimulilor
mecanici, electrici şi termici din mediul ambiant. Fiecare zonă a pielii dispune de cele trei forme de
sensibilitate respectiv tactilă, termică şi dureroasă. Există deosebiri semnificative între aceste trei
submodalităţi datorită prezenţei lor diferenţiate pe suprafaţa pielii sau în profunzimea acesteia şi datorită
specializării lor corespunzătoare. Spre exemplu, senzaţiile tactile sunt provocate de acţiunea stimulilor
mecanici: atingere, presiune şi sunt transformate în impulsuri specifice de corpusculii lui Meissner,
corpusculii lui Merckel şi corpusculii Pacini. Stimulii termici pentru rece sunt preluaţi cu ajutorul
conurilor lui Krause, stimulii termici pentru cald cu ajutorul cilindrilor Ruffini iar stimulii algici tactili
sunt preluaţi cu ajutorul unor terminaţii nervoase libere. În consecinţă putem vorbi despre trei
submodalităţi senzoriale în cadrul senzaţiilor cutanate: senzaţiile tactile, senzaţiile termice şi senzaţiile
algice cutanate.
I. Senzaţiile tactile cuprind la rândul lor următoarele forme: a) senzaţii de atingere (contact); b)
senzaţii de presiune şi c) senzaţii de gâdilare (prurit).
Senzaţiile tactile asigură integrarea a două mari categorii de semnale senzoriale:
a) semnale senzoriale care permit elaborarea imaginii eului fizic, respectiv conturul schemei
corporale;
b) semnale senzoriale care permit integrarea imaginii obiectelor cu care omul intră în contact
nemijlocit prin intermediul unor calităţi de substanţialitate, formă, volum, asperitate, duritate.
În experimentele care vizează studiul senzaţiilor tactile trebuie să se ţină seama de distincţia dintre
tactul pasiv şi tactul activ. Încă Secenov, la mijlocul secolului al XIX-lea, sublinia importanţa relaţiei
dintre văz, tact şi chinestezie ce a fost desemnat ulterior prin termenul de complex senzorial tactilo-
chinestezic. Tactul şi chinestezia sunt considerate o formă aparte de integrare senzorială care oferă
informaţii extrem de asemănătoare văzului prin fineţe, discriminare şi completitudine. De altfel strategia
de explorare tactilo-chinestezică operează după acelaşi principiu al informaţiei relevante ca şi văzul.
Informaţia relevantă este amplasată în zonele cu încărcătură informaţională maximă: colţuri, curburi,
29
muchii, denivelări, asperităţi, proporţionalităţi ale laturilor. Se constată o anumită specializare funcţională
a mişcărilor în mişcări de căutare şi pregătire şi în mişcări de urmărire. Prin mişcările de tatonare se
realizează detectarea zonelor cu încărcătură informaţională maximă iar, apoi, prin mişcările de evaluare şi
comparare se realizează integrarea acestor informaţii într-o imagine a obiectului.
În explorarea pe cale tactilă constatăm importanţa asimetriei funcţionale a mâinilor: mâna
dominantă realizează mişcările de percepere propriu-zisă, iar mâna subdominantă realizează mişcările de
fixare şi de susţinere a obiectului. La mâna dominantă se constată şi o ierarhizare, specializare a degetelor:
degetul arătător şi cel mijlociu realizează explorarea suprafeţelor şi asperităţii iar degetul arătător şi cel
mare detectează colţurile.
II. Senzaţiile termice
Senzaţiile termice sunt la rândul lor diferenţiate în două modalităţi: pentru cald şi pentru rece.
Diferenţierea celor două modalităţi de senzaţii termice este influenţată de diferenţa dintre constanta
termică a organismului ca etalon de referinţă şi nivelul actul al temperaturii corpului şi mediului ambiant.
Cercetările au demonstrat existenţa unei gradaţii descendente a temperaturii corpului uman pornind
de la mediul intern al organismului spre suprafaţă:
– temperatura sângelui în circulaţie: 37,5ºC;
– temperatura ficatului 38-38,5ºC;
– suprafaţa obrajilor: 25ºC;
– suprafaţa abdominală: 34ºC;
– suprafaţa frunţii: 35ºC.
Distincţia dintre senzaţiile de cald şi rece în procesul reglării homeostaziei termice a organismului
nu este precizată în termeni fizici sau tehnici ci în termeni fiziologici. Acest prag care desparte senzaţia de
cald de cea de rece este denumit zero fiziologic echivalent cu temperatura suprafeţei pielii cuprinsă între
20 şi 36ºC. Senzaţia de rece este resimţită sub zero fiziologic, cald ceea ce este deasupra lui zero fiziologic
iar fierbinte la 40-47ºC. Cercetările realizate de Wach în 1949 (citat în M. Golu, 1978) au arătat că pentru
producerea senzaţiei de cald este necesară o deviaţie de 0,2ºC peste zero fiziologic iar pentru producerea
senzaţiei de rece este necesară o deviaţie de 0,4ºC sub zero fiziologic. Rezultă că pragul termic pentru
senzaţia de rece este mai ridicat, evident din motive de adaptare a organismului la frig. Din aceleaşi
motive de adaptare distribuţia zonelor de sensibilitate termică pe suprafaţa corpului este diferită, astfel
zonele cele mai sensibile se află dispuse pe faţa ventrală, la nivelul articulaţiilor apoi la nivelul lobului
urechilor, la vârful nasului şi al limbii.
Contrastul este cel mai relevant fenomen la nivelul sensibilităţii termice. Se constată că un contact
prelungit cu un stimul cald provoacă o creştere a sensibilităţii faţă de acţiunea stimulilor reci şi invers. De
exemplu, la trecerea dintr-o încăpere rece într-una caldă se accentuează senzaţia de cald şi invers.
Experimentul clasic pentru evidenţierea contrastului termic este cel în care subiectul este solicitat să
introducă mâna prima dată într-un vas cu apă la temperatura de 38ºC şi, apoi, trecerea rapidă a mâinii într-
un vas cu apă la temperatura de 25ºC, drept efect se va accentua senzaţia de rece. Invers, după ce mâna
este ţinută într-un vas cu o temperatură mai scăzută de 15ºC şi apoi este introdusă rapid într-un vas cu apă
la temperatura de 25ºC se va accentua senzaţia de cald.
Senzaţiile cutanate termice au un rol adaptativ important în reglarea homeostaziei organismului.
Astfel acţiunea stimulilor reci, frigul, declanşează reacţii de conservare a căldurii corpului prin manifestări
de vasoconstricţie, piloerecţie, tremuratul şi intensificarea mişcărilor de încălzire. În schimb, acţiunea
stimulilor calzi provoacă vasodilataţie, deschiderea porilor, încetinirea arderilor, diminuare ritmurilor
motorii, transpiraţie, căutarea unor locuri răcoroase.
III. Senzaţiile algice cutanate
Senzaţia de durere semnalizează o agresiune mecanică, termică, chimică, electrică asupra
tegumentului. Acest tip de senzaţii se elaborează relativ lent astfel încât în stare de veghe trebuie să treacă
cca. o secundă pentru a fi activat cortexul. Problema cea mai delicată din punct de vedere neurofiziologic
este aceea a specificităţii acestui tip de senzaţii. S-a conturat ideea că în realizarea senzaţiilor algice
cutanate căile nespecifice au un rol fundamental şi s-a conturat modelul celor trei sisteme de transmisie:
două sisteme „cognitive” şi unul „afectiv”.
Primul sistem „cognitiv” este asigurat de fibrele nervoase senzitive de la nivelul formaţiunii
reticulare mezencefalice care asigură starea de vigilenţă nespecializată şi care permite tratarea mesajelor
de către cortex.
30
 Al doilea sistem „cognitiv” este reprezentat de nucleele reticulare ale talamusului care reunesc
fibrele nervoase aparţinând rinencefalului.
Al treilea sistem, cel „afectiv” constituie „circuitul emoţional” realizat de formaţiunile sistemului
limbic unde are loc un prim nivel de integrare ce asigură răspunsuri comportamentale mai puţin adaptate.
Apoi, semnalele sunt integrate la un al doilea nivel legat de activitatea talamusului, hipocampului şi
cortexului frontal, determinând răspunsuri mai bine adaptate. Cele două niveluri funcţionează sincronizat.
Senzaţiile de durere prezintă o puternică notă afectivă. Durerea este interpretată în cele mai multe culturi
şi la cei mai mulţi oameni ca o stare opusă satisfacţiei, plăcerii. Totuşi, sunt cazuri în care subiectul îşi
provoacă o anumită plăcere spre exemplu consumând mâncăruri puternic condimentate sau cu gust
înţepător, arzător.
Dificultăţile de definire a specificităţii senzaţiilor de durere se vădesc şi în cele două teorii
explicative mai importante. Teoria intensităţii este un prim model explicativ şi cel mai simplu
considerând că sporirea intensităţii stimulilor termici, mecanici, chimici, auditivi, vizuali etc. conduce la
durere. Această teorie susţine absenţa unei specificităţi a senzaţiilor de durere punându-le pe seama
momentului depăşirii unui prag de intensitate maximală a stimulului. Totuşi nu se întâmplă acest lucru în
toate cazurile. De exemplu, la sensibilitatea olfactivă creşterea concentraţiei conduce la o senzaţie
dezagreabilă dar nu la durere; acelaşi lucru se întâmplă şi la o serie de senzaţii gustative.
Teoria specificităţii susţine faptul că durerea este o formă specifică de sensibilitate, independentă
de celelalte modalităţi senzoriale. Argumentul principal, în favoarea acestei teorii, este existenţa unor
puncte de sensibilitate dureroasă pe tegument, altele decât cele specifice senzaţiilor tactile sau termice. S-
au descoperit receptori specializaţi pentru stimularea prin înţepare (entalgie); presiune (crusalgie); arsuri
(termalgie); stimulare electrică (ligopatie sau baripatie); furnicături (mirmalgie). Zonele sensibile la durere
se află dispuse pe toate suprafaţa corpului dar densitatea lor diferă de la o zonă la alta în raport cu
importanţa adaptativă şi de protecţie a zonei respective.
Adaptarea la nivelul senzaţiilor algice este foarte dificilă şi de lungă durată. S-a constatat că
noaptea, când acţiunea scoarţei cerebrale slăbeşte şi când solicitările externe sunt foarte reduse,
intensitatea durerii se amplifică devenind mai greu suportabilă decât în timpul zilei.
Rolul setului pregătitor. Se constată că avertizarea provoacă o creştere a pragurilor sensibilităţii
algice, o sporire a toleranţei faţă de stimulul nociv. Spre exemplu, la stomatolog vom suporta mai uşor
durerea dacă medicul ne avertizează şi ne explică ceea ce urmează să facă.
Rolul experienţei anterioare. Se constată că oamenii pot dezvolta reacţii fobice, de teamă, frică,
intoleranţă ce produc o sensibilizare excesivă faţă de stimulii respectivi. Experienţe traumatizante trăite la
un moment dat îşi pot prelungi efectul în timp şi să conducă la creşterea sensibilităţii faţă de stimulii
respectivi în orice împrejurare. Invers, un anumit antrenament, autocontrol, educaţie în situaţiile în care
suntem confruntaţi cu durerea fizică poate să contribuie la diminuarea reacţiilor comportamentale
negative. În orice situaţie surpriza, apariţia pe neaşteptate a stimulului dureros provoacă în primul moment
o reacţie afectivă negativă.
Condiţionarea social-culturală. Diferenţele de sex, vârstă, etnie, religie, cultură şi civilizaţie,
obiceiuri, tradiţii induc modificări semnificative în felul în care oamenii se raportează la durere.
Reprezentările sociale au un rol important în acest sens, spre exemplu, faptul că femeile sunt fricoase şi
incapabile să suporte durerea faţă de bărbaţi. Ori în această privinţă interpretările trebuie să fie nuanţate,
să se ţină seama de diferenţele de statut dar şi de faptul că iată experienţa naşterii pe care o trăieşte femeia
este traumatizantă, dureroasă şi demonstrează rezistenţa remarcabilă la durere în cazul femeilor. Tot aşa
de cunoscut este comportamentul bărbaţilor în condiţiile de boală, de suferinţă fizică întrucât pretind să
primească întreaga atenţie a familiei şi a soţiei mai ales. Tot aşa de bine cunoscute sunt reacţiile fobice
remarcabile ale unor bărbaţi la cea mai banală injecţie. Pe de altă parte, într-adevăr, bărbaţii dispun de o
condiţie fizică mai bună, sunt dotaţi mai bine pentru efortul fizic şi pot rezista la traume fizice puternice.
În ceea ce priveşte vârsta, se constată că o dată cu înaintarea în vârstă pe măsură ce resursele
biologice scad, scade şi pragul sensibilităţii algice. Persoanele vârstnice tind să se plângă mereu de diferite
suferinţe unele reale altele invocate tocmai pentru a atrage atenţia asupra lor întrucât se simt ignoraţi,
abandonaţi.
În ceea ce priveşte diferenţierile ce ţin de etnie, religie, obiceiuri, tradiţii se pot identifica foarte
multe particularităţi. Cercetări realizate în spitale în care erau pacienţi de diferite naţionalităţi au pus în
evidenţă seturi comportamentale tipice pentru respectivele naţionalităţi. Se exemplu, anglosaxonii tind să
31
se manifeste într-o manieră cenzurată, controlată, să braveze chiar încercând să nu amplifice suferinţa
familiei. Italienii, în schimb, se manifestă zgomotos, pretind ajutor, sprijin şi participarea întregii familii la
suferinţa lor. Evreii sunt revendicativi şi mereu nemulţumiţi de calitatea serviciilor medicale prestate
tinzând să se autovictimizeze. În general religiile, oricare ar fi acestea, pun accent pe validarea credinţei
religioase prin ascetism, rezistenţa la încercări fizice şi morale, ba chiar prin autoflagelare.

2.6. Senzaţiile proprioceptiv-kinestezice şi de echilibru

Cercetările asupra motricităţii sub toate aspectele ei au luat un având deosebit începând cu anii ’80.
Studiul mişcării şi al controlului ei neuronal a constituit în permanenţă o temă centrală a neurofiziologiei
ceea ce a condus la o cooperare deosebită între neuroştiinţe şi psihologia experimentală. Studiul
mecanismelor cerebrale ale pregătirii şi execuţiei voluntare a mişcărilor a fost mult timp limitat de
constrângerile metodologice şi tehnice care menţineau explorarea funcţională a structurilor nervoase
centrale la un subiect viu. Până spre anii ’60 acest gen de explorări nu se puteau efectua decât pe animale
anesteziate şi în baza datelor furnizate de deficienţele motorii rezultate din leziuni cerebrale. La om s-a
acumulat observaţii în urma unor traumatisme accidentale sau a tulburărilor patologice ale motricităţii.
După anii ’60 savanţii au început să dispună de instrumente decisive pentru accesul la mecanismele
cerebrale ale motricităţii: modificările electroencefalogramei asociate activităţii motrice, schimbările
intervenite în activitatea metabolică cerebrală precum şi posibilitatea de a înregistra cu ajutorul
microelectrozilor implantaţi în ţesutul nervos activitatea neuronală la animalul viu şi activ. Mai trebuie
subliniat rolul important pe care l-a jucat în această perioadă expansiunea cercetărilor motricităţii susţinută
de interesul companiilor asupra eficienţei activităţilor de muncă dar, mai ales, cercetările moderne asupra
activităţii sportive. Nu în ultimul rând, cercetarea motricităţii a fost întreţinută de importanţa vitală
acordată mişcării în societatea modernă. Este suficient să amintim consecinţele dramatice ale unei paralizii
totale. Un organism paralizat nu mai poate să realizeze comportamente de explorare, de manipulare, de
consum care îi confereau omului autonomia şi îi asigurau supravieţuirea. Pe lângă rolul biologic
fundamental al motricităţii trebuie amintit şi rolul ei psihologic în tot ceea ce înseamnă autonomia
acţiunilor omului în mediul înconjurător.
În funcţionalitatea lor concretă, senzaţiile capătă o serie de proprietăţi la care ne vor referi în
continuare.
a) Calitatea senzaţiilor Problema principală care se ridică în legătură cu această particularitate este
următoarea: cărui mecanism îi poate fi atribuită calitatea experienţei noastre senzoriale? Clifford T.
Morgan (1949) considera că aceste mecanisme sunt următoarele: selectivitatea receptorilor (unii receptori
sunt mai sensibili la un tip dat de stimuli, alţii sunt sensibili la alte categorii de stimuli); se pare că
localizarea receptorilor, natura structurilor accesorii cu care sunt asociaţi, ca şi constituenţii lor chimici
sunt elementele esenţiale care le asigură selectivitatea; energia specifică a organelor de simţ (Johannes
Miiller arată că fiecare organ de simţ posedă o energie care îi este proprie, astfel încât atunci când este
stimulat el transmite la creier această calitate particulară; el a aplicat unul şi acelaşi stimul pe organe de
simţ diferite şi a obţinut senzaţii diferite sau stimuli diferiţi pe acelaşi organ de simţ obţinând acelaşi fel de
senzaţii; elevul său Helmholtz a stabilit că fiecare fibră nervoasă are calitatea sa proprie); opusă acestei
concepţii este teoria fibrelor nonspecifice, potrivit căreia calitatea unui stimul se imprimă receptorului
independent de proprietatea particulară a acesteia (Hering a arătat că unul şi acelaşi receptor poate da
impresii colorate diferite, în funcţie de stimulul care îi este aplicat. Nafe explică prin modelul impulsului
în nervul cutanat calitatea diferită a senzaţiilor de presiune, durere, temperatură); bazele centrale ale
calităţii (sistemul nervos central este cel care determină calitatea senzaţiilor, fapt evidenţiat de perturbarea
senzaţiilor atunci când creierul este afectat). După cum se poate observa, aceste mecanisme sunt relativ
contradictorii. Probabil că nici unul dintre ele, luat în sine, nu este suficient pentru explicarea calităţii
senzoriale. La aceasta trebuie adăugat şi faptul că nici cercetările experimentale n-au fost întotdeauna
riguroase. Astfel Muller a folosit stimuli universali (electrici şi mecanici), de aceea a obţinut efectele
respective. Creierul a reflectat nu natura stimulului, ci natura mecanismului fiziologic perturbat prin
aplicarea unui stimul nespecific. A.N. Leontiev a înlocuit principiul energiei specifice a organelor de simţ
cu principiul "dezvoltării organelor energiilor specifice" potrivit căruia "dezvoltarea şi specializarea
organelor sensibilităţii sunt determinate de necesitatea de a reflecta adecvat realitatea obiectuală, cu care
organismul intră în raporturi tot mai complexe".

32
b) Intensitatea senzaţiilor. Această proprietate a senzaţiilor este legată de intensitatea stimulilor care le
provoacă. Nu există însă o relaţie simplă, termen cu termen, între atributele (calitatea) senzaţiei şi
atributele stimulului. Dacă între intensitatea unui sunet şi intensitatea senzaţiei auditive relaţia este directă,
nu acelaşi lucru s-ar spune despre relaţia dintre intensitatea unui stimul termic şi calitatea senzaţiei
produsă de acesta care, tocmai în funcţie de mărimea intensităţii stimulului poate fi o senzaţie obişnuită
termică sau una de durere. Intensitatea unei senzaţii este însă reglată nu doar de intensitatea stimulului, ci
şi de amplitudinea influxului nervos. Acesta din urmă, la rândul lui, depinde de grosimea fibrelor
nervoase, ca şi de metabolismul lor. Aşadar, în aprecierea intensităţii senzaţiilor, alături de intensitatea
stimulului trebuie să luăm în considerare şi baza nervoasă a intensităţii experienţei noastre senzoriale. E.D.
Adrian (1928) a precizat că o mare importanţă în acest caz o are numărul de fibre activate printr-un stimul
şi frecvenţa influxului nervos în aceste fibre. Cu cât intensitatea stimulului este mai mare, cu atât mai mare
va fi numărul fibrelor activate, cât şi frecvenţa impulsurilor nervoase. Diverşi autori accentuează când
unul, când altul dintre aceşti doi factori. Astfel, S. Hecht (1934) demonstrează că acuitatea vizuală creşte
pe măsură ce numărul fibrelor puse în joc este mai mare, W.J. Crozier (1940), în schimb, arată că numărul
fibrelor activate este important pentru intensităţile joase sub o anumită limită de intensitate a stimulului,
cea care are importanţă este frecvenţa impulsului nervos. În stărşit, intensitatea senzaţiei trebuie apreciată
nu doar în funcţie de forţa fizică a stimulului, ci şi de alţi factori, cum ar fi: condiţiile concrete în care are
loc recepţia (aceeaşi cantitate de excitant poate fi percepută ca lumină puternică în condiţii de întuneric şi
abia sesizată într-o cameră luminoasă); gradul de excitabilitate a sistemului nervos (o anumită valoare va
avea aceeaşi cantitate de intensitate pentru un sistem nervos excitabil şi cu totul alta pentru un sistem
nervos slab sau inert); existenţa sau nonexistenţa unor dominante organice pentru stimulii respectivi (în
stare de foame, chiar şi cea mai mică stimulare alimentară este trăită foarte intens de individ).
c) Durata senzaţiei. Această proprietate se referă la întinderea în timp a senzaţiei. De obicei, senzaţiile
persistă atâta vreme cât acţionează şi stimulul. Sunt însă şi cazuri când ele pot persista şi după încetarea
acţiunii stimulului. În aceste condiţii, apar aşa-numitele imagini consecutive, care sunt de două feluri:
pozitive şi negative. Imaginile consecutive pozitive sunt cele care corespund senzaţiei originare (un
cărbune încins învârtit în întuneric dă impresia unui cerc luminos). Imaginile consecutive negative sunt
cele care nu corespund senzaţiei originare, ci sunt complementare acesteia (privind un pătrat roşu şi apoi
aruncându-ne privirea pe un perete alb vom vedea verde).
d) Tonul afectiv al senzaţiei. Este caracteristica generală a senzaţiilor de a produce stări afective plăcute
sau neplăcute, de apropiere sau de respingere a realităţii pe care o reflectăm. Tonalitatea afectivă a
senzaţiilor depinde de gradul de satisfacere sau nesatisfacere a trebuinţelor.
4. Legile sensibilităţii
a) Legea intensităţii. Existenţa unui stimul în mediul înconjurător şi chiar acţiunea acestuia asupra
organismului nu sunt suficiente pentru producerea unei senzaţii. Pentru ca senzaţia să apară este necesar
ca stimulul să dispună de o anumită intensitate. Cantitatea minimă de intensitate a stimulului, capabilă a
produce o senzaţie, poartă denumirea de prag absolut minimal. În cazul senzaţiilor vizuale, aceasta este de
1-2 cuante, în cel al senzaţiilor auditive de 16-20 vibraţii pe secundă etc. Stimulii care nu ating valorile de
intensitate minimală, fiind subminimali, produc efecte fiziologice, dar nu sunt integraţi senzorial, decât
dacă sunt însumaţi sau asociaţi cu stimuli semnificativi. Cantitatea maximă de intensitate a stimulului care
nu mai produce o senzaţie în cadrul aceleaşi modalităţi senzoriale ci, ca urmare a suprasolicitării
analizatorului, declanşează fie durerea, fie neutralitatea aparatului în raport cu stimulul poartă denumirea
de prag absolut maximal. Capacitatea de admisie şi de discriminare se înscriu între aceste două limite.
Zona optimă de recepţie se constată la acel nivel de intensitate al stimulilor care sunt, statistic, mai
frecvenţi sau mai semnificativi în raport cu reperele existenţei şi activităţii. Pragul absolut minimal a fost
luat drept indicator al sensibilităţii şi s-a formulat următoarea lege a sensibilităţii absolute: cu cât pragul
absolut minimal este mai mic, cu atât sensibilitatea este mai mare şi invers, cu cât el este mai mare, cu atât
sensibilitatea este mai mică. Pragul diferenţial priveşte valorile liminar discriminative ale stimulului,
adică relaţia dintre intensitatea iniţială a stimulului şi intensitatea ce trebuie adăugată sau scăzută de la
aceasta pentru a produce o modificare abia sesizabilă a senzaţiei iniţiale. Legea sensibilităţii diferenţiale a
fost intuită de fizicianul francez Pierre Bouguer, la începutul secolului XVIII, care a observat că pentru a
obţine o diferenţiere de iluminare este necesară adăugarea unui lux la 64 lucşi, 10 lucşi pentru 640 lucşi.
Fiziologul Ernst Heinrich Weber a redescoperit această lege în 1831 pentru senzaţiile de greutate, iar în
1846 a generalizat-o şi pentru alte categorii senzoriale. Legea lui Bouguer- Weber postulează existenţa
33
unei relaţii constante între intensitatea iniţială a stimulului şi cea nou adăugată sau scăzută. Gustav
Theodor Fechner, creatorul psihofizicii, pornind de la legea formulată de Bouguer- Weber pe care o
considera universală, a demonstrat în lucrarea sa Elemente de psihofizică, apărută în 1860, validitatea legii
după care intensitatea percepută a unei senzaţii, proces subiectiv de ordin psihologic, este proporţională cu
logaritmul mărimii fizice a stimulului, în timp ce procesele fiziologice apărute în corp rămân riguros
proporţionale cu intensitatea fizică (H. Pieron, Fraisse, Piaget, 1963, voI. II, p. 1). Aceasta înseamnă că
intensitatea senzaţiei este proporţională cu logaritmul intensităţii stimulului.Altfel spus: dacă dorim ca
senzaţia să crească în progresie aritmetică, trebuie să creştem intensitatea stimulului, în progresie
geometrică. Pieron apreciază că legea stabilită de Fechner a avut o "influenţă extraordinară asupra
dezvoltării teoriilor psihologice şi creării unei psihologii experimentale riguros ştiinţifice" (Pieron, 1957,
p. 75). Din păcate, legea lui BouguerWeber-Fechner nu s-a confirmat decât pentru stimulii cu intensitate
medie, în cazul excitanţilor foarte slabi sau foarte puternici, pragurile diferenţiate fiind mai mari decât
zonele medii. De aceea, ea a fost corijată de o serie de cercetători (Thurstone, Stevens etc.), fapt care a şi
dus la apariţia unei psihofizici subiective. Psihologul român Gh. Zapan a generalizat legea Weber-
Fechner, pe baza teoriei electrochimice, admiţând existenţa unor coeficienţi biochimici ca variabile de
care depinde modificarea influxului nervos şi transformarea lui în senzaţie (Zapan, 1984, p. 209).
b) Legea adaptării. Sensibilitatea nu rămâne nemodificată sub influenţa acţiunii îndelungate a unui stimul
specific de intensitate constantă. Dimpotrivă, ea îşi modifică parametrii funcţionali odată cu schimbarea
condiţiilor de mediu. Creşterea sau scăderea sensibilităţii, concordant cu modificarea condiţiilor de mediu,
poartă denumirea de adaptare senzorială. Adaptarea este un fenomen relaţional, deoarece ia în
considerare nivelul iniţial al sensibilităţii, porneşte de la un nivel dat al acesteia, luând apoi valori diferite
în funcţie de intensitatea şi durata stimulului. Ea depinde şi de anumite particularităţi morfofuncţionale ale
organelor de simţ, ca şi de locul şi rolul acestora în procesul reflectării informaţionale. De obicei, la
stimulii puternici sensibilitatea scade, iar la cei slabi, creşte. Analizatorii au fost clasificaţi după rapiditatea
adaptării în uşor şi greu adaptabili, primii fiind cei tactili, termici, olfactivi, vizuali, ceilalţi auditivi şi
algici. Pe fondul adaptării se manifestă fenomenul contrastului care constă în accentuarea sensibilităţii,
creşterea ei ca urmare a intervenţiei excitanţilor de diferite intensităţi, ce acţionează succesiv sau simultan,
de unde şi două forme de contrast. Contrastul succesiv constă în creşterea sensibilităţii la stimulul prezent,
ca urmare a acţiunii îndelungate a altui stimul de aceeaşi modalitate, dar diferit după intensitate şi calitate.
De pildă, sensibilitatea pentru substanţele acide creşte dacă anterior analizatorul gustativ a fost supus
acţiunii dulcelui. Contrastul simultan constă fie în accentuarea reciprocă a clarităţii şi pregnanţei
stimulilor prezentaţi în acelaşi timp în câmpul perceptiv, fie în evidenţierea unui stimul sub influenţa
stimulilor învecinaţi, de fond. O bucată de hârtie cenuşie ni se pare a fi mai albă pe un fond negru decât pe
unul alb; o hârtie cenuşie pe un fond cromatic tinde să ia nuanţa culorii complementare fondului (cenuşiul
pe roşu tinde să devină verde). Adaptarea trebuie interpretată, deci, ca mecanism de optimizare a
procesului recepţiei, datorită ei analizatorul putând răspunde stimulilor celor mai slabi, iar pe de altă parte
fiind protejat de efectul vătămător al unei suprastimulări.
c) Legea sensibilizării presupune creşterea sensibilităţii unor porţiuni ale unui analizator prin stimularea
specifică a altor segmente, învecinate sau îndreptate, ale aceluiaşi analizator. De exemplu, excitarea
porţiunii periferice a retinei unui ochi duce la creşterea sensibilităţii porţiunii centrale a celuilalt ochi.
Sensibilizarea presupune şi creşterea sensibilităţii unui analizator ca urmare a excitării adecvate a altui
analizator. Stimularea analizatorului auditiv cu sunete de o anumită frecvenţă duce la creşterea
sensibilităţii bastonaşelor din retină.
d) Legea depresiei presupune scăderea sensibilităţii prin intermediul aceloraşi mecanisme ca şi la
sensibilizare. Frigul reduce sensibilitatea tactilă, durerea reduce orice alte senzaţii.
e) Legea sinesteziei se referă la unele efecte de intermodelare informaţională, la apariţia unei imagini Într-
o modalitate senzorială ca urmare a excitării altei modalităţi. De exemplu, stimulenţii acustici produc
efecte vizuale şi invers (fenomenele de audiţie colorată sau de vedere sonoră). Toţi ceilalţi stimulenţi
produc efecte kinestezice. Sinestezia stă la baza talentului artistic.
f) Legea semnificaţiei sau forţei de semnalizare a stimulului o contrazice pe cea a intensităţii: stimulii
slabi, dar foarte semnificativi sunt recepţionaţi mai bine decât cei puternici, dar nesemnificativi.
g) Legea compensării: insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei conduce la
perfecţionarea alteia atât de mult, încât aceasta din urmă preia pe seama ei funcţiile primei. La orbi şi la
surzi, se dezvoltă sensibilitatea tactilă, vibratorie, olfactivă.
34
h) Legea condiţionării social-istorice: deşi senzaţiile sunt comune pentru om şi animale la om ele sunt
superioare deoarece suportă influenţa factorilor socio-istorici şi socio-culturali. Aceştia, adâncesc,
cizelează, perfecţionează unele modalităţi senzoriale; (vulturul vede de la distanţe foarte mari, dar omul
distinge sute de nuanţe de griuri datorită perfecţionării profesionale); schimbă ponderea acestora (evită
ponderea senzaţiilor vizuale obiective, în dauna celor olfactive); conduce la apariţia unor modalităţi
senzoriale noi, efector neuroni (pipăitul, auzul verbal).

PERCEPŢIA

1. Trecerea de la senzaţii la percepţie

Percepţia este o formă superioară a cunoaşterii senzoriale. Jean Pierre Changeux, în Omul
neuronal, arată că păstrează termenul de senzaţii pentru a desemna rezultatul imediat al intrării în
activitate a receptorilor senzoriali, iar pe cel de percepţie pentru a semnifica etapa finală care, la subiectul
alertat şi atent, presupune ajungerea la recunoaşterea şi identificarea obiectelor. El este de părere că
distincţia dintre senzaţie şi percepţie devine evidentă atunci când examinăm figurile duble. Cea mai
cunoscută figură dublă este aceea în care subiectul vede două profile, când o cupă. Senzaţia vizuală de la
ochi până la creier este aceeaşi, este unică. Ea dă însă loc la două percepţii distincte, ireductibile una la
alta, la fiecare dintre ele ataşându-se un sens diferit. Changeux introduce termenul de "obiect mental" prin
care desemnează starea fizică creată prin intrarea în activitate (electrică şi chimică), corelată şi tranzitorie,
a unei populaţii largi de neuroni distribuiţi la nivelul multor arii corticale diferite. Acest ansamblu este
"discret", închis, autonom, dar nu omogen. Perceptul primar, imaginea, conceptul sunt astfel de "obiecte
mentale".
Diferenţierea dintre primele două este derutantă, cel puţin la prima vedere. Perceptul primar este
ceea ce înţelegem în mod curent prin percepţie, adică produsul psihic determinat de interacţiunea cu lumea
exterioară; imaginea este obiect al memoriei "autonom şi fugace ", care nu presupune interacţiunea
directă, iar conceptul este tot un obiect al memoriei care posedă slabe componente senzoriale. Rezultă că
imaginea nu este altceva decât reprezentarea. Dar, nu atât distincţia dintre aceste "obiecte mentale" este
importantă pentru noi, ci sublinierea relaţiilor dintre ele. Proba realităţii constă, după opinia lui Changeux,
în corespondenţa sau necorespondenţa dintre imagine şi concept, pe de o parte, şi perceptul primar, pe de
altă parte. Dacă imaginea şi conceptul vor fi rezonante cu perceptul, înseamnă că sunt adevărate, adecvate,
ca urmare selectate, reţinute şi introduse în procesul cunoaşterii. Derivă, de aici, însemnătatea care se
acordă percepţiei în activitatea umană (Changeux, 1983, p. 176-177; 185189). Din perspectivă
psihologică, interesantă este nu doar distincţia dintre cele două procese psihice, ci şi modul cum se
produce trecerea de la unul la altul. După opinia lui L. S. Rubinstein, trecerea de la senzaţie la percepţie
"se realizează pe măsură ce impresiile senzoriale sau senzaţiile încep să funcţioneze nu numai în calitate
de semnale, dar şi ca imagini ale obiectelor" (Rubinstein, 1962, p. 87). Prin imagini, Rubinstein înţelege
nu orice impresie senzorială, ci doar aceea în care fenomenele şi proprietăţile lor (formă, mărime etc.),
raporturile dintre lucruri apar ca obiecte ale cunoaşterii. Aceasta ne ajută să înţelegem de ce în sfera
intero- şi propriorecepţiei avem îndeosebi senzaţii, în timp ce percepţiile formează trăsătura specifică a
exterorecepţiei. În exterorecepţie se inhibă şi nu ajung până la conştiinţă toate impresiile care
semnalizează schimbările survenite în starea aparatelor înşişi (adică impulsurile intereceptive de la
exteroceptori). De aceea, spune Rubinstein, în conştiinţă apar numai imagini ale obiectelor din afara
noastră. " Trecerea de la senzaţie la percepţii înseamnă trecerea de la analiza, în special diferenţierea
excitaţiilor, la analiza (şi sinteza) proprietăţilor senzoriale ale obiectelor reflectate în senzaţii" (idem).

2. Accepţiunile noţiunii de percepţie

35
 Până în momentul de faţă, în literatura de specialitate, s-au conturat trei accepţiuni ale conceptului
de "percepţie": a) percepţia ca activitate; b) percepţia ca deformare a obiectului; c) percepţia ca expresie a
personalităţii.
a) Percepţia ca activitate. La simpozionul Asociaţiei de psihologie ştiinţifică de limbă franceză
dedicat percepţiei (Louvain, 1953), A. Michotte arăta că percepţia nu este" un eveniment izolat nici
izolabil al vieţii, ci trebuie considerată ca o fază a acţiunii" (Michotte, în: Michotte, Piaget, Pieron, 1955,
p. 1), iar Ombredane considera percepţia ca "un moment al sistemului comportamental propriu fiecărui
individ, sistem care are drept caracteristici fundamentale: de a fi teleologic, integrativ şi inventiv" (p. 85),
vorbind despre "angajarea" omului în percepţie "pe drumul căutării informaţiilor utile" (p. 98). Pentru
Rubinstein lucrurile sunt şi mai tranşante. "Percepţia nu este o receptare a ceea ce e dat, ci o prelucrare a
lui, deci o activitate de analiză, sinteză, generalizare" (Rubinstein, 1962, p. 110). Din moment ce ea se
formează în procesul interacţiunii omului cu lumea înconjurătoare, înseamnă că "întregul conţinut intern
al percepţiei lucrurilor şi structura ei poartă amprenta faptului că aceste lucruri sunt obiectele activităţii
individului"(ibidem, p. 113). Piaget foloseşte, expres, termenul de "activitate perceptivă". "Numim
activitate perceptivă, scria el, orice punere în relaţie a elementelor percepute în câmpuri diferite" (Piaget,
1963, p. 16). Explorările simple sau polarizate, transpoziţiile de mărimi, de forme în spaţiu şi timp,
anticipările, schematizările etc. sunt tot atâtea forme de activităţi perceptive care, în funcţie de felul cum
sunt folosite, se soldează cu decentrarea, dar şi cu apariţia unor deformări sau "iluzii secundare". R.
Frances (1963) preferă termenul de "conduite perceptive". El arată că percepţia presupune două conduite:
cea de identificare şi cea de diferenţiere, în prima stimulul fiind legat de un răspuns generic, asimilat deci,
(în experienţa anterioară a subiectului), în a doua, având loc compararea între două sau mai multe obiecte,
simultan prezente, în care subiectul încearcă să descopere particularităţile care le apropie sau le disting
unele de altele. Lectura unui cuvânt scris respectiva unor erori sau imperfecţiuni de imprimare este o
conduită de diferenţiere.
Caracterul de activitate al percepţiei a fost şi mai bine intuit de îndată ce s-a încercat surprinderea unor
"faze", pe care ea le parcurge. B. Bourdon, în Noul tratat de psihologie de sub redacţia lui G. Dumas,
diferenţa, încă din 1936, faza identificării primare şi faza identificării secundare, prima referindu-se mai
ales la recunoaşterea semnalelor, cealaltă la înţelegerea lor.
O altă distincţie admite existenţa a trei etape: cea a senzaţiei brute (percepţia unei simple
pluralităţi); cea a percepţiei formei; cea a conştiinţei unui sens (aceasta din urmă corespunzând
identificării secundare) (Bourdon, 1936, p. 6-7). Exact peste 30 de ani, Forgus (1966), considerând că
percepţia este "procesul extragerii informaţiilor", stabilea cinci etape pe care le parcurge percepţia:
detecţia, discriminarea, rezoluţia, identificarea, manipularea formelor identificate (Forgus, 1966, p. 1; p.
15-16), fiecare dintre ele implicând tot atâtea tipuri de acţiuni perceptive distincte. Trecerea de la o fază la
alta echivalează cu extragerea progresivă a informaţiei. Primele două faze sunt determinate senzorial,
următoarele trei presupun participarea învăţării şi experienţei. Acţiunea devine, astfel, nu numai mijloc de
realizare a percepţiei, ci elementul ei constitutiv fundamental. Acţiunile perceptive, arată Piaget, nu sunt
de natură operaţională ca cele care caracterizează inteligenţa, dar compoziţia lor, relevă reguli diverse, în
parte influenţate de experienţă. Rolul lor în cunoaştere este imens, deoarece prefigurează noţiunile.
Regularităţile proprii activităţii perceptive anunţă deja mecanismele de compoziţie care vor deveni
operatorii de îndată ce va apărea reversibilitatea totală. Aceasta este ceea ce explică diferenţa dintre
"constantele" perceptive şi schemele operaţionale de "conservare". La nivel perceptiv, întâlnim doar o
semireversibilitate, asigurată de regularitate care duce la sisteme de compoziţie, în structura cărora intră
lucruri care depăşesc experienţa, ţinând de legile de probabilitate.
Considerarea percepţiei ca activitate, depăşeşte definirea ei empiristă în manualele tradiţionale de
psihologie ca fiind o reflectare directă (nemijlocită) a realităţii, o copie a obiectului luat în multitudinea
însuşirilor lui. După părerea lui Mihai Golu şi Aurel Dicu (1972) această definiţie naşte o serie de
confuzii. Ea, permite înţelegerea percepţiei ca fiind reductibilă la un efect quasiautomat al acţiunii
obiectului asupra organelor de simţ. Apoi, s-ar părea că adecvarea imaginii perceptive, corectitudinea şi
complitudinea ei ar fi predeterminate inefabil de forţa excitatoare a obiectului. În sfârşit, rezultă că
informaţia perceptuală este introdusă fortuit în subiect ca ceva oarecum străin de natura lui. În realitate,
percepţia nu este un simplu efect al acţiunii stimulului, ci un rezultat al implicării active a subiectului.
Când între obiect şi canalul de recepţie se interpun acţiunile orientate ale subiectului, imaginea obiectului
devine mai clară, mai bogată. Aşadar, corectitudinea imaginii perceptive se datorează nu forţei excitative a
36
obiectului, ci gradului de implicare activă a subiectului în percepţie. Produsul percepţiei- perceptul - nu
este asimilabil unei fotografii a unui obiect fizic, identică pentru toţi subiecţii care percep. "Perceptul este
un construct, un ansamblu de influenţe selecţionate şi structurate în funcţie de experienţa interioară, de
trebuinţele, de intenţiile organismului implicat activ într-o-situaţie" (Reuchlin, 1988, p. 80). Subiectul nu
este un spectator inactiv care percepe pasiv lumea exterioară, căruia imaginea i se impune fără ca el să
manifeste vreo acţiune asupra ei. Dimpotrivă, prin activismul său, percepţia apare ca fiind un mecanism
reglator, esenţial al activităţii adaptative. Constructele perceptive servesc drept cadre de referinţă pentru
acţiunile noastre, ca semnale ce permit anticiparea situaţiilor ce vor veni, ca modalităţi de orientare şi
controlare a activităţii.
b) Percepţia ca deformare a obiectului. L. Bellak (1950) vorbea de "varierea obiectului după dispoziţiile
perceptorului", iar Louis Millet (1972), despre "alterarea" obiectului. La formularea acestei accepţiuni s-a
ajuns pomindu-se de la studiul iluziilor perceptive, definte ca percepţii deformate. Cercetările au
demonstrat însă că iluziile percepute apar, de regulă, atunci când intervin o serie se factori perturbatori la
nivelul obiectului, al subiectului şi al relaţiei dintre subiect şi obiect. S-a demonstrat şi faptul că iluziile se
corectează în cadrul activităţii. De aceea, mai raţional este să vorbim nu de variabilitatea obiectului, ci de
invariabilitatea sa, de stabilitatea sa, constanţa sa în cursul varierii punctelor de vedere din care se fac
percepţiile noastre (Ombredane, în: Michotte, Piaget, Pieron, 1955, p. 85).
c) Percepţia ca expresie a personalităţii. Această accepţiune, extensivă, a fost schiţată de J. Nuttin (1955).
Termenul de percepţie desemnează nu doar priza de conştiinţă imediată, ci una globală a omului în
contact cu lumea. Unii psihologi, arată Nuttin care preferă
să ia în considerare complexitatea reală a contactului cognitiv cu lumea, renunţă la menţinerea distincţiei,
mai mult sau mai puţin abstracte, între elaborarea senzorială, intelectuală, imaginativă şi afectivă a
faptelor imediate. În aceste condiţii, pe prim plan trece studierea rolului factorilor de personalitate în
contactele cognitive ale omului. Se pare că percepţia este preferată pentru un asemenea studiu. Omul
trăieşte într-o lume pe care o percepe ca pe o situaţie de viaţă, aşa încât comportamentul său va fi
influenţat nu doar de "lumea" în sine, ci şi de felul cum este ea percepută.
3. Determinanţii percepţiei
Fiind prin excelenţă un proces relaţional, percepţia este influenţată, în desfăşurarea sa concretă, de
o multitudine de factori. A. F. Witting şi G. Williams (1984) îi împărţeau în factori externi (obiectul,
mişcarea, organizarea etc.), factori interni (setul, atenţia, motivaţia) şi factori propriu-zis relaţionali, care
rezultă din interacţiunea primelor două categorii.
Factorii externi ai percepţiei. În această categorie intră, în principal, caracteristicile stimulului
(intensitate, durată, frecvenţă), dar şi unele particularităţi ale contextului în care acesta apare (volumul
câmpului perceptiv, omogenitatea sau heterogenitatea acestuia, raporturile spaţio-temporale dintre stimuli
etc.). Cercetările experimentale au demonstrat că cea mai favorabilă intensitate a stimulului care asigură o
percepţie optimă este cea medie. Intensităţile puternice sau foarte slabe, în afară de faptul că devin greu
accesibile, produc unele efecte nefavorabile (tocesc acuitatea senzorială, favorizează omisiunea semnelor,
ceea ce duce la scăderea capacităţii rezolutive şi produc o stare generală de disconfort psihic). Dacă durata
de acţiune a stimulului scade sub o anumită limită, identificarea şi diferenţierea devin dificile: dimpotrivă,
dacă depăşeşte o anumită valoare, imaginea devine ştearsă datorită saturaţiei. Un stimul mai frecvent se
percepe mai repede decât altul care apare la intervale mari de timp. Când un stimul se detaşează de fond,
este perceput mult mai uşor. Dependenţa percepţiei de particularităţile stimulului este ilustrată de
cercetările întreprinse de D. E. Berlyne (1958). Psihologul american a folosit perechi de stimuli
diferenţiaţi între ei: modul de dispunere (simetrică sau asimetrică), cantitatea elementelor (mai puţine sau
mai multe); natura materialului (omogen sau eterogen); particularităţile contururilor (regulate sau
neregulate); familiaritatea (imagini reale sau absurde, incongruente obţinute prin "amestecarea" părţilor
componente ale unor animale); juxtapunerea elementelor (firească şi absurdă). Subiectul amplasat într-o
cameră întunecoasă avea posibilitatea de a-şi prezenta la tahistoscop singur şi repetat, imagini a căror
durată de expunere era de 0,14s. Se trecea la expunerea unor noi imagini numai după ce subiectul anunţa
că a terminat cu precedenta. Înregistrându-se direcţia privirii şi durata integrală a explorării stimulilor, s-a
constatat că aceasta din urmă este mai mare în cazul celei de-a doua categorie de stimuli din fiecare dintre
perechile de mai sus. Aşadar, complexitatea, noutatea, incongruitatea stimulilor creează unele dificultăţi
percepţiei.

37
Factorii interni ai percepţiei. Deşi aceşti factori sunt foarte numeroşi, începând cu prezenta sau cu absenţa
atenţiei şi motivaţiei şi terminând cu trăsăturile dispoziţionale de personalitate, se pare că cei mai
importanţi sunt cei care se grupează în jurul setului, a stării de pregătire internă în vederea percepţiei.
Paillard (1961) arăta la simpozionul de la Bordeaux, asupra atitudinilor, că această" variabilă
intermediară ", deşi desemnată în diferite limbi cu denumiri diverse (expectancy, tendency, einstellung,
attitude, montaj, ustanovka) nu este altceva decât "predispoziţia capabilă de a orienta activitatea
subiectului într-o anumită direcţie" (p. 7). Pentru Foster (1962) setul este starea de aşteptare a obiectelor,
a trăsăturilor lor caracteristice, a evenimentelor sigure, implicând restrângerea numărului de evenimente
pentru care subiectul este pregătit. Setul se exprimă în promptitudinea, pregătirea de a percepe sau de a
răspunde într-un anumit mod, atitudinea care facilitează sau predetermină un anumit efect (Munn, 1966).
Intervenţia lui în percepţie se soldează cu o multitudine de efecte, cum ar fi: asimilarea pozitivă
(integrarea adecvată, rapidă a stimulilor); asimilarea negativă (denaturarea imaginii actuale a obiectului,
identificarea lui eronată); transformarea (rezultă din îmbinarea celorlalte două categorii de efecte care
duce la apariţia unei imagini perceptive, categorial concordantă cu stimulul real, dar individual
"neidentificată", anumite însuşiri particulare ale stimulului fiind denaturate). (Pentru informaţii
suplimentare referitoare la aceste efecte, (vezi Golu, 1975, p. 93
I08). lnteresante pentru demonstrarea rolului diferenţial al atitudinii , perceptive sunt experimentele
efectuate de Paul Fraisse şi colaboratorii săi (1961). Sunt prezentate simultan la tahistoscop cifre, litere şi
semne de punctuaţie în trei situaţii experimentale: prima fară set; a doua cu set (se atrăgea atenţia
subiectului de a relata exact numărul cifrelor prezentate); a treia tot cu set însă diferenţiat (subiectului i se
atrăgea atenţia asupra unei categorii de stimuli, dar i se cerea să relateze despre ea în ultimul rând).
Procentajul maxim de răspunsuri corecte s-a obţinut în cea de-a doua variantă experimentală; în prima,
predomina efectul ordinii prezentării stimulilor, în ultima, atât setul, cât şi ordinea erau neutralizate.
Experimentul prezintă un dublu interes: aduce argumente în favoarea rolului setului în percepţie;
sugerează posibilitatea disocierii setului perceptiv de cel mnezic (în cea de-a treia fază experimentală este
vorba de o reproducere întârziată, interferentă însă cu reproducerea primelor două categorii). De altfel,
Munn va propune, mai târziu, diferenţierea setului receptor, de cel motor şi intelectual.
Factorii relaţionali ai percepţiei. Relaţia directă dintre particularităţile stimulului şi cele ale stării
subiective influenţează în şi mai mare măsură percepţia. Carmichael, Hogan şi Walter au efectuat, încă în
1932, un experiment interesant din acest punct de vedere. Ei au prezentat la tahistoscop, la două loturi de
subiecţi, o serie de 12 imagini ambigui, precedate de denumiri diferite pentru fiecare dintre cele două
loturi. De pildă, s-au prezentat două cercuri legate între ele printr-o linie dreaptă însoţite la o grupă de
subiecţi de cuvântul "ochelari", la cealaltă de cuvântul "haltere". După fiecare expunere, subiecţii trebuiau
să redea prin desen stimulul prezentat. S-a constatat că aceştia deformează stimulul în sensul asocierii
imaginii orientate de către stimulul verbal la percepţia reală. Acest efect s-a obţinut ca urmare a
"coincidenţei" dintre anumite particularităţi ale stimulului exterior cu starea de set formată prin cuvintele
pronunţate. R. Shepard şi J. Metzler (1971), R. Shepard şi S. Judo (1976) montează un experiment mult
mai subtil. Subiectul este amplasat în faţa unui ecran de televizor pe care apar figuri geometrice de forme
variate, sintetizate de un ordinator (asamblări de cuburi în relief), care urmau a fi comparate două câte
două. Este vorba de acelaşi ansamblu, însă văzut din unghiuri diferite. Subiecţii nu întârzie să afirme că
este vorba de acelaşi obiect, că unul se deduce din altul printr-o rotare, ele fiind congruente. Totuşi, pentru
a-şi da seama de acest lucru este necesar un timp oarecare, măsurat de experimentator prin varierea
unghiurilor de rotare a cuburilor. S-a constatat că atunci când unghiul de rotaţie este mic şi timpul de
reacţie este scăzut, şi invers – el creşte proporţional cu creşterea unghiului de rotare a cuburilor.
Autorii consideră că determinarea identităţii formelor are loc ca urmare a unei rotaţii mentale pe
care o fac subiecţii, în spaţiul tridimensional. Imaginea mentală a subiectului se comportă ca şi când ar
poseda o ,,rigiditate fizică" şi chiar o viteză de rotaţie măsurabi1ă. Experimentul evidenţiază rolul relaţiei
dintre interior şi
exterior, dintre percepţie şi reprezentare. Contează, deci, nu numai percepţia actuală (imaginea primară),
ci şi capacitatea de a opera în plan mintal cu ea. Predominanţa unora sau altora dintre cele trei categorii de
factori sau coincidenţa lor se soldează cu apariţia şi punerea în funcţiune a următoarelor tipuri de
comportamente perceptive: a) comportamentele de detectare şi diferenţiere adecvată a însuşirilor
stimulilor (care depind predominant de natura stimulului); b) comportamente oscilatorii sau deformante
(dependente mai ales de condiţiile interne ale subiectului) care duc la iluzii, imagini deformate ale
38
obiectelor; c) comportamente corective ce constau în menţinerea invarianţei imaginii, chiar şi în condiţiile
unor variaţii ale însuşiri lor obiectului stimul; d) comportamente de clasificare a obiectelor bazate pe
raportarea lor la diferite categorii de obiecte, pe baza unui referenţial (obiecte mici sau mari, grele sau
uşoare etc.);
e) comportamente de identificare categorială, când la sfârşitul procesului perceptiv vom întâlni nu
însuşirile fizice ale obiectului ci un semn totalizator, adică cuvântul (este un măr, este o maşină etc.). Tot
ca urmare a acţiunii corelate a celor trei categorii de factori asistăm şi la elaborarea formelor complexe ale
percepţiei (percepţia spaţiului, timpului, mişcării), ca şi la diferenţierea lor interioară. De pildă, percepţia
tridimensională, în relief implică perceperea volumului, distanţei, profunzimii.

4.3. Formele complexe ale percepţiei

Percepţia spaţiului se realizează ca percepţie a formei, mărimii, distanţei, direcţiei şi profunzimii.
Aceste forme complexe ale percepţiei pot fi reunite şi ordonate în două categorii majore: spaţiul
bidimensional şi cel tridimensional.
În percepţia formei şi a mărimii obiectelor se îmbină mecanismele recepţiei vizuale asociate cu
experienţa tactilo-kinestezică. Analizatorul vizual are rolul predominant integrând informaţia vizuală cu
cea tactilă şi cea kinestezică. Forma şi mărimea obiectelor sunt percepute atât direct în baza explorării
vizuale şi tactilo-kinestezice dar mai ales indirect în baza experienţei şi prin raportarea la etaloane de
mărime şi formă. În acest caz acţionează constanţa perceptivă care permite elaborarea unei imagini
adecvate, corecte în condiţiile în care se modifică distanţa sau poziţia obiectelor. În percepţia spaţiului un
rol important îl are sistemul de coordonate ce presupune integrarea orizontalei cu verticala gravitaţională.
Percepţia spaţiului tridimensional, a volumului obiectelor, a profunzimii presupune în cel mai înalt grad
combinarea între abordarea directă bazată pe informaţia de tip senzorială şi abordarea indirectă bazată pe
evaluările conceptuale şi experienţa subiectului. În percepţia volumului un rol deosebit îl prezintă o serie
de indici proprii spaţiului perceptiv: luminozitatea, unghiul de incidenţă al luminii, raportul dintre lumini
şi umbre, poziţia, amplasarea obiectului. Disparitatea binoculară are şi ea un rol semnificativ în percepţia
volumului. Disparitatea se datorează modului în care este captat obiectul cu fiecare dintre cei doi ochi.
Unghiurile vizuale ale celor doi ochi se intersectează şi permit receptarea obiectului simultan din unghiuri
diferite.
Distanţa este percepută prin integrarea următoarelor mecanisme: obiectele amplasate la orizontală
par mai îndepărtate iar atunci când sunt privite pe verticală par mai îndepărtate; cu cât proiecţia retinală
este mai mică cu atât obiectul pare mai îndepărtat; obiectele localizate pe un fond cu textură mai fină par
mai îndepărtate decât cele localizate pe un fond cu textură mai grosieră; obiectele mai apropiate tind să
ecraneze obiectele mai îndepărtate; obiectele aflate la distanţe mai mari capătă o nuanţă cromatică bleu
spre violet; distanţa plină pare mai mare decât spaţiul gol; absenţa umbrelor afectează perceperea
profunzimii; contrastul de lumină şi de culoare influenţează perceperea distanţei şi a profunzimii;
obiectele cu luminozitate mai mică par mai îndepărtate; perspectiva liniară – mărimea retinală a
dimensiunilor longitudinală este invers proporţională cu pătratul distanţei faţă de subiect; mişcarea
aparentă a obiectelor depinde de mişcările capului sau ale ochilor; obiectele mai apropiate par să se mişte
mai repede decât cele îndepărtate.
Percepţia mişcării are la bază atât mecanisme ale percepţiei directe cât şi mecanisme ale percepţiei
indirecte. Mecanismele percepţiei directe vin să susţină ideea că mişcarea obiectelor este accesibilă privirii
umane într-o manieră directă, chiar şi în absenţa reperelor. Cea mai bună dovadă o constituie capacitatea
privirii umane de a recepta deplasarea unui stimul luminos în întuneric în absenţa oricărui reper. La bază
sunt mecanismele retiniene şi legea postefectului: deplasările succesive ale stimulului sunt receptate punct
cu punct pe retină iar excitaţia fiecărei celule retinale se menţine un timp foarte scurt ca postacţiune
activând următoarele celule retinale. Această „dâră” excitatorie corespunde vitezei obiectului. La viteză
mare dâra excitatorie este mai lungă decât la viteză mică. Mecanismele percepţiei indirecte a mişcării ţin
de implicarea reperelor şi a experienţei perceptive a subiectului. J. Piaget a demonstrat că percepţia vitezei
este condiţionată de dezvoltarea structurilor operatorii ale inteligenţei. În cea mai mare parte copiii tind să
39
perceapă viteza într-o manieră ordinală: obiectele aflate în mişcare pe prima poziţie sunt considerate ca
având o viteză mai mare decât cele aflate în poziţiile următoare. Se constată că în percepţia vitezei
capacităţile omului sunt destul de limitate. Experienţa omului în deplasare şi mişcare este condiţionată de
calitatea sa de fiinţă terestră. Astfel, oamenii tind să perceapă relativ corect viteza în limite destul de
restrânse: vitezele foarte mici sau foarte mari sunt percepute eronat.
Percepţia timpului are la bază în special mecanisme de procesare indirectă ceea ce sugerează
complexitatea acestei forme. Experienţa directă, nemijlocită a percepţiei timpului are la bază informaţia
senzorială oferită de către analizatorul auditiv şi cel tactilo-kinestezic datorită faptului că aceşti analizatori
realizează o procesare succesivă a informaţiilor astfel încât subiectul dobândeşte în timp capacitatea de
evaluare a succesiunii evenimentelor şi în baza acestui tip de experienţă. Dar, după cum arătam mai sus,
mecanismele percepţiei indirecte sunt fundamentale şi ele implică participarea unui întreg sistem de repere
cum ar fi: mişcarea astrelor, succesiunea zi-noapte, succesiunea anotimpurilor sau utilizarea unor mijloace
artificiale de măsurare a timpului. Perceperea nemijlocită a timpului este extrem de limitată şi ea se reduce
la câteva sutimi de secundă până la maximum 2-3 secunde. Foarte rapid perceperea timpului implică
mecanisme mnezice şi reprezentarea timpului trecut. Prezentul psihologic este un punct infinitezimal
suspendat între trecut şi viitor. De aceea se poate spune că timpul este în cea mai mare măsură trăit şi mai
puţin perceput. Drept dovadă, intervalele de timp pline, încărcate de activităţi sunt percepute ca fiind mult
mai scurte decât intervalele de timp lipsite de activităţi. În general timpul trece greu în condiţii de
activităţi plictisitoare, lipsite de interes.

.4 Legile percepţiei

Faptul că percepţiile dispun de o serie de legităţi a fost cel mai bine argumentat şi demonstrat,
experimental, de către gestaltism, orientare psihologică care a apărut ca o reacţie împotriva asocia-
ţionismului, concepţie simplistă şi empiristă ce considera percepţiile ca rezultat al asocierii senzaţiilor. În
locul elementelor este în pus întregul, în locul asociaţiei este pusă structura dinamică polivalentă.
Obiectele sunt mai mult decât nişte multiplicaţii haotice, rară formă, neintegrate în structuri. Forma totală,
întregul (gestaltul) este nu rezultatul sintezei, ci un fapt primar, un produs al organizării, iar organizarea,
procesul care duce la gestalt. Reprezentanţii gestaltismului (W. Kohler, M. Wertheimer, K. Koffka),
consideră percepţia ca fiind o formă, primordial în ea este întregul, elementele (senzaţiile), neavând o
existenţă reală, independentă. Percepţia trebuie tratată, de aceea, după legile formei şi nu după legile
asociaţiei.
Experienţa perceptivă a individului are tendinţa de a se organiza în ansambluri integrale în funcţie
de o serie de legi. Cele mai importante sunt:
a) legea proximităţii (elementele apropiate sunt percepute ca
aparţinând aceleaşi forme);
b) legea similarităţii (elementele asemănătoare sunt percepute ca aparţinând aceleiaşi forme);
c) legea continuităţii (elementele orientate în aceeaşi direcţie tind să se organizeze într-o aceeaşi
formă);
d) legea simetriei (figurile care au una sau două axe simetrice constituie forme "bune" şi sunt
percepute mai uşor);
e) legea închiderii (percepţia evită pe cât posibil interpretările echivoce care conduc la trasee
incomplete, dimpotrivă, ea are tendinţa de a fi prinsă într-o configuraţie închisă, bine delimitată, dovedind
o mare stabilitate; în sens larg, închiderea este înţeleasă ca tendinţă de a evita lacunele într-o activitate
perceptivă sau intelectuală). Datorită intrării în funcţiune a acestor legi, chiar elementele obiective
disparate ale câmpului stimulator tind să formeze o structură unitară, echilibrată după o serie de parametri
(culoare, mărime, dispoziţie spatio-temporară etc.). întotdeauna percepţiile tind spre o "bună formă",
pregnanţa acesteia din urmă rezultând din relaţionarea particularităţilor câmpului perceptiv cu cele ale
subiectului. O mare importanţă o are valoarea, tăria, forţa factorilor ce intră în interacţiune. Dacă factorii
externi sunt slabi, iar cei interni puternici, atunci forma se realizează pe baza principiilor coeziunii. În
situaţia opusă, forma bună apare prin segregarea câmpului perceptiv extern. Izomorfismul dintre
elementele constitutive şi cele interne ale organismului asigură o "bună formă".
Nenumăratele investigaţii care au fost întreprinse de diverşi cercetători au arătat că legile percepţiei
stabilite de gestaltişti nu sunt universal valabile, aşa cum credeau aceştia. Forgus, de exemplu, arată că
40
deşi este greu ca aceste legi să fie infirmate, ele nu acţionează în chip exclusiv. De asemenea, ele nu intră
în funcţiune brusc, ci se află într-un proces de constituire. Hamstead (1900) dovedeşte că figurile slab
percepute în urma prezentării tahistoscopice câştigă în simetrie dacă sunt reproduse în desen. Rabbit
(1942) a evidenţiat prezenţa legii închiderii, lucrând cu triunghiuri lacunare, dar a demonstrat că ea
funcţionează numai atunci când lacuna este mică; dacă, dimpotrivă este mare nu mai are loc închiderea.
Exemplele ar putea fi înmulţite. Deşi gestaltismul are o serie de limite (a considerat întregul ca fiind
apriori, preexistent, atemporal, a ignorat sau subestimat rolul factorilor motivaţionali în percepţie, a
neglijat problema formării, devenirii percepţiei), nu-i mai puţin adevărat că el a contribuit la sesizarea
unor aspecte specifice percepţiei care îi acordă acesteia individualitate. Totodată, gestaltismul a constituit
o premisă pentru elaborarea unor legi mai generale ale percepţiei, cu o valabilitate nu doar pentru stimulii
artificiali cu care s-a lucrat (figuri geometrice), ci pentru obiectele reale cu însuşirile lor caracteristice.
Psihologia modernă distinge următoarele legi ale percepţiei:
a) Legea integralităţii perceptive exprimă faptul că percepţia creează conştiinţa unităţii şi
integralităţii obiectului, ea operează nu cu însuşiri izolate ale obiectelor, ci cu obiecte unitare. Gradul de
elaborare a unităţii perceptive poate fi pus în evidenţă prin rapiditatea percepţiei sau prin rezistenţa
imaginii perceptive fie la modificarea obiectelor, fie la eliminarea unor elemente ale acestora.
b) Legea structuralităţii perceptive arată că însuşirile obiectului numai împreună, organizate şi
ierarhizate creează efecte de percepţie; totodată, ea relevă faptul că nu toate însuşirile obiectului sunt la fel
de importante pentru perceperea lui, ci, cu deosebire, cele care dispun de cea mai mare concentrare
informaţională. Înregistrarea traseelor vizuale, în percepţia unor obiecte, relevă această caracteristică.
c) Legea selectivităţii perceptive este expresia caracterului activ al omului în timpul perceperii, al
faptului că nu toate obiectele sunt percepute - ci doar unele, nu toate însuşirile obiectului - ci doar o parte a
acestora, în acord cu forţa lor senzorială sau cu semnificaţia lor pentru individ. Selectivitatea, dacă este
bine făcută, ne poate duce până în pragul esenţializării; dacă nu, se poate asocia fie cu sărăcirea, fie cu
deformarea percepţiei.
d) Legea constanţei perceptive constă, aşa după cum arătam, în menţinerea invarianţei imaginii,
chiar şi atunci când există variaţii ale obiectului perceput; dacă imaginea perceptivă şi-ar schimba valoarea
la cea mai mică şi neînsemnată variaţie a însuşirilor obiectului-stimul şi a poziţiei lui în câmpul perceptiv,
atunci diferenţierea şi identificarea lui ar fi mult mai îngreunate.
f) Legea semnificaţiei semnalează faptul că se percep mai bine, rapid şi corect obiectele care au o
anumită valoare, semnificaţie pentru subiect decât cele indiferente.

REPREZENTAREA
1. Delimitări conceptuale

Activitatea umană nu s-ar putea desfăşura dacă n-ar exista posibilitatea desprinderii de concret, de
prezent, de "aici şi acum", dacă omul nu ar dispune şi de capacitatea de a opera mintal cu obiectul în lipsa
lui. Procesul psihic, care permite acţiunea mintală cu obiectul în absenţa lui, dar cu condiţia ca aceasta
să fi acţionat cândva asupra organelor noastre de simţ poartă denumirea de reprezentare.
Proces complex, reprezentarea a suscitat atitudini contradictorii. Unii autori au exagerat locul şi
rolul ei în sistemul psihic. Hypolitte Taine considera imaginea (respectiv reprezentarea) ca fiind celula
întregului sistem psihic. Herbart credea că reprezentarea este elementul constitutiv al psihicului, materialul
esenţial pentru toate construcţiile asociative. Gândirea era, după el, o asociere de reprezentări,
afectivitatea, un produs al "ciocnirilor" dintre reprezentări. Alţi autori au manifestat atitudini reducţioniste
şi de subapreciere a rolului reprezentării în viaţa psihică.
Cel mai adeseori a fost redusă la percepţie şi considerată ca simplă prelungire a ei prin acte
cvasimecanice de memorie. Ziehen o vedea ca o "senzaţie redusă ", ca un vestigiu senzorial, ca
reactualizare de engrame perceptive. Raportarea reprezentării la gândire s-a soldat fie cu subaprecierea
rolului ei (Galton, de exemplu, era de părere că noţiunile, ca instrumente esenţiale ale gândirii, se
formează prin simpla suprapunere şi contopire a imaginilor), fie cu subaprecierea valorii ei (Binet şi
reprezentanţii şcolii de la Wurzburg, formulând teoria "gândirii fără imagine "). În cel mai bun caz, era
considerată ca un auxiliar al gândirii. Dacă asemenea reducţii şi absolutizări sunt explicabile pentru trecut,
pentru începuturile psihologice, astăzi, ele devin de neînţeles. Psihologia cognitivă, în loc să aducă unele
41
clarificări, a antrenat, dimpotrivă, o multiplicitate de sensuri ale conceptului de reprezentare, însoţită de o
anumită ambiguitate. La o conferinţă asupra biologiei învăţării, care a avut loc în 1984, Marler şi Terrace
au diferenţiat trei sensuri psihologice ale reprezentării şi alte trei neurobiologice. Reprezentările
comportamentale erau definite de ei ca stimuli generaţi de organism, iar prin extensie, ca răspuns al
organismului în absenţa stimulului. Reprezentările neuronale erau înţelese ca integrări nervoase ale
stimulului prezent sau ca informaţie stocată. La un alt simpozion pe tema Comportament,
cogniţie,conştiinţă, care a avut loc la Lisabona în 1985, în discursurile psihologilor au apărut nenumărate
sensuri ale conceptului de reprezentare.
Astfel, Vauclair (1987) reia prima accepţiune la care ne-am referit mai sus, definind reprezentarea
ca fiind" capacitatea organismului de a produce un răspuns în absenţa unui stimul exterior" (p. 67).
Altfel spus, arată autorul, organismul este capabil de a-şi reprezenta o proprietate a unei experienţe
anterioare, care îi serveşte drept indiciu pentru a alege răspunsul adecvat. Le Ny (1987) preferă o definire
psihologică, cognitivă a reprezentărilor. Acestea sunt considerate a fi "un fragment de informaţii
structurate, stocate, existente, în principiu, în memoria subiectului; perceptele, semnificaţiile cuvintelor,
noţiunile sau conceptele, cunoştinţele fiind clase de reprezentări " (p. 165). El se referă la reprezentările
mentale, cognitive, aflate în "capul" subiectului şi nu la cele de pe hârtia logicianului, matematicianului,
informaticianului, la cele de lungă durată şi nu momentane, la cele care dispun de posibilitatea de a fi
conştiente, chiar dacă nu sunt întotdeauna. După opinia lui Le Ny, structura dominantă a reprezentărilor
este propoziţională, ceea ce nu exclude figurativitatea lor. Importantă este, după autorul francez şi
capacitatea reprezentărilor de a regla comportamentul; ele se manifestă în comportament prin intermediul
căruia pot fi cunoscute. Cum însă definiţia dată avea un caracter restrictiv, la sfârşitul simpozionului Le
Ny a fost nevoit s-o lărgească. Reprezentarea este "un ansamblu structurat de simboluri, care întreţine -
separat sau prin grupuri - o relaţie biunivocă de corespondenţă cu universul" (idem). Această definiţie
generală, ne asigură el, este valabilă pentru psihologi, logicieni, neurobiologici, lingvişti ca şi pentru
inteligenţa artificială. Alţi autori (Bronckart şi Vauclair, 1986) definesc reprezentările prin opoziţie cu
comunicarea ca " un proces cu finalitate individuală prin care un organism îşi structurează cunoaşterea
sa în cadrul interacţiunilor cu mediu, sub forma substitutelor interne (indici, imagini) sau externe
(simboluri, semnale)". După cum observăm, se reactivează ideea reprezentării ca substitut şi se introduce
ideea existenţei unor reprezentări interne şi a altora cu suport extern. Includerea unor elemente într-o
categorie sau alta este arbitrară, deoarece se ştie că există şi indici şi imagini externe sau care sunt, cel
puţin la origine, externe. Spre deosebire de Le Ny, reprezentarea nu mai apare ca un fragment de
informaţii structurate, ci ca un proces prin care organismul îşi structurează cunoaşterea. Diferenţe între
autori există şi în ceea ce priveşte considerarea reprezentărilor ca fiind specific umane sau comune pentru
om şi animal. Marc Richelle (1987) ne atrage atenţia că în această privinţă s-au conturat două tendinţe.
Unii autori interpretează reprezentările într-un sens restrictiv, ca fiind specifice organizărilor mintale
complexe ale omului, vorbindu-se chiar de existenţa unui ,,monopol uman" în definirea lor; alţii din
contră, definesc într-un sens extensiv, ca fiind valabile pentru organismele, inclusiv pentru calculatoare.
Ca ilustrare pentru prima tendinţă, se citează numele etnologului american D. Griffin (1981, 1984), care
nu utilizează deloc termenul de reprezentare în cărţile sale, acesta nefigurând nici în indexul final, pentru
cea de a doua, numele lui A. Dickinson (1980) şi D. Marr (1982) care lărgesc câmpu1 cognitivului dincolo
de limitele organismelor vii (Richelle, 1987, p. 196-198).
Aceste neconcordanţe se datorează, după opinia noastră, naturii contradictorii a reprezentării.
Într-adevăr, ea îşi are începutul în percepţie, dar se extinde până la nivelul conceptelor abstracte. Sub
raportul conţinutului, ea se apropie de percepţie (reflectă însuşirile concrete ale obiectelor şi fenomenelor)
prin mecanismul operaţional ea se apropie de gândire. Prin nivelul ei de organizare, depăşeşte percepţia,
situându-se pe o treaptă superioară pe scara izomorfismului dintre sursă şi modelul informaţional. Din
punctul de vedere al discursului, reprezentarea este inferioară discursivităţii, nedispunând de capacitatea
de departajare secvenţială şi de integrare a secvenţelor în flux. În aceste condiţii, nu este greu să înţelegem
de ce ea a fost definită ca fiind" conţinutul mintal al unui act de gândire care restituie simbolic un lucru
absent, care apropie un lucru depărtat, particularitate importantă care îi asigură aptitudinea de a fuziona
perceptul şi conceptul şi caracterul său figural" (Jodelet, 1988, p. 362). Natura contradictorie a
reprezentării se datorează şi absenţei actuale a obiectului, ceea ce face ca în imaginea mintală să pătrundă
o serie de aproximări, dar să se realizeze mai larg generalitatea. Reprezentările nu vor mai reflecta toate
însuşirile obiectului (ca în percepţie), ci pe cele mai importante. Ele presupun o prelucrare a informaţiilor
42
furnizate de obiecte, o selectare a informaţiilor cu un grad mai mare de generalitate, o închegare a lor în
structuri şi sisteme stabile de imagini. Putem spune că reprezentarea nu este o percepţie trecută şi
reprodusă, ci o percepţie trecută prelucrată, îmbogăţită şi chiar reelaborată şi abia apoi reprodusă. În
sfărşit, natura contradictorie a reprezentărilor provine şi din faptul că deşi se încadrează în categoria
proceselor cognitiv-senzoriale, fac trecerea dintre senzorial şi logic. Tocmai de aceea au şi fost denumite
"staţii intermediare între senzorial şi logic". Consecinţa acestui fapt este că în structura lor vom întâlni pe
de o parte, caracteristici ale proceselor senzoriale de cunoaştere, iar, pe de altă parte, o serie de
caracteristici care fără a fi ale proceselor logice, raţionale de cunoaştere, le vor anticipa şi prefigura pe
acestea.

2. Caracterizarea psihologică a reprezentării

a) Conţinutul informaţional. Multă vreme reprezentarea a fost considerată ca fiind un dat nemijlocit,
indivizibil al conştiinţei, o creaţie pur subiectivă a individului. Această poziţie deschidea larg porţile
indeterminismului. Chiar unele dintre definiţiile date mai înainte (vezi Marier, Terrace, Vauclair) au
conotaţii de acest fel. În fapt, reprezentarea este determinată de realitatea înconjurătoare. Spre deosebire
de percepţie, a cărui conţinut informaţional îl constituie însuşirile, dar exterioare, fenomenale, accidentale
ale obiectelor şi fenomenelor, conţinutul informaţional al reprezentării este format tot din însuşirile
concrete ale obiectelor însă mai importante mai caracteristice pentru obiect. Filosofia susţine că "esenţa se
fenomenalizează", se "proiectează în fenomen". Aceasta permite ca odată cu surprinderea fenomenalului
să se surprindă implicit şi esenţa obiectului. Am putea considera că reprezentarea oglindeşte fenomenalul
îmbibat de esenţă. Iar prin faptul că ea reuşeşte să descifreze ceea ce este caracteristic pentru un obiect sau
chiar pentru o clasă de obiecte, pregăteşte saltul spre esenţial ca apanaj al gândirii.
b) Forma ideal-subiectivă. Conţinutul informaţional se transpune în interioritatea subiectivă a individului
sub formă de imagini. Existenţa acestora a fost evidenţiată prin intermediul unor experimente din care
foarte sugestiv este cel al lui S. Kosslyn (1980), care cerea subiecţilor să exploreze mental o insulă. Mai
întâi subiecţii sunt puşi să deseneze o insulă cu toate accesoriile (plajă, bărci, stânci, cocotieri, vestiare
etc.). Apoi, desenul este acoperit şi se solicită subiectului să facă o călătorie imaginară pe insulă, pornind
de pe plajă. Experimentatorul pronunţă cuvântul "cocotier", iar subiectul trebuie să cerceteze, mental,
locul unde se află aceasta şi când îl găseşte apasă pe buton. Se măsoară timpul care trece între pronunţia
cuvântului şi apăsarea butonului. Se procedează la fel cu toate elementele aflate pe plajă.
Experimentatorul stabileşte un fapt remarcabil. Durata explorării mintale variază într-o manieră
proporţională cu distanţa reală dintre punctele marcate pe desen. Se presupune că desenul mental conţine
aceeaşi informaţie ca şi desenul real. Aceasta îl face pe Chagneux (1983) care comentează experimentul,
să exclame: "Materialitatea imaginilor mentale nu poate fi
pusă la îndoială" (p. 176). După opinia noastră, experimentul demonstrează nu materialitatea imaginilor,
ci doar existenţa lor, imaginile nefiind materiale ci ideal-subiective. Ebbinghaus, studiind comparativ
imaginea perceptivă cu cea apărută în reprezentare, arată că aceasta din urmă este: 1) mai ştearsă, palidă,
cu vivacitate şi claritate reduse; 2) mai instabilă, fluctuantă, apărând şi dispărând cu repeziciune; 3) mai
fragmentară, lacunară, lipsind din ea multe amănunte. Aceste caracteristici sunt puse de psihologul
german pe seama lipsei actuale a obiectului. Chiar dacă ar fi aşa, nu se poate să nu luăm în considerare şi
alţi factori. De exemplu, vivacitatea redusă s-ar putea datora numărului de percepţii care a stat la baza
formării reprezentării, semnificaţiei (mare sau mică, acordată de subiect), trăsături lor de personalitate ale
subiectului, particularităţilor sistemului verbal ale acestuia prin care se diminuează semnificaţia unor
elemente. Instabilitatea reprezentării s-ar putea datora semnificaţiei elementelor componente ale imaginii
(fluctuante fiind tocmai cele care au semnificaţie redusă), evocări repetate sau accidentale a lor (cele
evocate mai rar şi accidental vor fi mai fluctuante). Caracterul fragmentar al imaginii n-ar fi exclus să se
datoreze slăbiciunii momentane a sistemului nervos sau efortului selectiv al psihicului. Este foarte
probabil să fie aşa deoarece cercetările moderne au evidenţiat prezenţa aproximativa aceloraşi
caracteristici. De exemplu, s-a dovedit, experimental, că cele mai multe reprezentări abia se situează la
nivelul la care se află imaginile primare dobândite în situaţiile critice (minimum sensibile). De asemenea,
s-a remarcat că nuanţele cromatice sunt reduse la tonuri fundamentale, producându-se polarizarea spre
capetele spectrului. Caracterul fragmentar a fost interpretat ca deficit de integralitate, paliditatea şi
fluctuanţa, ca deficit de constanţă. Totodată, cercetările modeme au evidenţiat şi alte câteva fapte mult mai
43
semnificative decât cele de mai sus. Unul dintre ele este acela că diverse caracteristici ale percepţiei se
realizează maximal tocmai în cadrul reprezentării. De pildă, detaşarea obiectului de fond apare la nivelul
reprezentării ca o conservare a obiectului şi estompare a fondului, în minte imaginea obiectului apărând ca
într-un spaţiu vid, fapt care echivalează, după opinia cercetătorilor, cu o radicalizare a legii selectivităţii.
Apoi, contururile,figura, structura generală se degajă de restul detaliilor, de substanţa modelului originar,
acesta nefiind altceva decât un proces de schematizare. în sfârşit, în reprezentare nu se redau dimensiunile
absolute ale obiectelor, ci doar cele relative şi medii (obiectele de mărimi diferite sunt vizualizate la
dimensiuni comune, mijlocii, şi cam la aceeaşi distanţă faţă de subiect, chiar dacă în realitate ele se află la
distanţe diferite) ceea ce echivalează cu standardizarea planului de proiecţie. Toate aceste rezultate arată
cel puţin două lucruri: 1) reprezentarea este o concepţie pe jumătate realizată, deoarece explorează urmele
obiectelor şi nu obiectele ca atare; 2) reprezentarea obţine performanţe ce nu sunt accesibile percepţiei,
apropiindu-se, prin ele, de gândire. Aşadar, putem considera că deficitul reprezentării, în raport cu
percepţia, este în avantajul reprezentării, apărând în cele din urmă, ca o condiţie absolut necesară pentru
deplasarea acesteia spre o imagine mai generalizată. La cele de mai sus trebuie adăugat încă un fapt: nu
întotdeauna imaginile din reprezentări sunt mai palide, mai instabile sau mai fluctuante.
Cercetările au probat că dacă reprezentările corespund unor motivaţii puternice, unui scop
fundamental al individului, atunci ele pot fi neobişnuit de strălucitoare, bogate şi stabile, ajungând la
fixaţie obsesională. Imaginile palide şi fugitive îşi depăşesc acest statut de îndată ce sunt încadrate în
structurile psihocomportamentale complexe ale individului, dintre care cele motivaţionale sunt esenţiale.
Iată de ce opinăm, alături de Paul Popescu-Neveanu, că descrierea şi caracterizarea reprezentărilor prin
raportarea lor la percepţie este neconcludentă. Concomitent cu această raportare trebuie relevată şi
ascendenţa ei spre gândire şi simbolizare, trebuie luate în considerare şi alte funcţii specifice reprezentării.
La cele trei caracteristici ale imaginii din reprezentare, stabilite de Ebbinghaus, trebuie neapărat adăugată
o a patra şi anume, caracterul ei generalizat, care este, de fapt, esenţială, celelalte trei apărând doar ca
implicaţii, ca momente sau condiţii tranzitorii ale reprezentării.
Generalizarea în reprezentare este prezentă chiar de la nivelul psihicului animal care generalizează
experienţa repetată şi reuşită, conservând, în imagini, acele proprietăţi ale obiectelor care se leagă direct
de satisfacerea trebuinţelor biologice. La om, generalizarea este determinată de legile vieţii sociale, în
imagine pătrunzând însuşirile care au importanţă pentru practica socială, care servesc ca model al funcţiei
sociale a obiectului, în reprezentare sunt generalizate aşa-numitele însuşiri funcţionale ale acestuia care
exprimă utilitatea lui socială. Caracterul generalizat al reprezentării se exprimă şi în faptul că ele
înlocuiesc mai multe obiecte de acelaşi fel, fapt care a permis considerarea lor ca simboluri "de primă
instanţă", noţiunile fiind simboluri prescurtate "de ordinul doi". Fixarea semnificaţiei sociale a obiectelor
în cuvinte, în semne constituie o nouă etapă în generalizarea reprezentărilor. Semnificaţia socială este
semnalizată nu numai de situaţia obiectului, ci de însuşi semnul care denumeşte această situaţie. Faptul că
reprezentarea este fixată în cuvinte, permite: 1) conştientizarea ei, ca urmare organizarea şi sintetizarea ei
în sisteme stabile închegate; 2) apariţia unor reprezentări comune pentru mai mulţi oameni; 3) abstragerea
ei de situaţia concretă, fapt care o plasează ca o verigă de legătură şi de trecere spre logic. Prin gradul său
de generalitate, reprezentarea apare, în raport cu percepţia, ca un proces superior, calitativ nou, cea mai
înaltă imagine senzorială. Imaginea rămâne forma ideal subiectivă, specifică reprezentărilor. Din acest
punct de vedere, nu suntem de acord M. Denis (1979) care arată că în psihologia cognitivă trebuie făcută o
distincţie între imagine şi reprezentare, imaginea fiind considerată doar un gen, o speţă de reprezentări,
alături de reprezentările limbajului, a relaţiilor.
c) Mecanisme. Prin natura lor, reprezentările nu sunt simple copii ale percepţiilor din trecut, reproduceri
pasive ale acestora, ci rezultatul unor prelucrări şi sintetizări, ale unor combinări şi recombinări, ale
însuşirilor senzoriale, fapt care permite reţinerea şi amplificarea anumitor însuşiri, estomparea şi
eliminarea altora. Secenov le definea ca fiind ansambluri medii de percepţii diferenţiate, deoarece nu se
reţin toate însuşirile obiectelor, ci doar cele care se repetă şi sunt comune pentru mai multe obiecte şi
fenomene. Selecţia însuşirilor nu se realizează întâmplător, ci reflectă semnificaţia acordată de subiect
acestor însuşiri sau semnificaţia obiectivă pe care o au ele în raport cu practica socială. Mecanismul
esenţial, care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor, este cuvântul. El asigură structurarea
lăuntrică a elementelor reprezentării; organizează reprezentările în sisteme, le fixează în conştiinţa
individului, contribuie la creşterea caracterului generalizat, ceea ce face ca reprezentarea să fie purtătoarea
unui sens. Mecanismele la care ne-am referit (prelucrarea percepţiilor anterioare, selecţia însuşirilor,
44
cuvântul) nu acţionează în vid ci în consens cu activitatea individului uman. Cu cât omul acţionează mai
mult cu obiectele, cu atât acestea sunt mai pregnant raportate la necesităţile lui, ca urmare probabilitatea
formării unor reprezentări clare, corecte, intense creşte. Acţiunea este cea care fixează şi face posibilă
evocarea reprezentărilor. De altfel, s-a demonstrat că reprezentarea mintală a unei mişcări este însoţită de
micromişcări, iar dacă mâna este împiedicată să execute aceste mişcări (prin anestezie locală sau prin
antrenarea ei în alte tipuri de mişcări, cum ar fi, de pildă, efectuarea unor mişcări sacadate), se împiedică
şi apariţia reprezentărilor. Tot acţiunea este cea care obligă la accentuarea selectivităţii, ceea cea
echivalează cu un proces primar de abstracţie. În sfârşit, acţiunea determină o condensare congruentă a
informaţiei, fapt echivalent unei generalizări intuitive; prin construcţiile sale mintale, subiectul se poate
apropia de toate situaţiile analoage posibile, depăşind astfel situaţiile singulare. Că aşa stau lucrurile ne
este pus în evidenţă de faptul că reprezentările nu sunt posibile decât dacă acţiunile senzorio-motorii şi
acţiunile verbale au fost interiorizate, prin intermediul lor fixându-se schemele de evocare şi facilitându-se
reglarea conştientă. Tocmai de aceea acţiunea a fost denumită "mediul de incubaţie al reprezentărilor"
(Popescu-Neveanu, 1977).

3. Proprietăţile reprezentărilor

a) Figurativitatea. Reprezentările redau ceea ce este tipic pentru un obiect, caracteristicile cu cea mai mare
încărcătură şi saturaţie informaţională. Ele se eliberează de anumite elemente particulare ale obiectelor,
devenind un fel de portret rezumativ al acestora sau ale unei clase întregi de obiecte. Imaginea obiectelor
devine reprezentativă pentru ceea ce acestea au comun în structura lor concretă. Oricât de accentuată ar fi
schematizarea şi generalizarea, coerenţa şi congruenţa obiectului individual se păstrează în timp ce ideea
gravitează spre abstract, reprezentarea rămâne cantonată în configuraţiile obiectuale.
b) Operativitatea. Această proprietate este cel mai bine surprinsă de Piaget, care defineşte reprezentarea
ca reconstrucţie operatorie. În realizarea ei sunt implicate mecanisme de asociere prin asemănare şi
contiguitate, de contrast, motricitatea şi mai ales ideomotricitatea. Reprezentarea dă posibilitatea
simultaneizării succesivului (prin prescurtări şi comprimări), dar şi redevelopării într-o cinematică
imagistică (a transformării simultaneităţii într-o succesiune coerentă). Acest lucru nu se poate realiza decât
în prezenţa operaţiilor intelectuale şi ale limbajului exterior.
c) Panoramizarea. B. F. Lomov arată că reprezentarea presupune îmbinarea în imaginea mintală a unor
dimensiuni ce nu pot fi percepute decât succesiv. De exemplu, un cub, indiferent din ce parte ar fi privit,
nu poate fi perceput decât ca având trei feţe, în reprezentare însă, datorită coordonării şi aglutinării
informaţiilor, acesta va fi "văzut" cu toate feţele sale. Se pare că aceasta este limita superioară a
performanţelor posibile în reprezentare în afara acestor proprietăţi există şi altele. Astfel, Denise Jodelet
(1988), enumeră: caracterul integrat; capacitatea de a reuni sensibilul cu ideea, perceptul cu conceptul;
caracterul simbolic şi semnificativ (strâns legat de cel figurativ), caracterul constructiv; caracterul
autonom şi creativ; caracterul social.

4.Clasificarea şi rolul reprezentărilor în cunoaştere

Reprezentările pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere. Astfel, după analizatorul
predominant, ele pot fi vizuale, auditive, kinestezice, gustative, vestibulo-vibratoare-viscerale etc.; după
tipul de activitate în care sunt implicate, pot fi: artistice, literare, muzicale etc.; după gradul lor de
generalitate, se împart în: individuale şi generale; după procesul psihic în cadrul căruia se realizează sunt
reprezentări ale memoriei şi reprezentări ale imaginaţiei, primele evocând fapte pe care le-am cunoscut
anterior, celelalte fapte pe care nu le-am perceput; după prezenţa sau absenţa intenţiei şi a efortului
voluntar, se împart în voluntare şi involuntare. În timp, o mare atenţie se acordă reprezentărilor sociale.
Introduse în literatura de specialitate de către E. Durkheim, reprezentările sociale (sau colective cum le
denumea el) au cunoscut o perioadă de eclipsă pentru ca în 1960 să fie redescoperite de psihologia socială
prin Serge Moscovici, care le înţelegea ca produse şi procese de elaborare psihologică şi socială a realului.
Ele sunt" o formă de cunoaştere specifică, de cunoaştere de sens comun" sau" o formă de gândire
socială". "Reprezentările sociale sunt modalităţi de gândire practică, orientată spre comunicare,
înţelegere, şi stăpânirea mediului social, material şi ideal" (Jodelet, 1988, p. 361). Există nenumărate

45
tipuri de reprezentări sociale: ale sănătăţii şi bolii, ale maladiilor mentale, copilăriei, vieţii profesionale
(Farr, 1988, p. 382).
Reprezentările joacă un mare rol în cunoaştere. Ele constituie punct de plecare, punct de sprijin,
material concret pentru majoritatea proceselor psihice. Astfel, ele pot completa noile percepţii,
constituie ,,materia primă" pentru gândire şi operaţiile ei, ca şi pentru imaginaţie. Procesele logice,
raţionale, fără acest suport intuitiv ar fi goale, seci, rupte de realitatea concretă. Apărute ca urmare a
relaţiei dintre subiect şi obiect, dintre organism şi mediu, reprezentările servesc ca instrumente (psihice)
de adaptare la realitate.
Prin caracteristicile lor, dar mai ales prin rolul lor, reprezentările apar în şirul proceselor de
cunoaştere nu doar ca un simplu moment, doar ca o treaptă, ca o etapă a contemplării vii, ci ca un rezultat,
un bilanţ al cunoaşterii, care pe deoparte sedimentează în ele toate achiziţiile de până acum ale
cunoaşterii, iar pe de altă parte, pregătesc şi deschid calea spre cunoaşterea logică raţională.

ROLUL REPREZENTĂRILOR ÎN FORMAREA HĂRŢILOR MENTALE

Psihologia tradiţională a fost acuzată pe bună dreptate că etichetează mecanismele psihice în loc să
le explice. Psihologia cognitivă, venind cu intenţia modelării mecanismelor cognitive şi a analizei
componenţiale a proceselor cognitive renunţă la paradigma facultăţilor. Gândirea, memoria, percepţia nu
mai sunt concepute ca facultăţi, capacităţi ci sunt considerate rubrici generale, concepte umbrelă care
acoperă populaţii eterogene de operaţii psihice. Mircea Miclea în Psihologia cognitivă propune o nouă
arhitectură a aistemului cognitiv, alcătuită din 4 componente:
1) reprezentări cognitive
2) structuri sau scheme cognitive
3) operaţii sau prelucrări cognitive
1) Reprezentări cognitive
Din punctul de vedere al psihologiei cognitive, reprezentările sunt expresii simbolice (descripţii) în
sistemul cognitiv a realităţii înconjurătoare din prelucrarea cărora se extrage informaţia despre această
realitate. Deci noţiunea de reprezentare trebuie înţeleasă mult mai larg, ca orice descripţie mentală,
simbolică a obiectelor din realitate. Principalele tipuri de reprezentări in opinia lui Miclea sunt: imaginile
sau reprezentările imagistice, expresiile lingvistice si continuturile semantice denumite reprezentări
lingvistice.
Reprezentările externe sunt constituite din orice semn, orice set de simboluri care reprezintă ceva
în absenţa acelui ceva. Semnul, simbolul, obiectul fizic pot fi re-prezentate (în sens de redate din nou) fie
sub forma unui desen sau a unei diagrame şi atunci vorbim despre reprezentări picturale fie sub forma
unor cuvinte si atunci ne referim la reprezentări lingvistice.

Reprezentările imagistice
O imagine reprezintă informaţia despre o configuraţie spaţială (configural information) nu şi
mărimea absolută a acestei configuraţii. De exemplu, figuri geometrice de mărimi diferite sunt considerate
asemenea. Un pătrat cu latura de un centimetru este reprezentat imagistic asemenea unui patrat cu latura
de 1 metru. Se codează poziţia relativă a obiectelor într-o configuraţie nu şi mărimea lor. În general se
consideră că această reprezentare surprinde dispunerea relativă a cel mult 5 obiecte. Codarea imagistică
conţine în mod implicit pe lângă informaţia figurală si informaţia categorială. (ex. Figura e un pătrat) şi
informaţii despre atributele ei (are laturile egale şi unghiurile drepte). Aceste informaţii sunt extrase din şi
pe baza prelucrării imaginilor. Deşi reprezintă direct ceea ce se află în lume, imaginile mentale nu sunt
picturale. Diferenţa rezidă din organizarea ierarhică a imaginilor mentale (o imagine poate fi compusă din
mai multe subimagini). Această ierarhizare determină aglutinarea subimaginilor: de exemplu avem
imaginea unei zebre dar nu surprindem concomitent numărul exact al dungilor sale negre. Dimpotrivă,
într-o pictură o subimagine are aceeaşi importanţă şi este concomitentă cu imaginea de ansamblu.
Reprezentarea lingvistică
Eficienţa codajului (reprezentării lexicale) ca şi a codajului (reprezentării imagistice) este context
specifică în funcţie de scopul urmărit. Uneori e mai eficient să codăm informaţia printr-un cuvânt alteori
46
printr-o imagine. Să ne închipuim de exemplu că avem în faţă o hartă şi în paralel o carte cu distanţele şi
formele de relief dintre oraşe. Identificăm reprezentări diferite din punct de vedere al formatului (lexical
sau imagistic) dar echivalente sub aspectul informaţiei codate.
Reprezentările diferite generează prelucrări diferite. De exemplu harta privilegiază opreaţii
geometrice, cartea cu distanţele facilitează operaţiile artimetice. Dacă vrem să aflăm că două oraşe se află
pe acelaşi meridian este mai eficient să apelăm la hartă decât la codajul lexical. Invers, când vrem să aflăm
distanţa dintre două oraşe e mult mai indicat să deschidem cartea decât să măsurăm pe hartă. Deci
eficacitatea reprezentărilor este în funcţie de scopul urmărit.
O grupare a reprezentărilor dintr-o perspectivă psihocognitivistă o întâlnim şi la Eysenck si Keane
(1992) si este redată schematic în figura de mai jos.

REPREZENTĂRI

INTERNE,
EXTERNE
MENTALE

PICTURALE LINGVISTICE SIMBOLICE DISTRIBUITE

ANALOGICE

PROPOZIŢIONALE

Figura nr.1 Clasificarea psihocognitivistă a reprezentărilor

Reprezentările externe redau deci ceva în afara noastră şi pot fi percepute. Între cele două tipuri de
reprezentări externe există unele asemănări. Astfel ele reprezintă realitatea foarte schematizat şi nicidecum
în aspectele ei particulare. Totodată există şi deosebiri.
Principala caracteristică a imaginii mintale vizează capacitatea sa de a reprezenta relaţiile
topologice dintre elemente. Într-un experiment de recunoaştere a configuraţiilor, Santa (1977) utilizează
două tipuri de reprezentări ale uneia şi aceleiaşi configuraţii: o reprezentare imagistică (figura 2.1.a.) şi o
reprezentare lingvistică (figura 2.1.b.). Mai întâi, subiecţii sunt solicitaţi să inspecteze o configuraţie de
trei elemente - triunghi, cerc, pătrat. După memorarea acestei configuraţii, subiecţilor respectivi le erau
prezentate o serie de figuri-test, sarcina lor fiind de a răspunde, cât mai rapid posibil, dacă aceste figuri
sunt alcătuite din aceleaşi elemente ca şi figura iniţială.
După cum se poate observa în figura 2.1.a., există mai multe variante ale figurilor-test, unele fiind
formate din elemente identice, altele din elemente diferite. Pentru a rezolva sarcina în cauză, subiecţii
trebuie să compare figurile-test cu imaginea mintală, din memorie, a configuraţiei iniţiale. Dacă imaginea
mintală reprezintă relaţiile topologice sau spaţiale dintre obiecte, atunci subiectul va răspunde mai rapid în
cazul primei figuri-test decât în cazul celei de-a doua. În ambele situaţii răspunsul e pozitiv, dar timpul de
latenţă va fi diferit dacă imaginea mintală codează relaţiile topologice, căci în prima figură-test se
conservă şi relaţiile topologice, iar în a doua se conservă numai elementele figurii.

Recunoaşterea cea mai rapidă are loc în condiţiile conservării relaţiilor topologice pentru figuri-test
imagistice şi în cazul ordonării seriale pentru figuri-test lingvistice. Aceasta înseamnă că imaginile
mintale sunt o reprezentare topologică a unei situaţii, iar cuvintele - o reprezentare serială.

47
 Fig.Materialul experimental utilizat de Santa(1977):
a) cod imagistic; b) cod verbal.
Această ipoteză a fost confirmată de datele experimentale înregistrate. Rezultatele devin şi mai
relevante dacă le comparăm cu datele obţinute din inspectarea aceleiaşi figuri reprezentată în cod
lingvistic (figura b). Se observă că figurile geometrice au fost înlocuite cu numele lor, dispuse în aceleaşi
configuraţii ca şi în (figura a). Dacă reprezentarea relaţiilor topologice constituie o caracteristică specifică
a reprezentărilor imagistice, atunci conservarea configuraţiei iniţiale în condiţiile utilizării codului verbal
nu va reduce timpul de reacţie. Reprezentarea lingvistică favorizează prezentarea serială a stimulilor. Ca
atare, o prezentare lineară a stimulilor din configuraţia de memorat va fi recunoscută mai uşor decât o
prezentare care conservă distribuţia topologică iniţială. Datele experimentale au validat această ipoteză.
Timpul de reacţie la a doua figură-test este mai scurt decât timpul necesar recunoaşterii pentru
prima figură-test din b. Coroborând cele două variante ale prezentării stimulilor - una spaţială, imagistică,
cealaltă serială, lingvistică - devine evidentă proprietatea imaginilor mintale de a reprezenta relaţiile
spaţiale. Dacă figurile-test utilizate în experiment conţin alte elemente decât cele prezente în configuraţia
iniţială, deci răspunsul corect e negativ, se obţine acelaşi tip de rezultate: timpul de reacţie e mai scurt în
cazul reprezentărilor imagistice dacă se conservă configuraţia iniţială. Dimpotrivă, în cazul utilizării
codului verbal, timpul de reacţie e mai scurt dacă prezentarea e serială, decât dacă e izomorfă cu
configuraţia iniţială. Conchidem că reprezentarea relaţiilor topologice este una dintre proprietăţile de bază
ale imaginilor mintale.
Putem concluziona că toate aceste forme de reprezentare sunt utilizate de indivizi în construirea
hărţilor mentale. Hărţile mintale constituie un tip caracteristic de cunoastere, stocată în memorie sub
forma reprezentărilor spaţiale. Ele ne ajută să ne orientăm nu doar de la un punct la altul, într-un mediu
determinat, de regulă cunoscut ci şi în medii necunoscute, în care obiectele se raportează unele la altele
nu numai după traiectele dintre ele, ci şi după poziţia lor în raport cu altele, cu orientarea şi distanţele
dintre ele. Diferite studii au arătat că asemenea hărţi mentale se elaborează în timp. Harta mentală a unui
oraş are o mare semnificaţie nu numai pentru fiecare locuitor în parte ci şi pentru diferite categorii socio-
profesionale cum ar fi soferii de taxi. În formarea hărţilor mentale sunt utilizate atât reprezentări
imagistice picturale cât şi reprezentări lingvistice.
În concluzie, reprezentările pot fi considerate instrumente de bază ale arhitecturii cognitive a
individului care facilitează adaptarea cognitivă la realitate.

48
 1. GÂNDIREA

1.1 Definirea si caracterizarea psihologică a gândirii

Gândirea poate fi descrisă ca o activitate de mare complexitate, în ea intervenind întreg psihismul,

îndeosebi voinţa de a rezolva o problema. Desfăşurându-se larg, în mai multe faze – discursivitate, şi
apelând la resursele celorlalte procese psihice (memorie, afectivitate, voinţă), gândirea îndeplineşte în
sistemul psihic uman un rol central şi este definitorie pentru om, ca subiect al cunoaşterii logice, raţionale.
Centralitatea gândirii constă în faptul că ea antrenează toate celelalte disponibilităţi şi funcţii
(pentru a se trece de la particular la general, de la aparenţă la esenţă). Ea are rol coordonator „de stat
major” al sistemului care orientează, conduce şi valorifică celelalte procese şi funcţii (percepţiile devin
observaţii, comunicarea verbală dobândeşte înţeles, voinţa îşi precizează scopurile, planurile pe baza
raţionamentelor). Procesualitatea gândirii constă în faptul că ea trece de la o secvenţă la alta la anume
produse: idei, concluzii, sisteme cognitive încheiate. Acestea reintră în circuit şi servesc ca bază sau
mijloace pentru noi demersuri ale gândirii. Pentru a defini gândirea trebuie sa ne punem întrebarea ce
anume reflectă informaţional în planul intelectual subiectiv din lumea obiectivă. Dacă faptele singulare nu
sunt obiect al gândirii ci al proceselor senzoriale, gândirea operează cu invarianţi, cu constante. Se pune
problema ce reprezinta invarianţii din multitudinea obiectelor şi fenomenelor care se divid in clase şi
categorii.

2. Dificultăţi în definirea gândirii

Nu se poate face o delimitare între senzorial şi logic pentru că procesele senzoriale se

intelectualizează – integrate verbal-logice, iar unele logice iau forme intuitive de manifestare (conceptele
figurale). Insuficienta cunoaştere a structurii gândirii – gândirea nu se reduce la singular, operează cu
invarianţii relaţionali şi obiectuali, dar ontologic nu există decat prin individual, particular.
Psihologia tradiţională oferă o definire descriptiv-explicativă „gândirea e considerată procesul
psihic de reflectare a insuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a relaţiilor dintre
acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract, cu ajutorul noţiunilor, judecăţilor, raţionamentelor. Aceasta
definiţie precizează conţinutul informaţional şi unele caracteristici ale gândirii.
Psihologia contemporană oferă o definiţie operaţională: „gândirea e un sistem ordonat de operaţii
de prelucrare, interpretare, verificare a informaţiilor, bazat pe abstractizare, generalizare şi subordonat
sarcinii alternativei optime din mulţimea sarcinilor posibile (M. Golu).
Cele două definiţii sunt complementare şi pe baza lor putem identifica principalele caracteristici
psihologice ale gândirii:
 caracterul informaţional – gândirea prelucrează, interpretează informaţiile, diferenţiază
categoriile, relaţiile obiective, le reproduce şi le corelează;
 caracterul mijlocit – gândirea nu operează direct asupra realului ci asupra informaţiilor
furnizate de senzaţii, percepţii, evocate de memorie, e mijlocită de limbaj care ajută la
interiorizarea şi exteriorizarea informaţiilor;
 caracterul mijlocitor – mijloceşte celelalte procese, conferă înţeles, se mijloceste pe sine prin
produsele sale.

Perspective de abordare a gândirii

O trecere în revistă a principalelor perspective, curente, orientări în abordarea gândirii pune în
evidenţă dificultatea analizei gândirii, complexitatea remarcabilă a acestui proces psihic. După cum arată
M. Zlate (1999), ceea ce frapează din capul locului în psihologia gândirii este polarizarea concepţiilor. S-a
trecut cu uşurinţă de la tratarea extensivă la tratarea intensivă, de la extensia gândirii asupra tuturor
proceselor psihice la ignorarea ei. Este consemnată în acelaşi timp şi o varietate terminologică remarcabilă
mergând de la inconsecvenţă şi insuficienţă la abordări sistematice şi detaliate. Autorul citat consemnează
49
şi atitudinile exclusiviste în modul de prezentare a gândirii în variate lucrări şi dicţionare, trecând de la
ignorare la abordare detaliată. Dincolo de aceste aspecte „frapante” o trecere sistematică în revistă a
variatelor şcoli şi curente pune în evidenţă continuitatea preocupărilor oamenilor de ştiinţă în raport cu
gândirea şi dimensiunea ei psihologică.
Perspectiva logicii clasice îşi are originile încă în logica aristoteliană. Aristotel este cel care a
întemeiat logica şi principiile asocierii. Logicienii sunt cei care au abordat pentru prima dată operaţiile
gândirii şi le-au definit. Este vorba despre operaţiile de analiză, sinteză, abstractizare, generalizare,
comparaţie, inducţie, deducţie sau despre judecăţi, raţionamente, silogisme ş.a.m.d. Astfel, până pe la
începutul secolului al XX-lea, gândirea era prezentă în diferite manuale sau tratate din această perspectivă
a logicii fiind integrată în studiul filozofiei, al epistemiologiei. Pe această cale se impunea aspectul
normativ al gândirii. După cum arăta J. Piaget logica este pentru cunoaştere ceea ce este morala pentru
conduită. Acelaşi autor a demonstrat, în mod strălucit, convergenţa evolutivă a structurilor biologice,
logice şi cognitiv-intelectuale. Organizarea logică, structura riguroasă, demersul normativ al gândirii sunt
trăsături indubitabile care demonstrează contribuţia logicii la înţelegerea aspectului formal, operaţional al
gândirii.
Asociaţionismul senzualist reduce gândirea la o asociere de impresii senzoriale, lipsită de suport
motivaţional. La baza gândirii sunt puse legile asocierii. Cele trei principii ale asocierii provin încă de la
Aristotel: asocierea prin contrast, prin asemănare şi prin contiguitate spaţio-temporală. dincolo de eroarea
metodologică de reducere a gândirii la o sumă de impresii senzoriale, asociaţionismul are meritul de a fi
propus totuşi un mecanism explicativ al gândirii prin asociaţie. Este incontestabil faptul că asociaţiile
constituie modalităţi de lucru şi de operare ale gândirii. Gândirea umană operează în mod frecvent uzând
de lanţuri asociative. În cadrul acestor asocieri imaginile şi cuvântul joacă un rol primordial ca suport
intuitiv verbal al variatelor asociaţii de idei. Toate curentele şi şcolile psihologice care au urmat s-au
raportat la asociaţionism ca reper, ca piatră de hotar în psihologie.
Introspecţionismul experimental sau Şcoala de la Würtzburg prin reprezentanţii ei O. Külpe, K.
Marbe şi Ach încerca să depăşească limitele asociaţionismului senzualist în abordarea gândirii.
Preocuparea acestei şcoli pentru studiul gândirii a condus la elaborarea unei psihologii a gândirii în cadrul
acesteia. Este pentru prima dată când se desfăşoară un demers sistematic de explorare şi interpretare
psihologică a gândirii ca proces de rezolvare de probleme. Reprezentanţii acestui curent îşi propuneau să
demonstreze natura abstractă a gândirii, faptul că aceasta nu este reductibilă la o sumă de impresii
senzoriale. Metoda de investigare experimentală consta în solicitarea adresată unor subiecţi experţi de a
rezolva variate probleme de matematică, logică, lingvistică şi de a descrie în timp sau după încheierea
activităţii rezolutive procedeele, modul de lucru. Se dorea, pe această cale, să se demonstreze natura
abstractă a gândirii, faptul că aceasta nu operează cu imagini şi cuvinte. Ipotezele nu au fost confirmate,
deseori subiecţii utilizau descrierea în imagini şi cuvinte a unor activităţi abstracte ale gândirii. Aceste
rezultate au descumpănit autorii şi chiar i-au făcut să aprecieze că numai foarte puţini oameni sunt capabili
de gândire abstractă. Această judecată a fost sever criticată de lumea academică dar rămâne incontestabil
meritul acestui curent în iniţierea unor studii experimentale cu privire la gândire. Semnificativ este faptul
că psihologia experimentală modernă subliniază rolul raportului verbal în studiul gândirii. Mai mult decât
atât, Newell şi Simon 50 de ani mai târziu, în anii ’70 ai secolului al XX-lea au elaborat experimente prin
intermediul cărora au încercat să demonstreze compatibilitatea dintre logica operatorie a gândirii umane şi
cea a computerelor. Modelul lor experimental era foarte apropiat de cel al Şcolii de la Würtzburg: subiecţii
erau solicitaţi să descrie în timp ce rezolvau o problemă de logică sau matematică paşii, secvenţele
necesare. Autorii au denumit acest demers „protocolul gândirii cu voce tare”. Transpunerea acestor
protocoale în limbajul de programare al calculatoarelor s-a demonstrat faptul că gândirea umană şi
computerele uzează de strategii asemănătoare. Iată cum fiecare curent, şcoală psihologică îşi aduce
contribuţia la progresul psihologiei şi nu trebuie să ne grăbim cu catalogările şi aprecierile critice la adresa
diferitelor şcoli şi curente. O contribuţie remarcabilă a acestei şcoli psihologice este abordarea gândirii ca
sistem de operaţii. O. Selz s-a desprins din cadrul acestei şcoli şi a realizat primele cercetări sistematice
asupra operaţiilor gândirii. Cele mai importante operaţii erau: completarea complexului, abstracţia
selectivă şi reproducerea asemănărilor (vezi P. Popescu-Neveanu, 1977). Completarea complexului este
operaţia de umplere a golului cognitiv, de înlocuire a necunoscutului cu ceva cunoscut; abstractizarea
selectivă realizează desprinderea variatelor caracteristici ale obiectelor şi relaţiilor dintre componentele

50
unei situaţii complexe; reproducerea asemănărilor permite detaşarea din experienţă a unor însuşiri
asemănătoare în vederea stabilirii de corespondenţe, coincidenţe şi identificări.
Psihologia formei sau gestaltismul abordează gândirea prin raportarea pe de o parte la
asociaţionismul senzualist şi pe de altă parte la modelul încercare şi eroare propus de către Thorndike.
În cercetările sale asupra învăţării, Thorndike a ajuns la concluzia că în rezolvarea unor situaţii
problematice se impune strategia încercării şi erorii bazată pe legea efectului. Conform acesteia o acţiune
însoţită de succes tinde să fie repetată iar dacă a fost însoţită de eşec va tinde să fie îndepărtată. Acest
model valorifică rolul motivaţiei în învăţare şi rezolvarea de probleme.
Gestaltiştii prin reprezentanţii lor de seamă W. Köhler, K. Koffka, M. Wertheimer au abordat
psihologia gândirii pornind de la cercetările lor în domeniul psihologiei percepţiei. Gândirea era explicată
ca un demers de reorganizare a datelor câmpului perceptiv. În urma acestei reorganizări şi restructurări
rezolvarea unei situaţii problematice se impune de la sine având aspectul unei intuiţii spontane. În
cercetările sale întreprinse în insulele Telerife asupra cimpanzeilor Köhler propune un model experimental
ingenios: cimpanzeul înfometat primeşte obiectul-stimul (un ciorchine de banane) atârnat undeva sus
deasupra cuştii fără a putea fi atins. În interiorul cuştii se află dispuse una, două lădiţe de lemn. După un
număr de încercări haotice, cimpanzeul pare că a renunţat şi se aşază undeva într-un colţ pentru ca la un
moment dat să sară brusc să se îndrepte spre lădiţă, să se suie pe ea şi să încerce să atingă obiectul-scop.
Astfel, în baza reorganizării câmpului perceptiv obiectul-scop şi obiectul-mijloc sunt reunite în acelaşi
câmp şi drept urmare are loc un fenomen de intuiţie spontană (einsicht, insight) sau momentul „Aha”.
În termenii psihologiei cognitive moderne cele două orientări, încercare-eroare şi intuiţie
spontană pot fi subordonate celor două tipuri de procesări implicate în tratarea informaţiilor: procesarea
descendentă, indirectă specifică modelului gestaltist şi procesarea ascendentă, directă, bazată pe datele
empirice specifică modelului încercare şi eroare. Constatăm că cele două modele de abordare a
mecanismelor psihologice ale gândirii nu se exclud ci, dimpotrivă, se completează reciproc şi aduc
contribuţii remarcabile la înţelegerea mecanismelor gândirii.
O altă contribuţie importantă a şcolii gestaltiste este legată de rezolvarea de probleme.
Cercetările iniţiate de către Wertheimer au fost continuate în mod strălucit de către Duncker. Astăzi
tratatele de psihologie experimentală utilizează modelele experimentale ale acestui savant în descrierea
mecanismelor gândirii, ale rezolvării de probleme şi mai ales ale fixităţii funcţionale. Pentru cei doi autori
orice problemă declanşează în interiorul subiectului o stare conflictuală iar acesta manifestă tendinţa de a
înlătura conflictul prin reorganizarea structurală a datelor. În mod obişnuit, în urma acestei reorganizări,
rezolvarea se impune practic spontan. Spre exemplu, Wertheimer oferă o problemă pe care matematicianul
Gauss a rezolvat-o foarte rapid la vârsta de şase ani: calculaţi cât mai repede suma 1 + 2 + 3 + 4 + 5 + 6 +
7 + 8 + 9 + 10. În baza reorganizării datelor se poate constata că suma extremele este aceeaşi: 1 + 10 = 11,
2 + 9 = 11 ş.a.m.d, adică cinci perechi de 11 care ne conduc la suma 55 (vezi P. Popescu-Neveanu, 1977).
Structuralismul genetic – J. Piaget. – preia de la gestaltişti conceptul de „schemă” ca indicator al
unor structuri mintale de tip operator, dar consideră că structurile operatorii nu sunt înnăscute ci
achiziţionate. Piaget nu contestă existenţa unor scheme înnăscute, care se referă la analizatori şi
mecanismele lor neurofuncţionale, la variatele reflexe necondiţionate care permit nou-născutului o primă
formă de adaptare la mediu. Inteligenţa este definită ca modalitate superioară de adaptare la mediu.
Adaptarea se realizează în baza a două procese majore: asimilarea şi acomodarea. Prin asimilare se
interiorizează ceva în urma unor exersări, acţiuni repetate cu obiectele. Se fixează astfel o schemă de
acţiune, mai întâi în planul extern, concret. Schema va fi asimilată, interiorizată, preluată de structurile
mentale, interne care se vor acomoda, se vor restructura, vor integra noua achiziţie şi vor deveni astfel mai
„competente”, apte să coordoneze activităţi mai complexe şi să solicite asimilări mai bogate în conţinut,
mai diversificate. Astfel noile asimilări vor conduce la noi acomodări ş.a.m.d. ceea ce sugerează o
dinamică evolutivă, ascendentă a structurilor operatorii ale inteligenţei. J. Piaget şi Şcoala sa de la Geneva
au demonstrat într-o manieră experimentală şi în baza unor observaţii laborioase procesul evoluţiei
structurilor operatorii ale inteligenţei în cadrul celor patru stadii:
• stadiul inteligenţei senzorio-motorii (0 – 2 ani);
• stadiul inteligenţei preoperaţionale (2 – 6 ani);
• stadiul operaţiilor concrete (6 – 11 ani);
• stadiul operaţiilor formale (11 – 17 ani).

51
 Modelul tridimensional al intelectului propus de J.P. Ghuilford oferă posibilitatea înţelegerii
mecanismelor de funcţionare ale gândirii.

Evaluare

Gândire convergentă
OPERAŢII
Gândire divergentă
Memorie

Cogniţie

Unităţi
Clase

PRODUSE Relaţii

Sisteme

Transformări

Implicaţii

Figurativ

Simbolic

CONŢINUTURI Semantic
Comportamental

Modelul tridimensional al intelectului (după P.J. Guilford)

Dimensiunea sintetică a gândirii rezultă din interacţiunea celor trei laturi. Aplicarea unei operaţii
asupra unui conţinut conduce la elaborarea unui produs. Fiecare cub prezintă pe o faţetă o operaţie, pe
cealaltă un conţinut şi pe a treia un produs. Cubul capătă astfel o identitate şi el descrie o formă de
manifestare a inteligenţei. Spre exemplu, dacă aplicăm operaţia de evaluare sau apreciere, comparare ca
operaţie mai simplă asupra unui conţinut figurativ, intuitiv-concret vom obţine un produs mai simplu,
gândirea asupra unui obiect, a unui lucru concret, a unei unităţi cognitive. Aplicarea fiecărei operaţii
asupra fiecărui conţinut în parte ne oferă imaginea unei combinatorici bogate. Fiecare cub are o existenţă
proprie, autonomă, dar el există numai în cadrul ansamblului. Cubul, în întregul său, adică intelectul va
funcţiona numai prin angrenarea tuturor părţilor componente. Fiecare dintre noi prezintă o configuraţie
proprie a intelectului ca rezultat al combinării particulare a operaţiilor, conţinuturilor şi produselor. Astfel
intelectul poate căpăta o orientare preponderent intuitiv-figurativă, sau abstractă-logică ş.a.m.d.
Operaţiile sunt: evaluare, gândire convergentă. gândire divergentă, memorie şi cogniţie.
Evaluarea este operaţia specifică gândirii critice şi presupune comparaţii, aprecieri; gândirea convergentă
este rezultatul unei convergenţe depline între mijloace şi scopuri; tipic pentru gândirea algoritmică: în
vederea atingerii scopului, a rezolvării unei situaţii sunt cunoscute mijloacele, care trebuie să fie aplicate
fără abateri; gândirea divergentă exprimă o divergenţă, un conflict între mijloace şi scopuri întrucât,
atingerea scopului se poate realiza prin variate căi şi mijloace care trebuie să fie explorate; este operaţia
tipică pentru gândirea euristică sau creatoare care explorează, caută noi căi şi mijloace pentru rezolvarea
problemelor; memoria ca operaţie sugerează modul în care este concepută ea în psihologia modernă, şi
anume ca sistem de operaţii; dimensiunea operatorie a memoriei sugerează faptul că nu trebuie să fie
privită ca un simplu depozit de informaţii ci ca un demers sistematic de organizare, structurare, clasificare,
ierarhizare, grupare, categorizare a informaţiilor; cogniţia este operaţia cea mai complexă care implică –
în primul rând – abstractizări, generalizări, concretizări, particularizări ş.a.m.d.
Conţinuturile sunt: figurativ, simbolic, semantic şi comportamental. Conţinutul figurativ se
referă la conţinuturile informaţionale de tip concret-intuitiv provenite de la percepţie şi de la reprezentare;
sunt imagini, cunoştinţe simple despre aspectele concrete ale lumii; conţinutul simbolic face trimitere la

52
ansamblul de semne şi simboluri care mediază gândirea; sunt specifice limbii şi altor limbaje proprii
variatelor domenii; conţinutul semnatic face trimitere la cunoştinţe, experimente, concepte care au
acoperire în semnificaţii, au un înţeles pentru subiect; conţinutul comportamental descrie procedurile de
lucru, strategiile rezolutive.
Produsele sunt: unităţi, clase, relaţii, sisteme, transformări şi implicaţii. Unităţile sau elementele
descriu cele mai simple rezultate ale gândirii atunci când aceasta – prin concretizare – descrie un obiect,
un fenomen, un eveniment în plan mintal; clasele descriu grupări de elemente; gândirea, în urma
evaluărilor, analizelor, comparaţiilor surprinde criterii după care poate grupa mai multe elemente într-o
clasă; relaţiile descriu raporturi de tip inferenţial prin care elementele se grupează într-o clasă şi clasele în
sisteme; sistemele descriu ansambluri structurate şi articulate de cunoştinţe, concepte, explicaţii şi
descrieri; transformările descriu raporturile din interiorul sistemului, interacţiunile dintre părţile lui
componente; implicaţiile descriu finalitatea cea mai complexă a gândirii capabilă să surprindă cauzalitatea
şi să emită predicţii.
Abordarea cognitivistă a gândirii îşi are originile în cercetările lui Newell, Schaw şi Simon
(1958) care au lansat modelarea cibernetică a intelectului în celebrul Rezolvitorul general de probleme ca
sistem de prelucrare a informaţiei pentru rezolvarea unor probleme specifice gândirii umane. În rezolvitor
sunt introduse o serie de variabile e pot fi reunite cu ajutorul unor operaţii logice de tipul conjuncţiei,
disjuncţiei şi implicaţiei. Programul constă în trecerea succesivă de la o etapă la alta prin modificarea
continuă a structurii problemei considerate. Programul rezolvitorului realizează trei tipuri de sarcini: 1)
transformarea obiectului A în obiectul B; 2) aplicarea operatorului B la obiectul A şi 3) reducerea
deosebirilor D între obiectul A şi obiectul B.
Mai apoi, W. Reitman (1965) a valorificat din punct de vedere psihologic cercetările celor trei
autori arătând că atât în gândirea umană cât şi în inteligenţa artificială elementul cel mai important îl
constituie procesele informaţionale. Gândirea este definită prin prisma prelucrării de informaţii cu ajutorul
unor operatori. Operatorii permit ca din stocul memoriei să se selecteze informaţiile adecvate în raport cu
un sistem de ordonare a sarcinilor.
Neisser (1967) este întemeietorul formal al psihologiei cognitive. Din punctul lui de vedere,
gândirea este procesul prin care se execută o serie de operaţii centrale asupra reprezentărilor ce conţin
informaţii din mediul extern. Constatăm că în centrul gândirii este amplasată reprezentarea, imaginea
mintală. Conceptul de schemă este preluat pe linia unei continuităţi ce-şi are originea în cercetările
gestaltismului şi ale structuralismului genetic. Schema are un rol decisiv în organizarea şi ordonarea
reprezentărilor interne dirijând activitatea gândirii în scopul disponibilizării unei cantităţi mai mari de
informaţii. Procesarea informaţiilor în plan mintal se realizează cu ajutorul unor inferenţe, structuri
operatorii ce permit extragerea unei anumite informaţii şi integrarea ei la nivelul schemelor. Schema se
modifică la rândul ei dezvoltând disponibilităţi crescute de asimilare conceptuală. În sine descrierea
acestui proces cognitiv ne arată asemănări mari cu modelul lui J. Piaget. Dar, cognitiviştii insistă asupra
procesărilor, a tratării informaţiei. Astfel gândirea este organizată modular şi ierarhic utilizând simboluri şi
structuri simbolice. Cognitiviştii tratează gândirea în special din perspectiva rezolvării de probleme, a
strategiilor rezolutive. Pe această cale procesarea cognitive se exercită asupra reprezentărilor interne cu
scopul de a elabora generalizări predictive.

1.2. Specificul psihologic al gândirii

Termenul de gândire a cunoscut numeroase accepţiuni şi interpretări. La începutul secolului trecut,

sfera conceptului era foarte largă. Termenul respectiv era folosit pentru denumirea tuturor proceselor
psihice superioare. Gândirea conceptuală a fost considerată mai târziu o forma superioară de inteligenţă.
Aceasta presupunea: înlăturarea pentru un anume timp a tendinţei de acţiune şi proiectarea acesteia la
nivel mental; implicarea raţionamentului în proiectarea acţiunilor anticipate ca eficiente.
Pentru Jean Piaget diferitele forme ale gândirii (preconceptuală, concretă, formală) sunt anumite
părţi, stadii ale inteligenţei care începe prin a fi senzaţia motorie şi ajunge să fie reflexivă, formală la
adolescenţă. Pierre Oleron propune pentru termenul de gândire pe cel de „activităţi intelectuale”. Acestea
se realizează dupa „circuite lungi”, deci nu sunt imediate, ca reflexele. Ele necesită elaborare şi folosire de
scheme, de modele simbolice. Principalul mijlocitor al lor este limbajul. Numai unele dintre activităţile
intelectuale au caracter de gândire. P.P.Neveanu considera ca gândirea este dimensiunea distinctivă a
53
intelectului, cea mai importantă pentru psihic, aceasta pentru că introduce modificări in informaţie, face
trecerea de la neesenţial la esenţial, de la particular la general, de la concret la abstract. Are rol de
dispecer, de „stat major” pentru ca: antreneaza toate celelalte resurse psihice în procesul cunoaşterii şi
pentru că orientează, conduce şi valorifică toate celelalte procese psihice.

1.3. Structura şi laturile gândirii

Gândirea are două mari componente:

 informaţională – reprezintă latura de conţinut (dispune de „unitaţi informaţionale” despre
obiecte, fenomene, situaţii)
 operaţionala – funcţională, implică transformări ale informaţiilor în scopul obţinerii unor
produse cu ajutorul cărora se depaşeşte situaţia problematică.
Latura informaţională este reprezentată de ansamblul noţiunilor şi conceptelor care sunt forme
generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor.
Un concept este un răspuns comun la o clasă de fenomene a căror membri manifestă câteva
trăsături comune. „Conceptul este un prototip al obiectului” (Rosch). Conceptele sunt produse ale
raţionamentelor. Conceptele sunt condensări ale experienţei trecute. Conceptele nu sunt date senzoriale ci
sisteme bazate pe răspunsurile noastre la diferite situaţii. Ele reunesc datele senzoriale independente. Sunt
ajutate de cerinte şi de simboluri. Conceptele au două moduri de utilizare:
 extensivă – comună pentru toti oamenii;
 intentională – diferă de la individ la individ.
Conceptele sunt „sisteme de răspunsuri” învăţate, cu ajutorul cărora organizam şi interpretam
datele primite prin percepţii, influenţează comportamentul şi ne permit să aplicăm automat experienţa
noastră la situaţiile prezente. L.S.Vâgotski introduce termenul de „piramida noţiunilor” pentru a ilustra
organizarea şi ierarhizarea lor. Creierul are tendinţa de unificare, de grupare a stimulilor. Aceasta tendinţă
este solicitată de nevoile adaptării, ale vieţii şi este posibilă datorită gândirii. Gruparea se realizează mai
întâi între obiectele ce servesc aceluiaşi obiectiv (ex. copilul distinge părinţii săi de alţi oameni străini,
etc.). În comparatie cu categoria, conceptul este o realitate mult mai complexa, deşi aceasta poate duce
treptat la formarea lui (ex. categoria „articole de încălţăminte” este formată din obiecte diferite: pantofi,
cizme, ghete, etc.). Unul din rezultatele importante ale categorisirii îl reprezintă formarea de scheme
cognitive. Omul, folosind limba, realizează abstractizări, adica sesizarea unor relaţii esenţiale. Acestea
sunt denumite relaţii semantice. Cristalizarea unor relaţii semantice în jurul unui cuvânt duce la apariţia
noţiunilor.
Noţiunile încorporează două categorii de relaţii semantice:
 relaţii de predicaţie – referitoare la caracteristicile conceptului;
 relaţii de subordonare – privind raportul noţiunii cu altele mai generale (balena este mamifer,
vertebrat).
Noţiunea sau conceptul, ca unitate de baza a gândirii, constă dintr-o condensare selectivă sau
integrare de informaţii despre însuşirile generale şi esentiale ale anumitor clase de fenomene, obiecte sau
relaţii.
Fiind un integrator categorial, noţiunea este întotdeauna generală, dar se situează la diverse niveluri
de generalitate (ex. galben – culoare; privighetoare – pasăre – fiinţă, etc.).Unele noţiuni sunt mai aproape
de concret. Aceasta a permis ca sistemul cognitiv global, la care a ajuns omenirea, să poată fi reprezentat
printr-o piramidă a conceptelor, universal valabilă, în care dispoziţia pe verticală a integratorilor este fixă
şi absolut exactă, nefiind îngăduit să se inverseze vreo poziţie (ex. a noţiunii de gen cu cea de specie: câine
– animal).
Conceptul sau noţiunea este trăită subiectiv ca o semnificaţie ce se refera la o clasa de fapte ale
existentei. De aceea conceptul nu se poate rupe de judecăţi şi raţionamente pentru că ori de câte ori
încercăm o definiţie a unui concept facem trimiteri la alte concepte cu care se află în raporturi de
subordonare, coordonare, supraordonare. Astfel, fiecare concept apare ca un loc de întălnire între diverse
dimensiuni conceptuale.
Sunt relevate 2 categorii de concepte:

54
  concepte empirice – potenţiale sau cotidiene, specifice copilului şi şcolarului, nu dispar în
totalitate la adulţi. La orice om, indiferent de vârsta, o mare parte din cunoştinte au un caracter
empiric. M.Zlate arată ca în conceptele empirice persistă trăsături concrete, particulare, însuşiri
locale, dependente accidentale, neesenţiale. Ele sunt sărăcăcioase în conţinut, fragile, labile,
altele sunt rigide, toate puternic individualizate cognitiv, acţional şi mai ales afectiv.
 concepte ştiintifice – cuprind însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor, în conţinutul lor
impunându-se semnificaţia obiectivă a acestora; ele reflectă legităţile realităţii existenţei,
permit elaborarea definiţiilor.
O noţiune empirică maturizată poate fi exprimată printr-o definiţie. În schimb, noţiunea ştiintifică
nu se finalizează, ci debuteaza cu o definiţie logică, deci cu o precisă integrare în sistem. Noţiunile se
formeaza în condiţiile dezvoltării psihice prin acumulare de experienţă, prin comunicarea cu alţii, prin
însuşirea limbii şi culturii. Procesul formării piramidei conceptelor presupune cu deosebire, constituirea
progresivă a operaţiilor de abstractizare şi generalizare.

1.7. Operaţiile gândirii

Ansamblul operatiilor şi procedeelor mentale de transformare a informaţiilor, de relaţionare,

prelucrare, combinare şi recombinare a schemelor şi notiunilor în scopul ajungerii la noi cunoştinte
formează latura operaţională a gândirii.
Gândirea operează cu 2 categorii de operaţii:
 Operaţii fundamentale de bază, prezente în orice gândire; constituie scheletul ei (analiza,
sinteza, abstractizarea, generalizarea, comparaţia).
 Operaţiile speciale sau instrumentale se folosesc numai în anumite acte de gândire, se
particularizează în funcţie de conţinut (ex. Operaţiile algoritmice – sunt orientate în aceeaşi
direcţie, efectuarea corectă a unei operaţii sprijină corectitudinea operaţiei următoare).
Operaţiile euristice corespund principiului „economiei gândirii euristice”. Au o desfăşurare
arborescentă, din fiecare „nod” subiectul trebuie să aleagă una; corespunde principiului autoorganizării
gândirii. Există mai multe modalităţi de rezolvare a problemelor:
 modalităţi reproductive – modalităţi stereotipizate;
 modalitati productive de gândire – descoperă un nou principiu de relaţionare a datelor, ceea ce
aduce o nouă soluţie;
Cele două modalităţi de gândire divergentă şi convergentă se completează şi duc la formarea unor
structuri cognitive ale gândirii. Acestea sunt sisteme organizate de informaţii şi operaţii bazate pe
ordonare, diferenţiere interioară, operativitate. Aceste structuri se caracterizează prin:
 completitudine – pot fi mai sărace, mai articulate, mai dezarticulate, mai extinse.
 operativitate – mai flexibile, mai rigide;
 grad de formare – sunt deja conştiente sau în formare;
 finalitate – se soldează cu efecte adaptative sau nu.
Operaţiile fundamentale
Analiza constă în separarea mintală, dintr-un întreg a însuşirilor sau părţilor sale. Sinteza este
operaţia inversă analizei, constând în unificarea mintală, într-un întreg a unor părti sau însuşiri. In orice
proces de gândire ambele operaţii acţionează concomitent. Analiza presupune „desfacere”, descompunere
iar sinteza reconstituire, recompunere de relaţii, scheme, ducând nu la un obiect singular ci la un obiect
intelectual, care are sau nu corespondent în realitate.
Abstractizarea este operaţia mintală prin care desprindem o anumită însuşire a unui obiect sau
fenomen fără să ţinem seama, în momentul respectiv de celelalte însuşiri. Celelalte însuşiri care nu ne
interesează le ignorăm. În cazul abstractizării întâlnim două cazuri: reliefare, reţinere de însuşiri; omitere a
unora. Ex. în rezolvarea unei probleme de geometrie, daca avem de demonstrat ceva în legatură cu un
triunghi dreptunghic, mintal facem abstracţie de alte însuşiri (mărimea unghiurilor, dimensiunea laturilor,
etc.), abstractizăm doar prezenţa unghiului drept şi dimensiunile triunghiului.

Activităţile gândirii
Intelegerea
55
 Datorita gândirii, omul desprinde semnificaţiile obiectelor, fenomenelor, acţiunilor cu care se
întâlneşte, prin raportarea noilor informaţii la fondul de cunoştinte asimilate şi sistematizate.
Esenţial pentru înţelegere este modul în care se conjugă informaţia stocată cu informaţia nouă,
prima îndeplinind rolul de cod faţă de cea de a doua. Pentru ca înţelegerea să se realizeze adecvat, este
necesar sa intervină o selecţie, fie în activarea vechilor cunostinţe, fie din punctul de vedere al trierii noilor
informaţii. Sarcinile înţelegerii pot avea diferite obiective: o simplă identificare, descoperirea unei cauze,
a unei interdependenţe, surprinderea unor corelaţii, etc. Demersurile înţelegerii au un caracter specific,
modul de înţelegere corespunde unei specializări a gândirii.
În funcţie de gradul de dificultate (distanţa între cunoştintele vechi şi datele noi) înţelegerea se
realizează spontan sau printr-un proces de durata desfaşurat multifazic, discursiv.
Înţelegerea spontană este rezultatul unei relative automatizări a explorărilor cognitive şi presupune
o prescurtare a operaţiilor de decodificare. Înţelegerea discursivă se realizează treptat, necesită eforturi
conştiente, are în vedere decodificarea dimensiunilor esenţiale ale fenomenului şi apoi la decodificarea
integrală, în final producându-se o restructurare mintală.
În studiul fiecărei discipline intervine înţelegerea discursivă, eşalonata pe ani şcolari. In acest caz
apar de regulă dificultăţi prin decodificarea înţelesului unor segmente de conţinut sau în corelarea
acestora. Intervin obstacole cognitive „nu înţeleg bine, nu-mi este clar”. Astfel, procesul înţelegerii
dobândeşte structura unei rezolvări de probleme.

Rezolvarea de probleme

A rezolvă o problemă înseamnă a recurge la transformări, la reorganizări, restructurări.

Restructurarea implică o operaţie de „recentrare”. Behavioriştii explică rezolvarea de probleme în
termenii stimul-răspuns. Un stimul se poate asocia cu diverse răspunsuri, cel mai uşor cu cel din vârful
piramidei. Psihologia genetică (Piaget) consideră că rezolvarea de probleme se face prin „umplerea
golurilor”. Problema apare când intervine ceva nou, atunci când acesta e integrat în structurile operatorii
vechi, care se extind, se completează, apare posibilitatea rezolvării.
I.Radu şi M.Miclea propun următorul model: problemele au un caracter psihogenetic. Structurile
cognitiv-operatorii sunt un rezultat al dezvoltării genetice; problemele au o funcţie constituantă ele pot
genera noi structuri;problemele dispun de o schema „vectorială”.
Gândind asupra situaţiilor, subiectul întâmpină unele dificultăţi, se confruntă cu obstacole pe care
se străduieşte să le depăşească prin mijloace cognitive. Acesta este un proces de rezolvare a problemelor şi
constituie domeniul performant de lucru al gândirii.
Problema este, deci, ca un „obstacol” cognitiv, ca o barieră, o dificultate teoretică sau practică.
Problema reprezintă un sistem de întrebări asupra unei necunoscute, pentru că dificultatea se prezintă ca o
lacună a cunoaşterii. Înainte de problemă, apare situatia problematică, atunci când subiectul constată că
procedeele obişnuit uzuale nu sunt suficiente pentru a acoperi lacuna din gândire. Problema este un
obstacol cognitiv în relaţiile dintre subiect şi lumea sa, iar asumarea sarcinii de a depaşi obstacolul ca şi
demersurile cognitive şi tehnice în acest scop conturează domeniul rezolvării problemelor.
După gradul de structurare există următoarele categorii de probleme: probleme bine definite, care
se rezolvă prin strategiile algoritmice şi probleme slab definite care implică strategii euristice.
V.Reitman având în vedere următoarele criterii: măsura specificării datelor iniţiale din situaţia
problematică; măsura specificării scopului, deci a stării finale; necesarul de operaţii de transformare,
propune o tipologie cu următoarele 5 categorii de probleme:
 productiv-necreative – necesită doar o gândire reproductivă, sunt rezolvate prin strategii;
 demonstrativ-explicative sau inovativ-creative – în care starea finală e bine specificată, se cere
demonstrarea, dovedirea, găsirea cauzalităţii;
 euristic-creative – în care atât începutul cât şi sfârşitul sunt slab delimitate, au grad mare de
ambiguitate, solicită capacităţi cognitive înalte;
 inventiv-creative – tipice pentru creaţia tehnică actuală, asemănătoare cu cele euristic-creative,
dar cu starea iniţială mai bine specificată;
 de optimizare – cu starea iniţială bine definită dar cu cea finală necunoscută.
Fazele procesului rezolutiv:
56
 1. punerea problemei – implică o reformulare a ei prin care se anticipează legăturile posibile între
cunoscut şi necunoscut; de felul cum este pusă problema depinde în mare măsura rezolvarea ei.
Este o etapă analitică, presupune înţelegerea conflictului, definirea variantelor posibile de
combinare a datelor;
2. formularea ipotezei – atât asupra soluţiei cât şi a procedelor de rezolvare. Dacă sunt mai multe
variante rezolutive ipotetice, se testează pentru alegerea celei optime iar modelul rezolutiv se
lucrează sintetic;
3. etapa executivă – a soluţionării efective a problemei. Dacă nu s-a reuşit se reia de la început
traseul. B.Zörgo propune 3 categorii de strategii de rezolvare a problemelor.
 anticipativ-exploratorii
 anticipativ-rezolutive
 executive
Este necesar să se gasească relaţia mascată în contextul situaţiei problematice. O strategie de
succes devine un principiu care se poate generaliza. Problemele foarte complexe se fragmenteaza în
subprobleme, în modele de soluţii care reprezintă variante furnizate de gândirea divergentă. Aşa se
lucrează în cosmonautică, în fizică, şi tehnica nucleară, în cercetările oncologice sau în cele privind
flagelul SIDA.

Memoria

9.1. Caracterizarea psihologică şi dinamica memoriei

Memoria nu fiinţează în forma unei structuri statice, ci se organizează şi funcţionează ca sistem

dinamic, care se elaborează treptat în cursul evoluţiei istorice şi ontogenetice, pe măsura îmbogăţirii
repertoriului experienţei. În funcţionarea sa, informaţiile se îmbină şi se corelează în permanenţă, într-o
manieră selectivă, impusă de sarcinile şi solicitările externe.
Latura procesuală a memoriei se relevă în succesiunea şi intercondiţionarea a trei faze principale:
a) engramarea sau encodarea (memorarea în accepţiunea tradiţională); b) păstrarea sau conservarea; c)
reactualizarea.
a. Engramarea (encodarea) reprezintă în sine un ansamblu de operaţii de ordin logic-
informaţional, biofizic şi biochimic, în urma cărora, conţinuturile proceselor cognitive (percepţie, gândire,
imaginaţie), afectiv-motivaţionale şi schemelor motorii sunt înscrise din segmentul temporal al prezentului
în cel al trecutului. Această fază se poate desfăşura în două forme: fără existenţa unui scop special de
reţinere - memorare neintenţionată sau involuntară, şi - în virtutea unui scop special de reţinere -
memorare intenţionată, voluntară.
Ambele forme se evaluează, în principiu. pe baza aceloraşi indicatori, ca, de pildă: volumul
materialului reţinut după fiecare prezentare şi percepere secvenţială; volumul total al materialului
engramat la finele unui anumit interval de timp; rapiditatea întipăririi; exactitatea întipăririi;
completitudinea.
Memorarea neintenţionată se realizează în mod cotidian, în procesul perceperii diferitelor obiecte,
situaţii, întâmplări şi în cursul desfăşurării diferitelor activităţi. Astfel, parcurgând un anumit drum printr-
un oraş, după un anumit timp, ne reamintim locuri, clădiri, intersecţii, monumente etc., deşi nu ne-am
propus la început un asemenea scop.
Mecanismele memorative interne funcţionează ca nişte captatori autonomi, extrag din fluxul
actual al informaţiilor şi evenimentelor elemente şi secvenţe pe care le introduc în "repertoriul" anterior,
unde se păstrează un interval mai mare sau mai scurt de timp.
Adeseori, asemenea elemente şi secvenţe se fixează fără reperele şi delimitările spaţio-temporale
corespunzătoare, ceea ce face ca atunci când ele reapar ca amintiri, să nu putem spune exact cum şi de
unde le-am recepţionat. Se dovedeşte, astfel, că o importantă parte din tezaurul informaţional de care
dispune o persoană adultă s-a obţinut şi fixat prin intermediul memorării neintenţionate.
Datele observaţiei şi experimentale ne arată că funcţionalitatea şi eficienţa acestei forme sunt
influenţate pozitiv de următorii factori:
57
  gradul de noutate al materialului,
 pregnanţa şi intensitatea diferitelor elemente, obiecte etc. dintr-un context (fond);
 intensitatea trăirilor emoţionale acompaniatoare;
 locul elementelor materialului - stimul în structura activităţii subiectului (mijloc sau scop).
Pe lângă aceşti factori obiectivi şi controlabili, memorarea neintentionată este condiţionată şi de
caracteristicile mecanismelor memoriei în sine. Acestea prezintă un registru valoric relativ întins, după
nivelul pragurilor de impresionabilitate şi al capacităţii de admisie-engramare.
Memorarea involuntară ţine cu precădere de însuşirile native ale mecanismelor cerebrale şi prin
intermediul ei se poate pune în evidenţă şi capacitatea bazală de engramare-stocare a creierului.
Memorarea intenţionată (voluntară) se desfăşoară sub acţiunea reglatoare directă a scopului sau
sarcinii de a reţine materialul ce urmează a fi prezentat. Scopul de a memora poate fi impus de subiectul
însuşi sau formulat din afară, de către experimentator sau instructor. In acest caz, procesul de engramare-
fixare se desfăşoară ca activitate psihică dominantă, iar nu ca activitate paralelă şi secundară, ca în cazul
memorării neintenţionate.
Toate procesele psihice specifice - percepţia, gândirea (analiza logica, evaluarea, înţelegere),
voinţa sunt subordonate şi instrumentează memorarea.
In cazul memorării intenţionate, subiectul simte efortul mental, cum se mobilizează expres pentru a
percepe şi conştientiza cât mai clar fiecare "element" al materialului în vederea fixării cât mai exacte,
rapide şi complete. Este şi firesc ca, în asemenea circumstanţe, randamentul memorării să fie superior
celui înregistrat de o memorare involuntară.
In plan experimental, studiul memorării voluntare s-a realizat cu ajutorul a două tipuri de material:
material fără sens (ex. silabe sau cuvinte, simboluri convenţionale, figuri complexe, cum este, de pildă,
figura Rey, ale cărei elemente nu pot fi reunite sub o denumire unică) şi material cu sens (verbal, numeric,
imagistic).
În psihologia clasică, se considera că în forma sa pură capacitatea mnezică poate fi testată numai
cu un material fără sens. Pe această direcţie, au mers cercetările lui H. Ebbinghaus, care a stabilit câteva
importante particularităţi ale dinamicii memoriei şi ale funcţionării sale interne.
Pentru reţinerea integrală a unui material, se impune prezentarea lui repetată, de atâtea ori este
necesar, până când subiectul reuşeşte să reproducă întregul material-test.
După numărul repetiţiilor necesare pentru reţinerea unui material se determină cea de a doua
dimensiune importantă a memorării, şi anume, promptitudinea sau rapiditatea.
Ea, de asemenea, poate lua valori diferite de la un individ la altul şi în funcţie de natura şi
lungimea materialului folosit.
Repetiţia este o variabilă esenţială care condiţionează nu numai faza engramării (memorării), ci şi
pe cea a păstrării sau a conservării.
De aceea, utilizarea ei se supune unor exigenţe diferite: în faza de memorare, se recomandă
repetiţiile concentrate, pentru a scurta timpul de fixare a materialului-test; în faza păstrării sau a
conservării, sunt indicate repetiţiile eşalonate, cu frecvenţă monoton-descrescătoare (mai dese în perioada
imediată după memorare şi mai rare pe măsura îndepărtării, în timp, de momentul iniţial).
Memorarea voluntară este subordonată şi unor cerinţe de exactitate şi fidelitate, care variază în
funcţie de scopul stabilit şi de natura materialului. Astfel, într-o situaţie, materialul trebuie reţinut integral,
în ordinea dată, în componenţa dată, fără nici o modificare, pentru a fi reprodus întocmai, în forma în care
a fost prezentat (este cazul numerelor de telefon, al denumirilor, al formulelor); în alte situaţii, materialul
se cere a fi memorat selectiv, în elementele şi părţile sale esenţiale, reproducerea lui putându-se realiza
într-o manieră mai liberă, cu propriile cuvinte. Ca urmare, precizia şi fidelitatea trebuie determinate prin
raportare la contextul şi instrucţiunile după care s-a realizat memorarea.
Pe traiectoria procesului de memorare voluntară, apare aşa-numitul efect al listei. Esenţa acestuia
rezidă în aceea că, în prezentarea serială a informaţiei (materialului), cel mai bine se reţin începutul şi
sfârşitul (dar mai puţin) şi cel mai slab sau aproape deloc - mijlocul seriei. Explicaţia constă în inducţia
negativă anterogradă şi retrogradă, care se produce de la segmentele iniţiale către cele următoare şi de la
cele terminale către cele anterioare. Ca urmare, apare o stare de inhibiţie accentuată ce se concentrează în
zona segmentului de mijloc. Prezenţa efectului listei trebuie să conducă la concluzia că, pentru o
organizare optimă a procesului de învăţare, trebuie evitată structurarea materialului în serii lungi.
Structurarea trebuie realizată în serii scurte. Cu alte cuvinte, un material foarte lung, pentru a putea fi uşor
58
şi bine reţinut, se impune a fi împărţit în mai multe segmente omogene. Memorarea lui se va putea
desfăşura prin îmbinarea procedeului analitic cu cel sintetic (global): a) parcurgerea o dată - de două ori, a
materialului în întregul lui; b) memorarea succesivă pe părţi, astfel că reproducerea părţii memorate
actualmente să se asocieze cu reproducerea părţilor memorate anterior, c) parcurgerea din nou a întregului
material.
Memorarea voluntară se include ca verigă esenţială în structura activităţii de învăţare, unde
funcţionalitatea ei va fi subordonată şi integrată motivelor şi scopurilor acestei activităţi. Tocmai în
contextul dat, ea se va elabora şi structura din punct de vedere operaţional.
b. Păstrarea sau conservarea include acele operaţii şi transformări care au ca rezultat menţinerea
în tezaurul memorativ, un timp cât mai îndelungat, a informaţiei şi experienţelor stocate anterior.
Principalul indicator al ei este trăinicia, care include două componente: pe de o parte, profunzimea sau
intensitatea engramărilor, iar pe de alta, durata menţinerii lor la nivelul pragului de reactualizare.
Valoarea acestui indicator variază semnificativ în funcţie de particularităţile psihoindividuale ale
subiecţilor, de caracteristicile materialului memorat (grad de structurare şi organizare logică, formă de
prezentare, semnificaţie, grad de familiaritate sau de noutate, complexitate) şi de frecvenţa actualizării şi
utilizării ulterioare. În principiu, condiţia principală a unei păstrări trainice a unui material o dată învăţat
este repetarea lui periodică sau utilizarea în cadrul activităţii ulterioare. În cazul repetării, se dovedeşte că
cel mai eficient este procedeul combinării repetiţiilor concentrate - în perioade de fixare şi imediat după
aceea. şi eşalonate, în perioada ulterioară, mai îndepărtată. Pentru a-şi spori eficienţa de consolidare, este
recomandabil ca repetiţiile să introducă anumite variaţii în ordinea materialului, în forma lui de organizare
internă, creându-se astfel o bază neurofiziologică mai largă de integrare. Foarte important pentru trăinicia
păstrării este modul în care se formulează scopul memorării (fixării): pe termen scurt (imediat), pe termen
mediu sau pe termen lung. Aceasta, fireşte, depinde de valoarea instrumental-adaptativă a informaţiei şi
experienţelor care fac obiectul învăţării într-o situaţie sau alta. Este evident că, întrucât nu toate
informaţiile şi experienţele au o valoare adaptativ-instrumentală egală în timp, o diferenţiere şi ierarhizare
a lor în procesul învăţării se impun ca absolut necesare.
Un rol esenţial în determinarea trăiniciei păstrării a ceea ce am memorat anterior îl au factorii
emoţional-afectivi şi motivaţionali.
Există o dependenţă direct proporţională între ecoul sau rezonanţa materialului în sfera noastră
afectiv-motivaţională şi gradul de trăinicie al păstrării lui în memorie. În virtutea acţiunii mecanismelor de
apărare a Eului, informaţiile şi experienţele cu rezonanţă afectiv-motivaţională pozitivă se fixează mai
trainic decât cele cu rezonanţă negativă. Absenţa oricărei încărcături afectogene sau motivaţionale duce
întotdeauna la o fixare superficială şi de scurtă durată.
Trăinicia implică şi alţi indicatori de ordin calitativ ai păstrării: completitudinea, fidelitatea şi
exactitatea. Completitudinea este dată de raportul dintre ceea ce se păstrează la momentul dat şi ceea ce sa
memorat anterior; ea este maximă când valoarea raportului este 1 şi scade proporţional cu reducerea
acesteia, putând tinde spre zero. Fidelitatea exprimă raportul de corespondenţă structurală între materialul
memorat iniţial şi cel care se păstrează la momentul dat (o păstrare se consideră fidelă dacă transformările
care se produc în timp asupra materialului stocat nu-i anulează identitatea sau conţinutul său esenţial). In
fine, exactitatea este dată de corespondenţa izomorfică dintre elementele stocate anterior şi cele păstrate în
decursul timpului; dacă se aplică întregului material, exactitatea presupune păstrarea lui absolut în forma
iniţială în care a fost memorat. Exactitatea implică fidelitatea, dar fidelitatea nu implică în mod necesar
exactitatea: pot să păstrez un material cu un grad scăzut de exactitate, omiţând unele elemente
nesemnificative sau modificând altele.
Prin specificul său de fază latentă, păstrarea se realizează la nivel subconştient, noi neavând
control direct asupra conţinutului său, ci numai indirect, prin intermediul reactualizării. Nici prin
observaţie externă, nici prin introspecţie nu se poate realiza o monitorizare conştientă a ceea ce se
întâmplă în interiorul acestei faze. Imaginea şi descrierea ei se obţin pe baza comparării "intrărilor" (ce a
fost stocat) cu "ieşirile" (ce s-a reactualizat).
Datele pe care ni le oferă o asemenea metodă ne arată că păstrarea nu este nici pe departe o
componentă pasivă a sistemului mnezic, aşa cum pare la prima vedere. Dimpotrivă, ea implică producerea
unor permanente transformări, reorganizări şi reintegrări, care, în raport cu un segment sau altul al
tezaurului memorativ, pot fi împărţite în pozitive sau antientropice şi negative sau entropice. Cele dintâi
conduc la o mai bună consolidare şi conservare a conţinutului asupra căruia se efectuează; cele din urmă,
59
dimpotrivă, determină o slăbire şi o dezintegrare din repertoriul funcţional a conţinutului pe care-l ating.
Ca un efect secundar al transformărilor antientropice avem reminiscenţa. Ea constă nu numai în păstrarea
nealterată a materialului stocat anterior, ci şi în îmbogăţirea lui, ca urmare a punerii în relaţii logice şi
instrumentale cu alte conţinuturi informaţionale tezaurizate. Fenomenul reminiscenţei se manifestă cel mai
frecvent şi cu amplitudine maximă în raport cu acele genuri de material care se fixează pe un fond
aperceptiv mai bogat şi mai compatibil din punct de vedere modal şi structural. De asemenea, el apare mai
frecvent în contextul memoriei logice decât în cel al memoriei mecanice. Cu cât un conţinut informţional
sau o experienţă de viaţă sunt mai trainic consolidate şi păstrate, cu atât pragul lor de reactualizare este
mai scăzut, şi viceversa. Din acest punct de vedere, tezaurul memorativ are o organizare stratificată: în
partea inferioară (în profunzime) se dispun straturile cu praguri de reactualizare mari, inclusiv cele ce au
coborât sub limita activării, trecând în zona uitării; în partea superioară, se situează straturile cu praguri de
reactualizare scăzute, cel mai mic prag tinzând către valoarea zero.
c. Reactualizarea constă în aducerea în câmpul conştiinţei a unor elemente din fondul experienţei
anterioare.
Ea este oglinda celorlalte două faze - memorarea şi păstrarea şi principalul criteriu obiectiv de
evaluare a lor. Atât realizarea fixării materialului dat, cât şi modul în care s-a păstrat de-a lungul unui
interval de timp se pot aprecia numai solicitând subiectul să şi-l amintească. După mecanismul
declanşator, reactualizarea este de două feluri: spontană sau involuntară şi deliberată sau voluntară.
Reactualizarea spontană se poate produce atât în stare de somn, în forma viselor, cât şi în stare de
veghe (relaxată), în forma unor avalanşe de amintiri, a unor imagini şi idei. Se ştie, de exemplu, cât de
dificil ne este să ne opunem şi să stăvilim invadarea scenei interne a conştiinţei de amintiri, imagini şi idei
care ţâşnesc din rezervorul memoriei. Aceasta se interpretează ca modalitate specifică de autoreglare a
sistemului mnezic, care-şi activează în mod automat ,,ieşirea", pentru a-şi perfecţiona şi consolida
organizarea internă (tezaurul elaborat anterior). O formă aparte a reactualizării spontane, care evidenţiază
o dată în plus complexitatea funcţională a memoriei, o reprezintă reactualizarea amânată sau retroactivă.
Fiecăruia ni se întâmplă să nu ne amintim pe loc o anumită informaţie, de exemplu, numele unei persoane
pe care o întâlnim ocazional, denumirea unei localităţi, a unui obiect etc., cu toate că facem un efort
mental serios în acest sens. După un timp oarecare, într-un alt context şi pe fondul unei alte preocupări,
informaţia respectivă apare instantaneu, ca din senin, şi se instalează frumos în centrul conştiinţei,
obligându-ne s-o luăm în seamă. Şi mai spectaculos se prezintă lucrurile într-o situaţie de examen.
Persoanele emotive sunt stăpânite de o puternică tensiune care le blochează serios procesul de
reactualizare a cunoştinţelor, nereuşind să închege un răspuns cât de cât satisfăcător. Când ies din sala de
examen, spontan, cunoştinţele se reactualizează şi răspunsurile la întrebările de examen le devin accesibile
sau chiar le par foarte simple.
Reactualizarea deliberată este declanşată şi controlată voluntar, fie în cadrul unei sarcini speciale
de testare a memoriei, fie în cadrul unei activităţi specifice - de învăţare, de muncă, de creaţie etc. - în a
cărei realizare este implicată experienţa anterioară. Ea se desfăşoară, aşadar, în concordanţă cu un anumit
scop şi într-o anumită ordine. Elementele care-i formează conţinutul se aleg şi se activează după anumite
criterii de compatibilitate atât cu operaţiile actuale ale activităţii, cât şi cu scopul final ce trebuie atins. Aşa
se face că ele sunt supuse verificării/evaluării, şi în cazul unor neconcordanţe sunt respinse şi se
procedează la găsirea şi reactualizarea altora. După funcţionalitatea elementelor solicitate, reactualizarea
se realizează în două forme: recunoaşterea şi reproducerea.
Recunoaşterea se realizează în legătură cu acele conţinuturi şi experienţe al căror prag este prea
ridicat pentru a se putea desprinde şi manifesta independent prin ele însele. Subiectul singur nu poate să le
relateze, simţind nevoia unui sprijin sau suport extern. Nu putem relata conţinutul unei întâmplări
petrecute mai de mult, dar o recunoaştem dacă ni se prezintă nişte elemente ajutătoare; nu reuşim să
relatăm despre locuri pe care le-am vizitat cândva, dar le recunoaştem dacă ni se prezintă imagini ale lor;
nu ne amintim numele-persoanelor de la o întrunire la care am participat dar le recunoaştem în fotografie
etc. O parte importantă din fondul experienţei anterioare funcţionează la nivel de recunoaştere. Dar, şi în
această ipostază ea continuă să-şi păstreze o valoare adaptativă, comportamentul în situaţii ,,recunoscute"
desfăşurându-se la un nivel de eficienţă mai înalt decât în situaţii absolut noi.
Reproducerea este o formă calitativ superioară a reactualizării, constând în derularea conştientă a
conţinuturilor informaţionale şi actelor motorii achiziţionate anterior. Trăinicia păstrării achiziţii lor an-
terioare este suficient de puternică pentru a se menţine la un prag de funcţionalitate scăzut, devenind astfel
60
accesibile apelului sau semnalului de reactualizare. Reproducerea se evaluează pe baza indicatorilor de
promptitudine, completitudine, fidelitate şi exactitate. Trebuie menţionat că deşi valorile acestora sunt
condiţionate de caracteristicile păstrării, ele depind şi de dinamica internă a reproducerii propriu-zise.
Promptitudinea reflectă mobilitatea funcţională a mecanismului de reproducere şi se măsoară în
intervalele de timp dintre momentul emiterii semnalului de apel şi cel al apariţiei în conştiinţă a
informaţiei solicitate. La subiecţii lenţi sau inerţi, valoarea acestor intervale este semnificativ mai mare
decât la subiecţii rapizi, chiar dacă informaţia solicitată se află depozitată pe aceeaşi poziţie de consolidare
şi funcţionalitate.
Completitudinea este un parametru cu o condiţionare şi mai complexă. Pe de o parte, ea este
determinată fireşte, de completitudinea păstrării; pe de altă parte, însă depinde de raporturile de inducţie
negativă ce se creează între secvenţele actuale şi cele imediat următoare ale fluxului reproducerii.
Reproducerea poate avea, aşadar, grade diferite de completitudine:
 completitudine de identitate, când materialul este reprodus întocmai în forma în care a
fost memorat;
 completitudine în hiper, când la materialul original se adaugă elemente suplimentare,
compatibile cu cele de bază;
 completitudine în hipo, când materialul original se reproduce cu omiterea unor elemente
nesemnificative;
 completitudine structurală, când materialul iniţial este reprodus într-o formă
transformată de o manieră personală (originală), fără a se altera structura lui logică.
Un grad de completitudine poate fi considerat adecvat sau inadecvat în funcţie de situaţie. De
pildă, în cazul depunerii unei mărturii într-o instanţă judiciară sau al actorului care-şi interpretează rolul pe
scenă, adecvată va fi completitudinea de identitate şi mai puţin adecvate toate celelalte; dimpotrivă, în
formularea răspunsului la un examen devine mai adecvată completitudinea structurală, care se întemeiază
pe o înţelegere în profunzime a materialului asimilat şi pe integrarea lui în schemele mentale proprii ale
subiectului.
Dacă intrăm mai adânc în analiza fenomenelor mnezice, ajungem la concluzia că în cazul
reproducerii este vorba mai mult de reconstrucţie, decât de o duplicare a ceea ce s-a engramat anterior.
Efectul operaţiilor de reconstrucţie devine şi mai pregnant în reproducerea materialului memorat
neintenţionat (involuntar). Puşi să relatăm despre obiecte aflate anterior în câmpul nostru vizual, despre
conţinutul discuţiei dintre două sau mai multe persoane la care am asistat, despre diferite întâmplări la care
am fost martori, vom putea oferi doar date parţial exacte şi doar aparent complete; vom omite elemente
care efectiv au figurat în ,,materialul original" şi vom adăuga de la noi altele care nu au figurat în nici un
fel. Mai mult decât atât: două sau mai multe persoane puse să relateze despre acelaşi eveniment sau despre
aceeaşi întâmplare la care au asistat vor da răspunsuri nu numai diferite sub aspectul completitudinii, dar
posibil şi contradictorii, sub aspectul veridicităţii. Aşadar, reproducerea nu este o simplă revenire în
actualitate a conţinutului păstrării, ci este o componentă cu mecanisme şi legi proprii de funcţionare. În
cadrul ei se realizează o complexă şi contradictorie interacţiune între operaţiile de reactualizare şi cele de
elaborare-construcţie organizare aparţinând inteligenţei, imaginaţiei şi gândirii. De aceea, analiza
dinamicii ei pe diverse compartimente ale experienţei stocate anterior ne permite să formulăm ipoteze şi
concluzii cu privire nu numai la memorie, ci şi la activitatea mentală în ansamblu.

9.2. Formele memoriei

În psihologia clasică, începând cu studiile lui H. Ebbinghaus, M. Mayer şi W. Stern, s-a făcut
constatarea că funcţia mnezică are o organizare eterogenă, punând în evidenţă o diversitate de modalităţi
şi forme de manifestare.
Pentru delimitarea lor, au fost introduse patru criterii, care-şi păstrează valabilitatea şi astăzi, şi
anume:
a) prezenţa sau absenţa intenţiei şi a controlului voluntar,
b) prezenţa sau absenţa desprinderii şi înţelegerii legăturilor specifice între elementele şi secvenţele
materialului;
61
c)aferentaţia dominantă;
d) factorul timp.
a. Aplicarea primului criteriu permite identificarea a două forme ale memoriei:
 memoria involuntară (neintenţionată) şi
 memoria voluntară (intenţionată).
Caracteristica involuntar-voluntar se extinde asupra tuturor celor trei faze ale procesului memoriei,
pe care le-am analizat mai sus.
Aşadar, memoria involuntară este aceea care, în toate cele trei faze -engramare, păstrare,
reactualizare - se realizează fără existenţa unui scop mnezic precis şi fără controlul voinţei conştient
focalizat. Ne dăm seama că în repertoriul experienţei anterioare apar "elemente" pe care nu ne puseserăm
în gând să le memorăm şi să le păstrăm sau că, la un moment dat, câmpul conştiinţei ne este invadat de
"amintiri".
Memoria involuntară acoperă un vast teritoriu al existenţei noastre cotidiene şi ne înzestrează
zilnic, fără să depunem vreun efort de concentrare a atenţiei, cu informaţii, impresii şi experienţe ce pot fi
mai târziu de un real folos. Forţa ei de manifestare este atât de mare, încât îi permite să se realizeze chiar
în paralel cu memoria voluntară, ea operând exact asupra acelor elemente pe care aceasta din urmă le are
sau le omite.
Acest fapt a fost demonstrat prin cercetări experimentale speciale, dar el poate fi ilustrat prin
exemple din experienţa comună. Astfel, ştim din experienţă că învăţarea unei formule sau a unei definiţii
se însoţeşte de exerciţii, care nu constituie obiect special de memorare. Totuşi, la sfârşit, la o verificare, se
constată că putem să reproducem nu numai formula sau defniţia pe care ne-am străduit să le reţinem, dar şi
multe date, elemente din exerciţiile pe care le-am făcut. În mod asemănător în reţinerea identităţii unor
obiecte, pe lângă formă, ca însuşire principală ce face obiectul memorării voluntare, neintenţionat se reţin
şi însuşiri secundare - culoare, mărime, poziţie spaţială etc.
Desfăşurându-se spontan, memoria involuntară nu poate fi studiată experimental în mod
nemijlocit, prin instruirea directă a subiectului.
Ea se cercetează în mod indirect, folosindu-se sarcini formulate după modelul exemplelor
prezentate mai sus. Posibilitatea realizării în paralel a memoriei involuntare şi a celei voluntare ne
sugerează ipoteza că funcţionarea sistemului mnezic este structurată la două niveluri de activare:
 un nivel de activare specifică focalizată, care susţine memoria voluntară şi
 un nivel activare nespecifică (difuză şi fluctuantă), care susţine memoria involuntară.
Acest din urmă nivel poate fi, la rândul său, mai ridicat sau mai scăzut, în funcţie de implicarea
subiectului în situaţia mnezică: contemplare pasivă sau acţiune directă cu şi asupra elementelor situaţiei.
Deşi obiectele date în situaţie nu sunt cu totul indiferente pentru memorie, ele nu dobândesc o semnificaţie
şi un loc în materialul memorat prin ele însele, ci prin intermediul activităţii pe care subiectul o desfăşoară
cu ele (Zincenko, 1939; Katona, 1940; Rozanova, 1953).
În cercetările sale, A. Smimov (1966), re1uând ideile lui Claparede (1915), a demonstrat că
activismul subiectului este cel mai important factor al memoriei involuntare.
Memoria voluntară este forma esenţială de organizare şi manifestare a capacităţii mnezice a
omului, ea fiind strâns conectată şi integrată motivelor şi scopurilor activităţilor specifice, începând cu
activitatea de joc şi terminând cu activitatea de creaţie. Structura conţinutului informaţional şi repertoriul
operaţional-instrumental al oricărei profesii sunt rodul memoriei voluntare.
Caracteristica ei principală rezidă în prezenţa şi formularea expresă a sarcinii şi scopului de fixare
(memorare) şi păstrare, în vederea uzului ulterior, mai apropiat sau mai îndepărtat în timp. Sarcina pe baza
căreia se montează şi funcţionează mecanismele memoriei voluntare poate fi formulată din afară, sau de
către subiectul însuşi, şi ea vizează grade diferite ale completitudinii şi exactităţii.

Omul, poseda in categoria capacitatilor cognitive si pe aceea de a retine, conserva si reutiliza

experienta sa anterioara. Memoria nu fiinţează în forma unei structuri statice, pietrificate şi nici ca un
recipient în sine neutru şi permanent acelaşi, în care se introduc de-a valma, din afară, impresii, informatii,
experienţe. Dimpotrivă, ea se organizează şi funcţionează ca sistem dinamic, ce se elaborează treptat în
cursul evolutiei istorice şi ontogenetice, pe măsura îmbogăţirii repertoriului experienţei. In funcţionarea
62
sa, se îmbină şi se corelează în permanenţă şi într-o manieră selectivă, impusă de sarcinile şi solicitările
externe.
Latura procesuală a memoriei se relevă în succesiunea şi interconditionarea a trei faze
principale: a) engramarea sau encodarea (memorarea în acceptiunea tradiţională); b) păstrarea sau
conservarea; c) reactualizarea.
a. Engramarea (encodarea) reprezintă în sine un ansamblu de operaţii de ordin logic-
informaţional, biofizic şi biochimic, în urma cărora, conţinuturile proceselor cognitive (percepţie, gândire,
imaginaţie), afectiv-motivaţionale şi schemelor motorii sunt înscrise din segmentul temporal al prezentului
în cel al trecutului. Această fază se poate desfăşura în două forme: fără existenţa unui scop special de
reţinere - memorare neintenţionată sau involuntară, şi - în virtutea unui scop special de retinere -
memorare intenţionată, voluntară.
Ambele forme se evaluează, în principiu. pe baza aceloraşi indicatori, ca, de pildă: volumul
materialului reţinut după fiecare prezentare şi percepere secvenţială; volumul total al materialului
engramat la finele unui anumit interval de timp; rapiditatea întipăririi; exactitatea întipăririi;
completitudinea. .
Memorarea neintenţionată se realizează în mod cotidian, în procesul perceperii diferitelor obiecte,
situaţii, întâmplări şi în cursul desfăşurării diferitelor activităţi. Astfel, parcurgând un anumit drum printr-
un oraş, după un anumit timp, ne reamintim locuri, clădiri, intersecţii, monumente etc., deşi nu ne-am
propus la început un asemenea scop. Mecanismele memorative interne funcţionează ca nişte captatori
autonomi, extrag din fluxul actual al informaţiilor şi evenimentelor elemente şi secvenţe pe care le
introduc în "repertoriul" anterior, unde se păstrează un interval mai mare sau mai scurt de timp. Adeseori,
asemenea elemente şi secvenţe se fixează fără reperele şi delimitările spaţio-temporale corespunzătoare,
ceea ce face ca atunci când ele reapar ca amintiri, să nu putem spune exact cum şi de unde le-am
recepţionat. Se dovedeşte, astfel, că o importantă parte din tezaurul informaţional de care dispune o
persoană adultă s-a obţinut şi fixat prin intermediul memorării neintenţionate.
Datele observaţiei şi experimentale ne arată că functionalitatea şi eficienţa acestei forme sunt
influenţate pozitiv de următorii factori: gradul de noutate al materialului, pregnanţa şi intensitatea
diferitelor elemente, obiecte etc. dintr-un context (fond); intensitatea trăirilor emoţionale acompaniatoare;
locul elementelor materialului - stimul în structura activităţii subiectului (mijloc sau scop). Pe lângă aceşti
factori obiectivi şi controlabili, memorarea neintentionată este condiţionată şi de caracteristicile
mecanismelor memoriei în sine. Acestea prezintă un registru valoric relativ întins, după nivelul pragurilor
de impresionabilitate şi al capacităţii de admisie-engramare.
Memorarea involuntară ţine cu precădere de însuşirile native ale mecanismelor cerebrale şi prin
intermediul ei se poate pune în evidenţă şi capacitatea bazală de engramare-stocare a creierului.
Memorarea intenţionată (voluntară) se desfăşoară sub acţiunea reglatoare directă a scopului sau
sarcinii de a reţine materialul ce urmează a fi prezentat. Scopul de a memora poate fi impus de subiectul
însuşi sau formulat din afară, de către experimentator sau instructor. In acest caz, procesul de engramare-
fixare se desfăşoară ca activitate psihică dominantă, iar nu ca activitate paralelă şi secundară, ca în cazul
memorării neintenţionate. Toate procesele psihice specifice - percepţia, gândirea (analiza logica,
evaluarea, înţelegere), voinţa sunt subordonate şi instrumentează memorarea.
In cazul memorării intenţionate, subiectul simte efortul mental, cum se mobilizează expres pentru a
percepe şi conştientiza cât mai clar fiecare "element" al materialului în vederea fixării cât mai exacte,
rapide şi complete. Este şi firesc ca, în asemenea circumstanţe, randamentul memorării să fie superior
celui înregistrat de o memorare involuntară. In plan experimental, studiul memorării voluntare s-a realizat
cu ajutorul a două tipuri de material: material fără sens (ex. silabe sau cuvinte, simboluri convenţionale,
figuri complexe, cum este, de pildă, figura Rey, ale cărei elemente nu pot fi reunite sub o denumire unică)
şi material cu sens (verbal, numeric, imagistic).
În psihologia clasică, se considera că în forma sa pură capacitatea mnezică poate fi testată numai
cu un material fără sens. Pe această direcţie, au mers cercetările lui H. Ebbinghaus, care a stabilit câteva
importante particularităţi ale dinamicii memoriei şi ale funcţionării sale interne. Pentru reţinerea integrală
a unui material, se impune prezentarea lui repetată, de atâtea ori câte sunt necesare, până când subiectul
reuşeşte să reproducă întregul material-test. După numărul repetiţiilor necesare pentru reţinerea unui
material se determină cea de a doua dimensiune importantă a memorării, şi anume, promptitudinea sau

63
rapiditatea. Ea, de asemenea, poate lua valori diferite de la un individ la altul şi în funcţie de natura şi
lungimea materialului folosit.
Repetiţia este o variabilă esenţială care condiţionează nu numai faza engramării (memorării), ci şi
pe cea a păstrării sau a conservării. De aceea, utilizarea ei se supune unor exigenţe diferite: în faza de me-
morare, se recomandă repetiţiile concentrate, pentru a scurta timpul de fixare a materialului-test; în faza
păstrării sau a conservării, sunt indicate repetiţiile eşalonate, cu frecvenţă monoton-descrescătoare (mai
dese în perioada imediată după memorare şi mai rare pe măsura îndepărtării, în timp, de momentul iniţial).
Memorarea voluntară este subordonată şi unor cerinţe de exactitate şi fidelitate, care variază în funcţie de
scopul stabilit şi de natura materialului. Astfel, într-o situaţie, materialul trebuie reţinut integral, în ordinea
dată, în componenţa dată, fără nici o modificare, pentru a fi reprodus întocmai, în forma în care a fost
prezentat (este cazul numerelor de telefon, al denumirilor, al formulelor); în alte situaţii, materialul se cere
a fi memorat selectiv, în elementele şi părţile sale esenţiale, reproducerea lui putându-se realiza într-o
manieră mai liberă, cu propriile cuvinte. Ca urmare, precizia şi fidelitatea trebuie determinate prin
raportare la contextul şi instrucţiunile după care s-a realizat memorarea.
Pe traiectoria procesului de memorare voluntară, apare aşa-numitul efect al listei. Esenţa acestuia
rezidă în aceea că, în prezentarea serială a informaţiei (materialului), cel mai bine se reţin începutul şi
sfârşitul (dar mai puţin) şi cel mai slab sau aproape deloc - mijlocul seriei. Explicaţia constă în inducţia
negativă anterogradă şi retrogradă, care se produce de la segmentele iniţiale către cele următoare şi de la
cele terminale către cele anterioare. Ca urmare, apare o stare de inhibiţie accentuată ce se concentrează în
zona segmentului de mijloc. Prezenţa efectului listei trebuie să conducă la concluzia că, pentru o
organizare optimă a procesului de învăţare, trebuie evitată structurarea materialului în serii lungi.
Structurarea trebuie realizată în serii scurte. Cu alte cuvinte, un material foarte lung, pentru a putea fi uşor
şi bine reţinut, se impune a fi împărţit în mai multe segmente omogene. Memorarea lui se va putea
desfăşura prin îmbinarea procedeului analitic cu cel sintetic (global): a) parcurgerea o dată - de două ori, a
materialului în întregul lui; b) memorarea succesivă pe părţi, astfel că reproducerea părţii memorate
actualmente să se asocieze cu reproducerea părţilor memorate anterior, c) parcurgerea din nou a întregului
material.
Memorarea voluntară se include ca verigă esenţială în structura activităţii de învăţare, unde
funcţionalitatea ei va fi subordonată şi integrată motivelor şi scopurilor acestei activităţi. Tocmai în
contextul dat, ea se va elabora şi structura din punct de vedere operaţional.
b. Păstrarea sau conservarea include acele operaţii şi transformări care au ca rezultat menţinerea
în tezaurul memorativ, un timp cât mai îndelungat, a informaţiei şi experienţelor stocate anterior.
Principalul indicator al ei este trăinicia, care include două componente: pe de o parte, profunzimea sau
intensitatea engramărilor, iar pe de alta, durata menţinerii lor la nivelul pragului de reactualizare.
Valoarea acestui indicator variază semnificativ în funcţie de particularităţile psihoindividuale ale
subiecţilor, de caracteristicile materialului memorat (grad de structurare şi organizare logică, formă de
prezentare, semnificaţie, grad de familiaritate sau de noutate, complexitate) şi de frecvenţa actualizării şi
utilizării ulterioare. În principiu, condiţia principală a unei păstrări trainice a unui material o dată învăţat
este repetarea lui periodică sau utilizarea în cadrul activităţii ulterioare. În cazul repetării, se dovedeşte că
cel mai eficient este procedeul combinării repetiţiilor concentrate - în perioade de fixare şi imediat după
aceea. şi eşalonate, în perioada ulterioară, mai îndepărtată. Pentru a-şi spori eficienţa de consolidare, este
recomandabil ca repetiţiile să introducă anumite variaţii în ordinea materialului, în forma lui de organizare
internă, creându-se astfel o bază neurofiziologică mai largă de integrare. Foarte important pentru trăinicia
păstrării este modul în care se formulează scopul memorării (fixării): pe termen scurt (imediat), pe termen
mediu sau pe termen lung. Aceasta, fireşte, depinde de valoarea instrumental-adaptativă a informaţiei şi
experienţelor care fac obiectul învăţării într-o situaţie sau alta. Este evident că, întrucât nu toate
informaţiile şi experienţele au o valoare adaptativ-instrumentală egală în timp, o diferenţiere şi ierarhizare
a lor în procesul învăţării se impun ca absolut necesare.
Un rol esenţial în determinarea trăiniciei păstrării a ceea ce am memorat anterior îl au factorii emoţional-
afectivi şi motivaţionali.
Există o dependenţă direct proporţională între ecoul sau rezonanţa materialului în sfera noastră
afectiv-motivaţională şi gradul de trăinicie al păstrării lui în memorie. În virtutea acţiunii mecanismelor de
apărare a Eului, informaţiile şi experienţele cu rezonanţă afectiv-motivaţională pozitivă se fixează mai

64
trainic decât cele cu rezonanţă negativă. Absenţa oricărei încărcături afectogene sau motivaţionale duce
întotdeauna la o fixare superficială şi de scurtă durată.
Trăinicia implică şi alţi indicatori de ordin calitativ ai păstrării: completitudinea, fidelitatea şi
exactitatea. Completitudinea este dată de raportul dintre ceea ce se păstrează la momentul dat şi ceea ce sa
memorat anterior; ea este maximă când valoarea raportului este 1 şi scade proporţional cu reducerea
acesteia, putând tinde spre zero. Fidelitatea exprimă raportul de corespondenţă structurală între materialul
memorat iniţial şi cel care se păstrează la momentul dat (o păstrare se consideră fidelă dacă transformările
care se produc în timp asupra materialului stocat nu-i anulează identitatea sau conţinutul său esenţial). In
fine, exactitatea este dată de corespondenţa izomorfică dintre elementele stocate anterior şi cele păstrate în
decursul timpului; dacă se aplică întregului material, exactitatea presupune păstrarea lui absolut în forma
iniţială în care a fost memorat. Exactitatea implică fidelitatea, dar fidelitatea nu implică în mod necesar
exactitatea: pot să păstrez un material cu un grad scăzut de exactitate, omiţând unele elemente
nesemnificative sau modificând altele.
Prin specificul său de fază latentă, păstrarea se realizează la nivel subconştient, noi neavând
control direct asupra conţinutului său, ci numai indirect, prin intermediul reactualizării. Nici prin
observaţie externă, nici prin introspecţie nu se poate realiza o monitorizare conştientă a ceea ce se
întâmplă în interiorul acestei faze. Imaginea şi descrierea ei se obţin pe baza comparării "intrărilor" (ce a
fost stocat) cu "ieşirile" (ce s-a reactualizat).
Datele pe care ni le oferă o asemenea metodă ne arată că păstrarea nu este nici pe departe o
componentă pasivă a sistemului mnezic, aşa cum pare la prima vedere. Dimpotrivă, ea implică producerea
unor permanente transformări, reorganizări şi reintegrări, care, în raport cu un segment sau altul al
tezaurului memorativ, pot fi împărţite în pozitive sau antientropice şi negative sau entropice. Cele dintâi
conduc la o mai bună consolidare şi conservare a conţinutului asupra căruia se efectuează; cele din urmă,
dimpotrivă, determină o slăbire şi o dezintegrare din repertoriul funcţional a conţinutului pe care-l ating.
Ca un efect secundar al transformărilor antientropice avem reminiscenţa. Ea constă nu numai în păstrarea
nealterată a materialului stocat anterior, ci şi în îmbogăţirea lui, ca urmare a punerii în relaţii logice şi
instrumentale cu alte conţinuturi informaţionale tezaurizate. Fenomenul reminiscenţei se manifestă cel mai
frecvent şi cu amplitudine maximă în raport cu acele genuri de material care se fixează pe un fond
aperceptiv mai bogat şi mai compatibil din punct de vedere modal şi structural. De asemenea, el apare mai
frecvent în contextul memoriei logice decât în cel al memoriei mecanice. Cu cât un conţinut informţional
sau o experienţă de viaţă sunt mai trainic consolidate şi păstrate, cu atât pragul lor de reactualizare este
mai scăzut, şi viceversa. Din acest punct de vedere, tezaurul memorativ are o organizare stratificată: în
partea inferioară (în profunzime) se dispun straturile cu praguri de reactualizare mari, inclusiv cele ce au
coborât sub limita activării, trecând în zona uitării; în partea superioară, se situează straturile cu praguri de
reactualizare scăzute, cel mai mic prag tinzând către valoarea zero.
Tabloul nu are un caracter fix, invariant; el se va modifica în timp, în funcţie de interacţiunea
subiectului cu lumea externă şi de dinamica relaţiei dintre fondul experienţei anterioare şi scopurile sau
obiectivele activităţii curente. Ca urmare, devine posibilă şi plauzibilă schimbarea poziţiei diferitelor
elemente pe continuumul reactualizării: un element care la momentul considerat se află pe o poziţie
superioară, cu un prag de reactualizare scăzut, prin neutilizare şi nerepetare va trece în momentele
următoare de timp pe poziţii inferioare, caracterizate prin praguri de reactualizare crescute, şi invers, un
element care în momentul dat se află pe o poziţie inferioară, prin repetare sau utilizare în activitatea cu-
rentă, va trece în momentele de timp ulterioare pe o poziţie superioară.
Din punct de vedere cibernetic, putem afirma, aşadar, că menţinerea la parametri optimi a staticii
funcţionale a tezaurului memorativ se realizează printr-o dinamică funcţională antientropică, de
consolidare, "urmele" nefiind lăsate în forma iniţială, ci reîmprospătându-se şi consolidându-se periodic,
fie prin repetarea în sine a materialului de bază, fie prin includerea şi utilizarea lui în rezolvarea sarcinilor
activităţii. Păstrarea este, rară îndoială, faza cea mai importantă în structura dinamică a sistemului mnezic
al omului. Ea este cea care detennină, în ultimă instanţă, eficienţa şi productivitatea memoriei. Faptul că
cineva este caracterizat ca având o memorie bună sau slabă depinde, în primul rând, de volumul şi
calitatea păstrării, de funcţionalitatea celor stocate anterior. Diferenţele individuale cele mai semnificative
se constată tocmai în întinderea şi diversitatea păstrării. De aceea, în plan psihopedagogic, preocuparea
principală trebuie s-o constituie găsirea procedeelor şi condiţiilor optime pentru asigurarea unei
durabilităţi cât mai mari în timp a ceea ce se învaţă în cursul vieţii.
65
 c. Reactualizarea reprezintă faza de "ieşire" a dinamicii memoriei şi constă în aducerea în câmpul
conştiinţei a unor elemente din fondul experienţei anterioare.
Ea este oglinda celorlalte două faze - memorarea şi păstrarea şi principalul criteriu obiectiv de
evaluare a lor. Atât realizarea fixării materialului dat, cât şi modul în care s-a păstrat de-a lungul unui
interval de timp se pot aprecia numai solicitând subiectul să şi-l amintească.
După mecanismul declanşator, reactualizarea este de două feluri: spontană sau involuntară şi
deliberată sau voluntară.
Reactualizarea spontană se poate produce atât în stare de somn, în forma viselor, cât şi în stare de
veghe (relaxată), în forma unor avalanşe de amintiri, a unor imagini şi idei. Se ştie, de exemplu, cât de
dificil ne este să ne opunem şi să stăvilim invadarea scenei interne a conştiinţei de amintiri, imagini şi idei
care ţâşnesc din rezervorul memoriei. Aceasta se interpretează ca modalitate specifică de autoreglare a
sistemului mnezic, care-şi activează în mod automat ,,ieşirea", pentru a-şi perfecţiona şi consolida
organizarea internă (tezaurul elaborat anterior). O formă aparte a reactualizării spontane, care evidenţiază
o dată în plus complexitatea funcţională a memoriei, o reprezintă reactualizarea amânată sau retroactivă.
Fiecăruia ni se întâmplă să nu ne amintim pe loc o anumită informaţie, de exemplu, numele unei persoane
pe care o întâlnim ocazional, denumirea unei localităţi, a unui obiect etc., cu toate că facem un efort
mental serios în acest sens. După un timp oarecare, într-un alt context şi pe fondul unei alte preocupări,
informaţia respectivă apare instantaneu, ca din senin, şi se instalează frumos în centrul conştiinţei,
obligându-ne s-o luăm în seamă. Şi mai spectaculos se prezintă lucrurile într-o situaţie de examen.
Persoanele emotive sunt stăpânite de o puternică tensiune care le blochează serios procesul de
reactualizare a cunoştinţelor, nereuşind să închege un răspuns cât de cât satisfăcător. Când ies din sala de
examen, spontan, cunoştinţele se reactualizează şi răspunsurile la întrebările de examen le devin accesibile
sau chiar le par foarte simple.
Reactualizarea deliberată este declanşată şi controlată voluntar, fie în cadrul unei sarcini speciale
de testare a memoriei, fie în cadrul unei activităţi specifice - de învăţare, de muncă, de creaţie etc. - în a
cărei realizare este implicată experienţa anterioară. Ea se desfăşoară, aşadar, în concordanţă cu un anumit
scop şi într-o anumită ordine. Elementele care-i formează conţinutul se aleg şi se activează după anumite
criterii de compatibilitate atât cu operaţiile actuale ale activităţii, cât şi cu scopul final ce trebuie atins. Aşa
se face că ele sunt supuse verificării/evaluării, şi în cazul unor neconcordanţe sunt respinse şi se
procedează la găsirea şi reactualizarea altora. După funcţionalitatea elementelor solicitate, reactualizarea
se realizează în două forme: recunoaşterea şi reproducerea.
Recunoaşterea se realizează în legătură cu acele conţinuturi şi experienţe al căror prag este prea
ridicat pentru a se putea desprinde şi manifesta independent prin ele însele. Subiectul singur nu poate să le
relateze, simţind nevoia unui sprijin sau suport extern. Nu putem relata conţinutul unei întâmplări
petrecute mai de mult, dar o recunoaştem dacă ni se prezintă nişte elemente ajutătoare; nu reuşim să
relatăm despre locuri pe care le-am vizitat cândva, dar le recunoaştem dacă ni se prezintă imagini ale lor;
nu ne amintim numele-persoanelor de la o întrunire la care am participat dar le recunoaştem în fotografie
etc. O parte importantă din fondul experienţei anterioare funcţionează la nivel de recunoaştere. Dar, şi în
această ipostază ea continuă să-şi păstreze o valoare adaptativă, comportamentul în situaţii ,,recunoscute"
desfăşurându-se la un nivel de eficienţă mai înalt decât în situaţii absolut noi.
Reproducerea este o formă calitativ superioară a reactualizării, constând în derularea conştientă a
conţinuturilor informaţionale şi actelor motorii achiziţionate anterior. Trăinicia păstrării achiziţii lor an-
terioare este suficient de puternică pentru a se menţine la un prag de funcţionalitate scăzut, devenind astfel
accesibile apelului sau semnalului de reactualizare. Reproducerea se evaluează pe baza indicatorilor de
promptitudine, completitudine, fidelitate şi exactitate. Trebuie menţionat că deşi valorile acestora sunt
condiţionate de caracteristicile păstrării, ele depind şi de dinamica internă a reproducerii propriu-zise.
Promptitudinea reflectă mobilitatea funcţională a mecanismului de reproducere şi se măsoară în
intervalele de timp dintre momentul emiterii semnalului de apel şi cel al apariţiei în conştiinţă a
informaţiei solicitate. La subiecţii funciarmente lenţi sau inerţi, valoarea acestor intervale este semnificativ
mai mare decât la subiecţii rapizi, chiar dacă informaţia solicitată se află depozitată pe aceeaşi poziţie de
consolidare şi funcţionalitate.
Completitudinea este un parametru cu o condiţionare şi mai complexă. Pe de o parte, ea este
determinată fireşte, de completitudinea păstrării; pe de altă parte, însă depinde de raporturile de inductie
negativă ce se creează între secvenţele actuale şi cele imediat următoare ale fluxului reproducerii.
66
Reproducerea poate avea, aşadar, grade diferite de completitudine: completitudine de identitate, când
materialul este reprodus întocmai în forma în care a fost memorat; completitudine în hiper, când la
materialul original se adaugă elemente suplimentare, compatibile cu cele de bază; completitudine în hipo,
când materialul original se reproduce cu omiterea unor elemente nesemnificative; completitudine
structurală, când materialul iniţial este reprodus într-o formă transformată de o manieră personală
(originală), fără a se altera structura lui logică. Un grad de completitudine poate fi considerat adecvat sau
inadecvat în funcţie de situaţie. De pildă, în cazul depunerii unei mărturii într-o instanţă judiciară sau al
actorului care-şi interpretează rolul pe scenă, adecvată va fi completitudinea de identitate şi mai puţin
adecvate toate celelalte; dimpotrivă, în formularea răspunsului la un examen devine mai adecvată
completitudinea structurală, care se întemeiază pe o înţelegere în profunzime a materialului asimilat şi pe
integrarea lui în schemele mentale proprii ale subiectului. Dacă intrăm mai adânc în analiza fenomenelor
mnezice, ajungem la concluzia că în cazul reproducerii este vorba mai mult de reconstrucţie, decât de o
duplicare a ceea ce s-a engramat anterior. Noi avem întotdeauna controlul asupra a ceea ce selectăm şi
relatăm sau exteriorizăm, adaptând fluxul reactualizat nu numai la scopul activităţii, ci şi la
particularităţile situaţiei în care ne aflăm. Când ni se cere să ne amintim despre un eveniment sau să
răspundem la anumite întrebări, încercăm nu numai să reactualizăm informaţiile necesare, dar să le şi
organizăm cât mai bine, astfel ca răspunsurile să fie cât mai coerente şi inteligibile. Exemple de
reproducere ca la indigo sunt şi mai rare în sfera actelor motorii (decât în cea verbală). Poezia şi anumite
bucăţi în proză sunt învăţate în scopul reproducerii literare; acelaşi lucru se poate spune şi despre
formulele juridice, incantaţiile liturgice şi magice. În raport cu alte grupuri de experienţe şi de informaţie,
reproducerea aproximează, rezumă, comprimă, adaptează. Aceasta face ca activitatea să nu fie tributară în
mod absolut şi exclusiv memoriei, ci să beneficieze şi de aparatul nou, constructiv al inteligenţei,
imaginaţiei şi gândirii.Efectul operaţiilor de reconstrucţie devine şi mai pregnant în reproducerea
materialului memorat neintenţionat (involuntar). Puşi să relatăm despre obiecte aflate anterior în câmpul
nostru vizual, despre conţinutul discuţiei dintre două sau mai multe persoane la care am asistat, despre
diferite întâmplări la care am fost martori, vom putea oferi doar date parţial exacte şi doar aparent
complete; vom omite elemente care efectiv au figurat în ,,materialul original" şi vom adăuga de la noi
altele care nu au figurat în nici un fel. Mai mult decât atât: două sau mai multe persoane puse să relateze
despre acelaşi eveniment sau despre aceeaşi întâmplare la care au asistat vor da răspunsuri nu numai
diferite sub aspectul completitudinii, dar posibil şi contradictorii, sub aspectul veridicităţii. Aşadar,
reproducerea nu este o simplă revenire în actualitate a conţinutului păstrării, ci este o componentă cu
mecanisme şi legi proprii de funcţionare. În cadrul ei se realizează o complexă şi contradictorie
interacţiune între operaţiile de reactualizare şi cele de elaborare-construcţie organizare aparţinând
inteligenţei, imaginaţiei şi gândirii. De aceea, analiza dinamicii ei pe diverse compartimente ale
experienţei stocate anterior ne permite să formulăm ipoteze şi concluzii cu privire nu numai la memorie, ci
şi la activitatea mentală în ansamblu.
Fara memorie, omul ar trai intr-un continuum prezent, numai sub influenta datelor
nemijlocite de reflectare, comportamentul sau fiind haotic, spontan, fara stabilitate si finalitate, fara
durabilitate in timp. Toate obiectele care ar actiona asupra lui i s-ar parea absolut noi, necunoscute,
el nu ar avea posibilitatea de a utiliza rezultatele cunoasterii, dimpotriva aceasta ar trebui luata, de
fiecare data de la inceput, gandurile si actiunile lui n-ar putea fi legate unele de altele, n-ar putea
intelege si invata, nu ar putea rezolva probleme.
Gandirea si memoria sunt implicate in marile comportamente ale vietii omului: cunoastere si
invatare, intelegere si rezolvare de probleme, inteligenta si creativitate si contribuie la
functionalitatea optima a acestora.

67
 Capitolul X
Imaginaţia

10.1. Definirea şi caracterizarea psihologică a imaginaţiei

Locul imaginaţiei în taxonomia generală a proceselor psihice a fost mult timp obiect de dispută şi
de controversă.
In timp ce unii psihologi (ex., Th. Ribot, Th. Lipps, G. Dumas. P. Popescu-Neveanu) recunosc şi
subliniază individualitatea specifică şi ireductibilitatea ei la alte entităţi psihice, alţii (îndeosebi autorii de
orientare behavioristă şi, mai recent, cei de orientare cognitivistă) contestă delimitarea ei ca proces
distinct.
Ca urmare, şi în tratatele sau compendiile de psihologie generală, poziţia imaginaţiei fluctuează: în
unele i se consacră un spaţiu de sine stătător, în altele este fragmentată şi distribuită în capitolele despre
memorie, reprezentări şi gândire, iar în altele este pur şi simplu omisă.
Astfel, în delimitarea şi identificarea imaginaţiei trebuie să avem în vedere, atât modul de operare
(procedeul), cât şi produsul. Ambele verigi trebuie să aibă drept trăsătură comună ieşirea dintr-un şablon
sau dintr-o rutină.
Cotidian, termenul de imaginaţie se întrebuinţează cel puţin în trei înţelesuri:
a) se spune despre un individ că posedă imaginaţie, dacă el a reuşit să rezolve o problemă concretă
oarecare într-o manieră originală, diferită de a celorlalţi (imaginaţie practică);
b) în domeniul comunicării verbale, termenul "imaginaţie" se foloseşte pentru a califica originalitatea
mijloacelor la care cineva recurge pentru a determina la nivelul interlocutorului sau auditoriului efectul
dorit (aşteptat) (imaginaţie lingvistică sau verbală);
c) în fine, în sens tradiţional, imaginaţia este "capacitatea de a combina imagini în tablouri sau succesiuni
care imită faptele naturii, dar care nu reprezintă nimic real sau existent (imaginaţie creatoare).
Această din urmă accepţiune vine de la Aristotel (el folosea termenul de fantezie), care vedea în
imaginaţie o aptitudine, ce constă în utilizarea reprezentărilor despre realitate, dar diferite de percepţii, ce
constituie material al gândirii (gândirea în imagini).
Observăm, însă, că toate aceste sensuri ale termenului de imaginaţie au în comun faptul că ele
desemnează moduri diferite de operare ale intelectului, mai puţin racordate la realitate decât cele ale
gândirii.
Din acest punct de vedere, imaginaţia se interpune între gândirea realistă, critică (logică) şi
gândirea autistă, supusă exclusiv legilor afectivităţii.
Pe baza celor prezentate mai sus, M.Golu desprinde atributele-cheie pentru identificarea şi
definirea imaginaţiei. Acestea sunt:
1) generarea de imagini noi, fie pornind de la faptele naturii (date în experienţa anterioară), fie ex
nihilo (crearea prin mecanisme generative proprii a unor imagini "pure", fără vreo legătură aparentă cu
domeniul realului sau al existentului);
2) operare cu imagini în limitele exclusive ale imageriei secundare (diferite de imageria primară a
percepţiei) şi ale imaginarului (fanteziei), realizând combinări, amplificări, multiplicări, reordonări etc.;
3) o minimă originalitate a modurilor de operare (procedeelor) şi a produsului final (ieşirea din
tipare şi şabloane, depăşirea schemelor rutiniere);
4) caracterul convenţional, figurativ şi simbolic, al funcţiei designative (semiotice) a imaginilor
generate în procesul imaginaţiei.
Din punct de vedere neurofiziologic, imaginaţia are la bază un "spaţiu combinatoric liber", care se
constituie în zonele de convergenţă ale sistemelor senzoriale şi intuitive, permiţând desfăşurarea
neîngrădită a activităţii mentale asupra ,,realităţii imagistice". Aceste zone sunt legate prin aferenţe şi
eferenţe speciale cu structurile subcorticale, în care se integrează şi se activează fluxurile informaţionale
de natură afectivă şi motivaţională primară. Prin aceasta, se asigură calea de acces a continutului
inconştientului în structura şi dinamica imaginaţiei. Acest aspect a fost exploatat de psihanalişti, îndeosebi
de C. J. Jung, care vedea originea imaginaţiei exclusiv în inconştient, toate produsele ei fiind interpretate
drept simboluri ale unor dorinţe sau trebuinţe cenzurate şi metamorfozate.

10.2. Formele imaginaţiei

68
  Imaginaţia reproductivă
Specificul ei rezidă în reflectarea într-o modalitate transformată a elementelor experienţei
anterioare. Ea nu poate fi redusă şi confundată cu procesul memoriei în ipostaza sa de reactualizare.
Imaginile, ca simple amintiri ale unor lucruri concrete percepute antenor, sunt net diferite, prin pregnanţă
şi calităţi subiective, de imaginile aceloraşi lucruri elaborate de imaginaţie. Dacă memoria se
subordonează, în funcţionarea sa, legii corespondenţei biunivoce şi a fidelitătii, "reproducerea" trebuind
obligatoriu să fie izomorfă cu "originalul", imaginaţia, chiar cea care se bazează integral pe datele
experienţei anterioare, se subordonează legii transformării.
În termenii teoriei reglării, aceasta înseamnă că, în vreme ce memoria este guvernată de
mecanismul feed-back-ului negativ, care asigură păstrarea şi reactualizarea experienţei anterioare pe cât
posibil nealterate, imaginaţia are la bază feed-back-ul pozitiv, care acţionează constant în direcţia
îndepărtării produselor imagistice de datele primare pe baza cărora se elaborează.
Datorită acestui mecanism, imaginaţia dobândeşte un dinamism propriu, intern, astfel încât putem
spune că modul său specific de a fi este dinamic, transformativ.
Peste acest dinamism intern se poate suprapune şi unul extern, din partea sferei afectiv-
motivaţionale. Această influenţă din partea motivelor şi trăirilor emoţionale ar rămâne fără efect, dacă nu
ar exista mecanismul amplificator al feed-back-ului pozitiv.
In forma ei superioară, imaginaţia reproductivă îndeplineşte o funcţie de reconstrucţie, ajungând la
un real, pe care subiectul nu l-a mai cunoscut sau perceput înainte în mod direct.
În acest caz, intervine nu doar modificarea unei evocări, ci construirea unor reprezentări noi,
adecvate situaţiei desemnate numai verbal, precum şi transformări compoziţionale.
Exemplul cel mai elocvent de imaginaţie reproductivă este oferit de critica unor texte ştiinţifice sau
beletristice, în timpul căreia se generează, în paralel, o suită de imagini, aidoma unui "film mental".
Aceasta devine un factor psihologic, care facilitează înţelegerea conţinutului şi îmbogăţeşte experienţa
afectivă. Dacă în studiul unor discipline, precum fizica, geografia, biologia, istoria etc. nu apar în minte
modele imagistice ilustrative, continutul lor riscă să nu fie înţeles şi să nu se relaţioneze adecvat cu
realitatea.
Imaginaţia reproductivă se realizează, de regulă, spontan, dar ea beneficiază şi de reglajul voluntar,
în situaţii mai complexe finalizarea procesului reclamând un efort şi o concentrare deosebită. În genere, se
poate constata că, pe măsură ce materialul de bază şi "tema-stimul" se îndepărtează de concret, trecând în
domeniul abstractului formal, imaginaţia reproductivă se confruntă cu dificultăţi mai mari şi reclamă tot
mai mult efortul voluntar, pentru a se realiza.
Imaginile ilustrative devin puncte importante de sprijin pentru concepte, având un rol important în
legarea acestora de realitate, în aplicarea lor în rezolvarea diferitelor probleme de ordin teoretic sau
practic.
Caracterul transformator al imaginaţiei reproductive este demonstrat şi de faptul că, în cadrul uneia
şi aceleiaşi teme, apar deosebiri interindividuale semnificative, ceea ce nu se întâmplă în cazul
reproducerii memorative. Acest lucru se verifică şi atunci când "tema imaginaţiei" presupune păstrarea
unui fir logic călăuzitor, cum este cazul reconstruirii epocilor sau a unor evenimente istorice.
Nota de subiectivitate a imaginaţiei reproductive se evidenţiază nu numai în artă, ci şi în ştiinţele
zise exacte. Lordul Kelvin, mărturiseşte că niciodată nu a reuşit să rezolve problemele care l-au făcut
celebru, până nu şi-a construit un plan mental, un model concret al relaţiilor fizice cât mai adecvat
situaţiei, dar care rămânea numai ca instrument de lucru nemărturisit al laboratorului gândirii sale
creatoare. Deşi îi spunem reproductivă, în evaluarea calitativă a acestei forme de imaginaţie, trebuie să
operăm cu criteriul noutăţii şi al originalităţii (în compararea intersubiectivă). Şi cu cât asemenea
caracteristici sunt mai pregnante, cu atât imaginaţia reproductivă se apropie mai mult de cea creatoare,
între ele neexistând o barieră despărţitoare rigidă.

 Imaginaţia creatoare
Aceasta reprezintă forma cea mai înaltă şi specifică pe care o poate atinge imaginaţia umană, în
general. Denumirea ei se întemeiază pe criterii de ordin calitativ-valoric, ca, de pildă: gradul de
originalitate, gradul de noutate şi importanţa socială a produsului final. Transformările ce se aplică
materialului iniţial se subordonează în mod deliberat acestor criterii, urmărindu-se respectarea şi
69
satisfacerea lor la cote cât mai înalte. Astfel, sub aspect reflectoriu, imaginaţia creatoare ne apare ca
reprezentare şi anticipare a noului, din perspectiva realizării sale în plan ideal-intern şi material
(obiectual) - extern.
Latura creativă nu se reduce la modul de transformare şi combinare a secvenţelor imagistice; ea
presupune şi legarea a ceea ce se produce de o semnificaţie, de o anumită funcţie utilitară pentru om,
pentru societate.
Aceasta înseamnă stabilirea unei relaţii specifice de corespondenţă adaptativă între produsele
imaginaţiei şi stările de necesitate ale omului, începând cu trebuinţele bazale - biologice şi materiale - şi
terminând cu cele spirituale - de cunoaştere, estetice etc. Ca organizare şi dinamică, imaginaţia creatoare,
este reglată esenţialmente voluntar, conştient, elementele pulsionale şi afective de sorginte inconştientă,
care intervin în diferite momente, având un caracter secundar şi subordonat. Iluminările, viziunile, ideile
spontane care punctează cu o frecvenţă mai mare sau mai mică traiectoria procesului imaginativ sunt
controlate şi integrate printr-un plan anticipativ general pe care ni-l facem în legătură cu "tema" sau
"produsul" pe care dorim să-l obţinem. Iar acest plan călăuzitor, care îmbină într-o formulă sui generis
principiul libertăţii în derularea secvenţelor activităţii mentale, îmbracă o formă diferită în funcţie de
domeniul de aplicaţie: ştiinţă, tehnică, artă etc. Astfel, în domeniul ştiinţific şi cel tehnic, planul respectiv
este structurat pe criteriile adecvării produsului la exigenţele şi criteriile realităţii, ale practicabilităţii; în
domeniul artistic, el este schiţat în concordanţă cu criteriile convenţionalităţii şi plauzibilităţii. Produsul
imaginaţiei creatoare de tip ştiinţific sau tehnic, oricât ar fi de original şi inedit, nu poate contrazice legile
generale ale ştiinţei şi tehnicii, el îmbogăţind domeniile respective din unghiuri necunoscute până atunci.
Atât ştiinţa, cât şi tehnica prezintă două feţe: una reală, dată de stadiul şi forma reală de structurare şi
dezvoltare la momentul dat; alta posibilă, exprimată de tendinţa dezvoltării interioare.
Imaginaţia creatoare se manifestă în două forme: inovaţia-descoperirea şi invenţia.
Inovaţia constă în modificarea unor elemente cunoscute, existente şi în recombinarea lor într-o
nouă schemă sau structură, obţinându-se astfel un produs cu aspect şi proprietăţi noi, inexistente la
"obiectul" iniţial. Doza de creativitate este parcelată şi focalizată, ea vizând o transformare mai mult sau
mai puţin radicală a ceva dat, existent deja.
Descoperirea constă într-o organizare nouă a schemelor mentale care permite relevarea şi punerea
în evidenţă a unor aspecte, caracteristici şi relaţii existente, dar ascunse şi inaccesibile schemelor
operatorii.
Specificul imaginaţiei în descoperire rezidă aşadar, în schimbarea unghiului de abordare a unui
fenomen, în punerea lui în ipostaze şi relaţii variate, pentru a-i dezvălui laturi şi însuşiri noi. A inventa
înseamnă: a găsi şi a realiza ceva nou la care nimeni nu a gândit înainte şi pe care nimeni nu l-a mai
realizat (Gutenberg a inventat tiparul); a imagina ceva în scopuri particulare a avea o idee aparte (a inventa
un mijloc de a evada, a găsi o ieşire originală dintro situaţie dificilă); a extrage ceva din imaginaţie şi a-l
compune din toate secvenţele (a inventa o istorie); a recurge la ceva fals, în special pentru a se disculpa,
pentru a găsi o ieşire dintr-o situaţie critică (a inventa o pană de maşină pentru a justifica întârzierea de la
o întâlnire).
Termenul de invenţie desemnează atât procesul mental intern de elaborare şi realizare a noului, cât
şi produsul final obţinut.
In invenţie, originalitatea, ingeniozitatea şi noutatea ating un nivel sensibil mai înalt decât în
inovaţie.
După A. Koestler, fundamentală în imaginaţia creatoare este biruirea şi depăşirea deprinderilor, a
obişnuinţelor (strategii, şabloane, conformism) şi adoptarea unei noi viziuni asupra lucrurilor, fie aceasta
în ordine practică, fie în ştiinţă şi artă.
A. Maslow vorbeşte de existenţa a două feluri de creaţie: primară şi secundară. Prima izvorăşte
din inconştient şi este comună tuturor oamenilor, manifestându-se cel mai liber la copilul sănătos, cu poftă
de joacă, capabil să viseze, să inventeze ipostaze şi roluri diferite, să-şi exprime neîngrădit, spontan,
impulsurile.
La adult, creaţia primară se asociază cu o oarecare feminitate şi sensibilitate fată de artă. Tipul
secundar de creaţie îşi are puuctul de plecare în conştiinţă şi este specific pentru oamenii practici şi bine
organizaţi, ce-şi stăpânesc impulsurile, dar se preocupă de îndeplinirea cu eficienţă a sarcinilor ce şi le
asumă.

70
 Persoanele înalt creative posedă ambele tipuri de activism creator într-o relativă echilibrare şi
armonie. Rezultatul acestei sinteze este curiozitatea activă şi conservarea capacităţii adultului de a fi
surprins, de a se impresiona, de a se mira, de a se uimi. Pentru cercetător este important să simtă atractie
faţă de ceea ce este nedefinit şi ambiguu, să fie impulsionat din interior de a întreprinde ,,raiduri"
imaginative în domeniul obscur al necunoscutului, al noului.
Ataşarea la anumite metode şi modele nu este întotdeauna benefică, din punctul de vedere al
legilor creaţiei.
Cercetătorul creativ, ca şi artistul sau tehnicianul, întruneşte în sine tendinţe opuse paradoxal: pe
de o parte, capacitatea de a opera strict cu anumite metode şi reguli, definindu-şi o măiestrie, pe de alta -
dispoziţia către eliberarea de orice metode, reguli, dogme şi operarea liberă pentru detectarea unor noi
relaţii, care să permită elaborarea unor noi metode.

MOTIVATIA
2.1. Conceptul de motivatie

În privinţa motivaţiei nu exista o unitate de aprecieri, de definiri. Daca pentru unii specialişti ai
psihologiei experimentale motivatia este neinsemnata, pentru altii este fundamentala.Pentru J.Nuttin
motivatia reprezinta aspectul dinamic al relationarii subiectului cu lumea, este orientarea activa a
comportamentului spre situatii, obiecte preferate. Pentru acelaşi psiholog, termenul de motivatie
desemneaza aspectul dinamic, directional, selectiv al comportamentului.
Motivatia este aceea care face ca un subiect sa se orienteze, sa prefere o categorie de obiecte şi nu
alta. Ea reprezinta un ansamblu de factori interni care determina comportamentul. Dupa M.Golu motivatia
leaga persoana de lume, o mentine in sfera determinismului exterior, ceea ce este vital pentru om.

71
 Caracterizarea motivatiei ca stimul intern
In filogeneza şi ontogeneza se elaboreaza anumite stari de necesitate sau sensibilizari ale
organismului pentru diferite obiecte. Aşa se dezvolta nevoia de substante nutritive, de oxigen, de anumite
conditii de temperatura, umiditate, presiune, de semnale informationale care urmeaza a fi receptionate şi
apoi prelucrate, nevoia de mişcare, actiune, relaxare, de comunicare, de realizare. Toate acestea nu sunt
altceva decat trebuinte, conditii ale vietii, procese pulsionale fundamentale ce semnalizeaza perturbarile
fie de tipul privatiunilor, fie de cel al exceselor, intervenite in sistemul organism, fie in sistemul de
personalitate.
Alaturi de trebuinte se dezvolta şi impulsuri (trebuinte aflate in stare de excitabilitate accentuata),
intentii (implicari proiective ale subiectului in actiune), dorinte (trebuinte devenite conştiente), valente
(orientari afective spre anumite rezultate), tendinte (forte directionate mai mult sau mai putin precis).
Ansamblul acestor stari de necesitate ce se cer a fi satisfacute si care il determina, il instiga pe
individ pentru a şi le satisface formeaza sfera motivatiei.
Aceasta constituie o noua categorie de stimului şi anume stimulii interni. Unii autori au definit
motivatia c o „cauza interna” a comportamentului.
Unele dintre formele motivatiei s-au format in decursul filogenezei şi ai sunt date omului prin
nastere. Cele mai multe se formeaza, insa, in cursul vietii, fiind dependente atat de particularitatile
mediului extern cat şi de specificul starilor de necesitate interne existente deja. Practic, ele nu sunt altceva
decat stimularile externe care actionand repetat asupra individului şi satisfacandu-i anumite cerinte de
autoreglare au fost interiorizate şi transformate in conditii interne. (ex. daca uni copil i se repeta frecvent
„trebuie” sa te speli pe maini, sa-ti faci lectiile, acesta stimulul devine interior).
Motivatia este o parghie importanta in procesul autoreglarii individului, o forta motrice a intregii
sale dezvoltari psihice. Motivatia prin caracterul ei propulsativ şi tensional rascoleşte, sedimenteaza şi
amplifica materialul constructiei psihice a individului.

Functiile motivatiei

1. Functia de activare interna difuza şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau

psihologic. Este specifica trebuintelor care au o dinamica deschisa: debuteaza cu o alerta interna, continua
cu o agitatie crescuta, poate ajunge chiar la stari de mare incordare pentru a se finaliza prin satisfacerea
lor. In acest caz starea de necesitate apare dar nu declanşeaza inca actiunea.
2. Functia de mobil sau de factor declanşator al actiunilor efective. „Este mobilul care alege dintre
deprinderile existente pe cea care va fi actualizata.”
3. Functia de autoreglare a conduitei – prin care se imprima conduitei un caracter activ şi selectiv.
Eficienta reglatorie este dependenta, in egala masura, de energizare şi directionare.

2.4. Teorii asupra motivaţiei

1. Teoriile instrumentaliste au avut o largă răspândire în psihologie, multe comportamente fiind

explicate prin intermediul lor. În esenţă, aceste teorii presupun stabilirea unor inventare, a unor liste de
trebuinţe.
H.Murray pornind de la investigarea unor caracterisitici ale personalităţii stabileşte o listă de
trebuinţw corespunzătoare unor tipuri de comportamente motivate social cu aplicabilitate în numeroase
domenii:
-trebuinţe primare sau viscerogenice (12: nevoia de apă, hrană, etc.)
-trebuinţe psihogenice (27: nevoia de afiliere, recunoaştere, autonomie, realizare)
Aceste modele au fost criticate de A.H.Maslow deoarece acesta consideră că motivele enumerate
au o probabilitate egală de a se manifesta ceea ce nu exact deoarece apariţia lor este condiţionată de o serie
de factori: starea individului, gradul de satisfacere a trebuinţelor.
2. Teoriile holist-umaniste propuse de A. Maslow vizează structurarea, ierarhizarea şi organizarea
trebuinţelor. Bazată pe etaje suprapuse, de motive crescânde ca importanţă, piramida lui Maslow are cinci
niveluri distincte (vezi schema). O trebuinţă este cu atât mai improbabilă cu cât este mai continuu
satisfăcută; o trebuinţă nu apare ca motivaţie, decât dacă cea inferioară ei a fost satisfăcută; succesiunea
72
trebuinţelor nu trebuie înţeleasă şi interpretată rigid în sensul că trecerea la o altă trebuinţă ar necesita
satisfacerea în întregime şi durabilă a trebuinţei anterioare; apariţia unei trebuinţe noi după satisfacerea
alteia anterioare vechi, nu se realizează brusc, năprasnic, ci gradual. Teoria lui Maslow oferă posibilitatea
explicării funcţionaării simultane a trebuinţelor, fenomenelor de compensare, de slab sau supramotivare.
3. Teoria dinamico-evolutivă a motivaţiei a fost propusă de C.Mamali. Ea se bazează pe evoluţia
sistemului motivaţional al indivizilor ca urmare a interacţiunii dintre ei. Balanţa motivaţională este dată de
raportul dinamic existent între nivelul ierarhic al motivelor proprii pe care părţile aflate în interacţiune şi
le satisfac şi respectiv de nivelul ierarhic al motivelor pe care le satisfac celorlalţi.
Modelul relaţional al motivaţiei elaborat de J.Nuttin. Motivaţia este concepută în termeni psihologici şi nu
psihofiziologici sau psihopatologici adică relaţional şi comportamental. Punctul de plecare al acestui
model teoretic îl reprezintă relaţiile preferenţiale pe care omul în comportamentul său le stabileşte cu
lumea. Trebuinţele de creştere, autoactualizare, autorealizare, interacţiunea, schimbarea, progresul alături
de cele de altruism, plăcere, satisfacţie în muncă îşi găsesc funcţionalitatea în contextul relaţiilor
biologice, psiholgice şi cognitive, pe care individul le întreţine cu lumea înconjurătoare.

Structura motivatiei

Trebuintele sunt structuri motivationale bazale si fundamentale ale personalitatii, fortele ei motrice
cele mai puternice reflectand echilibrul biopsihosocial al omului in conditiile solicitarilor mediului extern.
Trebuintele semnalizeaza cerintele de reechilibrare in forma unor stari si imbolduri specifice.
In functie de geneza si continutul lor se clasifica in:
1. trebuinte primare – innascute, care asigura integritatea fizica a organismului). Acestea cuprind la randul
lor:
 trebuintele biologice sau organice – de foame, de sete, sexuale.
 trebuintele fiziologice sau functionale – de miscare, relaxare, descarcare.Acestea sunt comune
pentru om si animal, dar la om sunt modelate si instrumentate sociocultural.
2. trebuinte secundare – formate in decursul vietii si cu rol de asigurare a integritatii psihice si sociale a
individului; acestea cuprind:
 trebuinte materiale – de locuinta, confort, unelte, instrumente;
 trebuinte spirituale – de cunoastere, estetice, etice, de realizare a propriei personalitati;
 trebuinte sociale – de comunicare, de anturaj, de cooperare, etc.
A.Maslow stabileste 5 categorii de trebuinte pe care le organizeaza intr-o „piramida a trebuintelor”.
Pe baza acestei piramide putem explica inlantuirea trebuintelor, trecerea de la unele la altele, reusim sa
intelegem conduita individului.Ele precizeaza ca o trebuinta este cu atat mai improbabila cu cat este
satisfacuta mai continuu. Aceasta inseamnă ca trebuinta care motiveaza comportamentul este cea
nesatisfacuta. Sau, o trebuinta nu apare ca o motivatie decat daca cea anterioara ai a fost satisfacuta. Acest
lucru sugereaza existenta unei ordini, a unei succesiuni in satisfacerea lor. Sau, cu cat o trebuinta se afla
mai spre varful piramidei, cu atat ea este mai specific umana. Acestea sunt mai putin urgente din punct de
vedere subiectiv, insa satisfacerea lor produce fericire. Satisfacerea fireasca a trebuintelor se asociaza cu
reducerea trebuintelor, necesitatea lor duce fie la dilatarea, fie la strangerea lor, insotita uneori de
perturbari caracteriale.
Motivele – constituie reactualizari si transpuneri in plan subiectiv a starilor de necesitate. Cand
individul isi da seama de deficitul de substante nutritive din organism si se orienteaza spre inlaturarea lui.,
trebuinta s-a transformat deja in motiv.Alaturi de motive constiente exista si unele motive inconstiente
care indeplinesc un rol important in activitate. Spre deosebire de trebuinta care nu intotdeauna reuseste sa
declanseze o actiune, motivul declanseaza comportamente corespunzatoare de satisfacere.

73
 De TREBUINTE DE
aceea, AUTOACTUALIZARE
motivul poate TREBUINTE ESTETICE
fi definit ca nevoia de ordine, de frumos
fiind mobilul
care TREBUINTE DE CUNOASTERE
declanseaza, nevoia da a sti, de intelegere
sustine si
TREBUINTE DE STIMA SI STATUT
orienteaza
legate de apreciere, nevoia de realizare, de a fi competent
actiunea. De
aici decurg si TREBUINTE DE AFILIERE
cele doua legate de apartenenta, dragoste
segmente ale
TREBUINTE DE SECURITATE

TREBUINTE FIZIOLOGICE
hrana, sex, odihna
motivului:energizant si dinamogen; orientativ si directional. Intre cele doua segmente exista o stransa
interactiune, de aceea subiectul trebuie sa urmareasca sustinerea lor reciproca.
Motivele sunt extrem de variate: individuale si sociale; inferioare si superioare; minore si majore;
egoiste si altruiste. In structura personalitatii, ele se intrepatrund si formeaza adevarate retele, configuratii
sau constelatii de motive. Acest fapt explica de ce aceeasi stimulare pe unul il indeamna la actiune, il
ambitioneaza chiar, iar pe altul nu.
Daca un individ se apuca de multe activitati si nu finalizeaza corespunzator nici una dintre ele,
inseamna ca el nu si-a format inca interesele. Ele sunt tendinte, preferinte spirituale, atractii puternice ale
individului, centrate pe un obiect fizic, o persoana sau o activitate fara a viza anumite avantaje.
Interesele sunt formatiuni motivationale mai complexe decat trebuintele si motivele deoarece
implica organizare, constanta si eficienta. In structura lor psihica intra elemente cognitive, afective si
volitive. Exista interese generale si personale, pozitive si negative, profesionale si extraprofesionale (de
timp liber) sau o multitudine de interese clasificate in functie de domeniul de activitate in care se
manifesta: tehnice, literar-artistice, sportive, etc. Indiferent de domeniu, deosebit de importante sunt
interesele creative caracterizate prin cautarea unor solutii noi, a unor procedee inventive, originale.
Convingerile sunt idei puternic ancorate in structura personalitatii, intens traite afectiv, care
impulsioneaza spre actiune. Sunt convingeri numai acele idei care reprezinta pentru individ o valoare, o
certitudine subiectiva, care il ajuta sa distinga intre bine si rau, frumos si urat, adevar si minciuna. Sunt
convingeri numai ideile-valoare care se contopesc cu trebuintele si dorintele individului, cu aspiratiile si
cu trasaturile lui de personalitate. Ele isi au radacinile in afectivitatea subiectului, in emotiile, sentimentele
si pasiunile sale. Convingerile marcheaza comportamentul, il orienteaza, de aceea sunt virulent aparate,
mai ales atunci cand sunt contrazise si atacate. In aceste imprejurari devin idei-forta. Daca sunt foarte
puternice, ele pot actiona chiar si impotriva instinctului de conservare.
Idealurile reprezinta proiectii ale individului in sisteme de imagini si idei care ii ghideaza intreaga
existenta.
Sunt considerate anticipari, generalizari si optimizari ale proiectului existential. Idealul este construit de
individ in functie de particularitatile lui proprii, cu timpul reuseste sa devina o valoare personala si astfel
motiveaza comportamentul.

Formele motivaţiei

Motivatia pozitiva si motivatia negativa

74
Prima este produsa de stimularile premiale (lauda, incurajarea) si se soldeaza cu efecte benefice asupra
activitatii sau relatiilor interumane (ex. angajarea in activitate, preferarea persoanelor).
Cea de-a doua forma este produsa de folosirea unor stimuli aversivi (amenintarea, blamarea, pedepsirea) si
se asociaza cu efecte de evitare, respingere, abtinere.
Motivatia intrinseca si motivatia extrinseca
Aceasta clasificare are in vedere sursa producatoare a motivatiei. Daca sursa generatoare se afla in subiect,
in nevoile si trebuintele lui personale, atunci este vorba de o motivatie directa sau intrinseca. Specificul
acestei motivatii consta in satisfacerea ei prin indeplinirea actiunii adecvate (ex. cand cineva citeste o carte
pentru ca il intereseaza invata din nevoia de a tine treaza trebuinta de investigatie). Spunem ca toate
acestea au la baza o motivatie intrinseca.
Daca sursa generatoare a motivatiei se afla in afara subiectului, fiindu-i sugerata sau chiar impinsa de o
alta persoana, daca ea nu izvoraste din specificul activitatii desfasurate, atunci este o motivatie indirecta
sau extrinseca (ex. un tanar care opteaza pentru o profesie tentanta doar pentru anumite avantaje, este
impulsionat de motivatie extrinseca).
Motivatia cognitiva si motivatia afectiva
Prima isi are originea in activitatea exploratorie, in nevoia de a sti, de a cunoaste, de a fi stimulat
senzorial, forma ei tipica fiind curiozitatea pentru nou, pentru schimbare. Se numeste cognitiva deoarece
actioneaza dinlauntrul proceselor cognitive (dinlauntrul perceptiei gândirii, memoriei, imaginatiei)
stimuland activitatea intelectuala din aproape in aproape. Datorita ei se trece de la explorare la
reproducere, de aici la intelegere, apoi la interes stiintific, pentru ca in final sa ajunga pana la inclinatia
creativa.Motivatia cognitiva isi gaseste satisfactie in nevoia de a intelege, explica, rezolva.
Motivatia afectiva este determinata de nevoia omului de a obtine aprobarea din partea altor persoane, de a
se simti bine in compania altora. Cand esti constiincios la serviciu, in pregatirea examenelor pentru a nu
pierde aprobarea altora, spunem ca esti animat de motivatie afectiva.
Aceste forme sunt inegal productive. Motivatia pozitiva, intrinseca, cognitiva, sunt mult mai productive
decat motivatia negativa, extrinseca, afectiva. Aceasta apreciere este valabila doar daca se opereaza in
limita cuplurilor motivationale amintite.Daca luam in considerare si alti factori ca: varsta subiectilor,
temperamentul, caracterul lor, vom constata de pilda ca la scolarii mici este mai productiva motivatia
extrinseca sau pedeapsa care naste o motivatie negativa poate sa se soldeze cu efecte pozitive (evitarea
raspunsurilor incorecte, adoptarea unor comportamente de prudenta, etc.).
1. Învăţarea în contextul dezvoltării ontogenetice a individului

Studiile asupra evoluţiei în ontogeneză a capacităţilor intelectuale, fizice şi senzoriale ale adultului,
efectuate în contextul analizei capacităţii de învăţare a acestuia, susţin principiul activ al interacţiunii
binomului vârstă-învăţare.
Comparând învăţarea la adulţi cu învăţarea la adolescenţi, Ursula Şchiopu şi E. Verza (1997, p.
325) arată că faţă de perioada anterioară învăţarea câştigă în perioada adultă:
• coeziune, capacitate de îmbinare a formelor de analiză concret/abstract;
• extragerea ideilor esenţiale, sesizarea mai rapidă a semnificativului;
• critica pragmatică a noului;
• atitudine clară de refuz a neclarităţilor, nevoia de precizie;
• evaluarea independentă a surselor de informare;
• cerinţă de aplicare şi practică;
• necesitatea de a completa informaţia cu deprinderile, tehnicile, procedeele necesare domeniului.
Teoriile* cu privire la învăţare în perioada adultă sunt centrate în jurul ideii educaţiei permanente.
Conceptul învăţării transformative (Transformative Learning) este pus în circulaţie de pionierul acestei
teorii, Jack Mezirow, autor al lucrării Transformative Dimensions of Adult Learning, care sugerează că
individul poate fi transformat în procesul învăţării prin reflecţie critică. Un alt teoretician de orientare
constructiv istă, Paulo Friere, descrie procesul conştientizării prin care adulţii capătă o cunoaştere
profundă a realităţii socio-culturale care le modelează viaţa şi capacitatea lor de a transforma realitatea
prin acţiune asupra ei. învăţarea transformativă prin reflecţie critică implică:
• a fi mai reflexiv şi mai critic;
• a fi mai deschis la perspectiva celorlalţi;
*

75
 • a fi mai puţin defensiv şi mai deschis la ideile noi.
Conform teoriei piagetiene, multitudinea de situaţii la care adultul trebuie să facă faţă sunt
rezolvate sau pot fi rezolvate cu ajutorul operaţiunilor logice formale, prin raţionamente ipotetice de-
ductive. Experienţele recente relevă însă că nu toţi adulţii sunt capabili de operaţii logice formale JN.
Vinţanu (1998).
Aceleaşi experimente pun în evidenţă că nivelul intelectual nu este omogen. El este concret într-un
domeniu şi operaţional formal în altul şi că nu există o corelaţie directă între nivelul de şcolarizare şi
nivelul de dezvoltare a operaţiunilor logice, deşi o şcolarizare mai redusă poate implica un nivel logic mai
deteriorat.
Concluzionând, învăţarea are noi funcţii în perioada adultă, aşa cum afirma Bogdan Suchodolscki
(1974), învăţarea la vârsta adultă este nu numai necesitate socială, ci şi mijloc de învingere a alienării.
J.R.Kidd în lucrarea sa „Cum învaţă adulţii” scria următoarele: „Fiinţele umane par să urmărească
învăţarea; învăţarea pare a fi o condiţie a unui organism sănătos.
Obiectivul este să se asigure climatul, atmosfera, libertatea şi autodisciplina în care învăţarea este
facilitată. Nu se poate opera prea mult în relaţia organism-spirit-emoţii fără întrunirea condiţiilor în care
persoana va porni pe o cale a învăţării. O fiinţă umană necesită un „câmp deschis” pentru genul de luptă
care este învăţarea. În condiţii convenabile, potrivite, bărbaţii şi femeile îşi pot demonstra capacitatea de
învăţare.”
Demersurile de mai sus care susţin capacitatea omului de a învăţa la vârstele adulte, precum şi
logica dezvoltării permanente a cunoaşterii ca proces psihic pot fi continuate.
Astfel, relaţia „vârstă-învăţare” este problematică nu în aspectul dezvoltării ontologice a omului,
dar în aspectul dezvoltării sociale. Interacţiunea informaţional-cognitivă a omului cu lumea se produce
firesc, prin metode empirice, în baza structurilor cognitive anterioare, prin valorificarea potenţialului
afectiv-volitiv al persoanei. În această ordine de idei, John Dollard zicea: „Cel ce învaţă este o persoană
care vrea ceva; cel ce învaţă este o persoană care observă ceva; cel ce învaţă este o persoană care face
ceva; cel ce învaţă este o persoană care dobândeşte ceva”. De remarcat că toate aceste verbe sunt active. În
acest sens considerăm echilibrată polemica dihotomică dezvoltare-învăţare:învăţare-dezvoltare.
Inspirată din ştiinţele psihologice şi sociologice privind vârstele, problema învăţării a
fost examinată nu doar din optica stadialităţii, dar şi a statusului şi rolului social (Sorin Rădulescu).
Sociologul polonez J. Szczepanski în lucrarea „Noţiuni elementare de sociologie”
evidenţia faptul că grupul de vârstă are o identitate şi o dinamică proprie, cuprinzând un ansamblu de
roluri şi raporturi de interacţiune între aceste roluri.
Rolul social implică un comportament aşteptat, scontat sau tipic, căruia îi este asociată o anumită
poziţie exprimată de status. Aceste noţiuni sunt legate şi de etapele dezvoltării economice a societăţii.
Societăţilor industriale le sunt caracteristice norme susţinute de multiple reglementări juridice ce
stabilesc principalele evenimente sociale care intervin şi trebuie să intervină în cursul vieţii individului, la
fel ca şi momentul la care are loc tranziţia de la o perioadă de vârstă la alta: de exemplu, copilăria este
asociată cu perioada de şcolarizare, tinereţea cu ucenicia profesională, maturitatea cu căsătoria,
întemeierea unei familii şi activitatea de muncă, bătrâneţea cu retragerea din activitatea profesională.
Normele şi regulile sociale cu privire la vârstă, precum şi semnificaţia culturală a cursului vieţii creează
ceea ce unii autori definesc „ciclul de viaţă normal predictibil”, adică comportamentele şi rolurile asociate
fiecărei perioade de vârstă.
Procesele demografice care înregistrează îmbătrânirea populaţiei şi scăderea natalităţii, pe de o
parte, şi creşterea longevităţii, pe de altă parte, ponderează relaţia între vârstă şi învăţare.
Mai mult, din punct de vedere al sociologiei vârstelor, permanenţa influenţelor educaţionale este
considerat unul dintre factorii amelioratori, responsabil de longevitatea şi activismul omului.
Analiza de mai sus ne permite să conchidem că pe măsură ce individul se maturizează:
- Conceptul despre sine se deplasează de la dependenţă la autodirecţionare.
- Rezervorul său de experienţă se umple şi devine o resursă pentru învăţare.
- Dispoziţia sa de a învăţa devine din ce în ce mai orientată spre asumarea sarcinilor pentru diverse roluri
sociale.
- Perspectiva sa temporală se schimbă de la una de amânare a aplicării cunoştinţelor la aplicarea imediată.
- Educaţia întreprinsă asupra individului uman aflat peste vârsta de 30 de ani este, pe de o parte, o educaţie
de dezvoltare, iar, pe de altă parte, o educaţie de menţinere şi de contracarare a involuţiei.
76
- Orientarea studiului este redirecţionată de la centrarea pe subiect la centrarea pe obiect.
- Criteriul ce ne poate furniza informaţii privind nevoia de învăţare a adulţilor este tipul fundamental de
activitate şi tipul de relaţii implicate ce definesc cele patru subidentităţi corelative ale maturităţii:
subidentitatea de soţ, social-cetăţenească, profesională şi parentală.
- Formarea motivaţiei pentru învăţare nu se exprimă pur şi simplu prin dezvoltarea atitudinii pozitive şi
agravarea atitudinii negative faţă de învăţare, ci prin evoluţia complexităţii structurale a sferei
motivaţionale, a factorilor declanşatori ce formează această sferă şi prin apariţia unor relaţii noi, mai
complicate, uneori contradictorii.
- Menţinerea şi dezvoltarea performanţei este cel mai frecvent motiv al învăţării, invocat de adulţi.
- Motivaţia învăţării este mai slabă decât motivaţia pentru muncă şi trebuie sensibilizată prin
dezvoltarea la adulţi a capacităţii de a învăţa pe parcursul întregii vieţi prin explorarea valenţei afective a
procesului de învăţare şi valenţei aplicative a rezultatelor învăţării.
Am tratat interacţiunea binomului vârstă-învăţare ca pe o relaţie sui generis, interdependentă şi
intermotivaţională, cu valenţe declanşatoare sinergetice, determinate de un şir de factori caracteristici
fiinţei umane, purtătoare a două realităţi – una de natură caracterială, alta de natură acţională. Abordarea
motivaţională a acestui binom reclamă sinteza unor puncte de vedere asupra învăţării din optica teoriilor
personalităţii şi activităţii umane şi a importanţei motivaţiei pentru învăţare din perspectiva teoriilor
învăţării.

2. Specificul motivaţiei pentru învăţare la vârstele adulte

Învăţarea este una dintre formele activităţii umane care dispune atât de scop, cât şi de motiv
propriu.
Noţiunea de învăţare, utilizată preponderent pentru perioadele formative ale vieţii (preşcolare-
şcolare), a fost uşor asimilată de noţiunea de educaţie, astfel încât rolul educativ al generaţiilor adulte şi al
mediului social a devenit dominant în orice proces educaţional.
Învăţarea la adulţi are la bază următoarele principii:
- învăţarea este centrată pe problemă;
- învăţarea este centrată pe experienţă;
- experienţa trebuie să fie relevantă pentru adult;
- adultul trebuie să aibă libertatea de a se inspira din experienţă;
- obiectivele învăţării trebuie stabilite clar;
- adultii trebuie să primească un feedback permanent cu privire la progresele pe care le-au făcut în
direcţia atingerii obiectivelor stabilite.
Adultul îşi organizează independent viaţa şi ia decizii independente, iar învăţarea este pentru el o
activitate autodidactică, în care se include în baza propriei decizii şi în mod selectiv.
Problema includerii voite a adultului în activitatea de învăţare ne plasează în faţa unui
proces bidirecţional: pe de o parte, adultul se confruntă cu factori declanşatori de natură
internă ai interesului de a învăţa, iar, pe de altă parte, aceşti factori declanşatori sau se sting,
sau se dezvoltă în funcţie de specificul organizării procesului de învăţământ şi gradului de
conformitate al acestui proces şi al expectaţiilor adultului. Astfel, o concluzie metodologică
ar fi că pentru orice act de învăţare „problema controlului, dezvoltării şi folosirii motivaţiei
existente este poate cea mai serioasă” (R.Gagne, 1975).
In literatura de specialitate motivatia este definită ca reprezentând:
1. Totalitate a factorilor care susţin şi orientează, adică determină conduita
2. Totalitate a motivelor (Platonov);
3. Mobil ce reclamă activizarea organismului şi determină direcţionarea acestei activizări.
4. Proces de reglare psihologică a unei activităţi (Mahomed-Eminov);
5. Proces de acţiune a motivului şi mecanism ce determină declanşarea, direcţionarea
şi modelele de realizare a diferitelor forme de activitate
6. Sistem de procese, responsabile de activizare şi activitate
7. Grupare de motive (mobiluri) de diferite feluri, care se formează în procesul de interiorizare şi
condiţionează acţiunea omului (Lowe).

77
a) Teorii asupra funcţiei de activizare/declanşare a motivaţiei: concepţia forţei declanşatoare sau a
instinctelor (Freid, Mac-Daugoll), concepţia impulsurilor „drive” asupra motivaţiei (Tolman, Hall),
concepţiile neuro-fiziologice asupra motivaţiei (Bernştein, Anohin, Hebb), concepţiile privind studierea
motivaţiei în cadrul activităţii conştiente, orientate spre scop (Rubinştein, Allport, Levin, Maslow,
Leontiev), concepţiile motivaţionale privind orientarea personalităţii sau tendinţa dominantă (Uznadze,
Levin).
b)Teorii asupra funcţiei de direcţionare/orientare a motivaţiei: concepţia motivaţională privind
conştiinţa de sine (Rubinştein), concepţiile motivaţionale privind orientarea personalităţii (Bojovici),
concepţii motivaţionale privind nivelul de aspiraţii al omului (Levin), concepţia motivaţională privind
autoactualizarea şi autorealizarea personalităţii (Alllport, Maslow).
1. Modelul genetic (exprimat prin variabilitatea nivelurilor interactive ale scopurilor, mijloacelor şi
surselor declanşatoare ale procesului învăţării) este modelul normativ temporal bazat pe raporturile
dintre variabila timp consumat, util şi sarcina de învăţare.
2. Modelul operaţional trifactorial este întemeiat pe combinatorica valenţei, instrumentalităţii şi
expectaţiei.
3. Modelul probabilist este rezultat din interacţiunea factorilor de interes, utilitate şi acceptanţă a
obiectivelor învăţării.
4. Modelul balanţei şi coevoluţiei (C. Mamali) este fundamentat pe interacţiunea statusurilor
motivaţionale ierarhizate cu semnificaţia lor psihosocială.
5. Modelul piramidei lui A. Maslow este întemeiat pe discuţiile operaţionale între trebuinţele
inferioare şi cele superioare şi ierarhizarea a opt niveluri de motive.
6. Modelul bifactorial compensator (I.K. Davies) porneşte de la teoria lui Maslow şi, preluând
teoria igienică a motivaţiei, promovată de Fr. Herzberg şi colaboratorii săi, face distincţie între
factorii motivatori de conţinut, intrinseci şi de context, igienici şi extrinseci.
7. Modelele bazate pe liste-inventar (I.Neacşu) nu conţin ierarhizări şi grupuri disjuncte etc.

Motivaţia învăţării este o formă specifică a motivaţiei, examinată în raport cu activitatea de

învăţare şi activitatea cognitivă a fiinţei umane. Ea a constituit obiectul preocupărilor ştiinţifice a mai
multor cercetători, printre care: B. G. Ananiev, A.C. Markova, V. E. Milman, A.B. Orlov, M.G. Rogov,
S .M. Sokolov, D. Briunev, J. Piajet, H. Lowe, R.Gagne, J R. Kidd, T. Slama-Cazacu, V. Mahu etc.
Motivaţia învăţării este o noţiune generalizatoare ce include procesele, metodele, mijloacele care
determină activitatea cognitivă productivă a personalităţii, însuşirea activă a conţinuturilor educaţionale.
Ea permite personalităţii să-şi stabilească nu doar direcţia, dar şi metodele de realizare a diferitelor forme
ale activităţii de învăţare, să-şi antreneze în acest proces sfera afectiv-volitivă a personalităţii.
În acelaşi timp, motivaţia poate fi şi efectul activităţii de învăţare. Cunoaşterea rezultatelor
activităţii de învăţare, satisfacţia de a fi învăţat şi satisfacţia în procesul învăţării susţin eforturile
formabilului de a învăţa.
Analiza literaturii în domeniul motivaţiei denotă o anumită convergenţă a opiniilor asupra
structurii sistemice a motivaţiei învăţării, caracterizată prin direcţionalitate, constanţă şi dinamism şi
diversitatea opiniilor privind componentele structurale ale motivaţiei învăţării. Astfel, A.K. Markova, T.A.
Matis, A.B. Orlov includ în sfera motivaţională a subiectului învăţării scopurile, emoţiile, capacitatea de a
învăţa, motivele, James Robbins Kidd consideră scopurile, valorile şi motivele drept factori constituanţi ai
activităţii de învăţare si insistă asupra rolului determinant al intereselor şi atitudinilor în structura
motivaţională a adulţilor, examinată în raport cu activitatea de învăţare.
Odată cu vârsta se atestă dezvoltarea nevoilor şi motivelor interdependente, modificarea nevoilor
dominante şi ierarhizarea lor. În general, motivaţia învăţării se formează dintr-un şir de factori
declanşatori ce se modifică şi interacţionează permanent (nevoi, sensul învăţării, motive, scopuri, emoţii şi
interese). De aceea, formarea motivaţiei nu constituie, pur şi simplu, amplificarea atitudinii pozitive sau
negative faţă de învăţare, dar complicarea structurii sferei motivaţionale, aflate în spatele acestui proces, a
declanşatorilor, incluşi în sfera motivaţională, apariţia unor relaţii noi, mai complexe, uneori chiar
contradictorii între aceşti factori declanşatori.
Modificările structurale şi de conţinut ale motivelor în funcţie de vârstă pot fi analizate astfel:
1. Pe măsura dezvoltării personalităţii apar formaţiuni psihologice noi, care dau complexitate procesului
motivaţional, cât şi structurii motivului, lărgind componenţa factorilor constituanţi ai motivului;
78
2. Se dezvoltă componentele anterioare ale motivului: se dezvoltă nivelul de autoevaluare, creşte paleta
intereselor, nivelul de moralitate;
3. Caracterul liniar al formaţiunilor psihice, declanşatoare de acţiuni este substituit de ierarhizarea şi
sistemicitatea lor;
4. Se produce schimbarea periodică a nevoilor dominante, valorilor, idealurilor şi altor motivatori şi în
legătură cu aceasta se modifică tendinţele personalităţii în diferite perioade de
vârstă; astfel, odată cu vârsta, motivele sociale încep a deţine un loc dominant în viaţa omului;
5. Creşte gradul de conştientizare a structurii motivului, propriul comportament este conştientizat ca
intrinsec determinat şi nu doar ca un răspuns „reactiv” la declanşatori de origine extrinsecă;
6. Cu vârsta se măreşte numărul cazurilor de blocare a declanşatorilor de trebuinţe (dorinţe), adică devin
mai frecvente motivele „negative”;
7. Creşte numărul de orientări motivaţionale.
Pentru a stabili ce-i motivează pe adulţi să se angajeze în eforturi noi de învăţare, deşi
acest lucru nu li se impune imperios, Adrian Neculau recurge la rezultatele unei anchete, efectuate pe un
eşantion de 12.000 de subiecţi din diferite ţări, realizată de Boshier şi Collins
în 1983. Sondajul a condus la identificarea a şase factori motivanţi:
1. Nevoia de a stabili noi contacte sociale, de a intra în relaţii cu alţii, de a-şi asigura un statut favorabil, de
a străluci social;
2. Dorinţa de a progresa social;
3. Aspiraţia de a evada din rutină, de a schimba idei, de a se distra, de a accede la ocupaţii interesante;
4. Năzuinţa de a-şi argumenta calificarea, de a desfăşura activităţi utile pentru comunitate;
5. Dorinţa de a răspunde favorabil unor aşteptări sociale formulate de superiori ierarhici, consilieri,
prieteni, asociaţii profesionale;
6. Interesul personal, curiozitatea, nevoia de lărgire a orizontului profesional.
Printre motivele invocate de respondenţi mai menţionăm:
- a te menţine în direcţia de evoluţie bună;
- a prinde vântul favorabil din teama de a nu fi depăşit;
- gustul de a răspunde provocărilor, de a face faţă unor situaţii noi;
- dorinţa de a depăşi pe alţii, de a te impune;
- nevoia de putere.
Cercetătorul generalizează aceste motive drept aspiraţii de autodepăşire ce se construiesc socio-
afectiv în funcţie de contextul social şi politic, de tradiţii şi practicile sociale. Iar trăsătura cea mai
evidentă a învăţării la adulţi este responsabilitatea cu care ei caută să însuşească cunoştinţe şi deprinderi.
Condiţia psihosocială a învăţării la vârstele adulte rezidă în
nevoia/dorinţa/aspiraţia/năzuinţa/interesul subiectului de a-şi schimba statusul ca profesionist, membru al
familiei sau al unor microgrupuri. Dacă nici munca profesională, nici activitatea socială, nici situaţia
familială nu-i determină această condiţie psihologică, atunci foarte greu îl poţi convinge să înveţe.
Reieşind din cele menţionate, deosebim două niveluri de analiză a motivaţiei:
• analiza psihologică a nevoilor şi
• analiza motivelor, şi distingem două segmente ale procesului motivaţional: unul energizant
şi dinamogen, altul orientativ şi direcţional.
Pe măsura dezvoltării activităţii umane, care devine polimotivată, se produce o dedublare a
funcţiilor motivelor. Obiectiv, acţiunile omului întotdeauna realizează o totalitate de relaţii în raport cu:
mediul obiectual, mediul uman, social, individual. Astfel, unele motive, determinând activitatea şi
conferindu-i sens personal, devin motive generatoare de sens (de esenţă), iar altele ce acţionează
concomitent cu primele, au rolul factorilor declanşatori (pozitivi sau negativi) – adesea deosebit de
emotivi şi afectivi şi sunt motive-stimul .
A.N. Leontiev opinează că congestionarea semantică a motivaţiei se datorează înţelegerii
tradiţional subiectiviste a motivelor, ce conduce la confundarea diverselor fenomene şi niveluri de reglare
a activităţii. El susţine că emoţiile, intenţiile, dorinţele etc. subiective nu sunt motive, deoarece nu
comportă în sine capacitatea iniţierii unei activităţi direcţionate, de aceea problema psihologică esenţială
rezidă în conceptualizarea naturii dorinţei, retrăirii etc. Aceste consideraţiuni ne conduc spre o abordare
taxonomică a motivelor. Conceptualizarea componentelor energizante şi dinamogene ale motivaţiei
presupune identificarea motivelor generatoare de sens sau a motivelor-scop.
79
 Iată de ce adulţii răspund cu mai multă uşurinţă la întrebări de felul „Pentru ce înveţi?” decât la
întrebările „De ce înveţi?”. Motivul este explorativ şi explicativ, iar scopul este proiectiv. Astfel,
motivele-scop sunt mai perceptibile şi ne furnizează mai multe informaţii pentru proiectarea strategiilor
didactice. Însă, în procesul de formare, axat pe valorificarea motivaţiei de a învăţa, nu este suficient să
cunoşti doar motivele-scop, percepute de formabili. Nu mai puţin importantă este cunoaşterea motivelor-
stimul care la adulţi comportă atât valenţe emotiv-afective, cât şi valenţe volitive.

3. Necesitatea Programelor de învăţare pe tot parcurusl vieţii in contextul cultural european

In conformitate cu politicile si strategiile europene, invatarea pe tot parcursul vietii este esentiala
pentru dezvoltarea personala, civica si sociala, precum si din perspectiva cresterii sanselor de ocupare.
Invatarea se desfasoara in contexte diverse, atat in cadrul sistemului formal de educatie si formare
profesionala, cat si in afara acestuia. Promovarea invatarii pe tot parcursul vietii deschide accesul la
cunoastere si valorifica rezultatele invatarii dobandite atat in contexte formale, cat si in contexte
nonformale si informale, de la educatia timpurie pana la studii postuniversitare si alte forme de educatie
a adultilor.
Dobandirea cunostintelor si competentelor pe parcursul intregii vieti este o conditie esentiala
pentru dezvoltarea individuala si profesionala, pentru cresterea capacitatii de ocupare si a adaptare.
Necesitatea de a moderniza sistemele de educatie si formare profesionala in vederea inlaturarii
barierelor dintre diversele contexte de invatare si a cresterii accesului si participarii la invatare sunt
prioritati ale politicilor nationale.
Din perspectiva ocuparii, modernizarea sistemelor de educatie si formare ar trebui sa
urmareasca flexibilizarea modalitatilor de furnizare, cresterea relevantei competentelor si
cunostintelor furnizate pentru piata muncii si cresterea accesului la invatare pe tot parcursul vietii.
Aceasta axa prioritara se concentreaza asupra invatarii pe tot parcursul vietii din perspectiva
beneficiilor acesteia pentru ocupare si dezvoltare profesionala individuala, prin extinderea si
diversificarea formelor de invatare, cresterea participarii la educatie si formare profesionala, prin
furnizarea de competente care sa faciliteze adaptarea rapida a absolventilor la exigentele locului de
munca.
Romania se confrunta cu un fenomen accentuat de somaj in randul tinerilor (rata somajului in
randul tinerilor este de aproximativ 3,5 ori mai mare decat rata somajului general). Furnizarea unei
oferte relevante pentru piata muncii, prin sistemul de educatie si formare profesionala initiala, va
contribui la diminuarea somajului in randul tinerilor.
Sansele de ocupare a unui loc de munca de catre cei care parasesc timpuriu scoala sunt
reduse, deoarece acestia nu poseda competentele de baza si cunostintele necesare, iar acest lucru le
afecteaza integrarea pe piata muncii. Astfel, prevenirea si reducerea acestui fenomen vor crea, pe de o
parte premisele pentru reducerea somajului si, pe de alta parte vor contribui la imbunatatirea nivelului
de calificare, deci a competitivitatii capitalului uman din Romania.
Amploarea fenomenului impune o abordare la nivel national in vederea solutionarii adecvate a
acestei probleme. Interventiile timpurii vor sprijini cresterea accesului la educatie si la servicii de
orientare si consiliere de calitate pentru elevii cu risc de parasire timpurie a scolii si pentru familiile lor.
Concluziile diverselor studii si anchete realizate subliniaza importanta educatiei prescolare in
prevenirea parasirii timpurii a scolii.
Conform unei anchete realizate in 1999 de catre Institutul National de Statistica, doar 11%
dintre intreprinderi au implementat programe de formare profesionala pentru angajati si doar 5,4%
dintre acestea au dezvoltat o strategie de dezvoltare a resurselor umane. Aproximativ doua treimi
dintre intreprinderi au preferat sa recruteze persoane noi decat sa aloce resurse financiare pentru
formarea profesionala a angajatilor.
Intreprinderile mari sunt, de regula, cele care desfasoara o politica activa de formare profesionala
continua; IMMurile sunt mai putin interesate fie pentru ca nu constientizeaza inca importanta formarii
profesionale continue, fie pentru ca nu au posibilitatea sa investeasca in dezvoltarea resurselor umane.
80
 Accesul la formarea profesională continuă este inegal. Angajatorii prefera sa sustina formarea
muncitorilor cu inalta calificare sau a tinerilor, decat a celor cu un nivel scazut de calificare sau in
varsta, a celor angajati pe perioada nedeterminata, decat a celor angajati pe perioada determinata.
Minoritatile, persoanele cu cerinte educationale speciale, populatia care traieste in comunitati mici sau
in zone rurale si somerii, au, de asemenea, un acces redus la formare profesionala.
Este important ca tinerii sa fie informaţi pentru a participa la Programele de invatare pe tot
parcursul vieţii organizate de Agentia Natională pentru Programe comunitare in domeniul educatiei si
formarii profesionale sa se asigure dezvoltarea de continuturi de formare profesionala adecvate,
metodologii si metode de predare individualizate si sa se acompanieze ofertele de formare profesionala
cu servicii de orientare a carierei pentru a raspunde astfel nevoilor diferitilor participanti la formarea
profesională continuă.

Capitolul XII
Afectivitatea

12.1. Definirea şi caracterizare psihologică a proceselor afective

Între stimulii interni (care au fost reuniţi sub denumirea de motivaţie) şi realitatea înconjurătoare
au loc anumite relaţii, unele de susţinere, satisfacere, altele sub formă de confruntări, de ciocniri.
Rezultatele, efectele acestor relaţii sunt procesele afective.
P.P.Neveanu apreciază că afectivitatea este fenomenul de rezonanţă a lumii în subiect. Nu
obiectul în sine este important ci relaţia dintre el si subiect, pentru că numai în această relaţie obiectul
dobândeste semnificaţie, în funcţie de durata şi gradul satisfacerii trebuinţelor. În timp ce aprobarea sau
satisfacerea cerinţelor interne generează plăcere, mulţumire, entuziasm, etc., nesatisfacerea sau
contrazicerea lor conduce la neplăcere, indignare, tristeţe, etc.
În sensul comun şi în viziunea psihologică tradiţională emoţia este înţeleasă prin asociere cu
mişcarea, energia, dinamica, transformarea.
Emoţia este o mişcare sau o vibraţie, în acelaşi timp organică, psihică şi comportamentală, este o
energie ce susţine adaptarea, fiind implicată în demersurile adaptative şi dobândind configuraţiile
procesului adaptativ. Ea exprimă o stare de tensiune cu efecte de atracţie sau de respingere, trăirea
subiectivă a unor autentice relaţii cu lumea şi a dezvoltării acestor relaţii în raport cu cerinţele pe care
subiectul le exprimă, în raport cu lumea şi în acelaşi timp cu cerinţele pe care ambianţa socială le
adresează subiectului.
J.Piaget considera că afectivitatea şi inteligenţa sunt inseparabile. În viziunea sa, afectivitatea
este o sursă energetică de care depinde funcţionarea inteligenţei, nu şi structura sa. În timp ce în procesele
cognitive operează cu instrumente specializate (ex. gândirea cu operaţiile de analiză, sinteză; imaginaţia
cu procedeele de aglutinare, diminuare, divizare), în procesele afective omul reacţionează cu întreaga sa
fiinţă.
În psihologia contemporană se consideră că orice proces cognitiv are implicaţii emoţionale şi orice
emoţie nouă se leagă de un conţinut cognitiv.
Acest lucru a permis unor autori precum Festinger să trateze corelativ, în unitate aceste două
fenomene. Piaget susţinea că viaţa emoţională şi cea intelectuală constituie o adaptare continuă şi aceste
două laturi nu numai că sunt paralele dar sunt şi interdependente, întrucât emoţiile exprimă interesul şi
semnificaţia acordată acţiunilor a căror structură defineşte intelectul.
Dacă în procesele cognitive subiectul se subordonează obiectului, în procesele afective, subiectul
se subordonează relaţiei într-un fel „sieşi”, pentru că el introduce o anumită valoare, semnificaţie. Deşi
procesele afective sunt declanşate prin acte cognitive (ex. citirea unei cărţi, vizionarea unui film,
ascultarea unui concert, reamintirea unei întâmplari), ele nu se reduc la acestea. Esenţiale nu sunt
potenţele şi organizarea cognitivă a indivizilor ci organizarea motivaţională, raportul obiectului (perceput,
gândit) cu satisfacerea sau nu a trebuinţelor subiectului.

81
 Întrucât viaţa emoţională este adaptare, ea presupune o continuă asimilare, modelarea structurilor
prezente după cele anterioare.
Dezacordul dintre raţional şi emoţional poate duce la dezadaptare tranzitorie în condiţiile în care
un nivel superior de elaborare cognitivă se cuplează cu emoţii primare, violente, oarbe. Este situaţia tipică
în care impulsivitatea nu face loc chibzuinţei. Dacă însă sub raportul nivelului şi al sensului între
emoţional şi intelectual intervine un acord, adaptarea se dezvoltă ascendent.
Afectivitatea capătă uneori proprietăţi motivaţionale (ex. sentimentul poate deveni forţa energetică,
de propulsare pentru realizarea activităţii). Pe de altă parte motivul (ex. să promovez cu notă mare) poate
deveni afectiv şi tensional pentru realizarea scopului (V.Pavelcu). Alţi autori deosebesc cele 2 fenomene
susţinând că motivul are un caracter vectorial, iar procesul afectiv unul de „câmp”, emoţia este atât cauză
cât şi efect al motivaţiei. P.P.Neveanu arată că procesele afective sunt motive activate şi desfăşurate într-o
situaţie dată iar motivele – procese afective condensate, cristalizate, „solidificate” (ex. mă duc să văd
filmul „x” pentră că doresc sa revăd actorul, să urmăresc transpunerea în peliculă a unui roman îndrăgit,
etc.).
Inteligenţa emoţională (Gardner) se exprimă în următoarele dimensiuni:
a) cunoaşterea propriilor emoţii ,
b) conducerea emoţiilor,
c) automotivarea,
d) empatia (recunoaşterea emoţiilor celorlalţi),
e) conducerea-organizarea relaţiilor interpersonale.
Această definire a inteligenţei emoţionale pune emoţia în centrul calităţilor personale. Ea include
conştiinţa de sine, controlul impulsurilor, persistenţă, entuziasm, motivaţie, empatie şi abilităţi sociale.
Inteligenţa emoţională este o aptitudine importantă, o capacitate ce afectează profund toate
celelalte abilităţi, facilitându-le sau interferând cu ele.
12.1. Proprietăţile proceselor afective

Procesele afective prezintă o serie de proprietăţi (Zlate M.) după cum urmează:
 Polaritatea proceselor afective: constă în tendinţa acestora de a gravita fie în jurul polului pozitiv,
fie în jurul polului negativ, ca urmare a satisfacerii sau nesatisfacerii trebuinţelor, aspiraţiilor. De
obicei procesele afective operează în perechi: bucurie-tristeţe, simpatie-antipatie, iubire-ură, etc.
Polaritatea se exprimă în caracterul plăcut sau neplăcut al stărilor afective, stenic sau astenic (unele
mobilizând sau demobilizând subiectul), încordat sau destins (unele sunt tensionale altele
relaxante).
 Intensitatea proceselor afective – indică forţa, tăria, profunzimea de care dispune la un moment
dat trăirea afectivă. Intensitatea proceselor afective variază în funcţie de valoarea afectivă a
obiectului, de semnificaţia lui în raport cu trebuinţele subiectului dar şi de complexitatea afectivă a
subiectului. Creşterea intensităţii stărilor afective se obţine nu prin repetarea stimulului (ca la
memorie), care ar duce la tocirea afectivităţii, ci prin schimbarea, amplificarea semnificaţiilor
afectogene ale obiectului sau persoanei cu care stabilim relaţia. O asemenea creştere a intensităţii
trăirilor afective trebuie să se producă în anumite limite optime, depăşirea acestora soldându-se cu
perturbarea activităţii. De aceea este necesar nu numai un optimum motivaţional ci şi un optimum
afectiv.
 Durata proceselor afective constă în întinderea, persistenţa în timp a acestora, indiferent dacă
persoana sau obiectul care le-a provocat sunt sau nu prezente. Ele pot dura un an, doi, toată viaţa
sau numai câteva clipe (ex. frica, groaza, persistă şi după ce a trecut pericolul; dragostea, ura, pot fi
nelimitate).
 Mobilitatea proceselor afective exprimă fie trecerea rapidă în interiorul aceleiaşi trăiri emoţionale
de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la alta. În primul caz este trecerea de la stadiul
primar, nespecific, la stadiul secundar, specific; în cel de-al doilea este vorba de trecerea de la o
emoţie la un sentiment sau de la un sentiment de un anumit tip la un altul (ex. de la dragoste la ură
şi invers).
 Expresivitatea proceselor afective constă în capacitatea acestora de a se exterioriza, de a putea fi
„văzute”, se realizează prin intermediul unor semne exterioare care poartă denumirea de expresii
emoţionale.
82
 Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt:
 Mimica – ansamblul modificărilor expresive la care participă elementele mobile ale feţei (ex.
deschiderea ochilor, poziţiile sprâncenelor, mişcările buzelor, etc.). Prin intermediul mimicii se
exteriorizează mirare, dezamăgire, tristeţe, indignare, etc.
 Pantomimica – ansamblul reacţiilor la care participă tot corpul (ex. ţinuta, mersul, gesturile –
mersul sprinţar trădează bucurie, nerăbdare, etc.).
 Modificările de natura vegetativă – amplificarea sau diminuarea ritmului respiraţiei,
vasoconstricţie, vasodilataţie, soldate cu paloare, înroşire, tremurături, lacrimi, transpiraţie.
Expresiile emoţionale nu sunt izolate unele de altele, se corelează, se subordonează stărilor
afective, conduc la formarea conduitelor emoţional-expresive (ex. conduita expresivă a bucuriei – privire
ageră, sclipitoare, faţa iradiază tonus, este colorată, ţinuta dreaptă, etc.). Expresiile şi conduitele
emoţionale se învaţă prin imitaţie. La orbii din naştere, expresivitatea este săracă, ştearsă. Expresiile
emoţionale le putem dirija sau provoca voluntar, le putem simula şi pot fi folosite convenţional, pentru a le
transmite chiar dacă nu le trăim în mod real (ex. mimăm mirare, bucurie, tristeţe, afecţiune, supărare, fără
a trăi intensitatea lor). Există o convenţionalizare socială a expresiilor, a conduitelor emoţionale.
Expresiile emoţionale îndeplinesc următoarele roluri:
 rol de comunicare (facem cunoscută celorlalţi, starea traită de o persoană aşa cum dorim).
 rol de a influenţa conduita altora (ex. „x” manifestă frică pentru a nu rămâne singur;
manifestă spaimă pentru a fi ajutat).
 rol de contagiune, de a influenţa pe alţii, de a provoca stări pozitive sau negative colective.
 rol de accentuare sau de diminuare, a stării trăite (râdem pentru a ne exterioriza, plângem
pentru a ne descărca).

12.3. Clasificarea proceselor afective

Clasificarea trăirilor afective se realizează după o multitudine de criterii, printre care enumerăm:
 proprietăţile de care dispun (intensitate, durată, mobilitate, expresivitate);
 gradul lor de conştientizare;
 nivelul calitativ al formelor motivaţionale din care izvorăsc (unele izvorăsc din nesatisfacerea
trebuinţelor, altele din nesatisfacerea convingerilor, idealurilor).
În baza lor, procesele afective se împart în 3 categorii: primare, complexe, superioare.
A. Procesele afective primare – au un caracter elementar, spontan, slab organizate, sunt mai
aproape de biologic, de instinct, mai puţin elaborate cultural, de aceea scapă controlului conştient.
În categoria lor includem:
a1) Tonul afectiv al proceselor cognitive – se referă la reacţiile emoţionale care colorează, care însoţesc
orice act de cunoaştere. O senzaţie, o reprezentare, o amintire, o idee trezesc în noi stări afective de care
adeseori nici nu ne dăm seama; culorile, sunetele, mirosurile generează nu doar acte cognitive ci şi
afective (de plăcere, de insatisfacţie).
a2) Trăirile afective de provenienţă organică – sunt cauzate de buna sau slaba funcţionare a organelor
interne (ex. în cardiopatii apar stări de alarmă afectivă, în bolile gastro-intestinale apar stări de
indispoziţie, în hepatită predomină euforia, în maladiile pulmonare predomină stările de iritare).
a3) Afectele – sunt forme active, simple, impulsive, foarte intense şi violente, de scurtă durată, cu apariţie
bruscă, cu desfăşurare vulcanică. Groaza, mânia, frica, spaima, accesele de plâns zgomotos, de râs în
hohote sunt astfel de afecte; ele se află foarte aproape de instincte. Sunt însoţite de o expresivitate bogată,
se manifestă direct, necontrolat, uneori pot duce la fapte necugetate. Controlul conştient nu este total
exclus, de aceea omul este considerat responsabil de acţiunile efectuate sub imperiul afectelor.
B. Procesele afective complexe sunt în mare măsură conştientizate, intelectualizate.
b1) Emoţiile curente – sunt forme afective de scurtă durată, active, intense, provocate de însuşirile
separate ale obiectelor, au caracter situativ, au o orientare bine determinată – spre o persoană, spre un
obiect. Se concretizează în: bucurie, tristeţe, simpatie, ură, admiraţie, dispreţ, speranţă, deznădejde,
plăcere, dezgust, etc. Se manifestă în comportamente mai nuanţate, rafinate, în principal după tipare şi
convenienţe socioculturale.
b2) Emoţiile superioare – sunt legate nu atât de obiecte, cât de o activitate pe care o desfăşoară
subiectul. Ele pot apare în activităţile intelectuale, în reflectarea frumosului, în comportamentul moral.
83
Presupun evaluări, acordarea unor semnificaţii valorice. Conflictul dintre aşteptările şi obişnuinţele
emoţionale pe de o parte şi caracterul inedit al situaţiilor cu care ne confruntăm produce şocul emoţional.
Spre deosebire de afecte, ele se supun învăţării, existând chiar o formă de învăţare afectivă.
b3) Dispoziţiile afective sunt stări difuze, cu intensitate variabilă şi durată relativă. Sunt mai vagi,
nu au orientarea precisă a emoţiilor. Deşi pot avea o cauză sau mai multe, individul nu-şi dă seama
momentan de aceasta. Dispoziţiile negative generează comportamente pesimiste iar cele pozitive,
optimiste. Dacă dispoziţiile se repetă, se pot transforma în trăsături de caracter.
C. Procesele afective superioare se caracterizează prin repetare valorică, situată nu la nivel de
obiect (ca cele primare) de activitate (ca cele complexe) ci la nivel de personalitate.
Sentimentele sunt trăiri intense, de lungă durată, relativ stabile, specific umane, condiţionate
social-istoric. Ele iau forma atitudinilor afective care se păstrează chiar toată viaţa. Datorită stabilităţii lor
putem anticipa conduita unei persoane. Sentimente ca dragostea, ura, invidia, gelozia, admiraţia, îndoiala,
recunoştinta, includ elemente de ordin intelectual, motivaţional, voluntar şi caracterizează omul ca
personalitate.
Există o strânsă legătură între sentimente şi procesele cognitive. Ele influenţează mult imaginaţia,
percepţia, gândirea şi mai ales atenţia.
Mediul social are o influenţă hotărâtoare asupra structurii şi evoluţiei sentimentelor. Societatea
reglementează modul de manifestare a trăirilor afective. În China, în Japonia, dezlănţuirea nestăpânită a
afectelor e considerată a fi o dovadă a lipsei de civilizaţie. În Europa lucrurile sunt altfel. A.Camus în
romanul „Străinul” relatează că unuia din personajele sale, acuzate de crimă, i se imputa şi faptul de a nu
fi plâns la moartea mamei sale, ca dovadă a insensibilităţii faţă de oameni. La noi, în popor, se angajează
în unele cazuri, bocitoare pentru a jeli mortul cât mai expresiv. Deci sentimentele cunosc moduri diferite
de exteriorizare.
Există o tendinţă de generalizare a sentimentelor, unele din ele devenind temelia afectivă prin care
individul preţuieşte valorile. Astfel, „dreptatea ca valoare” se bazează pe sentimentul egalităţii între
semeni, „frumosul” presupune trăinicia unor sentimente estetice, „adevărul” – aspiraţia spre deplina
obiectivitate.
Acestea sunt sentimente-valori care pentru persoanele cu un înalt nivel de maturitate au rolul unor
axe principale. Faptul se aplică prin aceea ca sentimentele-valori prin stabilizare devin trăsături de
caracter; simţul răspunderii sociale îşi are originea în respectul faţă de părinţi, faţă de autorităţi, de dascăli
sau altruismul îşi are izvoarele în dragostea faţă de om, în sentimentul îndatoririlor sociale, etc. Varietatea
sentimentelor este extrem de mare. De aceea o clasificare a sentimentelor este foarte dificilă. Se pot face
câteva diviziuni. Pornind de la gradul de complexitate distingem:
 sentimente inferioare – sunt considerate cele aflate în relaţie cu tendinţe de ordin biologic sau
strict personal.
 sentimente superioare – sunt cele în relaţie strânsă cu valori sociale, cu aspiraţii colective,
benefice din punct de vedere social.
În această categorie sunt incluse 3 mari grupe:
 sentimentele morale – sunt în raport direct cu viaţa socială: sentimentul dreptăţii, al dragostei
faţă de om, faţă de muncă, al patriotismului, al apartenenţei la comunitate, al responsabilităţii.
 sentimentele estetice – sunt legate de trăirea frumosului din natură, artă, mediul social, de
creaţia artistică.
 sentimentele intelectuale – se referă la aspiraţia de a cunoaşte, aspiraţia de a şti cât mai mult,
de a culege cât mai variate informaţii, de a soluţiona, de a descoperi ceva nou.

12.4. Funcţiile afectivităţii

H.Pieron şi P.Janet apreciază că emoţiile dezorganizează conduita. Alti psihologi, dimpotrivă,

consideră că emoţiile, prin faptul că mobilizează energetic întregul organism, organizează conduita.
V.Pavelcu mediază cele 2 orientări considerate unilaterale şi apreciază că afectivitatea îndeplineşte
două roluri: pe de o parte emoţia restabileşte echilibrul, prin derivare, prin risipirea forţelor inutile,
asigurând liniştire, rezolvarea conflictului, iar pe de altă parte ea reprezintă un proces de degradare a
psihicului spre fiziologie, stările de furie, de groază, paralizează, îl fac pe subiect să devină agresiv,
84
necontrolat. Funcţia esenţială a proceselor afective este de a pune organismul în acord cu situaţia, de a
adapta, de a regla conduita.
Procesele afective au funcţia de a susţine energetic, de a furniza forţa necesară formării şi operării
cu produsele proceselor cognitive: imagini, concepte, idei. Ele potenţează, sprijină, „regizează”
schimburile cu ambianţa. Chiar frustrarea, stresul, dacă au intensitate moderată, nu doar dezorganizează
conduita ci pot fi orientate şi spre performanţe, creaţie.

Capitolul XIII
Comunicarea şi limbajul

13.1. Specificul psihologic al comunicării şi limbajului

În prezent, în circuitul ştiinţific, întâlnim trei termeni (comunicare, limbă şi limbaj), în utilizarea
cărora există un anumit echivoc semantic. Acest echivoc rezultă din aceea că, atât în cadrul unor discipline
diferite, cât şi în interiorul aceleiaşi discipline, termenii respectivi sunt folosiţi uneori ca echivalenţi, iar
alteori ca desemnând realităţi distincte. Conţinutul lor a devenit obiect de cercetare multidisciplinară, la
preocuparea "tradiţională" a lingviştilor şi psihologilor adăugându-se şi cea a inginerilor în tehnica
inteligenţei artificiale şi a comunicaţiei, logicienilor, matematicienilor, sociologilor etc.
S-au constituit discipline noi, precum semantica şi semiotica, fixându-şi ca obiect nemijlocit de
studiu semnele, cu sensurile şi viaţa lor. Cultura obiectivată, în întregul său, inclusiv arhitectura, se
abordează şi se interpretează ca ansamblu integrat şi ierarhizat de semne. Semnul şi semnificaţia s-au
impus drept coordonate esenţiale de definire şi orânduire a existenţei umane.
După apariţia ciberneticii şi a teoriei informaţiei, comunicarea s-a impus ca problemă majoră de
cercetare, cu extindere aproape în toate sferele cunoaşterii ştiinţifice. Raporturile de evaluare în plan
pragmatic s-au inversat de la dominaţia substanţei şi energiei, trecându-se la dominaţia informaţiei.
Astăzi, este aproape unanim acceptată teza că puterea nu mai înseamnă să deţii prioritatea în domeniul
substanţei şi energiei, ci în cel al informaţiei. Aceasta explică larga utilizare a celor trei termeni mentionaţi
mai sus precum şi lipsa de unitate în interpretarea conţinutului lor.
În psihologie, situaţia nu este mult diferită, întâlnindu-se ambele tendinţe, atât cea de a-i considera
echivalenţi, cât şi cea de a-i delimita riguros. Din punctul nostru de vedere, susţinerea identităţii semantice
a acestor termeni este la fel de neîntemeiată sub raport metodologic şi ştiinţific, ca şi îngustarea sferei
unuia sau altuia din ei, până la a cuprinde doar un segment îngust al realităţii de referinţă.
Considerăm că termenul cel mai general, cu sfera de cuprindere cea mai largă, căruia trebuie să i se
subordoneze ceilalţi doi, este cel de comunicare, în accepţiunea pe care i-o dă teoria comunicării şi ci-
bernetica, anume aceea de modalitate de legătură în spaţiu şi timp între un "obiect-sistem" şi mediul
extern, ca sursă generatoare de semnale purtătoare de informaţie sau ca "transfer de informaţie de la
sistemul sursă (emitent) la un sistem-receptor (destinatar). Potrivit acestei accepţiuni, comunicarea devine
nu numai un atribut al omului, respectiv al sistemelor socio-umane, cum se susţinea în mod tradiţional, ci
şi al sistemelor fizice şi biologice, la nivelul cărora se realizează procese de reglare. Cum toate sistemele
reale se grupează în deschise sau semideschise, ele posedă firesc şi proprietatea comunicării (cu mediul
extern şi între un sistem şi altul).
Notiunea de comunicare ne apare astfel ca relaţie şi ca proces.Relaţia se defineşte ca legătură şi
interacţiune informaţională între doi termeni: sursa sau emitentul şi receptorul sau destinatarul. Emitentul
generează şi transmite semnale prin varierea şi modularea unei stări sau însuşiri a sa. Pentru a genera
semnale, sistemul emitent trebuie să posede un minimum de stări, ce se pot succeda sau alterna; acest
minimum este de cel puţin două stări distincte. Se dovedeşte că, chiar în cazul în care un sistem dispune de
un alfabet cu doar două litere, dacă posedă o capacitate dezvoltată de codificare, poate realiza o infinitate
de combinaţii pentru transmiterea oricărui gen de mesaj.
Aşadar, capacitatea comunicaţională de transmitere a emitentului depinde de disponibilitatea lui de
combinare a literelor (elementelor, stărilor) alfabetului de bază.

85
 Receptorul sau destinatarul este sistemul care captează şi prelucrează (decodează) semnalele
transmise de emitent, modificându-şi sub acţiunea lor starea sa iniţială. Cea mai simplă ipostază de
receptor o întâlnim la nivelul interacţiunii obiectelor fizice neînsufleţite şi ea este reprezentată de
proprietatea corpului primitor de a-şi schimba forma, structura fizico-chimică sau poziţia spaţială sub
acţiunea corpului-emiţător. Calitatea în sine a comunicării este determinată esenţialmente de capacitatea
de recepţie şi prelucrare (decodare, interpretare) a destinatarului. Astfel, în raport cu aceeaşi sursă
(emitent), doi sau mai mulţi destinatari vor realiza conţinuturi informationale diferite.
Dintre toate sistemele reale ce pot ocupa locul de destinatar, omul dispune, fără discuţie, de cea
mai complexă capacitate de recepţie şi prelucrare decodare. Iar în cazul în care, în calitate de emitent, este
tot un subiect uman, relaţia de comunicare dobândeşte cel mai bogat şi diversiftcat conţinut. Ipostaza de
emitent şi cea de destinatar nu au un caracter invariant şi predeterminat, ci unul relativ, modificabil, cei
doi termeni putându-şi schimba reciproc locurile, pe parcursul procesului de comunicare. Astfel, dacă
sistemele relaţionate le notăm cu SI şi S2, va rezulta că atunci când SI îndeplineşte rolul de emitent, S2 se
află în ipostaza de destinatar (momentul t1, să spunem), iar când S2 este emitent, SI devine destinatar
(momentul t2). Interşanjabilitatea ne apare evidentă şi obişnuită în cadrul comunicării interumane, în acea
formă specifică ce poartă denumirea de dialog.
Ca proces, comunicarea se referă la ansamblul operaţiilor de codare-recodare-decodare, ce se
aplică asupra alfabetului de bază (la nivelul sursei) şi alfabetului-cod (la nivelul destinatarului) şi la
succesiunea mesajelor care se transmit între emitent şi destinatar.
Procesul de comunicare se caracterizează prin: frecvenţă şi periodicitate, prin amplitudine sau
intensitate; prin natura substanţial-calitativă a semnalelor şi prin conţinutul mesajelor. Privit prin prisma
teoriei generale a informaţiei, el ne dezvăluie trei laturi esenţiale: latura cantitativă, statistică, latura
semantică şi latura pragmatică.

13.2. Formele limbajului

Ca formă specifică a activităţii de comunicare, limbajul verbal este organizat şi funcţionează după
principiul input-output, în cadrul lui, delimitându-se trei verigi principale:
a) veriga aferentă (recepţia);
b) veriga eferentă (emisia);
c) veriga de autoreglare de tip feed-back şi feed-before.
a) Veriga aferentă (recepţia) este cea cu care începe, în ontogeneză, formarea sistemului verbal de
comunicare. Iniţial, până la însuşirea alfabetului şi a deprinderii cititului, această verigă se realizează în
cadrul analizatorului auditiv şi ea presupune mai multe niveluri de integrare, cu roluri distincte:
 nivelul fonetic elementar, care asigură constituirea modelelor interne ale sunetelor limbii, ca
invarianţi ce permit recunoaşterea şi identificarea categorială a acestora, în pofida varierii
intensităţii, înălţimii şi timbrului cu care sunt exprimate;
 nivelul fonetic secvenţial, prin care se asigură formarea modelelor interne ale cuvintelor ca
etaloane de comparaţie şi identificare a cuvintelor recepţionate, fie separat, unul câte unul, fie
în cadrul seriilor propoziţionale;
 nivelul fonetic structural-supraordonat, în cadrul căruia se stabilesc repere pentru
recunoaşterea identităţii propoziţiilor; nivelul decodării semantice, care permite formarea şi
consolidarea legăturii designative dintre cuvinte şi conţinuturile informaţionale determinate de
reflectarea obiectelor şi fenomenelor externe, devenind, posibilă înţelegerea fluxurilor orale.
In ontogeneză, primele care se formează şi se consolidează sunt nivelurile integrării fonetice, în
timp ce nivelurile integrării semantice pe cuvinte şi propoziţii se constituie relativ târziu. In experimentele
efectuate de M.Golu (1958, 1959), privind rolul reglator al cuvântului, efectuate pe copii în vârstă de 6-11
ani, a fost pus în evidenţă acest decalaj. Până la 10 ani, rolul dominant în declanşarea răspunsurilor
motorii îl avea latura fonetică - intonaţia şi intensitatea comenzilor; de-abia după această perioadă, rolul
principal în declanşarea şi coordonarea acestor răspunsuri începe să treacă de partea laturii semantice, a
conţinutului informaţional propriu-zis.
Veriga aferentă auditivă a limbajului presupune elaborarea unui nou subsistem funcţional- auzul
verbal sau fonematic - în raport cu o anumită realitate lingvistică: limba maternă sau limba străină care
86
constituie obiect de învăţare. A doua componentă a verigii aferente a limbajului este cea vizuală, care se
elaborează şi intră în funcţiune în raport cu mesajele codate în forma grafică - litere sau grafeme. Ea are o
schemă structurală similară cu componenta auditivă. Astfel, în cadrul ei, se delimitează aceleaşi niveluri
integrative:
 nivelul figural elementar, în cadrul căruia se constituie modelele interne "imagistice" ale
literelor corespunzătoare sunetelor limbii şi care asigură ulterior identificarea lor în text;
 nivelul figural secvenţial, care constă în stabilirea legăturilor integrative între imaginile
singulare ale literelor şi în structurarea imaginilor seriale ale cuvintelor, pe baza cărora devine
posibilă percepţia integrată (cuvântul ca unitate);
 nivelul integrării seriale supraordonate, în limitele căreia se elaborează scheme de conectare,
într-o structură unitară a propoziţiei sau frazei;
 nivelul decodării semantice, care asigură medierea legăturii dintre cuvântul scris şi continutul
informaţional
Perceptia limbajului scris se dezvoltă mult mai târziu decât percepţia limbajului oral şi numai cu
condiţia ca subiectul să înveţe în mod special şi sistematic alfabetul şi cititul. În cazul analfabetismului,
această componentă a verigii aferente nu se dezvoltă.
b. Veriga eferentă (emisia) este cea care asigură producerea independentă de către un subiect a
limbajului oral sau scris, în formă de răspunsuri la stimuli externi sau de mesaje, adresate unui potenţial
destinatar. Ca şi cea aferentă, ea are o organizare multinivelară. În primul rând, în cadrul ei, se impune
delimitarea componentelor structurale de bază: componenta motrică ce rezidă în capacitatea subiectului de
a efectua mişcări cu aparatul fono-articulator şi buco-facial, precum şi cu membrele superioare, care sunt
instrumentele principale prin care se finalizează "output-ul" sistemului verbal- oral şi scris; componenta
constructiv-praxică, prin intermediul căreia se asigură selectarea mişcărilor singular-secvenţiale şi
integrarea lor în scheme logice, corespunzătoare caracteristicilor fonetice ale sunetelor limbii şi formei
grafice a literelor alfabetului prin care se reprezintă sunetele. Cele două componente nu pot fi identificate,
ele având conţinuturi şi mecanisme neurofiziologice diferite. Dacă pentru realizarea componentei motrice,
mecanismele intră singure în funcţiune, pe măsura maturizării, pentru componenta constructiv-practică,
mecanismele trebuie să se formeze şi aceasta durează o bună perioadă de timp, ele devenind integral
funcţionale de abia la sfârşitul vârstei de 3-4 ani. Şi după aceea, vor mai trece câţiva ani până să atingă
nivelul optim de consolidare şi automatizare. In al doilea rând, organizarea internă a verigii eferente se
realizează sistemic: unităţile musculare şi mişcările simple secvenţiale, pe parcursul procesului
comunicării verbale, se articulează selectiv, potrivit modelelor-etalon, impuse din afară de adult, şi
formează pattern-uri obiectual-instrumentale corespunzătoare sunetelor verbale (foneme) şi literelor
alfabetului (grafeme), apoi cuvintelor (ca unităţi de bază ale vocabularului) şi seriilor sintactico-
semantice (propoziţiilor, discursurilor). Pentru desfăşurarea normală a limbajului oral şi scris este necesară
integritatea structural-funcţională a tuturor acestor trei niveluri şi interacţiunea lor logic coordonată.
c. Veriga de autoreglare asigură adecvarea reciprocă a celorlalte două verigi de bază, aferentă şi
eferentă, prin conexiunea inversă (feedback) de tip kinestezico-auditiv (pentru limbajul oral) şi
kinestezico-vizual (pentru limbajul scris).
Se reglează, corespunzător situaţiei de comunicare date, parametrii cantitativi ai verigii eferente -
viteză, intensitate, tempou, ritm etc. De asemenea, prin conexiune anticipativă (feed-before), se realizează
cursivitatea vorbirii şi a scrierii, fiecare secvenţă parcursă acţionând ca semnal selector şi declanşator al
secvenţei următoare. Eliminarea din diferite cauze a verigii de reglare duce întotdeauna la tulburări
serioase ale dinamicii şi acurateţii vorbirii şi scrierii, până la a deveni neinteligibile pentru cei din jur.

 Funcţiile limbajului verbal

Problema rolului şi funcţiilor limbajului în tabloul general al comportamentului uman a stat
permanent în centrul atenţiei psihologilor, indiferent de orientarea metodologică în care se încadrau.
Modul de abordare şi soluţiile propuse variază semnificativ de la o şcoală psihologică la alta cât şi
de la un autor la altul. K.Buhler distinge trei funcţii principale ale limbajului, şi anume:
a) funcţia expresiv-emoţională, prin care se obiectivează trăirile şi atitudinile subiectului;
b) funcţia conativă, prin care se exercită influenţa asupra celor din jur;
c) funcţia referenţială, designativă sau cognitivă prin care cuvintele desemnează conţinutul activităţii de
cunoaştere.
87
 Alţi autori, precum P.Janet şi A.Ombredane, leagă funcţiile limbajului de nivelurile sale integrative
şi le deduc din acestea. Existând mai multe niveluri integrative, se consideră că este firesc să existe şi mai
multe funcţii. Clasificarea acestora va depinde însă de criteriile alese. Identificând funcţiile limbajului cu
utilizările sale, A.Ombredane (1951) le aşează într-o serie ierarhizată după criteriul primitiv-spontan-
elaborat-voluntar. El desprinde cinci utilizări sau funcţii principale: afectivă, ludică, practică,
reprezentaţională şi dialectică (discursivă).
Funcţia afectivă derivă din integrarea limbajului la nivelul sferei emoţionale. Ea constă în
exprimarea spontană, involuntară sau deliberată, voluntară a conţinutului şi semnului trăirilor emoţionale
şi pulsiunilor. Latura cea mai intim legată de trăirile emoţionale actuale este cea fonetic-intonaţională.
Modificarea înălţimii şi intensităţii sunetelor, exclamaţiilor şi cuvintelor, a ritmului şi tempoului vorbirii
sunt toate expresii ale unei trăiri de un anumit semn şi de o anumită intensitate. Deosebit de relevante, în
asemenea situaţii, devin expresiile pe care subiectul aflat sub stăpânirea unei trăiri emoţionale puternice le
adreseză agentului cauzator al trăirii respective. În funcţie de semnul trăirii, expresiile respective vor avea
un caracter sancţionator, injurios sau unul de recunoştinţă şi mulţumire. Corespunzător, relaţia
interpersonală va urma un curs pozitiv, constructiv, de apropiere şi armonie, sau unul negativ, destructiv,
antagonic, de îndepărtare şi exc1udere reciprocă.
Funcţia ludică este strâns legată de cea afectivă, îndeosebi cu veriga pozitivă, tonică a trăirilor. Ea
rezidă în a produce subiectului o stare specifică de plăcere, de relaxare, de satisfacţie. Această funcţie se
manifestă de timpuriu în copilărie, în forma repetiţiilor ritmate, ajustărilor şi contrastelor fonetice,
combinaţiilor de efect. La vârsta adultă jocul verbal devine o modalitate curentă de distracţie: schimbul de
glume, de vorbe de duh, construcţii de cuvinte şi expresii, corelări fonetice şi semantice, ca modalitate de
procurare a unei stări de bună dispoziţie sau a unei satisfacţii intelectuale.
Funcţia practică este menită să declanşeze, să faciliteze şi să conducă acţiunea colectivă prin
colaborare sau rivalitate. Este un limbaj de intervenţie promptă, cu formule concise şi energice,
comunicarea desfăşurându-se într-un cadru situativ, unde cele mai multe condiţii sunt cunoscute.
Ombredane susţine că limbajul practic se regăseşte şi în conduita individuală, sub forma autocomenzii - de
automobilizare sau de autointerdicţie, a blamării şi aprobării de sine, a vorbirii ritmice, sincopate, care
marchează momentele acţiunii şi-i relevă articulaţiile etc. În viziunea actuală, utilizarea practică a
limbajului se subsumează funcţiei lui mai cuprinzătoare - cea de reglare.
Funcţia reprezentaţională constă în desemnarea a ceea ce, în momentul dat, este absent, fiind în
raport invers cu naraţiunea şi evocarea. Limbajul reprezentaţional se orientează în două direcţii; pe de o
parte, spre figurarea concretă şi singulară, aspect prin care se aseamănă cu opera de artă, a cărei
semnificaţie este imediat accesibilă, pe de altă parte, spre aluzia fondată pe un sistem de convenţii, a căror
însuşire anterioară este necesară. In reprezentări nu pot fi cuprinse noţiuni abstracte, dar sunt din plin
prezente elementele aluzive şi sugestive.
Funcţia dialectică rezidă în utilizarea formală a limbajului, care nu se centrează pe descrieri şi
povestiri, ci pe formarea şi desfacerea combinaţiilor simbolice abstracte. In ontogeneză, ea se structurează
mai târziu decât celelalte, prezentate mai sus, şi se corelează cu formarea operaţiilor formale ale gândirii.
Prin funcţia dialectică, limbajul verbal devine principalul instrument care mediază şi face posibilă
cunoaşterea conceptual-abstractă.
Analizând datele oferite de clinică, A.Ombredane a constatat că în afazii are loc o regresiune de la
funcţia superioară sau dialectică (prin care se construiesc şi se exprimă raţionamentele) către funcţiile
inferioare, subordonate, ale simplei descrieri situaţionale sau ale reacţiilor emoţionale, impulsive. Pe
această bază, autorul mai sus citat formalizează şi o reciprocă: dezvoltarea la nivel superior a limbajului
transformă şi celelalte funcţii, acestea devenind mai conturate, mai rafinate şi saturate în conţinuturi
informaţionale specifice.
In psihologia contemporană, în delimitarea şi definirea funcţiilor limbajului, se porneşte de la
teoria generală a comunicării şi cea a comenzii -controlului (reglării). Celebrul lingvist şi psihanalist
Roman Jacobson (1960) apelează la termenul "centrare" a mesajului, pentru a pune în evidenţă raportul
dominant care exprimă o anume funcţie. Astfel, mesajul centrat pe emitentul însuşi reflectă funcţia
expresiv-emoţională a limbajului; când mesajul este centrat pe subiectul receptor, în prim plan apare
funcţia conativ-persuasivă a limbajului; centrarea mesajului pe referent, adică pe obiectul desemnat,
evidenţiază ca dominantă funcţia denotativă, reprezentaţională, în esenţă cognitivă; centrarea limbajului pe
modalităţile sale de construcţie, de combinare transformare, scoate în prim plan funcţia sa poetică; în fine,
88
centrarea mesajului asupra elementelor codului, corespunzător preocupării de a înţelege şi a fi înţeles ("ce
vreţi să spuneţi" - ,,nu în sensul acesta...", "am vrut să spun..." etc.) ne aduce în faţă funcţia
metalingvistică.
Respectând spiritul comunicării şi reglării, precum şi determinaţiile generale ale sistemului psihic
uman, putem sintetiza funcţiile principale ale limbajului: comunicativă; designativ-cognitivă şi
reglatoare.
Funcţia de comunicare este bazală şi primordială, ea izvorând din natura intrinsecă a omului de a
se relaţiona şi de a realiza schimburi energetico-informaţionale cu mediul extern. Prin geneza sa, limbajul
verbal este un instrument de mediere şi realizare a comunicării specific umane. Ea se constituie într-o
situaţie care presupune relaţionarea celor doi factori - emiţătorul şi receptorul sau destinatarul, raportaţi la
un referent comun (obiectul comunicării) şi centraţi pe acelaşi model informaţional -intern. Funcţia de
comunicare se concretizează în schimbul de informaţii între două persoane, între o persoană şi un grup,
între două grupuri, între om şi maşină, între om şi animal. Prin limbajul verbal, omul îşi lărgeşte sfera de
relaţionare comunicaţională şi se impune ca sistemul cu cel mai înalt grad de organizare. Comunicarea
îndeplineşte, totodată, rolul de liant, de factor de articulare şi coeziune a indivizilor în viaţa socială, a
omului şi maşinii în cadrul activităţii de muncă. Ca fiinţă socială, omul are nevoie stringentă de anturaj, de
prezenţa celorlalţi semeni şi de a intra în "dialog" cu ei. Când această condiţie normală este încălcată
(izolare socială), individul uman îşi satisface nevoia de comunicare, vorbind cu sine însuşi sau cu o
peroană imaginară.
Din perspectiva cognitivă, limbajul verbal participă ca factor de organizare şi orientare a
proceselor psihice de cunoaştere, el constituind matricea pe care se structurează şi funcţionează sistemul
operaţiilor logice, judecăţile şi raţionarnentele.
Unii autori, reprezentanţi ai pozitivismului logic, au mers atât de departe cu accentuarea rolului
limbajului în activitatea de cunoaştere, încât au conchis că structurile logice trebuie căutate şi deduse din
limbaj. La rândul său, ipoteza relativismului lingvistic, formulată de Whorf, susţine că limitele cunoaşterii
sunt identice cu limitele limbajului. Deşi pare mai apropiată de spiritul cercetărilor psihologice, ea nu a
fost confirmată, cunoaşterea având o sferă mai întinsă de cuprindere decât ceea ce poate acoperi limbajul
verbal, iar structurile ei îşi au propriile lor scheme de organizare, care nu se suprapun întotdeauna peste
schemele gramaticale ale limbii. Desigur, orice gândire se realizează şi există într-o limbă, dar substanţa ei
nici nu decurge, nici nu se reduce la limbă. Unitatea dintre limbă şi gândire este una funcţională şi nu
substanţialcalitativă, de aceea, ea nu este absolută, ci relativă, nu este monolită, ci contradictorie - nu
există o concordanţă deplină între nivelul de dezvoltare a gândirii şi cel al dezvoltării limbajului, nu este
inextricabilă, ci supusă destrămării, disocierii - în anumite boli psihice, precum schizofrenia, destrămarea
structurilor operatorii ale gândirii nu este însoţită şi de destrămarea structurilor verbale.
Funcţia reglatoare a limbajului se realizează în două planuri: intern şi extern. In plan intern,
limbajul devine factor esenţial de autoreglare a organizării psihocomportamentale proprii a individului.
Integrarea verbală se impune ca lege specifică a dezvoltării şi organizării, în conţinut şi formă, a tuturor
proceselor psihice conştiente. Prin intermediul limbajului, se realizează asimilarea sistemelor de
cunoştinţe, de valori, de principii şi norme, de etaloane şi criterii de comparaţie, de deprinderi şi pattern-
uri comportamentale, constituite istoriceşte şi obiectivate în diferite forme ale culturii şi civilizaţiei
umane. Apoi, prin intermediul cuvântului, se exprimă autocomenzi ("trebuie să fac cutare lucru", "trebuie
să încep cutare activitate", "trebuie să merg în cutare loc", "trebuie să mă stăpânesc", "trebuie să ripostez"
etc.), autoîncurajări ("nu mă dau bătut", "să mai încerc o dată", ,,o să reuşesc", "am trecut peste greutăţi şi
mai mari" etc.), autorecompense ("bravo", "foarte bine", "am dovedit ce pot", "aşa o să procedez şi în
viitor" etc.), autosancţiuni , autoblamări.
Rolul autoreglator al limbajului se impune treptat în ontogeneză, iniţal prin latura sa sonoră (până
la 3-3,6 ani), şi apoi prin cea semantică (după vârsta de 5 ani). La adult, acest rol se realizează în unitatea
ambelor laturi, fiecare având contribuţia sa specifică: cea semantică în organizarea, planificarea şi selecţia
comportamentelor adaptative, cea sonoră în potenţarea comportamentelor actuale (influenţă dinamico-
energetică).
In plan extern, funcţia reglatoare a limbajului constă influenţarea şi modelarea atitudinilor şi
conduitelor celor din jur, în funcţie de dorinţele şi aşteptările noastre. Având în vedere că orice relaţie
interpersonală este îmbrăcată într-o haină verbală şi este mediată prin limbaj, cuvântul se impune ca
principal mijloc de influenţare reciprocă. Cuvântul, luat în unitatea laturii sonore şi semantice, îl folosim
89
permanent în raporturile noastre cu cei din jur, în vederea provocării unor comportamente, stopării unor
comportamente în derulare, modificării direcţiei de desfăşurare a unei activităţi, modificării atitudinilor şi
stărilor de spirit, accentuării unor divergenţe şi conflicte sau aplanării şi stingerii acestora. Şi în plan
extern, funcţia reglatoare a limbajului se concretizează în: comenzi imperative, instrucţiuni, atenţionări,
avertizări, persuasiuni, sancţiuni, recompense (laude). In concluzie, trebuie să subliniem că între cele trei
funcţii ale limbajulut este o strânsă interacţiune; ele sunt complementare, se presupun şi se întregesc
reciproc.

 Formele limbajului verbal

Analiza limbajului în contextul activităţii generale de comunicare interumană a dus la delimitarea

principalelor forme particulare în care se manifestă: limbajul extern şi limbajul intern.
Limbajul extern este adresat cu precădere unor destinatari din afară. El se realizează în două
forme: limbajul oral şi limbajul scris.
Limbajul oral rezultă din succesiunea selectivă, structurată după reguli logico-gramaticale, a
sunetelor articulate, produse de aparatul fonator la comanda centrilor corticali verbo-motori. După
specificul schemei de comunicare limbajul oral se realizează în trei variante: solilocviu, monolog şi
dialog. Solilocviul înseamnă vorbirea cu voce tare cu noi înşine, în mod normal, această formă de
manifestare a limbajului oral se întâlneşte la copil (până la 5 ani), prin care se exteriorizează intenţiile şi se
consemnează desfăşurarea secvenţelor activitătii curente. La adult vorbirea cu sine însuşi apare doar
situaţional ca de exemplu; în cazul izolării mai îndelungate de contactul cu cei din jur sau în stări
patologice, de blocare a mecanismelor de control ale limbajului intern -logoreea.
Monologul presupune existenţa unui destinatar extern, care să recepteze fluxul mesajelor fără a
replica după fiecare secvenţă (propoziţie) ci posibil, doar la sfârşit.
De regulă monologul este centrat pe o anumită temă şi el are ca obiectiv informarea-instruirea
auditoriului într-o problemă oarecare: lămurirea sau convingerea acestuia de ceva (cum este de pildă
discursul politic sau predica religioasă) sau, relaxarea şi catarsisul (cum se întâmplă în terapie şi teatru).
Pentru a-şi atinge obiectivul propus, oratorul sau interpretul trebuie să adapteze conţinutul şi
forma discursului ca şi maniera de expunere la particularităţile psihologice şi de vârstă ale auditoriului.
Aici artificii1e stilistice pauzele, intonaţia, accentele şi argumentaţia sunt variabilele care condiţionează
efectul final al monologului.
Dialogul este forma cea mai frecventă de realizare a limbajului oral. El se desfăşoară prin
alternarea poziţiilor celor doi termeni ai relaţiei de comunicare - emitentul şi receptorul - şi are caracter de
schimb reciproc de mesaje.
În înlănţuirea acestora se poate face distincţie între mesajul inductor (provocativ) care porneşte de
la emitent şi mesajul răspuns care vine din partea receptorului.
Dialogul poate fi structurat şi liber-situaţional. În primul caz, dialogul se axează pe o problemă
anume, şi prin el se urmăreşte ajungerea la un acord consens sau rezultat final. Desfăşurarea lui va depinde
de pozitia iniţială a interlocutorilor faţă de problema pusă în discuţie, respectiv, dacă părţile au interese
opuse sau convergente.
În politică şi viaţa socială dialogul structurat poate fi socotit unul din mijloacele cele mai adecvate
şi eficiente de atenuare şi rezolvare a stărilor tensionale şi de întărire a încrederii reciproce şi a coeziunii
comunitare. În ştiinţă, dialogul, în forma dezbaterilor şi disputelor între cercetători şi şcoli reprezintă
motorul principal al progresului conceptual-teoretic.

Capitolul XIV
Atenţia

14.1. Definirea şi caracterizarea psihologică a atenţiei

90
 Asupra omului acţionează simultan o multitudine de obiecte şi fenomene din care numai o parte
sunt necesare la un moment dat pentru adaptare. Schimbările de comportament înregistrate în acest proces
evidenţiază noţiunea de atenţie.
Atenţia un loc aparte în strucutura şi dinamica sistemului psihocomportamental al omului. Ea nu
este un proces cu conţinut reflectoriu informaţional propriu şi distinct precum percepţia, reprezentarea,
gândirea sau procesele afective şi motivaţionale. Mai mult decât atât ea nu are nici o existenţă şi o
desfăşurare independentă, în sine ci numai sau eminamente sau în contextul altor procese şi activităţi
psihice cu conţinut şi finalitate specifice.
Atenţia este procesul psihic de orientare selectivă şi concentrare a energiei psihice asupra
obiectelor, fenomenelor ori sarcinilor, în scopul realizării optime a activităţii.
Atenţia este un proces de activare, tonificare, mobilizare, orientare selectivă şi concentrare
focalizată a proceselor psihocomportamentale în vederea unei reflectări optime şi facile sau şi a unei
intervenţii eficiente în adaptarea psihocomportamentală. (Paul Popescu-Neveanu)
În concepţia lui M. Golu, atenţia poate fi definită ca proces fiziologic de orientare, concentrare
şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psiho-comportamentale modale specifice în
raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii, asigurându-le atingerea unui nivel optim de eficienţă
adaptativă.
Ea este, înainte de toate o condiţie primară, de fond o stare de pregătire psihofiziologică generală,
ce se conturează în cadrul stării de veghe difuze şi care face posibilă, principial declanşarea unui proces
psihic conştient – de percepţie, de memorare, de reproducere, de gândire sau efectuarea unei acţiuni
instrumentale motorii (în plan extern).
Structura atenţiei este dublă: fiziologică şi psihologică. Componenta fiziologică precede
ontogenetic pe cea psihică şi constituie premisa pe care se formează aceasta. Forma în care se manifestă şi
se obiectivează atenţia în plan comportamental, este reflexul necondiţionat de orientare. (P. Anohin, E.
Sokolov, K.Pribram), detrminat de noutatea stimulilor, de modificări neaşteptate în ambianţă sau în starea
proprie a organismului.
Reflexul de orientare poate lua şi o formă condiţionată, el constând în acest caz în crearea stării de
aşteptare în raport cu un anumit obiect-stimul, pe baza acţiunii anterioare a unui semnal (de avertizare),
sau în crearea anticipată a unei stări pregătitoare de acţiune motorie pe baza unei semnalizări
corespunzătoare (sonore sau luminoase)- starea de start. În ambele cazuri reflexul necondiţionat de
orientare se asociază cu inducerea unor montaje perceptive şi motorii –seturi –care vor facilita şi optimiza
desfăşurarea actelor senzoriale sau motorii specifice.
Componenta fiziologică se identifică aproape total cu ceea ce psihologii numesc atenţie
involuntară sau necondiţionată. Componenta psihică a atenţiei este indisolubil legată de participarea
intenţiei şi a reglării voluntare care se activează prin deliberare şi comenzi specifice la presiunea situaţiilor
externe sau a condiţiilor interne. Pentru a se putea menţine şi realiza, componenta psihică trebuie să aibă la
bază tot o activare selectiv-preferenţială pe fondul stării de vigilenţă şi crearea de focare de dominanţă
funcţională la nivelul creierului.
În această formă, componenta psihică se suprapune peste ceea ce numim atenţie voluntară şi
postvoluntară. În plan subiectiv, atenţia voluntară este conştientizată ca stare de încordare, de concentrare,
de efort neuropsihic, iar în plan psihocomportamental- prin selectivitate şi autoorientare impuse,
deliberate, în raport cu conţinutul şi modul de desfăşurare a actelor senzoriale, intelectuale şi motorii. În
acelaşi timp, atenţia voluntară se manifestă şi ca modalitate subiectivă internă de luptă cu influenţele
perturbatoare, de distragere şi împrăştiere. La om ea devine forma principală de organizare şi ţinere sub
control a desfăşurării activităţii. Atunci când activitatea atinge un grad înalt de structurare, consolidare şi
automatizare şi când are o bază motivaţională proprie (intrinsecă), atenţia pe fondul căreia se defăşoară
acea activitate funcţionează oarecum de la sine, fără ca subiectul să depună un efort neuropsihic special în
acea direcţie. Afirmăm atunci că din voluntară ea a devenit postvoluntară, situându-se nu în afara
activităţii specifice, ci în interiorul ei. Se poate admite că o activitate devine cu atât mai eficientă, cu atât
atenţia implicată în reglarea ei se integrează mai intim şi mai durabil, în schema ei internă de organizare,
şi viceversa este cu atât mai fluctuantă cu cât atenţia pe care o reclamă rămâne mai în afara schemei de
organizare.

14.2. Formele atenţiei

91
 Atenţia nu este un proces omogen şi unidimensional, ci prezintă un tablou complex, eterogen care
se manifestă în trei forme principale. După intenţia şi efortul solicitat, după complexitatea mecanismelor
prin care este declanşată, atenţia se clasifică în atenţie involuntară, atenţie voluntară şi postvoluntară.
Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a atenţiei umane, care se declanşează şi se
menţine spontan, fără intenţie şi fără vreun efort voluntar special din partea subiectului. Ea se realizează
pe baza reflexului de orientare, determinat de noutatea stimulilor şi de modificările din ambianţa familiară.
Studiind mecanismele activării, D.E. Berlyne a demonstrat că unele caracteristici formale ale
stimulilor duc la declanşarea mai rapidă a atenţiei involuntare şi la o creştere mai puternică a nivelului de
vigilenţă decât altele. Printre trăsăturile cu forţa activatoare cea mai mare sunt menţionate: eterogenitatea
(un câmp perceptiv alcătuit din elemente diferite, de exemplu litere, cifre, figuri geometrice incită mai
rapid atenţia involuntară decât unul alcătuit din elemente de acelaşi gen), asimetria, contrastul,
neregularitatea, mişcarea, intensitatea mare.
Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie şi cu atenţia voluntară. Dacă în timp ce ne
concentrăm asupra unui obiect sau asupra rezolvării unei sarcini apare în câmpul nostru perceptiv un
stimul nou, puternic, brusc se interpune acţiunea în curs şi locul atenţiei voluntare este luat de atenţia
involuntară susţinută de reflexul necondiţionat de orientare.
Funcţia principală a atenţiei involuntare este aceea de explorare- investigare a noului şi
imprevizibilului şi de pregătire a intrării în scenă a atenţiei voluntare pentru perfomarea activităţilor
adaptabile specifice.
Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană de realizare a controlului conştient
asupra evenimentelor din mediul extern şi asupra propriilor acte psihocomportamentale. Ea constă în
orientarea selectivă şi în focalizarea deliberată asupra unui obiect, sarcini sau a unei activităţi şi în
menţinerea acestei focalizări cât timp este necesar pentru finalizare sau pentru atingerea scopului propus.
Atenţia post-voluntară – apare la unii subiecti datorită repetării neschimbate a condiţiilor de
activitate; ea este „deprinderea de a fi atent”.

14.3. Calităţile atenţiei

Sunt dependente de alte însuşiri ale sistemului nervos, de vârsta şi antrenamentul subiectului, de
dotarea lui psihologică. Calităţile atenţiei sunt: concentrarea; stabilitatea; volumul – cantitatea de obiecte
cuprinse în câmpul atenţiei; mobilitatea – capacitatea de a deplasa intenţionat sau post-voluntar atenţia de
la un obiect la altul; această comutare variază de la o persoană la alta, fiind mai mici – atenţie mobilă sau
mai mari – atenţie rigidă. Mobilitatea nu este aceeaşi cu fluctuaţia atenţiei, care este involuntară şi deci
nocivă; distribuţia – capacitatea de a scinda atentia pe diferite activităţi sau obiecte diferite (ex. şoferul
urmăreşte traficul, manevrează automobilul, vorbeşte la telefon, etc.)
Atentia poate fi îngreunată sau facilitată de procese afective ca frica, sentimentul datoriei,
pasiunea, nepăsarea, indiferenţa. Atât forma involuntară cât şi cea voluntară, sunt favorizate de motivaţie.
Concentrarea energiei psihice a atenţiei organizează procesele cognitive într-o direcţie specifică, precisă:
un obiect este perceput clar, o idee este înteleasă bine, etc. Bolile psihice, patologia sunt redate prin atenţie
exagerată – obsesiile, ideile fixe; sau atenţie atrofiata – oscilaţia de la o activitate la alta.

92
 Capitolul XV
Voinţa

15.1. Definirea şi caracterizarea psihologică a voinţei

Voinţa reprezintă un proces reglatoriu de mobilizare prin limbaj a energiei psiho-nervoase

pentru depăşirea obstacolelor şi îndeplinirea scopurilor propuse.
Voinţa este o capacitate şi un proces de conducere a activităţii sub toate aspectele ei.
(P.P.Neveanu) Este un sistem de autoreglaj superior, întrucât este efectuat precumpănitor prin cel de-al
doilea sistem de semnalizare ce implică scopul şi un plan elaborat conştient, organizarea forţelor proprii
prin stăpânirea unora şi mobilizarea şi angajarea convergent finalistă a altora.
Voinţa este capacitatea individului de a iniţia, determina şi acţiona, dar şi capacitatea de a amâna,
frâna, inhiba tendinţele spre acţiune. Ea comportă aşadar o putere de impulsiune şi o putere de inhibiţie.
(M.Zlate)
Psihologii au ajuns la concluzia că specificul psihologic al voinţei îl reprezintă efortul voluntar.
Cei mai multi gânditori au căutat explicarea proceselor voliţionale în afara lor, în alte fenomene
psihice, mai mult sau mai puţin apropiate de voinţă. Numitorul comun la care s-a ajuns la un moment dat,
fără ca acesta să reprezinte o soluţie pentru „natura voinţei” îl reprezintă sinteza între afectivitate şi
raţionalitate.
H. Pieron atribuie calificativul de voluntar numai conduitelor organizate la nivelurile cele mai
înalte şi raportate la situaţiile cele mai dificile. El aprecia că o conduită are un caracter voluntar cu atât
mai pronunţat cu cât ea rezultă din predominarea mai pregnantă a tendinţelor intelectuale.
Pierre Janet susţine ideea că voinţa este o caracteristică a acţiunilor complicate social, care necesită
un mare grad de mobilizare şi se execută cu dificultate. În acest context, voinţa raportează acţiunea la
tendinţele sociale şi morale, reţinând-o prin amânare şi pregătind-o mental prin intermediul limbajului
intern.
Locul voinţei în sistemul de personalitate al individului este deosebit de important. Voinţa se
elaborează odată cu personalitatea şi prin intermediul ei. Voinţa este o capacitate a personalităţii în
acţiune. Este o funcţie care rezultă din integritatea şi unitatea personalităţii, implicând într-o fază specifică
participarea tuturor funcţiilor psihice şi dobândind prin aceasta o funcţionalitate specifică de autoreglare şi
autodeterminare deosebit de importantă în autorealizarea personalităţii.
Nivelul voluntar se subordonează din punct de vedere structural funcţiei reglatoare a conştiinţei iar
din punct de vedere instrumental, se conectează la susbsistemul motivaţional, favorizând şi optimizând
finalizarea motivului în scop. Elementele sale definitorii vor fi:
 intenţionalitatea (acţiunea este intenţionată),
 analiza prealabilă a condiţiilor, a raportului dintre scop şi mijloc (acţiunea va fi mediată de un
model mental)
 deliberarea şi decizia (acţiunea este rezultatul unei evaluări a raportului dintre avantaje şi
dezavantaje, dintre câştiguri şi pierderi)
 efortul (acţiunea implică un anumit grad de mobilizare energetică, relativ direct proporţională
cu dificultatea obstacolului)
Obstacolul devine pilonul central în jurul căruia se structurează şi dezvoltă mecanismul reglării de
tip voluntar şi voinţa ca dimensiune psihică. El nu are însă un sens fizic, obiectual ci unul psihologic,
relaţional, desprinzâdu-se şi individualizându-se pe fondul interacţiunii subiectului- cu capacităţile şi
disponibilităţile lui- cu situaţiile pe care este pus să le rezolve, în vederea satisfacerii unor stări proprii de
motivaţie sau îndeplinirii unor obligaţii (profesionale, sociale). Activitatea nu are o organizare uniformă şi
o desfăşurare întotdeauna pe acelaşi trasee şi coordonate. Ea variază semnificativ atât în funcţie de tabloul
stărilor psihofiziologice interne ale persoanei cât şi de caracteristicile situaţiilor obiective- grad de
complexitate, nivel de dificultate, noutate.
Astfel, dacă într-o situaţie se ajunge la soluţie sau la scop în mod direct, automat, fără o
concentrare intensă şi prelungită (ex. rezolvarea unor exerciţii simple de calcul aritmetic sau efectuarea
93
acţiunii de a ne îmbrăca), în alta atingerea scopului devine posibilă numai după serioase cântăriri şi
deliberări şi numai printr-un stăruitor efort voluntar în care se includ atât verigi psihice interne (atenţia,
memoria, gândirea), cât şi verigi motorii externe. Trebuie precizat că efortul voluntar şi respectiv voinţa
nu se identifică şi nu decurg nemijlocit din forţa fizică musculară sau forţa sistemului nervos (tipul
puternic), ci reprezintă expresia dezvoltării şi consolidării mecanismelor conştiinţei în cursul ontogenezei
prin confruntarea sistematică şi directă cu greutăţi şi obstacole de diferite genuri.
Simpla forţă fizică sau nervoasă, ca dat natural, nu este suficientă pentru a avea şi o voinţă
puternică. Se întâlnesc destule persoane care dispun de o forţă fizică mare, de un tip de sistem nervos
puternic, dar care cu toate acestea, au o voinţă slabă, nefiind în stare să se angajeze într-un efort susţinut
pentru depăşirea unor dificultăţi pentru rezolvarea unor sarcini mai dificile.
În funcţie de natura sarcinilor, efortul voluntar se poate concentra mai mult în plan intelectual sau
în plan motor (munca intelectuală şi munca fizică), dar şi actul voluntar integral, include ambele verigi,
atât intelectuală cât şi motorie (fizică), chiar dacă în proporţii diferite.
Prin mobilizarea şi canalizarea selectivă a energiilor necesare activităţii şi prin direcţionarea
lor spre atingerea scopurilor propuse, voinţa devine o condiţie subiectivă (psihică) esenţială a
succesului şi a înaltelor performanţe în orice activitate. Presupunând aşadar un însemnat consum
energetic, efortul voluntar duce inevitabil şi la fenomenul de oboseală (musculară, neuropsihică) a cărui
amplitudine depinde de intensitatea şi durata efortului şi de tipul de sistem nevos al subiectului (la un
acelaşi efort, o persoană cu tip puternic de sistem nervos va obosi mai puţin decât una de tip slab de sistem
nervos).
Oricât ar fi de important şi necesar în cadrul activităţii, efortul voluntar trebuie încadrat în limite
rezonabile, pentru a preveni astfel acumularea în timp a efectelor oboselii zilnice, ce pot deveni
dăunătoare stării de sănătate (surmenajul, astenia).

15.2. Structura actului voluntar

Ca formă şi expresie al nivelului conştient al psihicului, activitatea voluntară se caracterizează prin

două atribute esenţiale:
)a diferenţierea şi determinarea pregnantă a verigilor componente- motivul, mijlocul şi scopul
–cu posibilitatea transformării, la nevoie a fiecăruia dintre ele în obiect de analiză specială
şi de evaluare,
)b prezenţa condiţionării atât în declanşarea acţiunii, cât şi în modul de desfăşurare a ei,
condiţionare care constă în corelarea şi aprecierea permanetă a raportului dintre dorinţe,
scopuri, pe de o parte şi posibilităţi, pe de altă parte, între efortul întreprins şi rezultatele
înregistrate.
De aici decurge şi caracterul serial discursiv şi multifazic al structurii şi desfăşurării actului
voluntar.
Se pot evidenţia ca având ca specific propriu, următoarele cinci faze:
1. actualizarea unor motive şi proiectarea pe baza lor a unui scop,
2. analiza şi lupta motivelor, compararea şi evaluarea alternativelor prezente la un moment dat
în câmpul conştiinţei,
3. deliberarea sau luarea hotărârii,
4. executarea hotărârii,
5. evaluarea rezultatelor (feed-back-ul).
1. La baza acţiunii voluntare stă întotdeauna o incitare, o tensiune, o stare de necesitate, care se
individualizează în forma motivului. Motivul este supus analizei şi evaluării prin raportare la context, la
condiţiile obiective externe.
2. Lupta motivelor are uneori caracter dramatic, subiectul aflându-se uneori într-o dilemă, pentru a
cărei depăşire trebuie să consume o mare cantitate de energie neuropsihică, efortul voluntar putând atinge
punctul său maxim tocmai în acestă fază. Se întâlnesc cazuri când persoana devine permanent cuprinsă şi
răvăşită de o continuă luptă a motivelor (a frământărilor, dorinţelor, grijilor), ceea ce-i reduce considerabil
capacitatea de relaţionare cu lumea (aşa se întâmlă în cazul nevrozelor, al depresiilor).

94
 3. În mod normal, analiza şi lupta motivelor nu se poate prelungi la infinit şi nu se poate încheia
într-o stare de disipare energetică lipsită de orientare. Pentru a se înscrie în direcţia de acţiune a legii
autoreglării optime, această fază trebuie să se coreleze şi să fie controlată retroactiv printr-un proces de
deliberare şi formulare şi adoptare a unei hotărâri.
Hotărârea constă în alegerea şi admiterea pentru a fi satisfăcut printr-o acţiune adecvată a unui
singur motiv şi atingerea unui scop în circumstanţele date şi în momentul dat.
4. Odată hotărârea luată, urmează faza finală a actului voluntar, cea de execuţie, prin care se ajunge
la atingerea propriu-zisă a scopului. Aceasta constă în transformarea hotărârii în acţiune. Acţiunea se
poate desfăşura în plan intern (acţiune mentală), atunci când scopul constituie rezolvarea unor probleme
sau efectuarea unui proces de învăţare sau în plan extern (acţiunea motorie), atunci când realizarea
scopului reclamă operarea asupra unor obiecte sau situaţii din afara noastră.
Execuţia nu este o simplă formalitate şi ea nu se desfăşoară automat. Dimpotrivă, de cele mai
multe ori, implică un efort susţinut din partea subiectului, pentru a face faţă şi a depăşi diversele dificultăţi
care pot apărea pe parcurs. Se întâlnesc frecvent situaţii în care acţiunea declanşată rămâne nefinalizată
tocmai datorită insuficientei mobilizări şi perseverenţe, constatând că diferitele tentative se izbesc de
obstacole neaşteptate sau se dovedesc ineficiente, subiectul abandonează şi renunţă definitv la acţiune.
5. Pe lângă cele patru faze desprinse şi descrise de psihologia clasică mai sus sintetizate, psihologia
contemporană, de inspiraţie cibernetică introduce o a cincea fază, evaluativ corectoare optimizatoare. Ea
se realizează în două forme: secvenţială şi globală.
Forma secvenţială se realizează în cadrul fiecărei faze de bază, asigurând prevenirea sau
înlăturarea eventualelor deviaţii şi erori (autoreglare secvenţială), forma globală se manifestă la finele
actului voluntar, asigurând informaţia inversă despre gradul de reuşită şi despre posibilele consecinţe
(autoreglarea globală, sistemică).
Faza evaluativ corectoare, optimizatoare conferă actelor voluntare un caracter evolutiv perfectibil,
integrându-le în legea generală a organizării dinamice. Spre deosebire de autoreglarea actelor involuntare
care are un caracter automat, realizându-se pe baza influenţei necondiţionate a efectului asupra stimulului,
autoreglarea actelor voluntare are caracter conştient discursiv, depinzând de funcţia de planificare şi
reglare a conştiinţei.

15.3. Însuşirile voinţei

Voinţa este un proces superior format în timpul vietii, spontan sau dirijat dar în dependenţă de
întreaga dezvoltare a personalităţii. Formarea ei presupune interiorizarea actului de comandă-supunere.
Cele mai importante calitati ale voinţei sunt:puterea sau forţa, perseverenţa, consecvenţa,
fermitatea, independenţa.
1. Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare, de a mobiliza şi concentra energia
neuropsihică şi musculară în vederea asigurării rezistenţei şi ripostei necesare la presiunea pulsiunilor
interne sau a situaţiilor şi stimulilor din afară. Se poate afirma că o persoană posedă o voinţă cu atât mai
puternică cu cât ea poate să-şi stăpânească temperând, amânând sau frânând trebuinţe sau stări interne
bulversante, de intensitate mai ridicată. În acelaşi timp, forţa voinţei este cu atât mai mare cu cât
amplitudinea obstacolului surmontat este mai mare.
2) Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât timp cât este necesar
pentru atingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi dificultăţi ce se pot ivi în cale. Opusul ei este
renunţarea care duce la deconectarea mecanismelor de mobilizare energetică, pe măsură ce atingerea
scopului întârzie şi pe traiectoria spre scop apar obstacole noi sau eşecuri.
3) Consecvenţa se exprimă în stabilitatea scopului şi a liniei de conduită în concordanţa dintre
convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. Ea se integrează în structura caracterului şi devine o trăsătură
axiologică (valorică) a personalităţii. Opusul consecvenţei este inconsecvenţa care constă în instabilitatea
şi fluctuaţia deciziilor, a hotărârilor şi scopurilor, în discrepanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă
şi faptă.
4) Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-instrumentală a deciziilor şi hotărârilor luate în
diferite situaţii în pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur, de a ne determina să revenim asupra lor,
pentru a le modifica sau anula. Atunci când hotărârile sunt obiectiv justificate, fermitatea favorizează
95
instaurarea în relaţiile interpersonale a unor reper clare şi sigure, eliberate de echivoc şi subiectivism. În
acest context persoana care posedă o asemenea calitate îşi va impune autoritatea şi va câştiga respectul
celorlalţi. Opusul fermităţii este influenţabilitatea sau oscilaţia. Comportamentul devine ezitant şi
fluctuant, el fiind până la urmă ghidat nu atât de propriile convingeri şi decizii cât şi de influenţele celor
din jur.
5) Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce viaţa pe cont propriu,
pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii. Opusul ei este dependenţa, care constă în absenţa
unui orizont şi a unor repere existenţiale clare, în dificultatea sau imposibilitatea de a lua o hotărâre sau de
a trece la acţiune fără sprijijn din partea altcuiva.
Independenţa în sensul pozitiv al termenului, dă măsura autodeterminării persoanei în relaţiile sale
cu situaţiile sociale externe, cu ceilalţi semeni. Ea devine sursă de iniţiativă şi de acţiune, prin asumarea
conştientă a răspunderilor şi riscurilor corespunzătoare.
Calităţile voinţei prezentate mai sus se află într-o permanentă relaţie de interdependenţă şi
condiţionare reciprocă.

1. Atkinson, R.L., Atkinson, R.C., Smith, E.E., Bem, D.J.: 1993. „Introduction to Psychology“,
11th ed., New York, London, Tokyo, Harcourt Brace College Publishers,
2. Cosmovici, A.,1996, .Psihologie generalã“, Iaşi, Polirom,
3. Doron, R., Parot, F.,: 2006, ,,Dicţionar de psihologie”, Bucureşti, Humanitas,
4. Gleitman, H.,: 1994. „Psychology“, fourth ed., Norton,
5. Golu, M.,: 2000. „Fundamentele psihologiei“, vol.II, Bucureşti, Editura fundaţiei „România de
mâine“,
6. Gross, Richard, 1996;Psychology, The Science of Mind and Behaviour, Hodder&Stoughton,
British Library,
7. Hayes, N., Orrell, S. 1997..,: „Introducere în psihologie“, (trad.), All Educational,
8. Popa M, 2007, Statistică psihologică şi prelucrarea computerizată a datelor, Editura Credis,
Bucureşti,
9. Popescu-Neveanu, P., 1977.: „Curs de psihologie generalã“, Bucureşti, T.U.B.,
10. Zlate, M.,: „Fundamentele psihologiei“, Bucureşti, Editura „Pro Humanitate“, 2000

96