CURS DE STUDIUL NOULUI TESTAMENT

Anul I, semestrul I
2017-2018

Curs alcătuit în baza următoarelor surse bibliografice:

-Curs de Studiul Noului Testament alcătuit de Prof. Dr. Constantin Cornițescu.

- Studiul Noului Testament, pentru Institutele teologice, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1983, Diac.
Prof. Nicolae Nicolaescu, Pr. Dr. Grigore Marcu, Pr. Dr. Sofron Vlad, Pr. Dr. Liviu Munteanu,
-Introducere în studiul Noului Testament, Vol. I, Editura Teofania, Sibiu, 2001, Pr. prof. dr., Vasile
Mihoc, Asist. Drd. Daniel Mihoc, drd. Ioan Mihoc.
-Arheologia Biblică, Ed. IBMBOR, Bucureşti 1994, Pr. prof. dr., Dumitru Abrudan; Diac.prof.
dr., Emilian Corniţescu.
-O armonizare a Sfintelor Evanghelii, Pr. Conf. Dr. Mihail Teodorescu, Editura Bibliotheca,
Târgovişte, 2008.

Noţiuni introductive:
a) Istoria alcătuirii Noului Testament:

Creat după «chipul» lui Dumnezeu, omul avea menirea să ajungă «asemenea» lui
Dumnezeu prin virtute şi har. In acest drum al perfecţiunii, Dumnezeu care l-a creat pe om
din iubire, El fiind iubirea însăşi, nu s-a îndepărtat după caderea acestuia în păcat ci i-a descoperit
voia Sa şi tot ceea ce omului îi era necesar să ştie despre El.
Descoperirea s-a făcut treptat şi pe două căi: pe cale naturală şi pe cale supranaturală.
-Pe cale naturală, prin făpturi. Privind frumuseţea şi ordinea din univers, omul a dedus
existenţa unui Creator atotputernic şi înţelept, purtătorul de grijă a tot ceea ce există. «Cerurile spun
slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui vesteşte tăria» (Ps. 18,1). «Cele nevăzute ale lui se văd
de la zidirea lumii, intelegandu-se din făpturi ,adica veşnică Lui putere şi Dumnezeire, ca să fie ei
fără de răspuns» (Rom. 1,20).
-Pe calea supranaturală, prin aleşii Săi, Dumnezeu S-a descoperit în Vechiul Testament prin
profeţi, apoi în Noul Testament prin însuși Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru că «după
ce, odinioară, în multe feluri şi multe chipuri Dumnezeu a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în
zilele de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor a toate si prin care a făcut şi
veacurile» (Evr. 1,1-2).
Descoperirea divină supranaturală este cuprinsă în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie.
Sfânta Scriptură (sau Biblia) cuprinde o dublă colecţie de cărţi. În prima colecţie, cea a
Vechiului Testament, se cuprinde revelaţia făcută prin prooroci într-un răstimp de aproximativ o
mie de ani (din sec. XV î.d.Hr. până în sec. V î.d.Hr.). În a doua colecţie, cea a Noului Testament,
se cuprinde revelaţia făcută prin Fiul lui Dumnezeu şi aşternută în scris de ucenicii Mântuitorului (în
sec. I d.Hr., în aproximativ 60 de ani).
Vechiul Testament nu descoperă desăvârşit pe Dumnezeu ci în parte, pe măsura
priceperii celor către care a fost dat. El însă, are un loc aparte în iconomia mântuirii, pentru că el
conduce către Descoperirea cea deplină. Vechiul Testament este un «pedagog către Hristos» (Gal.
3,24). Hristos este «plinirea Legii şi a profeţilor» (. Mt. 5,17).

1
 b) De unde vine denumirea de «Noul Testament»?

Legea lui Moise reprezintă legământul dintre Dumnezeu şi poporul iudeu (Exod 24,7), de
aceea a şi fost denumită în limba ebraică berit, cuvânt care înseamnă legătură, învoială, pact. Cu
timpul, această denumire s-a dat la întreaga colecţie de cărţi sfinte care se adăugase de-a lungul
secolelor Legii lui Moise.
Colecţia fiind tradusă în limba greacă, termenul «berit» a fost redat prin cel de diatiki, care
înseamnă dispoziţie de pe urmă, legământ, testament. Cu denumirea de diatiki era cunoscut,
pe vremea Mântuitorului întreaga colecţie a cărţilor Vechiului Testament.
Apărând cea de-a doua colecţie de cărţi sfinte, pentru a se deosebi de prima a fost
denumită Biblia neas; sau Kini diatiki = (Noul Testament).
Traducerea termenului ebraic «berit» prin grecescul diatiki n-a fost însă dintre cele mai
fericite, pentru că diatiki are mai degrabă sensul de dispoziţie de pe urmă, iar nu de alianţă.
Această traducere se potriveşte doar în locul de la Evrei 9,15, unde se spune că Domnul, prin
moartea Sa pe cruce, a încheiat cu omenirea un nou aşezământ, care nu se mai poate schimba, pentru
că Acela care l-a încheiat a murit.
Pentru a reda noţiunea de pact, de învoială între două sau mai multe persoane, grecii
întrebuinţau noţiunile de sinthiki sau sinthima. Cu aceşti termeni au redat traducătorii Aquila şi
Symmachus noţiunea «berit», însă îndreptarea propusă de ei nu s-a impus.
Traducându-se Sfânta Scriptură în limba latină, termenul grecesc diatiki; a f'ost redat prin cel
de „testamentum”. Fericitul Augustin atrage atenţia că acest termen nu este cel mai potrivit pentru
că nu redă sensul titlului iniţial al cuvântului «berit» care însemna pact, alianţă, ci redă sensul
termenului grecesc diatiki, care înseamnă dispoziţie de pe urmă, însă n-a putut face nimic.
Fericitul Ieronim începând îndreptarea traducerii latine{Vulgata} de pe textul ebraic, a redat
termenul «berit» cu latinescul «foedus» (alianţă, legământ), cu excepţia locului de la Evrei 9,15,
unde a folosit termenul «testamentum».În plus, păstrează şi el denumirea de «testamentum»
pentru cele două colecţii de cărţi ale Sfintei Scripturi.
Sesizând această nepotrivire, Tertulian numeşte cele două colecţii cu termenul
«Instrumentum». Acest termen era un termen juridic şi avea sensul de «act doveditor». Le-a dat
această denumire pentru că le-a considerat acte doveditoare pentru dreapta credinţă împotriva
învăţăturilor greşite. Însă această denumire, susţinută între alţii şi de Fericitul Augustin, nu s-a
putut impune. S-a impus însă termenul «testamentum» iar din limba latină a trecut aproape în
toate limbile moderne.

c) Necesitatea şi importanţa Studiului Noului Testament

Sfânta Scriptură se adresează tuturor oamenilor pentru că mântuirea trebuie să fie un
aspect care îi priveşte pe toţi de aceea lecturarea ei este nu numai permisă, ci chiar recomandată.
Tâlcuirea Sfântei Scripturi însă, revine în seama numai celor ce s-au pregătit în acest domeniu.
Istoria stă mărturie că atunci când oameni nepregătiţi au încercat să tâlcuiască pe cont propriu
Sfânta Scriptură, au greşit.
În legătură cu greutăţile interpretării ei, ne previne Sfânta Scriptură însăşi. Astfel, Sfântul
Apostol Petru spune despre scrierile Sfântului Apostol Pavel că «în ele sunt unele lucruri
anevoie de înţeles, pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi,
spre a lor pierzanie» (II Petru 3,16). De aceea diaconul Filip, în drum spre Gaza întâlnind pe
slujbaşul etiopian citind din proorocul Isaia, l-a întrebat: «Oare înţelegi cele ce citeşti?», la care
slujbaşul a răspuns: «Cum voi putea înţelege dacă nu mă va povăţui cineva?» (Fapte 8,27-31).
Sfinţii Părinţi si Scriitorii bisericeşti au arătat în repetate rânduri greutăţile întâmpinate
pentru înţelegerea Sfintei Scripturi. Origen (De principiis, 4,1,7), de exemplu, spune că
înţelesul Scripturiii nu se descoperă de la început cititorilor, mai ales celor necunoscători ai

2
lucrurilor divine, cu atât mai puţin celor necredincioşi ori nevrednici. Sfântul Damaschin
(Dogmatica 4,7) spunea că: <dacă citim odată, de două ori, şi nu înţelegem cele ce citim, să nu
trândăvim, ci să stăruim, să medităm şi să întrebăm. Pentru că spune Scriptura: <Întreabă pe tatăl
tău şi-ţi va vesti, şi pe bătrînii tăi şi-ţi vor spune> (Deut,32,7). Cunoştinţa nu este a tuturor».
Greutăţile se leagă atât de forma cât şi de fondul Sfintei Scripturi.
1. Pe lângă adevăruri naturale, Sfânta Scriptură (în special Noul Testament) cuprinde şi
adevăruri supranaturale, descoperite Apostolilor prin inspiraţie. Unele au fost descoperite firesc,
altele însă, prin viziuni interne sau externe, prin semne sau acţiuni simbolice, iar Apostolii le-au
expus precum le-au primit. Interpretând literal aceste expuneri, se ajunge firesc la rătăciri.
2. Este îndeobşte cunoscut că un text se redă foarte greu dintr-o limbă în alta. De
multe ori este valabilă vechea maximă: «Traductores, traditores». Cu atât este mai greu faptul
de a reda într-o limbă modernă textul unei lucrări scrise într-o limbă care nu se mai vorbeşte.
3. Prin inspiraţie nu se anihilează personalitatea aghiografului. Pe opera lui se distinge
amprenta epocii în care s-a format şi a scris acesta, a culturii sale personale, a stării de spirit în care
scrie.
Prin urmare, cărţile Noului Testament cuprinzând adevăruri normative pentru viaţă,
adevăruri veşnice, neschimbabile, nu este indiferent cum le cunoaştem. Trebuie să le descifrăm
corect, să ni le însuşim ca pe o comoară sfântă. Unele dintre ele sunt atât de profunde încât cu
mintea nu le putem adânci, urmând a le primi prin credinţă. O greşită interpretare a acestor
adevăruri ne-ar face să clădim viaţa pe temeiuri false şi atunci strădania după mântuire ar fi
zadarnică.

2) Disciplinele Studiului Noului Testament

a) Cea mai veche şi mai importantă dintre disciplinele biblice este Exegeza sau
Comentariul Noului Testament. Denumirea îi vine de la termenul grecesc
exighisis =(explicare, interpretare).
Exegeza Noului Testament este tot atât de veche ca şi Noul Testament însuşi. Primul
interpret al cuvintelor Mântuitorului este Mântuitorul însuşi. Evanghelistul Matei ne comunică
unul din (probabil multele) episoade când Sfinţii Apostoli simţind nevoia lămuririi unei
învăţături, i se adresează cu- cuvintele: «Lămureşte-ne nouă pilda (aceasta)» (Mt. 13,36).
Multe lucruri pe care ascultătorii Mântuitorului le cunoşteau, odată cu trecerea anilor au
devenit anevoie de înţeles. Aşa se face că în secolul al doilea au apărut şcolile catehetice: cea
din Alexandria, Cezareea Palestinei si Antiohia, toate concentrându-și atenţia îndeosebi asupra
textului Sfintei Scripturi. Ideea interpretării Sfintei Scripturi a fost preluată apoi de capadocienii:
Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigore de Nisa, Sfântul Grigore de Nazians şi de antiohienii:
Diodor din Tars, Sfântul Ioan Gură de Aur, Teodoret de Cyr şi de mulţi alţii.
b) La puţin timp după primele încercări de interpretare a Sfintei Scripturi, s-a pus problema
principiilor de interpretare. Aşa s-a născut ermineutica (= interpretare).
Prima_lucrare cu caracter ermineutic este lucrarea lui Meliton de Sardes (+170), I
clis=cheia. Din fragmentele păstrate din această lucrare reiese că Meliton a voit să dea lista celor
mai obişnuiţi tropi biblici şi explicarea lor. În sec. V, Adrian (+440), un ucenic al Sfântului Ioan
Gură de Aur, a scris lucrarea intitulată: Introducere în dumnezeieştile Scripturi. Deşi poartă titlul de
«Introducere», în realitate are cuprins ermineutic. Este o colecţie de fraze şi figuri de stil din Sfânta
Scriptură cu explicaţia lor.
Obiectul ermineuticii, în felul în care este percepută ea astăzi, este acela de a fixa principiile
şi regulile cu ajutorul cărora se poate face tălmăcirea corectă a Sfintei Scripturi în general şi a
Noului Testament în special. Ea împarte în 3 capitole:
1) Noemica. Se ocupă cu teoria sensurilor (înşirarea sensurilor din Sfânta Scriptură);
2) Euristica. Se ocupă cu aflarea sensurilor în diferite texte biblice;

3
3) Proforistica. Se ocupă cu aplicarea sensului potrivit textelor mai dificile.
Între ermineutică şi exegeză este acelaşi raport ca între retorică şi oratorie. Prima oferă principiile de
interpretare, cealaltă le aplică.

Introducerea în cărţile Noului Testament

Aproape concomitent cu problemele ermineutice, se pun şi primele întrebări introductive.
Papias de Ierapolis se ocupă cu originea Sfintelor Evanghelii, Teofil din Antiohia, Clement
Alexandrinul şi Irineu se ocupă cu problema canonului; Origen se ocupă cu autencitatea, integritatea
şi timpul apariţiei mai multor cărţi din Noul Testament.
Un fel de introducere în cărţile Sfintei Scripturi poate fi socotită scrierea: Scurtă privire
de ansamblu a dumnezeieştii Scripturi, atribuită Sfântului Atanasie cel Mare. Vorbeşte mai întâi
despre inspiraţie şi despre cărţile canonice ale Vechiului şi Noului Testament, apoi despre autorul,
locul şi timpul scrierii fiecărei cărţi în parte.
S-a păstrat, apoi, lucrarea intitulată: Privire de ansamblu a Vechiului şi Noului
Testament, atribuita Sfântului Ioan Hrisostom. În prefaţă se vorbeşte despre denumirea şi specificul
celor două Testamente, iar în corpul lucrării se arată mai întâi care sunt cărţile canonice, cuprinsul
fiecăreia, apoi cele necanonice.
Obiectul Introducerii în cărţile Noului Testament este de a urmări soarta acestor cărţi din
momentul apariţiei lor până în zilele noastre.
Introducerea are două părţi: una generală,. în care se tratează despre inspiraţie, Istoria
canonului, Istoria traducerilor, Istoria exegezei şi o parte specială în care se tratează următoarele
probleme legate de fiecare carte: Cine este autorul? Când şi unde a fost scrisă? Ce scop s-a urmărit?
Cui a fost adresată? În ce limbă s-a scris? Este sau nu autentică? Şi-a păstrat sau nu identitatea?
O disciplină deosebit de importantă pentru interpretarea Noului Testament este limba greacă în
care a fost scris.
Toate cărţile Noului Testament, (poate cu excepţia Evangheliei după Matei, care a fost scrisă
în limba aramaică, vorbită de iudeii din Palestina, începând din sec. V î.d.Hr. până la dărâmarea
Ierusalimului, anul 70 d.Hr.), au fost scrise în limba greacă, limba universală a acelui timp.
Limba greacă a cărţilor Noului Testament nu este însă limba clasică grecească, limba
folosită de Platon, Demostene şi alţii în scrierile lor, ci limba numită «dialectul comun» (kini
dialectos). Este limba vorbită de ostaşii lui Alexandru cel Mare, formată din dialectul Attic
împestriţat cu cuvinte din alte dialecte, iar la urmă cu multe barba risme din diferite ţări ale
imperiului. În sec.II î.d.Hr. ajunge la formă literară, numindu-se dialectul alexandrin.
Limba greacă a Noului Testament, întrucât autorii săi, afară de Evanghelistul Luca, au fost
evrei, cuprinde multe ebraisme şi aramaisme. Cuprinde de asemenea termeni noi, creaţi pentru
noţiunile noi pe care le comunică, iar unor cuvinte vechi greceşti le dă uneori sensuri noi.

Arheologia Noului Testament.

Descoperirile din ultimul timp sunt, într-adevăr, impresionante. Au fost scoase la iveală
ruinele unor localităţi menţionate doar în Noul Testament, instrumente de lucru şi de apărare,
obiecte de artă, monezi, cărţi şi obiecte de cult. Toate aceste date sunt folosite pentru a ne forma
imagine cât mai clară despre starea politică, culturală, economică şi religioasă a Palestinei în
vremea Mântuitorului.

d) Istoria Sfântă a Noului Testament este disciplina care s-a născut din dorinţa de a
sistematiza datele Noului Testament. Evangheliştii nu redau amănunţit cele ce a făcut şi scris
Mântuitorul timp de trei ani şi mai mult. De altfel, acest lucru ar fi fost imposibil (Ioan 21,25).
Numai rareori menţionează ani (Luca 3,1) şi nume de conducători: împăraţii August (Luca

4
2.1) şi Tiberiu (Luca 3,1); proconsulii Quirinius (Luca 2,2) şi Gallion (Fapte 18, 12,14,17);
procuratorul Pontiu Pilat (Mt. 27, 2,13,14,22), etc.
In cadrul acestei discipline se urmăreşte, în primul rând, să se prezinte un tablou istoric
al vieţii si activităţii Mântuitorului Hristos si a Apostolilor Săi, iar în rândul al doilea, de a
încadra viaţa şi activitatea Mântuitorului în Istoria universală.

e) Teologia biblică a Noului Testament este disciplina care prezintă o sistematizare a

învăţăturilor Mântuitorului predicate de Sfinţii Apostoli în mijlocul lumii iudaice şi păgâne.

4) Izvoarele Studiului Noului Testament

Materialul documentar folosit de toate disciplinele neotestamentare e scos din:
a) Cărţile Noului Testament, pe cât se poate din texte apropiate de original, folosindu-
se numai de ediţiile critice ale Noului Testament şi traducerile cele mai bune.
b) Hotărârile sinoadelor ecumenice şi particulare ale Bisericii Creştine.
c) Decretele patriarhale.
c) Operele Sfinţilor Părinţi si ale scriitorilor bisericeşti, in care se pun probleme
neotestamentare.
d) Scrierile profane (iudaice, eline, latine) din epoca apariţiei cărţilor Noului Testament, în
care ni se dau indicii asupra împrejurărilor religioase, culturale, sociale, politice şi economice
din veacul apostolic.
e) Operele mai de seamă ale teologilor creştini care se ocupă cu studiul Noului
Testament.
f) Rezultatul cercetărilor ştiinţifice asupra epocii Mântuitorului (arheologie, istorie,
etc).
5) Cărţile Noului Testament

Noul Testament cuprinde un număr de 27 de cărţi şi anume :

1) Evanghelia după Matei;
2) Evanghelia după Marcu;
3) Evanghelia după Luca;
4) Evanghelia după Ioan;
5) Faptele Apostolilor;
6) Epistola către Romani;
7) Epistola I către Corinteni;
8) Epistola a ll-a către Corinteni;
9) Epistola către Galateni;
10) Epistola către Efeseni;
11) Epistola către Filipeni;
12) Epistola către Coloseni;
13) Epistola I către Tesaloniceni;
14) Epistola a II a către Tesaloniceni;
15) Epistola I către Timotei;
16) Epistola a II-a către Timotei;,
17) Epistola către Tit
18) Epistola către Filipeni;
19) Epistola către Evrei;
20) Epistola lui Iacob;
21) Epistola I a lui Petru;
22) Epistola a II-a a lui Petru;

5
23) Epistola I a lui Ioan;
24) Epistola a II-a a lui Ioan;
25) Epistola a III-a a lui Ioan;
26) Epistola lui Iuda;
27) Apocalipsa.

Împărţirea cărţilor Noului Testament:

a) Prima şi cea mai veche grupare a celor 27 de cărţi datează din sec. al II-lea (fiind
orientată după obişnuita împărţire a cărţilor Vechiului Testament în Lege şi Profeţi) şi anume în:
Evanghelii şi Apostoli.
Prima grupă cuprinde cele patru Evanghelii, iar a doua toate celelalte 23 de cărţi ale Noului
Testament, Evangheliile înfăţişându-ne viaţa şi activitatea Mântuitorului, iar Apostolii descriind
activitatea Sfinţilor Apostoli în mijlocul lumii Iudaice şi păgâne.
b) A doua foarte veche împărţire a cărţilor Noului Testament este cea în 5 clase si
anume:
1) Evangheliile;
2) Faptele Apostolilor;
3) Epistolele pauline;
4) Epistolele Soborniceşti (catolice);
5) Apocalipsa.
c) A treia şi mai recentă este împărţirea cărţilor Noului Testament în 3 clase (împărţire
orientată după cuprinsul cărţilor) şi anume:
1) Cărţi istorice;
2) Cărţi didactice;
3) Cărţi profetice.
Primei clase îi aparţin Sfintele Evanghelii şi Faptele Apostolilor; clasei a doua îi aparţin
cele 14 Epistole ale Sfântului Apostol Pavei şi cele 7 Epistole Soborniceşti; ultimei îi aparţine
Apocalipsa.
d) A patra împărţire, însă greşită, este împărţirea făcută de Sixtus din Siena şi de unii
protestanţi în: cărţi protocanonice şi cărţi deuterocanonice. Criteriul acestei împărţiri are ca bază
timpul recunoaşterii unanime a canonicitătii fiecăreia din cele 27 cărţi ale Noului Testament.
Întrucât în jurul anumitor cărţi, din motive independente de valoarea lor, s-au dus discuţii la
începutul Bisericii creştine, aceste cărţi au fost trecute în clasa celor deuterocanonice (canonice de
clasa a doua). Acesta e cazul cu: Epistola către Evrei; Epistola lui Iacob; Epistola a II-a lui Petru;
Epistolele a II-a şi a III-a lui Ioan; Epistola lui Iuda şi Apocalipsa. Toate celelalte cărţi au fost
trecute în grupa celor protocanonice.
e) Pentru scopuri liturgice, diaconul Eutaliu din Alexandria a împărţit textul
Faptelor Apostolilor, al epistolelor pauline şi epistolelor soborniceşti în 57 de lecţiuni
(lectiones=pericope), menite a fi citite la cult în Duminicile si sărbătorile anului bisericesc.
Foarte probabil, deşi nu se poate dovedi, textul Evangheliilor a fost împărţit, pentru acelaşi
scop, încă de mai înainte. După mărturisirile lui Justin Martirul şi Tertulian, citirile liturgice din
Noul Testament datează încă de la începutul creştinismului.
f) Pentru uzul particular şi pentru cercetări ştiinţifice, cărţile Noului Testament au fost
împărţite în capitole şi versete. Împărţirea este de dată mai nouă deşi unii îi văd începuturile în
secolul al treilea creştin. Actuala împărţire în capitole datează din secolul XIII şi a fost făcută de
cardinalul Ştefan Langton (+1228). După invenţia tiparului, ea a intrat în toate ediţiile tipărite.

6
Împărţirea în versete datează de la editorul Robert Stefan, care introduce această numerotare în
ediţia Vulgatei din 1548.

4) Metodele ştiinţifice de cercetare

Până la sfârşitul secolului XVII, metoda de cercetare a textului Sfintei Scripturi era
Metoda istorică. In cadrul acestei metode părerile Sfinţilor Părinţi, martorii alcătuirii Noului
Testament, erau supremul argument.
La sfârşitul secolului XVII se impune nouă metodă, Metoda critică istorică. Noua metodă
propunea cercetarea critică a textului atât pentru aflarea textului autentic cât şi a sensului său real.
Metoda a fost iniţiată de către preotul catolic Richard Simon, prin cele trei lucrări publicate între anii
1689-1693, la Rotterdam:
a) Histoire critique du texte du Nouveau Testament, 1689;
b) Histoire critique des versions du Nouveau Testament, 1690;
c) Histoire critique des principaux commentateurs du Nouveau Testament, 1693.
La început, noua metdă n-a fost bine primită, iar propunătorul ei a fost izolat şi combătut.
Ulterior însă, principiul lansat de ea, cercetarea critică, a fost adoptat de cele trei confesiuni
creştine: de pro- testanţi, catolici şi ortodocşi. Insă, pe când în Biserica Protestantă metoda va
conduce la concluzii exagerate şi extreme, în Biserica Ortodoxă şi cea Catolică va fi principiul
relansării studiilor biblice. Din metoda inaugurată de Richard Simon, în Biserica protestantă se
dezvoltă trei metode ştiinţifice de cercetare:
a) Metoda critică istorică, adoptată de protestantismul conservator, care preia principiile lansate de
Richard Simon. Se cercetează critic textul Noului Testament, iar dovezile istorice (patristice) vin
numai să confirme rezultatele obişnuite. Reprezentanţii acestei metode sunt: Fr. Delitzsch, T.
Zahn, B.Neias, Godet, Gregory, ş.a.
b) Metoda critică literală, cunoscută şi sub numele de critică negativă. Aceasta preia
principiile lui Richard Simon dar ajunge la concluzii negative. Se dezvoltă la Tubingen sub
forma a două curente.
Primul curent este cel iniţiat de Ferdinand Christian Bauer. După acesta, creştinismul
primar ar fi fost împărţit în două tabere: petrinii, care voiau să impună Legea mozaică creştinilor
proveniţi dintre păgâni şi paulinii, care nu acceptau acest lucru. In cele din urmă, tabăra
petrină, acceptând unele teze pauline ar fi dat naştere Bisericii universale. Încercările de
împăcare între Petrini şi Paulini ar fi durat între anii 70-140 d.Hr. Fiecare din cărţile Noului
Testament ar reprezenta o etapă în dezvoltarea acestei evoluţii istorice a creştinismului şi ar fi,
deci, scrieri dogmatice tendenţioase. Bauer a fost susţinut de mulţi învăţaţi, de aceea se vorbeşte
despre «Şcoală tubingiană». între aceştia se numărau Ed. Zeller şi Albert Schwengler. Critica
textului biblic a fost dusă până la absurd de Gustav Volkmar si mai ales de Bruno Bauer. Aceştia
declară că toate cărţile Noului Testament sunt neautentice, iar creştinismul ca fiind un produs al
lumii greco-romane. Vederile şcolii de la Tubingen şi le-au însuşit, în afara Germaniei, olandezul
Scholter, englezul Samuel Davidson şi francezul Ernest Renan. Acesta din urmă întrece orice limită
prezentând pe Mântuitorul şi pe Sfinţii Apostoli într-o lumină fantastică.
Al doilea curent, şcoala neocritică, a fost întemeiat de Albert Ritschl, ca reacţie împotriva
şcolii lui Bauer, însă, în cele din urmă ajunge la concluzii asemănătoare. Nu declară ca
neautentice toate cărţile Noului Testament însă socotesc neautentice pe cea mai mare parte dintre
ele. Reţin ca autentice, cu finele ajustări, doar Evanghelia lui Matei şi Marcu, din Faptele
Apostolilor doar acele pericope în care se foloseşte exprimarea cu pronumele «noi», iar dintre
epistolele pauline doar patru: Romani, I şi II Corinteni, Galateni. Ceva mai târziu, olandezii
Pierson şi Naberoc contestă existenţa istorică a Mântuitorului lisus Hristos şi autenticitatea
tuturor epistolelor pauline.

7
a) Metoda critică istoric-literală. Adepţii acestei metode îşi îndreaptă atenţia asupra formei
textului. S-a dezvoltat sub forma a două curente (şcoli): Şcoala formelor literare şi Şcoala
demitologizării.
Adepţii primului curent (ai Şcolii formelor literare) , vedeau pretutindeni în Sfânta
Scriptură, în relatări şi în expresii, împrumuturi din vechea literatură greacă şi orientală.
Adepţii celui de-al doilea curent (ai Şcolii demitologizării) considerau că Mântuitorul Hristos
a fost un om obişnuit, cu mult superior din punct de vedere intelectual şi moral contemporanilor săi.
Mesajul Său n-a fost recepţionat corect de către ascultătorii Săi, care i-ar fi dat aură mitică. Cei
chemaţi să discearnă în Noul Testament între mit si adevăr se credeau a fi adepţii acestei şcoli, în
frunte cu întemeietorul ei (Rudolf Bultmann).
Metoda propusă de Richard Simon a fost preluată în secolul al XVIII-lea si de catolici si
de ortodocşi, sub forma de metodă istorico-critică. Sub această forma, se ţine seama în
continuare de părerile Sfinţilor Părinţi si ale scriitorilor bisericeşti, dar se au în vedere si
concluziile ştiinţifice. Când părerile Sfinţilor Părinţi concordă cu datele ştiinţifice, se obține o
concluzie sigură; când cele două puncte de vedere nu concordă, problema rămâne deschisă
discuţiilor oamenilor de ştiinţă.
În cadrul acestei metode, cercetarea Sfintei Scripturi este fundamentată pe următoarele
principii;
a) Primul pas în aprofundarea Sfintei Scripturi este lectura continuă. Pentru că Stăpânul
nostru este iubitor, ne-a lăsat ca antidot lectura Sfintelor Scripturi, cu care îndeletnicindu-ne
continuu şi reflectând la viaţa acelor mari şi străluciţi bărbaţi, să nu neglijăm virtutea, ci evitând
răul, să facem totul pentru a ne arăta vrednici de acele bunuri de negrăit (Sfântul Ioan Gură de
Aur). «Să fie totdeauna Sfânta Scriptură înaintea ochilor tăi şi în inima ta» (Sfântul Grigorie de
Nazianz). «Spectatorul de la întrecerile atletice trebuia el însuşi pregătit pentru întrecere,
pentru ca să fie el însuşi, într-o măsură oarecare, luptător. La fel şi cercetătorul priveliştilor
celor mari şi suprafireşti şi ascultătorul înţelepciunii cu adevărat înalte şi de negrăitotrebuie să
vină aici întrucâtva, pregătit de acasă, pentru a cerceta cele ce i se expun şi să-mi fie părtaş la
luptă, pe cât poate, şi să- mi fie mai degrabă prieten de luptă decât judecător; pentru că atunci când
nu voi reuşi să aflu adevărul, greşeala mea să nu fie spre paguba ascultătorilor» (Sfântul
Vasile cel Mare).
b) Cercetătorul să aibă mintea liberă de idei preconcepute şi să nu pună pe seama
aghiografului ideile sale. Strecurarea de idei străine în textul Sfintei Scripturi echivalează cu
adăugirea de cuvinte noi textului biblic fapt care va fi pedepsit (Ap c. 22,18).
c) Textul cercetat să fie analizat în contextul său. «Nu trebuie să ciuntim, nici să
desprindem spusele Sfintei Scripturi de textul care le încadrează, nici să le tâlcuim fără
ajutorul celor înrudite... Nu este lucru nesăbuit ca judecându-ne la tribunale, în probleme
trecătoare, să ne referim la... locuri, timpuri, cauze, persoane şi la mulţi alţi factori, însă fiind
vorba despre chestiuni care privesc viaţa veşnică, să examinăm la întâmplare spusele
Sfintei Scripturi?» (Sf.Grigore de Nazianz).
d) Textul examinat trebuie pus în legătură cu locurile paralele, pentru că locurile
mai puţin clare se limpezesc de textele care tratează aceeaşi temă, uneori mai pe larg.
e) Să se aibă totdeauna în vedere norma de credinţă a Bisericii, să se confrunte
rezultatele cercetării personale (care pot fi greşite) cu învăţătura generală a Bisericii
(care nu greşeşte, pentru; că a fost formulată în urma unei vaste şi îndelungi deliberări şi a
fost asistată de Duhul lui Dumnezeu).

Textul Sfintei Scripturi poate avea unul din următoarele sensuri:

a) Sens literal, istoric sau gramatical. Este sensul obişnuit pe care îl au cuvintele in limbaj comun.
b) Sens spiritual. Este sensul ascuns pe care îl au pericopele cu cuprins istoric sau didactic.

8
c) Sens profetic. Este sensul cărţilor profetice din Vechiul şi Noul Testament. Tot sens
profetic, însă cunoscut ca sens tipic, au acele pericope din Vechiul Testament cu corespondent
în Noul Testament. De ex.: Adam este tipul lui Hristos (Rom. 5,14); mana din pustiu este tipul
Sfintei Euharistii (Ioan 5,41); ridicarea şarpelui pe lemn în pustiu este tipul răstignirii
Mântuitorul (Ioan 3,14), etc.

II Istoria Canonului Noului Testament

1.Începuturile colecţiei cărţilor Noului Testament

Cu puţin timp înainte de Înălţarea Sa la cer Mântuitorul Hristos a dat poruncă
Apostolilor Săi să răspândească pretutindeni Cuvântul şi să boteze neamurile în numele Sfintei
Treimi (Matei 28, 19-20). Dând curs acestei pounci, Apostolii au întemeiat comunităţi creştine
pe întreg cuprinsul Imperiului Roman, şi dincolo de graniţele acestuia.
La început, răspândirea Cuvântului s-a făcut verbal însă atunci cînd împrejurările au cerut-o, s-a
facut şi în scris. Astfel, pentru a pune la îndemâna colaboratorilor lor materialul documentar necesar
pentru alcătuirea predicii, Apostolii au întocmit istorii ale vieţii şi activităţii Mântuitorului
(Evangheliile), iar pentru a-şi spune cuvântul în comunităţile în care se iscaseră diferite nedumeriri
referitoare la credinţă, viata morală şi disciplină, ei fiind reţinuţi în alte locuri de lucrarea lor misionară,
au scris epistole.
Cărţile Noului Testament sunt deci, cărţi ocazionale, adresate unele, unor persoane,
altele unor comunităţi, iar altele unui grup de comunităţi (enciclice). Toate au fost scrise în
răstimpul dintre anii 44-98 d. Hr.. Ori de câte ori apărea o astfel de scriere, comunităţile mai
importante o transcriau pentru a intra în posesiunea ei. Scrierile Apostolice erau considerate
un bun nepreţuit, pentru că, citindu-se în adunare, ele suplineau predica Apostolilor. În general,
ele erau socotite scrieri normative pentru credinta si viata credincioşilor.

2. Canonul cărţilor Noului Testament la Părinţii Apostolici

Părinţii Apostolici folosesc şi citează numai acele scrieri care le ofereau materialul
necesar pentru demonstrarea tezei pe care îşi propuneau să dezvolte. Ei nu ne-au lăsat o
listă cu cărţile Noului Testament. Comparând însă mărturiile lor, constatăm că în
afară de epistola către Filimon şi a III-a lui Ioan, toate celelalte scrieri sunt folosite. Părinţii
Apostolici puneau pe acelaşi plan cărţile Noului Testament, considerate inspirate şi sfinte şi
introduceau citatele preluate atât din Vechiul, cât şi Noul Testament cu formulele „Scriptura
zice” sau „Sfânta Scriptură zice”.
a) Varnava este unul dintre cei mai vechi reprezentanţi ai Bisericii Orientale (din
Palestina sau Alexandria). Pe la anul 96 scria o epistolă care a fost mult folosită în Biserica
Veche. Din cuprinsul ei se poate deduce că a cunoscut şi utilizat două Evanghelii (Matei şi
Ioan), Faptele Apostolilor, epistolele pauline (Romani, Efeseni, Filipeni, I şi II Timotei, Tit, Evrei),
5 epistole soborniceşti (Iacob, I şi II Petru, I şi II Ioan) şi Ap ocalipsa.
b) Sfântul Ignatie episcopul Antiohiei, a trăit în acelaşi timp ca şi Varnava. A fost ucenic al
Sfântului Ioan Evanghelistul şi a suferit moarte de martir la Roma. În drum spre Roma a scris 7
scrisori, 6 către diferitele Biserici (Efeseni, Magnezieni, Trallieni, Romani, Filadelfieni, Smirnieni)
şi una către Sfântul Policarp, episcopul Smirnei. Din cuprinsul lor se poate deduce că a utilizat
Evangheliile (Matei, Luca şi Ioan), Faptele Apostolilor, epistolele pauline, 4 epistole
soborniceşti (Iacob, I Petru, I şi II Ioan) şi Apocalipsa. El împarte scrierile Noului Testament în
două categorii: Evanghelii -cele patru cărţi care descriu viata si activitatea Mântuitorului, și
Apostoli -celelalte scrieri care descriu viata si activitatea Apostolilor.

9
 c) Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, a fost ucenicul Sfantului Ioan Evanghelistul şi
prietenului Sfântului Ignatie şi al Bisericii din Filipi. La rugămintea Filipenilor el a adunat şi
le-a trimis lor cele 7 Epistole ale Sfântului Ignatie, însoţite de o scrisoare din partea sa. Din
Epistola adresată Filipenilor se poate deduce că a cunoscut şi folosit 3 Evanghelii (Matei, Marcu şi
Luca), Faptele Apostolilor, 12 epistole pauline (Romani, I şi II Corinteni, Galateni, Efeseni,
Filipeni, Coloseni, I şi II Tesaloniceni, I şi II Timotei, Evrei) şi 4 epistole soborniceşti (Iacob, I şi II
Petru, I Ioan). Cu siguranta a cunoscut şi Evanghelia Sfântului Ioan, al cărui ucenic era.
d) Papias, episcopul Bisericii din Hierapolis (Frigia), era de asemenea ucenic al
Sfantului Ioan Evanghelistul si în acelaşi timp prieten cu Sfântul Policarp. El a adunat intr-o
lucrare informatii despre cuvintele şi faptele Domnului care nu fuseseră cuprinse în scrierile
Apostolice. Această lucrare s-a pierdut, însă fragmente din ea s-au păstrat în lucrările lui Eusebiu
de Cezareea. Din fragmentele păstrate putem deduce că Papias cunoştea 3 Evanghelii (Matei,
Marcu, Luca), Faptele Apostolilor şi 2 epistole soborniceşti (I Petru şi I Ioan ). Eusebiu nu ne
spune, însă Papias, fiind hiliast, trebuie să fi cunoscut şi Apocalipsa..
e) Învăţătura celor 12 Apostoli a fost scrisă în Orient (în Palestina sau Egipt). Vorbeşte
despre cele două căi, calea vieţii şi calea morţii şi face aluzie aproape la toate cărţile Noului
Testament afară de epistola catre Filimon şi II-III Ioan.
f) Clement Romanul, episcopul Romei, este reprezentantul Bisericii Occidentale. Pe la
anul 95 scrie o epistolă către Corinteni, unde din nou se iscaseră certuri ca și mai înainte cu 40 de
ani. Face aluzii la epistolele pauline (Romani, I şi II Corinteni, Galateni, Efeseni, Coloseni, I
Tesaloniceni, I şi II Timotei, Tit, Evrei), la Faptele Apostolilor, epistolele soborniceşti (Iacob,
I şi II Petru) şi foarte vag la Evanghelii. Nu se constată referiri la scrierile Sfântului
Ioan, probabil pentru faptul că acestea au fost posterioare epistolei sale.
g) Păstorul, lucrarea unui oarecare Herma, fratele episcopului Pius al Romei (141-
157), este tot de provenientă occidentală. Cuprinsul ei lasă impresia că autorul s-a folosit
îndeosebi de Apocalipsă, Epistola către Efeseni şi Evrei, şi cunoştea viaţa Mântuitorului din cele 4
Evanghelii.

3. Canonul cărţilor Noului Testament în sec.II

Mărturiile sec. II referitoare la canon sunt mult mai numeroase. Ele se datorează îndeosebi
faptului că secolul II este şi secolul apologeţilor, secolul apărătorilor dreptei credinţe în faţa
filosofilor păgâni şi al iudeilor.
a) Sfântul Iustin Martirul era originar din Sichem- Nablus (Palestina) si si-a încheiat viata la
Roma. În cele două apologii şi în „Dialogul cu iudeul Trifon utilizează cele 4 Evanghelii, Faptele
Apostolilor, epistolele pauline, indeosebi pe cea către Evrei, 3 epistolele soborniceşti (Iacob, I
Petru şi I Ioan) şi Apocalipsa. N-a folosit Epistola către Filimon, II Petru, II şi III Ioan şi Iuda, nu
pentru că le-ar fi contestat inspiraţia, ci pentru că nu-i ofereau argumentele care i-au trebuit.
Numeşte Evangheliile „amintirile Apostolilor”şi le socoteşte ca fiind egale în valoare cu cărţile
Vechiului Testament.
b) Hegesipus era din Palestina, însă s-a stabilit la Roma. Şi-a scris Amintirile în cinci cărţi.
Lucrarea s-a pierdut, însă s-au păstrat fragmente din ea în opera lui Eusebiu de Cezareea. Din
aceste fragmente rezulta câ el cunoştea cele trei Evanghelii (Matei, Luca, Ioan), Faptele
Apostolilor şi epistolele pastorale. El pune cărţile Noului Testament alături de cele ale
Vechiului Te s t a m e n t , c a a v â n d a c e e a ş i a u t o r i t a t e d i v i n ă . Consideră «Legea,
profeţii şi pe Domnul» ca fiind purtătorii descoperirii divine. Lângă ei aşează «corul sfânt al
Apostolilor».
c) Tațian, era din Asiria. A studiat mai multe sisteme filozofice. însă, nemulţumit a venit la
Roma unde a devenit crestin. De aici s-a reîntors în patrie devenind căpetenia sectei encratiţilor. El
a alcătuit o Armonie a Evangheliilor cu titlul de Diatessaron (de-a lungul celor patru evanghelii). A

10
alcătuit şi o Cuvântare către greci în care îşi justifică trecerea la creştinism. Din această ultimă lucrare
se poate deduce că pe lângă cele 4 Evanghelii, a utilizat Faptele Apostolilor şi câteva epistole
pauline (Romani, I Corinteni, Efeseni, Coloseni. Tit, Evrei). A respins epistolele către Timotei
în care Sfântul Pavel recomandă ucenicului său să consume vin din cauza slăbiciunii sale
trupeşti, fapt care contravenea concepţiei sale encratite. De celelalte scrieri nu face menţiune în nici
un fel.
d) Teofil, episcopul Antiohiei. El a scris si o apologie în 3 cărţi; Către Autolic, o
Armonie a Evangheliilor şi lucrare intitulată Contra lui Hermogen. În primele două lucrări face
referiri aproape la toate cărţile Noului Testament, iar în ultima la Apocalipsă. Consideră întreaga
Sfîntă Scriptură, inspirată, Noul Testament egal în valoare cu Vechiul Testament, de aceea le
citează fără vreo deosebire. De exemplu, într-un loc, un citat din Isaia (66,5), este urmat de două
citate din Evanghelia lui Matei (6,44; 6,3), iar acestea de două citate din epistolele pauline (I Tim.
2,2; Rom. 13,7).
e) Fragmentul Muratori, este o lucrare de o importanţă deosebită pentru cunoaşterea
extensiunii canonului Noului Testament în secolul II în Biserica Apuseană. A fost descoperit de
învăţatul al cărui numei îl poartă într-un codice al Bibliotecii Ambroziene din Mediolan şi dat
publicităţii în anul 1740. Este scris într-o limbă latină greoaie fapt din care s-a dedus că trebuie să
fie o traducere a unui manuscris iniţial în limba greacă. Se crede că a fost compus în sec. II,
întrucât în el se aminteşte de episcopul Pius al Romei, care n-ar fi altul decât Pius I care a păstorit
între anii 140-155. Fragmentului îi lipseşte începutul în care se vorbea probabil, despre cărţile
Vechiului Testament Prima propoziţie care s-a păstrat este confuză şi face referiri la Marcu. În
continuare însă, se referă la Evanghelia Sfântului Luca pe care o deosebeşte ca fiind a treia,
afirmaţie de unde se poate deduce că mai înainte aminteşte Evangheliile lui Marcu si Matei. Şi
apoi la Evanghelia lui Ioan. Menţionează epistolele pauline, în număr de 13, fără epistola către
Evrei, şi 5 epistole soborniceşti, afară de epistolele lui Iacob şi II Petru, şi, în sfârşit, Apocalipsa.
Autorul fragmentului trece cu vederea cele trei epistole probabil pentru faptul că ereticii acelui
timp, în deosebi rigoriştii (novaţienii, ş.a.), îşi întemeiau rătăcirile pe texte din ele. Se evocau de
către aceştia îndeosebi textele din Evrei 6, 4; Iacob 2, 26; II Petru 3, 5, 10.
f) O ultimă mărturie despre extensia canonului Noului Testament în sec.al II-
lea ne-o dă Sfântul Irineu. Mărturia lui este deosebit de preţioasă pentru faptul că el şi-a
petrecut tinereţea în Orient, în preajma lui Policarp şi Papias, iar după aceea a venit în Occident
unde a ajuns episcop de Lugdunum (Lyon), suferind moarte de martir în anul 202, pe vremea
împăratului Septimiu Sever. Am putea spune că părerea lui este oarecum, părerea generală a
Bisericii din timpul său. Din lucrarea sa intitulată «Împotriva ereticilor», se pot trage următoarele
concluzii: Combătând pe Marcion, Sfântul Irineu susţine unitatea dintre Vechiul şi Noul
Testament şi integritatea epistolelor contestate de acesta. Cărţile Noului Testament sunt
«descoperire divină». Cele 4 Evanghelii constituie o unitate, o «Evanghelie în patru
forme». Ele provin direct de la apostoli; Evanghelistul Marcu redă predica Apostolului
Petru, iar Evanghelistul Luca redă predica Apostolului Pavel. Foloseşte cartea Faptelor Apostolilor
pe care o consideră scrisă de Luca, «ucenicul Apostolului Pavel». Cunoaşte 13 epistole pauline; nu
menţionează epistola către Evrei deşi din opera sa rezultă că a folosit mult această epistolă.
Cunoaşte 4 epistole soborniceşti (Iacob, I Petru, I şi II loan) şi Apocalipsa. Nu citează din 3 epistole
soborniceşti: II Petru, III Ioan şi Iuda, însă întrucât nu spune că ar contesta în vreun fel autenticitatea
lor, lasă loc presupunerii că le-a cunoscut, dar nu le-a folosit pentru argumentarea ideilor sale.

4. Canonul cărţilor Noului Testament în sec. III

Secolul III este dominat în Răsărit de reprezentanţii şcolii din Alexandria, iar în Apus de cei
ai Bisericii din Cartagina.

11
 a) Clement Alexandrinul este primul reprezentant al şcolii din Alexandria. Era un bun
creştin, dublat de o vastă cultură profană. Considera că literatura antică are un rol deosebit la
formarea creştinului desăvârşit. De aceea, nu este de mirare că alături de citatele din Sfânta
Scriptură adaugă texte din operele scriitorilor şi filosofilor păgâni.
El nu ne dă un catalog al cărţilor Sfintei Scripturi însă din lucrările sale, îndeosebi din
«Pedagogul» şi «Stromate» rezultă că le cunoştea şi le folosea pe toate. Eusebiu spune: «Clement
a făcut citări din toate scrierile canonice, ba chiar din cele îndoielnice». El concepe Sfânta
Scriptură ca pe un tot unitar, alcătuit din două părţi. Foloseşte expresiile: «Vechiul» şi «Noul
Testament». Fiind inspirate, ele alcătuiesc Scriptura prin excelenţă. Citându-le, foloseşte
expresiile: «Scriptura zice», «Apostolul zice». Este adevărat că pe lângă cărţile canonice, el a
folosit şi cărţi necanonice: Epistola lui Varnava, Didahiile, Apocalipsa şi Sintagma lui Petru, dar
niciodată nu le-a comparat cu scrierile Noului Testament, făcând o precisă distincţie între
literatura canonică şi cea necanonică.
b) Origen este al doilea şi poate cel mai mare reprezentant al şcolii din Alexandria. Ca si la
înaintaşul sau Clement se disting în el două tendinţe: pe de o parte omul preocupat de sondarea
Scripturii şi a tainelor lui Dumnezeu, făcând uneori apel la cuceririle filozofice de până la el; pe de
altă parte, omul credincios, supus Bisericii şi normei ei de credinţă. Lucrarea sa critică exegetică a
fost enormă. El a pornit de la ideea că toată Scriptura, atât a Vechiului Testament cât şi a Noului
Testament este inspirată. «Cărţile canonice nu sunt un produs al spiritului omenesc, ci o operă a
Duhului Sfânt. Semnul cunoaşteriilor este originea apostolică şi tradiţia unanimă a Bisericii» (De
principiis 4,1). A cunoscut si folosit toate cărţile Noului Testament. El a reţinut că unii dintre
contemporanii săi se îndoiau de canonicitatea epistolelor către Evrei, Iacob, II şi III Ioan şi Iuda,
însă nu a dat importanţă acestor păreri.
c) Dionisie, urmaşul lui Origen la conducerea şcolii din Alexandria, viitorul episcop al
cetăţii, a fost un om cu mare prestigiu pentru cultura şi viaţa sa. Era în corespondenţă cu episcopii
din Egipt, Asia şi Roma. Nu ştim care era concepţia sa referitoare la canonul Noului Testament,
însă presupunem că trebuie să fi fost identică cu a celorlalţi alexandrini. Cu o singură deosebire, şi
anume că el este cel ce pune la îndoială autenticitatea Apocalipsei.
În vremea sa, episcopul Nepos din Arsinoe se ridică împotriva interpretării alegorizante a
alexandrinilor şi explicând literal locul din Apocalipsă 20, 3 şi urm., susţine erezia hiliastă.
Dionisie consideră de datoria sa să intervină. Fiindcă adepţii lui Nepos nu se lasă convinşi,
Dionisie declară că Apocalipsa nu este de provenienţă apostolică, ci opera unui presbiter pe
nume Ioan. În susţinerea acestei afirmaţii aduce deosebirea dintre Evanghelia a patra şi Apocalipsă.
Din acest moment au început discuţiile în jurul canonicităţii acestei cărţi, discuţii care au durat
aproape un secol în Răsărit. Mulţi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti s-au temut s-o mai amintească
între cărţile canonice şi să mai citeze din ea. Ceea ce a făcut Dionisie în Răsărit, a făcut preotul
Caius în Apus cu deosebirea că acesta declară Apocalipsa carte apocrifă.
d) Tertulian este unul dintre învăţaţii africani care au trăit la sfârşitul sec. al II-lea şi
începutul sec. al III-lea. Era jurist de formaţie şi trecând la creştinism, devine un fervent apărător
al credinţei creştine. La scurt timp însă, iese din sânul Bisericii ortodoxe şi trece la secta
Montaniştilor. Acest lucru nu alterează atitudinea sa de până atunci faţă de cărţile Sfântei Scripturi.
Pe timpul său acestea erau cunoscute drept cărţile «Vechiului» şi «Noului Testament». El
înlocuieşte termenul de Testament prin cel de «Instrumentum», întrucât prin «Instrumentum»
în limbaj juridic se înţelegea, „act doveditor”. El vrea să spună că «Instrumentum»-ul biblic
cuprinde cele mai clare dovezi împotriva neadevărurilor şi a ereziilor.
Cărţile «Instrumentumului Nou» le împarte în două clase:
a) Instrumentumul Evanghelic, care cuprindea cele 4 Evanghelii, şi
b) Instrumentumul apostolic, care cuprindea pe celelalte cărţi ale Noului Testament.

12
El cunoştea patru Evanghelii canonice: Faptele Apostolilor, 13 epistole pauline (Epistola către
Evrei o atribuia lui Varnava); Epistola I Ioan şi Apocalipsa. Deşi nu le aminteşte, se pare că el
cunoştea şi Epistola lui Iacob, I Petru şi Iuda, pe care o atribuia apostolului Iuda al lui Alfeu.
e) Hipolit este un alt reprezentant al Bisericii Occidentale. A fost ucenic al
Sfântului Irineu şi contracandidat (antipapă) al episcopului Calist. Din lucrările sale rezultă că
îi era cunoscută împărţirea «Sfintei Scripturi» în două Testamente: «Vechiul» şi «Noul Testament».
Ca şi Irineu, afirmă că Evanghelia este una în patru forme. Cunoaşte Faptele Apostolilor şi 13
epistole pauline; considera că Epistola către Evrei nu este paulină însă o foloseşte mult în lucrările
sale. Dintre epistolele soborniceşti cunoaşte şi foloseşte Epistola lui Iacob, pe care o pune sub
numele lui Iuda şi cele două epistole ale lui Petru. Foloseşte, de asemenea, Apocalipsa.
f) Sfântul Ciprian este reprezentantul Bisericii pe la mijlocul secolului III. El
împarte cărţile sfinte în două grupe: Lege şi Evanghelii, grupe care corespund Vechiului şi Noului
Testament, şi le consideră normative pentru credinţa şi viaţa creştină.
In concluzie, în secolul III atât în Orient cât şi în Occident, erau cunoscute cele 28 cărţi ale
Canonului, însă mai puţin folosite erau Epistola către Evrei, epistolele soborniceşti şi Apocalipsa.
Epistola către Evrei si Epistola lui Iacov erau mai puţin folosite pentru motivul că pe unele texte
din ele îşi întemeiau rătăcirile unii eretici rigorişti (Evr. 6,4; Iacob 2, 26). Pentru un motiv
asemănător erau respinse epistolele lui Petru. Despre epistolele Sfântului Ioan se spunea că ar fi
fost alcătuite de către un anume presbiter Ioan. Epistola lui Iuda s-ar inspira din scrieri apocrife,
iar autenticitatea Apocalipsei a fost contestată de episcopul Dionisie şi de preotul Caius. Nimeni însă,
n-a aşezat aceste scrieri între apocrife.

5. Canonul cărţilor Noului Testament în sec. IV

În sec. IV se limpezeşte definitiv problema extensiei canonului Noului Testament. Câteva
sinoade particulare din Răsărit si am Apus care întrunesc cele mai reprezentative figuri ale Bisericii
creştine stabilesc atitudinea oficială a Bisericii.
a) Cea mai de seamă figură de la începutul sec. IV în Răsărit este istoricul bisericesc
Eusebiu de Cezareea. Informaţiile date de el cu privire la extensiunea canonului sunt
rezultatul unor cercetări asupra unei perioade ce ţinea de la sfârşitul sec. I până în
epoca sa. El împarte cărţile Sfintei Scripturi în trei clase:
1-Omologumena (a căror autenticitate este recunoscută de toţi),
2- Antilegomena (a căror autenticitate a fost uneori pusă la îndoială),
3–Notha (cărţi false, pe nedrept puse pe seama unor autori sfinţi).
În prima categorie fac parte: cele 4 Evanghelii, Faptele Apostolilor, 14 epistole pauline (deci
inclusiv epistolele către Evrei despre care ştia că unii reprezentanţi ai Bisericii Occidentale o
atribuiau lui Barnaba), 2 epistole soborniceşti: I Petru şi I Ioan şi, («cui îi place»), Apocalipsa.
Face această precizare faţă de Apocalipsă pentru motivul că el era antihiliast.
Din a doua categorie fac parte 5 epistole soborniceşti: Iacob, II Petru, II- III Ioan, Iuda. în
sfârşit, din a treia categorie fac parte: Faptele lui Pavel, Păstorul lui Herma, Apocalipsa lui Petru,
Epistola lui Varnava, Invăţătura celor 12 Apostoli şi Evanghelia către Evrei. Tot Eusebiu spune că la
cererea împăratului Constantin cel Mare, în anul 332, a fost transcrisă Sfânta Scriptură în 50
exemplare pentru a fi distribuită episcopilor din principalele scaune din Imperiu. În aceste
exemplare, Noul Testament cuprindea 26 cărţi lipsind numai Apocalipsa.

b) O mărturie deosebit de importantă despre extensiunea canonului ne dă Sfântul Chiril,

episcopul Ierusalimului, în Catehezele sale (4,33,36;10.18; 7,20,34). El împarte
cărţile care circulau atunci în Biserică, în trei categorii:
1- «cele divine», «inspirate», din care făceau parte 26 cărţi (4 Evanghelii,
Faptele Apostolilor, 14 epistole pauline şi 7 epistole soborniceşti);

13
 2-cele «dubioase», între care, sub influenţa lui Dionisie şi Eusebiu, Chiril,
punea Apocalipsa;
3- cele «vătămătoare», între care enumera Evangheliile apocrife.
El recomanda ascultătorilor, spre a citi, cărţile din prima categorie şi le interzicea pe celelalte.
c) Pentru rezolvarea problemei Canonului Noului Testament, s-a ţinut sinodul de la
Laodiceea din anul 360. In canonul 59 se stabilea ca la serviciul divin să se citească
doar din cărţile canonice, iar în canonul 60 se formulează o listă cu 27 cărţi, identică cu
lista canonului de astăzi.
d) La scurt timp după acest sinod, Sfântul Atanasie, episcopul Alexandriei, în
scrisoarea festivă numărul –30, din anul 367, ne dă o listă a cărţilor canonice, care
acoperă întru totul lista canonului de astăzi. El enumeră între cărţile canonice
Apocalipsa, faţă de care alexandrinii aveau ezitări. Pe lângă cărţile canonice enumera
şi pe cele necanonice, dar bune de citit, între care aminteşte Păstorul lui Herma şi
Invăţătura celor 12 Apostoli.
e) Sfinţii: Grigorie de Nazianz, Vasile cel Mare şi Grigorie de Nyssa se numără între
cei care au susţinut canonicitatea celor 27 cărţi ale NouluiTestament.
f) în Apus erau unele ezitări referitoare la Epistola către Evrei şi la Apocalipsă. Pentru
restabilirea autenticităţii lor pledează Laurenţiu, Ilarie de Pictavium şi Lucifer de
Calabria, pe când Octav de Mileve şi Philastrius exclud din canon Epistola către
Evrei, iar Apocalipsa o socotesc eretică.
g) Canonul Mommsenian, o listă a cărţilor Noului Testament descoperită de istoricul
Theodor Mommsen în 1886, este edificatoare referitor la extensia canonului în prima
jumătate a secolului IV. Lista cuprinde 26 titluri: 4 Evanghelii, 13 epistole pauline (mai
puţin Epistola către Evrei), 7 epistole soborniceşti şi Apocalipsa.
h) De mare importanţă pentru stabilirea canonului Noului Testament sunt hotărârile
sinodului de la Roma, din anul 382, pe vremea episcopului Damascus. Hotărârile
sinodului nu s-au păstrat în original; ele au fost contopite cu hotărârile papilor de mai
târziu: Gelasiu şi Hormiada. La Roma se stabilea canonicitatea a 27 de cărţi, 4
Evanghelii, Faptele Apostolilor, 14 epistole pauline (inclusiv cea către Evrei), 7
epistole soborniceşti (I şi II Ioan erau atribuite presbiterului Ioan) şi Apocalipsa.
c) Rufin şi Augustin împărtăşesc părerea Sfântului Atanasie cel Mare.
d) La îndemnul Fericitului Augustin şi sub influenţa lui, în sinoadele africane de la Hippo
(393) şi Cartagina (397), toate cele 27 cărţi ale Noului Testament sunt declarate canonice.
Aceste hotărâri, alături de cele de la Laodicea sunt consfinţite pentru întreaga Biserică
în sinodul ecumenic Trulan (692) şi la sinodul al şaptelea ecumenic (787). Din secolul V
problema Canonului Noului Testameni nu s-a mai pus nici în Răsărit, nici în Apus, deşi au mai
încercat să mai repună în discuţie autenticitatea uneia sau a altei lucrări. La sinoadele din Trident şi
Vatican se dă din nou lista cărţilor canonice nu pentru alt motiv, decât acela de a apăra poziţia
Bisericii catolice împotriva protestantismului.

6. Canonul cartilor Noului Testament în Biserica protestantă

Reformatorii sec. XVI n-au fost de acord asupra numărului cărţilor canonice ale Noului
Testament.
-Karlstadt a contestat autoritatea apostolică a Epistolei către Evrei, Iacob, II Petru, II şi III Ioan,
Iuda şi Apocalipsa.
-Luther spunea că în epistolele către Evrei, a lui Iacob, a lui Iuda şi în Apocalipsă nu pulsează
Duhul Evanghelic şi apocaliptic.
-Schemnitz considera cele 7 cărţi contestate de Karlstadt direct apocrife.

14
-Zwingli respingea numai Apocalipsa. Zwinglienii însă le recunosc canonicitatea tuturor. La fel
calvinii. Până la mijlocul sec. al XVIII-lea, toţi protestanţii rămân credincioşi părerilor amintiţilor
reformatori ai sec. XVIII.
-Semler este cel care emite un principiu nou şi anume: fiecare credincios este îndreptăţit ca,
personal, să se pronunţe asupra valorii canonice a fiecărei cărţi din Noul Testament şi
recunoaşte numai pe acelea în care, ca şi Luther, simte vibrând Duhul Evanghelic apostolic.
Lăsându-se la discreţia cititorilor stabilirea canonicitătii cărţilor Noului Testament, este uşor
de înţeles haosul care s-a produs. Principiul lui Semler era foarte ademenitor mai cu seamă când e
vorba de a aplica în viaţa practică adevărurile cuprinse în cărţile Noului Testament. Oricare adevăr
incomod în aplicarea lui practică este socotit pur şi simplu neautentic, iar ca justificare se
contestă autenticitatea cărţii care îl cuprinde.
De la începutul sec. XIX este aproape o imposibilitate stabilirea unui Canon al
Noului Testament în Biserica protestantă. Ar însemna cercetarea atitudinii fiecărui teolog în
parte. Astăzi, şcoala critică tubingiană, care înglobează multe figuri proeminente ale teologiei
protestante, nu mai recunoaşte originea apostolică decât la cele 4 mari epistole pauline: Romani, I-
II Corinteni, Galateni, dar şi acestea foarte mult ciuntite. Şcoala literară critică oarecum
Tubingiană, admite autenticitatea celor 4 mari epistole pauline amintite, cărora adaugă epistola
către Filipeni şi Faptele Apostolilor. Ambele şcoli neagă inspiraţia divină. Cu toate acestea, ediţiile
Noului Testament din Biserica protestantă cuprind toate cele 27 de cărţi.

III.Inspiraţia, autenticitatea şi canonicitatea cărţilor Noului Testament .

1.Inspiraţia
Prin inspiraţia sau insuflarea Duhului Sfânt se înţelege acea înrâurire specială a lui
Dumnezeu asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu îi luminează acestuia mintea pentru a
cunoaşte şi înţelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie şi îl fereşte de greşeli în decursul
scrisului.
Autorul primordial al Sfintei Scripturi este Duhul lui Dumnezeu, iar aghiograful este colaboratorul
Său. Prin actul inspiraţiei nu se anihilează personalitatea scriitorului; cugetul acestuia este
ridicat la o stare superioară şi conlucrează conştient şi liber cu Duhul lui Dumnezeu. Dat fiind că
nu se poate stabili cu precizie matematică până unde merge acţiunea lui Dumnezeu, şi până unde
acţiunea omului, s-au emis două ipoteze despre inspiraţie şi anume:
a) ipoteza inspiraţiei verbale, după care Duhul Sfânt dictează aghiografului cuvânt de cuvânt tot
ceea ce acesta scrie. (Ipoteza aceasta a fost susţinută de către protestanţi până pe la mijlocul sec.
XVIII. Ei nu admiteau la scrierea cărţilor sfinte nici o colaborare omenească şi extindeau
inspiraţia chiar şi asupra semnelor de punctuaţie, a accentelor);
b) ipoteza după care inspiraţia se resfrânge doar asupra unor pericope care cuprind adevăruri
de credinţă şi adevăruri morale. (Ipoteza aceasta a fost susţinută de către Erasmus, Hugo Grotius
şi unii teologi mai noi ca: Loisy, Lagrange, Prat. După aceştia, pericopele în care se tratează despre
chestiuni istorice, fizice, naturale, etc. n-au fost inspirate, iar în aceste pericope aghiografii spunându-
şi părerea personală, au putut să greşească).
Ambele ipoteze sunt greşite. Impotriva celei dintâi se argumentează faptul că între cărţile
Sfintei Scripturi, inspirate de Duhul lui Dumnezeu, există diferenţe de formă. Impotriva celei de-a
doua se argumentează prin afirmatia Bisericii creştine care marturiseste inspiraţia divina asupra
întregului cuprins al cărţilor Sfintei Scripturi.
In concluzie, putem afirma că în procesul inspiraţiei divine, Duhul lui Dumnezeu vorbeşte iar
autorul inspirat aşterne în scris cele descoperite lui potrivit modului său de înţelegere şi
exprimare. Aşa se explică, de exemplu, că acelaşi adevăr istoric este expus diferit de
evanghelistii proveniţi din medii sociale si culturale diferite. Temeiuri pentru inspiraţia divină
există atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Sfânta Tradiţie.

15
a) Primele temeiuri pentru inspiraţia Noului Testament sunt cuvintele Mântuitorului.
Trimiţându-şi Apostolii la propovăduire, El îi previne că vor întâmpina dificultăţi, îi îndeamnă să
ducă pană la capăt misiunea asigurându-i că vor fi asistaţi de Duhul lui Dumnezeu în lucrarea
lor. «Când vă vor da pe voi în mâinile (împăraţilor şi ale dregătorilor), să nu vă îngrijoraţi cum
şi ce veţi grăi, căci se va da vouă în ceasul acela ce să vorbiţi. Pentru că nu voi sunteţi cei care
vorbiţi ci Duhul Tatălui vostru, care grăieşte prin voi» (Mat. 10,19-20; Marcu 13,11; Luca 12,11,
etc. ). «Puneţi, deci, în inimile voastre să nu gândiţi de mai înainte ce veţi răspunde, căci Eu vă voi
da gură şi înţelepciune căreia nu-i vor putea sta împotrivă nici să-i răspundă toţi potrivnicii voştri»
(Luca 21,14-15).
Deosebit de sugestive sunt însă cuvintele pe care Domnul le-a rostit către Apostolii Săi la
Cina cea de Taină. Atunci le promitea că, suindu-Se El la ceruri, nu-i va părăsi, ci le va trimite un
Mângâietor care va rămâne cu ei în veac (Ioan14,16). Acesta va fi Duhul Sfânt care va veni în
numele Său şi le va reaminti toate cele spuse de El (Ioan 14,26).«Iar când va veni Mângâietorul, pe
care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela vă va
mărturisi despre Mine» (Ioan15,26). '
Pentru moment, Domnul ţine să le spună doar atât că încă multe ar avea să le spună dar el nu
sunt pregătiţi să asculte. «încă multe am a vă spune, dar acum nu puteţi să le purtaţi. Iar când va
veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi spre tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte
va auzi va vorbi şi cele viitoare vă va vesti» (Ioan 16,12-13).
b) Trimiterea Sfântului Duh s-a făcut la Cincizecime. El Şi-a făcut cunoscută prezenţa
prin intermediul limbilor de foc şi prin faptul minunat al vorbirii în limbi. Din acel moment, Duhul
Sfânt a luminat, a încurajat şi a stat în ajutor Apostolilor (F. Ap. 2,1 şi urm.).
c) Despre inspiraţie dau mărturie Sfinţii Apostoli. Sfântul Apostol Petru afirmă că
profeţii Vechiului Testament au fost inspiraţi de Dumnezeu. În virtutea acestui fapt ei au
prezis atât suferinţele, cât şi mărirea lui Mesia. Acelaşi duh a insuflat, apoi, pe Apostoli în
predica Evangheliei (I Petru 1,10-13). Sfânta Scriptură este greu de interpretat, tocmai pentru că
este opera Duhului Sfânt. «Mai înainte de toate», spune Sfântul Apostol Petru, «trebuie să ştiţi că
nici prorocire din Scriptură nu se tălmăceşte după cum îl taie pe fiecare capul, pentru că
niciodată proorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu
au grăit purtaţi fiind de Duhul Sfânt» (II Petru 1,20-21). Conştiinţa inspiraţiei divine o are Sfântul
Apostol Ioan, care spune că Domnul însuşi l-a provocat să scrie paginile Apocalipsei (Ap c. 1,11;
19, 9).
d) Despre inspiraţia Sfintei Scripturi dau mărturie şi Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti.
-Clement Romanul (I Corinteni, 45) zice: «Scripturile sunt adevărate oracole ale Duhului
Sfânt».
-Sfântul Irineu (Împotriva ereziilor, 2,28,4) zice: «Scripturile sunt adevărate pentru că cuprind
graiul Cuvântului lui Dumnezeu şi al Duhului Sfânt».
-Teofil din Antiohia (Către Autolic 3,12) zice: «Cuvintele Profeţilor şi cele ale Sfinţilor
Apostoli le aflăm în deplin acord întreolaltă, pentru că toate sunt inspirate de acelaşi Duh al lui
Dumnezeu».
-Clement Alexandrinul (Stromate 7,16) numeşte Sfintele Scripturi cărţi «inspirate de Dumnezeu».
Altă dată, acelaşi scriitor (în lucrarea sa „Îndemn către neamuri”) arată şi motivele pentru care le
consideră inspirate. -«Pentru că», zice, «Sfântul Duh le-a grăit, care este, am putea spune, gura
Domnului».
-Sfântul Ciprian (Despre milostenie, 1) deasemeni zice: «în Sfintele Scripturi grăieşte Sf. Duh».
-Fericitul Augustin (Comentar la Ps. 90, 144,145) numeşte Sfânta Scriptură «manuscrisul lui
Dumnezeu».
-Origen (Despre principii) zice: «Aceasta este credinţa Bisericii, că Scriptura a fost scrisă de
Duhul lui Dumnezeu».

16
-Sfântul Vasile cel Mare ( Omilie la Ps. 1) zice:.«Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi
de folos».
- Sfântul Ioan Gură de Aur ( Omilie la cuvântul Evangheliei: Am văzut pe Domnul, 2, 2) spune:
«Sunt unii oameni nebuni, care după ce au luat în mână cărţile sfinte zic că în unele sunt numai
numere de ani şi nume (de oameni şi cetăţi) şi trec peste ele, zicând: Sunt numai nume şi n-aduc
nici un folos. Ce zici? Dumnezeu vorbeşte şi tu cutezi a zice: sunt vorbe fără de folos?»
Inspiraţia nu trebuie să se confunde cu Revelaţia. Revelaţia are un cadru mai larg; cuprinde
adevăruri descoperite pe cale naturală. Inspiraţia are un cadru mai restrâns: ea priveşte adevărurile
supranaturale. Referitor la adevărurile pe care aghiograful le-a putut cunoaşte pe cale naturală,
inspirat este numai punctul de vedere cum le discută.

2. Autenticitatea .
O carte este autentică atunci când prin conţinut şi formă aparţin autorului şi epocii căreia
i-a fost atribuită. Pentru autenticitatea cărţilor Noului Testament pledează atât argumente
preluate din însuşi cuprinsul lor, cât şi din lucrările Sfinţilor Părinţi şi ale Scriitorilor bisericeşti.
a) La începutul sec. I canonul Noului Testament era încheiat cel puţin în centrele mari ale
Bisericii. La vremea aceea, autenticitatea cărţilor putea fi uşor verificată. Apostolii care le
scriseseră erau încă în viaţă şi fiind întrebaţi puteau să dea mărturie în acest sens. Dealtfel,
Apostolii înşişi s-au îngrijit ca scrierile lor să nu mai fie falsificate fiind trimise la destinaţie prin
oameni de încredere. (Rom. 16,1; Efes. 6,21; C l. 4,7,9) şi cu atât mai mult să nu fie puse pe
numele lor scrisori false. Pentru a fi recunoscute cele autentice de cele eventual false, Sfântul
Apostol Pavel stabilea un consemn la care uneori face aluzie. «Urarea mea (este) scrisă cu mâna
mea, a lui Pavel: acesta este semnul meu, şi orice scris are aşa scriu» (II Tes. 3,17; Cf. I
;Cor.16,21; Gal. 6,11; Col.4,18).
b) Cuprinsul lor arată că scrierile Noului Testament aparţin autorilor cărora au fost
atribuite. Chiar dacă nu se precizează totdeauna numele acestora, îl putem uşor deduce după
problemele tratate în scrierile respective, după stilul în care au fost scrise ca şi după materialul
folosit la compunerea lor.
c) Părinţii Apostolici, Sfinţii Părinţi şi Scriitorii bisericeşti din sec. II- IV, prin folosirea
cărţilor Noului Testament în argumentarea operelor lor, întăresc această concluzie. Ei au trăit
aproape de epoca Apostolică, au văzut şi folosit scrierile originale sau primele traduceri făcute
de pe ele. Unii vorbesc indirect alţii direct atât despre Apostolicitatea cât şi autenticitatea
scrierilor folosite de ei.

3.Canonicitatea.
Adjectivul «canonic» derivă de la substantivul grecesc canon (derivat dintr-un substantiv
ebraic care înseamnă trestie, o unitate de măsură folosită in constructii). Termenul canon a
însemnat la început trestia sau băţul cu care se măsura lungimea, însă cu timpul a desemnat toate
unităţile de măsură. În înţeles figurat, canon înseamnă model de urmat, regulă, normă. Pe teren
spiritual şi moral, prin canon se înţelege tot ceea ce poate servi ca normă sau regulă pentru cugetarea
sau viaţa morală. Cu acest înţeles îl întâlnim chiar şi în Noul Testament (II Cor. 10,13,15,16; Gal.
6,16; Fil. 3,16).
Prin canonicitatea cărţilor Noului Testament se înţelege o bligativitatea lor
călăuzitoare pentru credinţa şi viaţa morală. Adevărurile cuprinse în ele sunt norme, porunci de
viaţă pentru fiecare creştin. Cu acest sens a folosit termenul «canonic» Origen. El numeşte
Sfintele Scripturi «Scrieri canonice». Este folosit, apoi, de sinodul din Laodiceea (360), de cel
din Hippo (393) şi Cartagina (397). Isidor Pelusiotul, numeşte Sfânta Scriptură «canonul
adevărului»

17
Criteriile pe baza cărora Biserica a stabilit canonicitatea celor 27 de ale Noului Testament sunt:
a) caracterul lor inspirat;
b) originea lor apostolică
c) unanima venerare şi întrebuinţare a lor în comunităţile creştine primare.

ISTORIA TEXTULUI NOULUI TESTAMENT

1. Istoria manuscriselor.
a) Forma scrierii originalelor Noului Testament
In antichitate numai rareori autorii îşi scriau cărţile cu mâna proprie. De obicei le dictau unor
scriitori de meserie care scriau repede. Acelaşi lucru trebuie să se fi întâmplat şi la scrierea
cărţilor Noului Testament. Se stie că Sfântul Apostol Pavel nu şi-a scris epistolele cu mâna proprie
ci le-a dictat colaboratorilor săi apropiaţi. Aşa de exemplu, Epistola către Romani a fost scrisă de
Terţiu (Rom. 16,21) iar din Epistolele I Corinteni, Coloseni şi II Tesaloniceni, doar salutul şi
binecuvântarea finală au fost scrise de mâna sa (cf. I Cor. 16,21;Col. 4,18; II Tes. 3,17, ş.a.).
La fel au făcut şi ceilalţi autori sfinţi, fiecare dintre ei având mai mulţi colaboratori, unii dintre
aceştia cunoscând meseria scrisului.
Scrierea folosită în vremea aceea era de două feluri: una cu litere mari, majusculă şi alta
cu litere mici, minusculă. Scrierea majusculă se numea şi uncială. Işi luase această denumire
de la faptul că literele ei aveau cu aproximaţie, mărimea unei uncii romane (1,5 - 2 cm.). Scrierea
uncială era dreptunghiulară, pătrată sau rotundă. Literele se scriau una după alta, fără să fie legate
între ele; tot aşa şi cuvintele, se scriau unul după altul fără spaţiu liber între ele. Lipseau, semnele
de punctuaţie şi accentele. In această scriere se transcriau operele religioase, istorice, filozofice şi
se făceau inscripţiile de pe monumente.
Scrierea minusculă (cursivă), avea litere mai mici şi aplecate spre dreapta. O foloseau
tahigrafii, învăţaţii, comercianţii şi soldaţii. Era făcută la repezeală, cu multe greşeli şi
abreviaţiuni. Era dedicată unui cerc restrâns de cititori. Se poate presupune că scrierile Noului
Testament, care erau menite să fie cunoscute de cercuri largi de cititori, au fost t ranscrise, la
început, cu caractere cursive pentru uzul personal. Din sec. IX scrierea cursivă îngrijită, începe să
facă concurenţă scrierii unciale, iar în sec. X o înlocuieşte definitiv.

b) Materialul folosit la scris

Materialul folosit la scris în antichitate era hârtia de papirus care creştea din belşug în Delta
Nilului. Trestia ajungea până la 4 m. înălţime. Oraşul Fajum din Egiptul de nord era centrul de
fabricaţie al hârtiei de papirus. În legătură cu prepararea ei s-au emis două păreri: mai demult s-a
crezut că se obţinea din coaja trestiei care se desprindea în straturi subţiri, cu un cuţit special,
bine ascuţit. In ultimul timp, învăţatul Kenyon (Handbook to the textual criticism of the New
Testament, London, 1912) susţinea că hârtia se fabrica din măduva trestiei. Aceasta se tăia în foite
foarte subţiri care se lipeau una peste alta, curmeziş pentru a-i da mai multă consistenţă. Foile
astfel aşezate se puneau sub teasc ca să se lipească şi mai bine şi să se obţină suprafaţă cât mai
netedă, apoi se uscau la soare. Dacă suprafaţa nu era destul de netedă se şlefuia cu o piatră
poroasă. Hârtia era sortată după lungime, durabilitate, fineţea fibrelor. Calităţile superioare erau
lungi de 1 m. şi late de 30 cm., iar cele inferioare erau alcătuite din foi scurte şi dure. Pliniu
vorbeşte de 9 sortimente de hârtie de papirus. Pe foaia de papirus se scria pe o singură parte. Când
trebuia să se scrie o lucrare mai lungă se lipeau mai multe file de papirus în lungime. Scrierea se
făcea pe coloane, de la stânga la dreapta. La scris se folosea un condei de trestie (III Ioan, 13), care
se ascuţea cu un cuţitaş (Ieremia, 36, 23), sau cu un stilou de metal. Cerneala (II Cor.3, 3; II
Ioan 12), era făcută dintr-un adeziv şi funingine.

18
 Când scrierea se termina, se ataşa la capătul papirusului un mâner cilindric, pe care se înfăşură
hârtia, cu scrierea înăuntru. Când era vorba despre scriere mai mare, se foloseau mai multe
asemenea papirusuri băgate în cutii, care împreună formau un volum. Fiindcă papirusul era cel mai
ieftin material de scris, era şi cel mai des întrebuinţat. El, însă, se uza foarte repede şi adesea era
mâncat de carii. De aceea, doar câteva exemplare de papirus s-au păstrat în ruinele oraşului
Herculaneum şi în sarcofagele faraonilor egipteni. In oraşul Fajum s-a descoperit un papirus
biblic, din sec. III, care cuprinde un comentar la cuvintele Domnului din Evanghelia lui Matei
(26, 31 şi urm.). Aceste descoperiri ne fac să credem că cele mai vechi originale ale cărţilor Noului
Testament au fost scrise, de asemenea, pe hârtie de papirus, în acest sens ne dă mărturie Sfântul
Ioan Evanghelistul care spune cititorilor săi că are încă a le spune, dar că nu doreşte să le scrie:
«pe hârtie, cu cerneală» (II Ioan, 12).
În sec. III un nou material se foloseşte la scris: pergamentul, care, în sec. IV inlocuieşte în
bună parte papirusul. Era firesc ca şi scrierile Noului Testament folosite mult la serviciile divine
să se transcrie de acum pe materialul mai rezistent care era pergamentul.
Pergamentul era pregătit din piei de animale: piei de oaie, capră, viţel şi antilopă. Pielea se
tăbăcea, se rădea pe ambele părţi şi se vopsea în diferite culori. Se tăia în foi pătrate sau
dreptunghiulare care suprapunându-se formau un fascicol, mai multe fascicole formau un caiet, iar
cele mai multe caiete alcătuiau un codice. Fericitul Ieronim spune că în vremea când a purces la
diortosirea = [ corectarea ] Vulgatei, manuscrisele Noului Testament formau mai mulţi codici.
Sub aspectul calităţii şi pergamentele aveau deosebiri. Din piei ordinare se fabrica un
pergament dur, iar din cele fine un pergament fin. Pergamentele superioare de obicei erau vopsite
în culoare purpurie, pe ele scriindu-se in cerneală de aur sau de argint. Cu cerneală neagră se scria
numai pe pergamentele dure. La scrierea pe pergament, de multe ori s-a observat o ciudăţenie.
Din cauza vechimii şi a întrebuinţării prea mari a unui codice, scrierea se ştergea aproape cu
totul. Atunci pergamentul se folosea pentru altă scriere. Un asemenea codice e numit
«palimpsest» sau rescript. Prin mijloacele tehnice de azi putem descifra scrieri chiar dacă ele sunt
distanţate de câteva veacuri.
Lăţimea condeiului fiind mai mare decât a papirusului, pentru a se putea ţine alinierea
rândurilor se scria în coloane înguste. Numărul acestor coloane variază, de la codice la codice.
Se scriau două, trei, patru şi chiar mai multe coloane pe o filă de pergament. O coloană cuprindea
cam 16-18 silabe şi cam 36 de litere. După numărul rândurilor şi coloanelor se fixa valoarea
codicelui. Durabil şi frumos, pergamentul era un material de scris foarte scump şi greu de
procurat, de aceea în continuu s-a căutat înlocuirea lui.
Manuscrisele biblice, începând cu sec. X se scriu şi pe hârtie de bumbac, a cărei
descoperire este atribuită chinezilor încă din timpuri străvechi. Hârtia se foloseşte numai pentru
transcrierea manuscriselor biblice destinate uzului particular. Pentru întrebuinţarea liturgică,
materialul de scris rămâne tot pergamentul. Începând cu sec. XIII, tot numai pentru uzul
particular se foloseşte un material de scris şi mai ieftin şi mai bun: hârtia de zdrenţe, fabricată în
Europa.
Fie la codici, fie la manuscrise pe hârtie, prima pagină era frumos ornamentată cu desene şi
picturi în culori. Această practică a trecut din manuscrise şi la tipăriturile mai vechi până la finele
sec.XVIII.
c) Autografele biblice.
Primele exemplare ale scrierilor Apostolice s-au pierdut foarte de timpuriu, probabil încă
la jumătatea sec. II. Cauzele au fost multiple: în primul rând materialul de scris foarte slab; în rândul
al doilea, marea lor întrebuinţare în comunităţile creştine. Nici un Sfânt Părinte sau Scriitor
bisericesc nu se referă la autografele Apostolice. Clement Romanul (II Cor. 47,1), invitând pe
credincioşii din Corint să ia aminte la Epistola pe care le-a scris-o Sfântul Apostol Pavel, nu se

19
referă la autograful, ci la cuprinsul epistolei. În aceleaşi cuvinte, dar şi cu acelaşi sens, vorbeşte
Sfântul Ignatie (către Filadelfieni 8, 2).
Tertulian (De praescriptione haereticorum 2,38) vorbind despre „scrierile autentice ale
apostolilor” se referă, prin această expresie, nu la autografe, ci la faptul că învăţătura Apostolică s-a
păstrat în scrierile lor autentice (chiar dacă la vremea respectivă erau doar copii după scrierile
originale). Dacă ar fi vizat originalele Apostolice, era imposibil ca în lupta sa împotriva lui
Marcion să nu se refere niciodată la ele.
Afirmaţia că Evanghelia lui Matei, transcrisă de Varnava, s-ar păstra într-un fragment din
Constantinopol, iar un fragment din Evanghelia lui Marcu s-ar păstra în Veneţia, nu este adevărată.
De asemenea, informaţia dată de Philostorgiu (7,14) şi Nichifor Calist (10,33), că într-o
biserică oarecare s-ar fi descoperit originalul Evangheliei lui Ioan, ca şi aceea din Chronicon
pascale (P,G, 92,77), că originalul acestei Evanghelii s-ar păstra într-o biserică din Efes, nu sunt
adevărate.

d) Transcrierea cărţilor Noului Testament, cauzele coruperii textului si vechile încercări de

restabilire a textului original
Scrierile Apostolilor au fost socotite, de la apariţia lor, un tezaur duhovnicesc. Citirea lor în
particular sau în cadrul slujbelor religioase suplinea absenţa Apostolilor. De aceea, Bisericile sau
creştinii înstăriţi au dispus să se copieze pentru a intra în posesia lor. Pe măsură, însă, ce se
înmulţeau transcrierile, creştea şi pericolul introducerii de erori în ele. Încă de la începutul sec. III
sunt semnalate mulţime de erori în textele transcrise. Acestea au fost neintenţionate, dar si
intenţionate. Schimbările de text neintenţionate s-au făcut atunci când copistul n-a putut descifra
textul pe care îl transcria pentru că era scris neatent sau pentru că era deteriorat. Aşa, de
exemplu, unele litere au fost confundate. De asemenea s-au făcut schimbări ale textului când
copistul n-a reţinut corect cuvintele după dictat, mai ales că unele seamănă între ele sau se
aseamănă în diftongi.
Schimbări intenţionate s-au făcut de către unii copişti, care, în dorinţa lor de a face un
serviciu Evangheliei, au schimbat unele particule, conjuncţii sau prepoziţii cu altele, care li s-au părut
mai potrivite în context. Uneori au fost eliminate cuvinte care se aflaseră în propoziţiile anterioare.
Alteori s-au introdus părţi din locurile paralele, sau introducerea de la pericopele bisericeşti. Alteori
au încercat să corecteze unele anacolute sau erori gramaticale şi să dea textului formă cât mai
corectă gramatical şi un stil cât mai elegant grecesc. Aşa a fost schimbat genitivul absolut pentru a
face acordul cu dativul care urmează. În locul nominativului s-a pus acuzativul. Alteori au fost
înlocuite cuvinte cu altele care li se păreau mai clare. Foarte multe schimbări au făcut, însă,
ereticii, care au introdus cuvinte prin care îşi justificau învăţăturile lor rătăcite.
Grija pentru restabilirea textului original al Noului Testament s-a manifestat deasemenea de
timpuriu. Revizuirea textului s-a făcut în Antiohia de Lucian, în Cezareea Palestinei de Pamfil,
iar în Egipt de Hesychius.

e) Codici mai impor tanţi; clasificarea lor

Între codicii greceşti mari ai Noului Testament mai importanţi şi cunoscuţi sunt următorii:
1 - «Codex Sinaiticus» (numerotat cu litera ebraică X) datează din sec. IV. Cuprinde întreg
Noul Testament şi aproape întreg Vechiul Testament în traducere grecească. Mai cuprinde în
plus Epistola lui Varnava şi parte din «Păstorul lui Herma». S-a păstrat în mănăstirea Sfânta
Ecaterina de pe muntele Sinai. L-a descoperit-o Tischendorf, la anul 1844, aducând în Europa 43 de
file ale acestui codice. La 1859 l-a adus aproape în întregime în Lipsca, iar la 1869 l-a dăruit
ţarului Alexandru al Rusiei. S-a păstrat în Petrograd până la anul 1933, când a trecut în posesia
muzeului britanic din Londra. Cele 43 de foi aduse, Tischendorf le-a publicat în Lipsca în 1862

20
sub titlul: «Codex Friderico Augustanus». Tot Tischendorf la 1862 a publicat ediţie facsimilată a
întregului codice intitulată; «Bibliorum Codex Sinniticus Petropolitanus».
2 - «Codex Vaticanus>>(Cod. B). Datează din sec. IV. La început a cuprins întreaga Sfântă
Scriptură în limba greacă. Astăzi din Vechiul Testament lipsesc 50 de foi, iar din Noul Testament
de la Epistola către Evrei 9,14 până la sfârşit: Epistolele I, II Timotei, Tit, Filimon şi
Apocalipsa. De la 1550 a ajuns în posesiunea Bibliotecii Vaticanului. Pentru prima dată a fost
editat de Cardinalul Angelo May, apărând abia la 3 ani după moartea lui (1857).
3 - «Codex Alexandrinus»(A). Datează cel mai târziu din sec.V, cuprinde în greceşte întreaga
Sfânta Scriptură, cu mici lacune, precum şi Epistola lui Clement către Corinteni şi aşa numita A
doua Epistolă a lui Clement. Foarte probabil a fost făcut în Alexandria, de unde la 1628 a fost dăruit
de Patriarhul Ciril Lucaris, Angliei. Se păstrează în Muzeul Britanic din Londra. Cuprinde 773 de
file. Noul Testament a fost facsimilat la 1786 de Voide, iar Vechiul Testament de Baber între anii
1816-1826.
4 - «Codex Parisiensis» sau «Codex Ephraemi Rescriptus»(Cod C) datează din sec. V. Se
numeşte rescript, fiindcă pe acelaşi pergament biblic, în sec. XIII s-a scris o traducere în limba
grecească a lucrărilor lui Efrem Sirul. Astăzi este proprietatea Bibliotecii Naţionale din Paris. Are
200 de file, cuprinzând cea mai mare parte a Noului Testament şi fragmente din Vechiul
Testament. Textul Noului Testament a fost editat pentru prima dată de Tischendorf la 1843.
5 - «Codex Cantabrigiensis» sau «Codex Bezae»(Cod. D) datează din sec. VI. Cuprinde numai
Evangheliile şi Faptele Apostolilor în limba greacă şi în traducere latină. S-a păstrat într-o
mănăstire din Franţa. în timpul luptelor cu hughenoţii a dispărut. L-a descoperit reformatorul Beza,
dăruindu-l Bibliotecii Universitare din Cambridge. Astăzi îl avem editat de E. H. Scrivener «Besae
Codex Cantabrigensis» Cambridge, 1864, precum şi într-o ediţie facsimilată «Besae
Cantabrigensis phototipice repraesentatus», Cambridge, 1899.
6 - «Codex claromontanus»(Cod. D). Se află la Paris. Datează din sec. VI. Cuprinde Epistolele
Sfântului Apostol Pavel în limba greacă şi traducere latină. A fost proprietatea lui Beza care l-a
descoperit la Clarmont. L-a editat Tischendorf: «Codex Claromontanus», Leipzig, 1852. E important
şi pentru faptul că cuprinde listă a cărţilor canonice.
Toţi ceilalţi Codici unciali sunt fragmentari şi datează dintr-o epocă mai apropiată de noi.
Manuscrisele minuscule datează cel mai mult din sec.X. Cu toate acestea, unele dintre ele nu
sunt mai puţin valoroase decât codicii majusculi, întrucât ne dau transcrieri de manuscrise mai
vechi, care s-au pierdut. Manuscrisele biblice se numără cu miile. Numai în text grecesc cărţile
Noului Testament ni s-au păstrat în 30 de manuscrise pe papirus, 170 manuscrise majuscule, peste
2300 de manuscrise minuscule şi 15611 lectionarii. De aceea s-a încercat catalogarea lor.
De la anul 1751 este în vigoare sistemul, de catalogare introdus de criticul I.Wettstein, care
numerotează manuscrisele neotestamentare cu literele mari ale alfabetului latin, iar manuscrisele
minuscule cu litere arabe.
Astfel: A)-este un codice Alexandrin;
B)-este codicele Vatican;
C)-este codicele Efremi Rescriptus;
D)-Codicele Cantabrigensis-un codice din Basel, etc.
Această catalogare a lui Wettstein, făcută întâi codicelor Evangheliei se repetă şi la celelalte
clase de cărţi; de aceea este foarte mare pericolul confuziei. Pe măsură ce prin noi descoperiri
numărul codicelor majusculi a crescut, pentru numerotarea lor n-au mai ajuns literele alfabetului
latin trecându-se la literele alfabetului grecesc şi chiar la literele alfabetului ebraic, unul în
continuarea celuilalt. Sistemul lui Wettstein, tocmai din acest motiv, azi este abandonat.
Un sistem deosebit îl crează criticul Herm. von Soden. Acesta, prin catalogarea
manuscriselor, nu urmăreşte numai distincţia între codicii majusculi şi cei minusculi, ci şi stabilirea
cuprinsului şi vechimii fiecăruia, Distingem trei grupe de codici:

21
1-diathichi, codici care cuprind întreg Noul Testament;
2-evanghelion, codici Evanghelici;
3-apostoli, codici care cuprind epistolele Apostolice, Faptele Apostolilor şi Apocalipsa.
În numerotarea unui codice, întâi este indicată clasa căruia îi aparţine, cu una dintre cele trei
litere amintite ale alfabetului grecesc [ d , e , a ], iar apoi urmează numeotarea cu cifre arabe.
Sistemul lui Herm. von Soden, deşi foarte bun, fiind prea complicat, criticii de azi au încercat să-l
simplifice.

2. Traducerile Noului Testament

Întrucât cu excepţia Evangheliei lui Matei toate celelalte cărţi ale Noului Testament au
fost scrise în limba greacă (dialectul comun), ba chiar şi Evanghelia lui Matei foarte de timpuriu
a fost tradusă în limba greacă (câtă vreme este aproape sigur că Sfântului Evanghelist Luca la
compunerea Evangheliei sale s-a folosit de ea), prin traducerile Noului Testament avem să
înţelegem cărţile Noului Testament redat în oricare altă limbă decât cea grecească.
Cu cât aceste traduceri sunt mai vechi, cu atât sunt mai apropiate de textul original, sunt mai
importante pentru critica textului. Valoarea lor întrece chiar pe a manuscriselor greceşti, dacă sunt
mai vechi decât acestea. E firesc, însă, ca traducere, oricât de bună şi fidelă ar fi după natura limbii
în care s-a făcut, să prezinte deosebire de construcţie.

a) Traduceri Syriace
Prima traducere a Noului Testament, respectiv a întregii Sfinte Scripturi este cea în limba
syriacă numită Peşitto. Originea Peşittei este foarte veche, probabil este identică cu aceea citată de
Meliton din Sardes şi Origen. Noul Testament al acestei traduceri desigur a apărut mai târziu
decât Vechiul Testament. A fost atribuit până mai curând direct timpul Apostolic, autor fiind
considerat Iuda Tadeul. Azi câţiva teologi apuseni o atribuie sec. IV. Ambele păreri ating
extremităţile. Mai corect trebuie încadrată în sec. II. Ea cuprinde întreg Noul Testament cu
exepţia: Epistola II Petru, II şi III Ioan, Apocalipsa. De asemenea, îi lipseşte «Comma
Ioaneum»( I Ioan 5, 7).
Traducerea a fost făcută după textul grecesc străvechi, dacă nu chiar după original, probabil
în Edesa. Forma în care avem azi e mai nouă şi nu poartă pecetea traducerii originale. Monofiziţii
din Syria n-au voit să folosească această traducere. Arhiepiscopul Policarp în colaborare cu
Episcopul Filoxenos din Mabug la 508 au făcut o nouă traducere în limba syriacă după textele
greceşti, care se numeşte «Filoxeniana». Aceasta se distinge printr-o m ai mare fidelitate
faţă de textul original pe care îl traduce cuvânt cu cuvânt.
În anul 616, călugărul Toma Charkel a făcut o prelucrare a cărţilor Noului Testament după
traducerea Filoxeniană, păstrate la monofiziţi. Este numită «Traducerea Charkeliană». Poartă
pecetea unei traduceri independente.

b) Traduceri latine
Cea mai veche traducere în limba latină este «Itala». Este discutată încă problema dacă prin
«Itala» trebuie să înţelegem o singură traducere străveche a Sfintei Scripturi în limba latină
vulgară, care prin numeroase transcrieri pentru uzul bisericilor de limbă latină din Apusul
Europei şi Africii de Nord a ajuns la mai multe variante, sau trebuie să înţelegem mai multe
versiuni (traduceri) în limba latină, apărute între sec. II-IV d.Hr.
Fericitul Augustin, în opera sa «De doctrina christiana», 2,15, mărturiseşte că dintre
toate traducerile latine ale epocii sale în uzul Bisericii apusene, mai mult îi convine «Itala», care
se distinge printr-o redare limpede a sensului genuin şi al scrierilor Sfintei Scripturi. Deci e vorba de
mai multe traduceri.

22
 Multă vreme prin «Itala» s-au înţeles toate textele latine ale Sfintei Scripturi, folosite de
Ieronim la compunerea Vulgatei. Dovezi despre existenţa uneia sau mai multor traduceri ale Sfintei
Scripturi în limba latină din sec. II avem multe, dintre care amintim:
a) Din scrisoarea creştinilor din Vienne şi Lyon către cei din provincia Asia şi
Frigia asupra prigoanei din cele două oraşe, scrisoarea compusă pe la 177-178, rezultă, că autorii
au folosit o traducere latină a Sfintei Scripturi.
b) Acelaşi lucru rezultă din «Acta martyrum Scilitanorum» din anul 180 şi «Acta S. I.
Perpetuae et Felicitatis» din anul 202-203.
c) Dovezi mai precise aflăm în citatele din Noul Testament aflate în Epistola lui Varnava
(185) şi lucrarea «Adversus Haeresis» a lui Irineu (180).
d) Traducerea latină o folosesc permanent scriitorii din Africa: Tertulian şi Ciprian.
Itala s-a pierdut în cea mai mare parte. Unii teologi apuseni încearcă să o reconstituie din fragmentele
rămase şi din citatele Sfinţilor Părinţi apuseni care au folosit-o (în special din lucrările Fericitului
Augustin). Lucrarea a fost începută în sec. XVIII de către benedictinul Pierre Sabatier (1782)
în: «Bibliorum sanctorum versiones antiquae» (Paris, 1732-1749). Îi urmează în sec. XIX L.
Ziegler (1876)-şi Vofflin (1893). «Itala» cuprinde toate cărţile Noului Testament. Traducerea s-a
făcut după textul grecesc cu multă grijă. S-a făcut aproape cuvânt cu cuvânt, în latina vulgară,
vorbită în sec. I şi II. Autorul ei este necunoscut.

Vulgata. Scriitorului apusean Ieronim i s-a încredinţat din partea Episcopului Damasus I,
după Sinodul de la Roma (382) să corecteze radical «Itala». In 383 Ieronim prezintă lui
Damasus textul corectat al Sfintelor Evanghelii, apoi şi al celorlalte cărţi ale Noului Testament.
Criteriile după care a făcut Ieronim corectarea Italei sunt date chiar de el în «Prefati in
Evangelistas ad Damasus». Mărturiseşte că n-a voit să facă o nouă traducere, ci luând în ajutor
cele mai vechi manuscrise greceşti, a îndreptat ceea ce i s-a părut greşit în traducerea latină «Itala».
Toate celelalte le-a lăsat neschimbate, chiar dacă erau nepotrivite limbii, ca nu cumva credincioşii
să se răzvrătească. De fapt, corecturile aduse de Ieronim «Italei» sunt atât de radicale, încât
aceasta apare ca traducere nouă. Dovada avem în atitudinea credincioşilor, care considerau că
este o schimbare a textului sfânt. Cu toată autoritatea sa, Fer. Augustin n-a reuşit să o impună în
Biserica Africană. Abia la un secol după apariţie, se răspândeşte întâi în Italia, sub influenţa lui
Grigore cel Mare (sec. VI), apoi în celelalte Biserici Apusene. Lucrarea lui Ieronim primeşte
numele de «Vulgata».
Soarta «Vulgatei» a fost aceea a tuturor manuscriselor biblice mult întrebuinţate. Prin
multele transcrieri, pentru uzul Bisericilor şi particularilor, textul s-a corupt foarte repede. în
transcrieri nu numai că s-au copiat greşit multe cuvinte, ci uneori versete întregi au fost schimbate
sau lăsate afară. Între primii amintim pe Cassiodorus (+570), care a lăsat un exemplar corectat cu
multă grijă al Vulgatei în Biblioteca mănăstirii întemeiate de el la Vivari, fixând reguli pentru
monahi cum să facă transcrierea unui text sfânt.
La finele sec. VIII, Alcuin primeşte ordin de la Carol cel Mare să corecteze textul
«Vulgatei». Acesta a dat numaidecât curs poruncii, prezentând lucrarea împăratului la 801. Această
Biblie s-a întrebuinţat în împeriul Francez din sec. IX până în sec. XIII.
In sec. XI, «Vulgata» a fost corectată de cardinalul Petrus Damiani (+1072) numit de unii
«al doilea Ieronim».
În sec. XII, abatele Ştefan de Cieaux (+1134) a recenzat textul Vulgatei pentru ordinul
Cisteriensilor.
În sec. XIII este o încercare de corectare semioficială în asa numitele «Corectări
Biblice» făcute de profesorii universităţii din Paris. Au fost adunate texte originale, texte vechi de-
ale Italei şi Vulgatei şi citate de-ale Sfinţilor Părinţi, în special de la Ieronim; s-a pus în paralelă

23
cu textul corespunzător din Vulgata, corectându-se. S-a lucrat, deci, cu un aparat critic
necunoscut până atunci. Acest text corectat a fost apoi transcris în multe exemplare şi difuzat.
Sinodul de la Trident (1546), hotărăşte să se purceadă la corectarea oficială a Vulgatei, de către o
comisie de învăţaţi, în frunte cu Robert Belarmin. Intrucât Papa Sixt al V-lea (+1590) i-a făcut
unele modificări, ediţia apărută cuprinde multe greşeli. De aceea, se retipăreşte a doua ediţie
îndreptată, în 1592, sub papa Clement al Vlll-lea. Aceasta rămâne ediţia oficială a Bisericii Apusene
până azi. Ediţia Clementină se distinge de cea Sixtină în 3000 de locuri.

Editiile critice ale Noului testament

În vremea din urmă se trezeşte la viată si critica textului. Învăţaţii alc ătuiesc , din
compararea textelor vechi cu citatele Sfinţii Părinţi şi traducerile vechi, un aparat critic.
Acest aparat critic la început este o colecţie de variante la anumite părţi din Noul Testament. Este
alăturat la sfârşitul textului recept neschimbat. Mai târziu, textul recept este corectat prin aceste
variante critice, pierzând pretenţia de text recept.
Cu aparat critic au lucrat următorii teologi începând cu sec. XVIII:
-John Mill editează Noul Testament grecesc la Oxford în 1707. A doua ediţie, refăcută de Kuster,
apare în Amsterdam la 1710.
- Îi urmează Bengel cu ediţia critică din Tiibingen, 1734. Se retipăreşte această ediţie de patru
ori.
-Wettstein ne dă două ediţii în Amsterttem, 1751-1752.
-Griesbach-trei ediţii în Halle, Londra şi Lipsca 1796-1805.
-O ediţie epocală la apariţia ei este cea a lui Lachmann în Berlin la 1842. E retipărită de 8 ori până
la 1850.
-Aug. Scholz în Lipsca, 1830, prima ediţie, urmată până în 1836 de alte patru.
-Hetzenauer, 1896 în Insbruck, prima ediţie, iar în 1904 a doua. Ambele şi cu text paralel latin.
-Brandscheid în Freiburg la 1893 prima ediţie, urmată de alte două.
-Reithmayr în Miinchen la 1847.
- Peter Allois în Graz şi Tubingen, o primă ediţie la 1821 şi a doua ediţie in Maionz, 1827.
- Tregelles între 1857 şi 1872 patru ediţii la Londra cărora la 1879 le adaugă un
Prolegomena.
- Tischendorf, prima ediţie critică la 1841 în Lipsca. A opta ediţie (critica Maior) cu
un bogat aparat critic apare între 1864 şi 1872.
-Epocală este ediţia lui Westcot şi Hort, apărută la Cambridge, 1881 cu un Prolegomena la 1882. A
fost reeditată de Scrivener la 1887.
- Ediţia lui Veymouth la 1880; a lui B. Weiss, în trei volume 1894-1900; a lui Schyott, la 1897 si a lui
Balion la 1898.
-Criticul Herm. Freiherr von Soden ne dă o ediţie a Noului Testament cu larg aparat critic în
Gottingen 1912.
-Dr. Eberhardt Nestle ne dă primă ediţie în Wurtenberg 1898, care reapare în 4 ediţii. La temeiul
acestora stau ediţiile lui Tischendorf, Westcott şi Hort, şi B. Weiss.
-Ervin Nestle publică între 1926-1928 noi ediţii critice ale tatălui sau, în care utilizează şi materialul
critic al lui H. von Soden.
În 1904 ediţia lui Nestle este adoptată de Societatea Biblică Britanică şi tipărită cu text
recept.
La ediţia XXII-a (1956) a colaborat şi Kurt Aland, autor a unor valoroase lucrări de critică şi
istorie a textului original al Noului Testament. Un an mai târziu, când apare ediţia a XXIII-a
(1957), Erwin Nestle, înaintat în vârstă, arăta că lasă diriguirea lucrării în grija lui Kurt Aland,
care a asigurat ulterior şi apariţia ediţiei a XXV-a (1963), în editura «United Bible Societies»
(Societăţile Biblice Unificate). În cadrul aceleiaşi edituri (rezultată din

24
fuzionarea Societăţilor biblice americană, engleză, scoţiană, landeză şi germană-
wurtembergheză) a apărut the Greek New Testament, îngrijit de cunoscuţii specialişti Kurt
Aland, Matthew Black, Bruc M. Metzger şi Allen Wikgren (Londra, United Bible Societes, 1966).
La a doua ediţie a acestei lucrări pretenţioase (1968) apare asociat, în spirit de colaborare
ecumenistă, romano -catolicul Carl M. Martini de la Institutul Pontifical din Roma. Ediţia aceasta a
fost elaborată şi editată sub auspiciile aşa numitului «Institute, for New Testament. Textual
Research» din Miinster (Germania), condus de Kurt Aland.

b) Traduceri şi tipărituri ale Noului Testament în limba română

În epoca introducerii limbii române în Biserică, apar şi primele traduceri ale Sfintei
Scripturi în limba română. Rezultatul acestor prime încercări sunt:
1. Codicele Voroneţian. Un manuscris al traducerii Faptelor Apostolilor, Epistola lui
Jacob şi Epistola I Petru în limba română din sec XVI. A fost descoperit în Mănăstirea Voroneţ de
Profesorul Grigorie Creţu la 1871. E scris pe hârtie de in şi are 85 de foi. Astăzi se păstrează la
Biblioteca Academiei din Bucureşti. Limba este vechea românească cu rotacisme, scriere
cursivă, cu litere chirilice. Textul are împărţirea în lecţiuni, capitole şi versete.
2. Evanghelierul din Londra, scris în Muntenia la 1561 (1574?).
Tipăriturile Noului Testament în limba română.
1. Tetraevanghelul lui Coresi, apărut la Brasov, 1560.
2. Praxiul lui Coresi, Brasov, 1561
3. Noul Testament al Mitropolitului Simeon Stefan, tiparit la Alba-Iulia la 1648. Textul urmează
Codicelui Voronetean.
4. Biblia de la Bucuresti, 1688. Geneza acestei editii este urmatoarea: Spatarul Nicolae
Gramaticul, a fost trimis la Constantinopol în 1662 ca să facă traducerea Sfintei Scripturi în
limba româna după textele grecesti. Nicolaie Gramaticul îsi îndeplineste această misiune,
trimitând în tara traducerea pentru a fi tiparită. Voievodul Serban Cantacuzino o încredinteaza
unei comisiuni pentru revizuire. Din comisie fac parte episcopii: German Nisis, Mitrofan al
Husilor si fratii Serban si Radu Greceanu. Comisia verifica lucrarea lui Nicolae Greceanu dupa
traduceri române mai vechi, dupa un text grecesc din Frankfurt, dupa Vulgata si Biblia slavona.
Aceasta prelucrare e tiparita apoi pe timpul voievozilor Serban Cantacuzino Basarab si
Constantin Brâncoveanu .
5. Biblia de la Blaj, la 1795. Traducerea e facuta de învatatul ardelean Samuel Micu dupa texte
grecesti. Revizuirea e facuta de Episcopul Ioan Bobb din Fagaras, care îi adauga prefata, locurile
paralele si titlurile capitolelor.
6. Noul Testament tiparit la Petersburg, 1817.
7. Noul Testament tiparit la Manastirea Neamt, 1818.
13. Biblia de la Buzau, 1854-1856. Este retiparire a Bibliei de la Blaj în 5 volume. Îndreptarile
facute sunt orientate dupa Biblia de Bucuresti si Petersburg.
14. Biblia de la Sibiu, 1856-1858. E tiparita de Mitropolitul Ardealului, Andrei Saguna, dupa
Biblia de la Petersburg.
16. O editie a Noului Testament, dupa Biblia lui Saguna, în 1865, Sibiu.
20. Biblia întreaga tiparita la Iasi în 1874 (Soc. Biblica Britanica).
21. Biblia întreaga tiparita la Bucuresti la 1893 (Soc. Biblica Britanica).
22. Evangheliile traduse de I. Nitzulescu, Bucuresti, 1895.
23. Noul Testament tradus de I. Nitzulescu, 1897.
24. Noul Testament, editia Sf. Sinod, Bucuresti, 1905.
26. Biblia întreaga tradusa de I. Nitzulescu, 1906 (Soc. Biblica Britanica).
29. Biblia întreaga tiparita Ia Bucuresti în 1909 (Soc. Biblica Britanica).

25
33. Biblia întreaga, ed. Sfântului Sinod, Bucuresti, 1914.
34. Noul Testament, traducere de D.Cornilescu, Bucuresti, 1920.
43. Biblia sau Sfânta Scriptura, Bucuresti, 1926 (Soc. Biblica Britanica).
44. Noul Testament, traducere de Gala Galaction, Bucuresti, 1927.
45. Biblia întreaga, Bucuresti, 1928 (Soc. Biblica Britanica).
48. Noul Testament de P.S. Nicodim, ed. a II-a, Manastirea Neamtu, 1931.
53. Biblia întreaga, tradusa de Patriarhul Nicodim, Bucuresti, 1944.
55. Biblia întreaga, tiparită de Patriarhul Justinian, Bucuresti, 1960 si 1975.
57. Biblia întreaga, tiparită sub îndrumarea Patriarhului Iustin, Bucuresti, 1982.
58. Etc.

I. Imperiul roman și situația politică a Palestinei

Specialiștii împart în mod obișnuit istoria Romei în trei parti1: epoca regilor, cea a
republicii si cea a imperiului. După tradiție, Roma a fost fondata în anul 753 î.H. Prima perioada
a istoriei Romei tine de la aceasta data până în anul 510 î.H., când a fost depus ultimul rege,
Tarquinius Superbus. Epoca republicii tine din 509 până în 27 î.H. În cursul acestei epoci, Roma
a cucerit puțin câte puțin o poziție preponderentă, mai întâi în Italia, apoi de jur-împrejurul Mării
Mediterane. Ea si-a îmbogățit totodată, din ce în ce mai mult, si experiența politica si
administrativa. Cultura ei a avut mult de câștigat prin contactul cu celelalte popoare, mai ales cu
grecii. În ultima parte a epocii republicii asistam la o considerabila dezvoltare a comerțului, deși
situația politica se degradează din ce în ce mai mult. Perioada a treia începe cu ridicarea pe tronul
imperial a lui Octavian August, în anul 27 î.H. De fapt, August nu si-a luat titlul de împărat; el
prefera sa fie numit „principe“ sau „primul cetățean“, dar epoca imperiului începe cu domnia sa.
În anul 66 î.Hr. generalul roman Pompei pleca spre Orient în fruntea unei armate
puternice si cu puteri foarte largi în ce privește inițiativele politice si administrative. El a cucerit
Asia Mica si si-a condus trupele până la poalele Muntilor Caucaz si la țărmurile Caspicei. În
primăvara lui 63 î.H. a ajuns la Damasc, de unde a trecut la ocuparea Tarii Sfinte. Ierusalimul a
fost asediat si în scurta vreme cucerit. În anul 63 începe, deci, stăpânirea romana asupra Tarii
Sfinte. În același timp, Iuliu Cezar cucerise Galia. Rivalitatea dintre cei doi generali romani a
degenerat curând în război civil (49 î.H.). Cezar a devenit curând stăpân al situatiei în Italia si
Spania. El l-a urmărit pe Pompei până în Grecia unde, în lupta de la Farsala (48 î.H.), l-a înfrânt
definitiv. Dar în anul 44 î.H. Cezar a fost asasinat, si din nou a izbucnit războiul civil. Brutus si
Cassius, principalii membri ai conspirației căreia i-a căzut victima Cezar, s-au aflat confruntați cu
Marc-Antoniu si cu tânărul Octavian, fiul adoptiv al lui Cezar, susținuți si de marele pontif
Lepidus. Triumvirii au învins în bătălia de la Filippi. Ei si-au împărțit teritoriul roman. Octavian
va deveni curând stăpân si peste partea lui Lepidus. Occidentul se declara pentru Octavian, în
timp ce Antoniu este preocupat numai de dragostea sa pentru Cleopatra, regina Egiptului, cu care
se si căsătorește. Izbucnește conflictul armat între cei doi, încheiat cu bătălia de la Actium, în care
flota lui Antoniu este distrusa (31 î.H.). Antoniu si Cleopatra s-au sinucis, Octavian rămânând
singurul stăpân al lumii romane. În anul 27, învingătorul primește din partea senatului
supranumele de August (lat.: Augustus) si până la moartea sa, în anul 14 d.H., el rămâne în
fruntea celui mai puternic imperiu pe care l-a cunoscut istoria. Epoca lui Octavian August a
rămas în istorie ca un timp de pace si prosperitate. După ani lungi de tulburări si război civil,
guvernarea sa, care a reinstaurat ordinea si justiția, a apărut ca cea a unui binefăcător al neamului
omenesc.

26
 Lui August i-a urmat ginerele său Tiberiu (14-37 d.H.). Desi inteligent si abil, Tiberiu
suferea de boala bănuielii, ceea ce a făcut ca ultimii ani ai domniei sale sa rămână în istorie ca o
epoca de teroare sângeroasa. Folosindu-se de Lex majestatis si de Lex concussionis, două legi
votate în timpul lui Augustus, dar puțin folosite până atunci, Tiberiu a instaurat pretutindeni frica.
Prima lege lovea în toți aceia care prin cuvânt sau fapta atacau maiestatea împăratului. Era
suficient sa se producă un denunț, si denunțatul era adus în fata justitiei. În majoritatea cazurilor
se pronunța pedeapsa capitala; în cel mai bun caz, acuzatul se putea alege cu exilul. De a doua
lege se folosea împotriva guvernatorilor de provincii sau a altor înalți funcționari bănuiți de
fraude. Pedepsele erau aceleași. În timpul acestui tiran Si-a desfășurat Mântuitorul activitatea
publica si a fost condamnat la moarte. În Iudeea era guvernator Pontiu Pilat (între anii 26-36
d.Hr.). Pentru a evita confruntarea cu Lex majestatis, L-a dat morții pe Mântuitorul lumii. Pâna la
urma însă nu a scăpat de ceea ce se temea: În urma unei intervenții brutale împotriva unei
mulțimi de samariteni care se adunaseră pe Muntele Garizim, Pilat si-a pierdut postul si a fost
trimis la Roma pentru a da socoteala de conduita sa în fata lui Tiberiu.
După Tiberiu, au urmat pe tron Caligula (37-41), depravat si capricios, apoi Claudiu (41-
54), un administrator destul de bun, si, în sfârsit, Nero (54-68), primul mare persecutor al
crestinilor. Asasinarea sa marcheaza începutul unei perioade de tulburări, în cursul căreia trei
împărați – Galba, Otto si Vitelius – n-au avut decât domnii efemere. Acum începe armata să-și
impună pe tron preferații. Legiunile de la Dunare si din Orient l-au aclamat ca împărat pe
generalul Vespasian (69-79), care conducea pe atunci operațiunile împotriva revoltaților iudei.
Alegerea s-a dovedit fericita, Vespasian restabilind ordinea si umplând din nou vistieria statului.
Fiul si succesorul sau, Titus, n-a domnit decât doi ani (79-81). Lui i-a urmat fratele său Domițian
(81-96), care a dezlănțuit din nou persecuția împotriva creștinilor. După asasinarea lui Domițian,
senatul a desemnat ca succesor la tron pe bătrânul jurist Nerva (96-98), căruia i-a urmat fiul său
adoptiv Traian (98-117). Domnia lui Traian va deschide o epoca de reînnoire pentru Imperiul
Roman.
2. Situația administrativă si socială
La moartea lui Octavian August, Imperiul Roman cuprindea, în afara de Italia, Spania,
Galia, o mare parte din Germania, Balcanii, Asia Mica, Siria si Palestina, Egiptul si Africa de
Nord. Mediterana devenise o „mare romana“, caci, într-adevar autoritatea imperiului se întindea
de jur-împrejurul ei. În primul veac al erei crestine, legiunile romane vor face ca frontierele sa fie
împinse înca si mai departe. În acest vast Imperiu, diferitele popoare îsi pastrau caracteristicile si
traditiile proprii. Totusi, numeroasele contacte economice, culturale si religioase tindeau sa
stearga diferentele. În orase, limba cea mai raspândita era greaca vulgara, acel „dialect comun“
(Koine); limbile vechi se mentineau însa, mai ales în zonele rurale. Imperiul era împartit în
provincii. Cele mai vechi erau denumite provincii senatoriale, fiind guvernate de câte un
proconsul desemnat de senat; celelalte erau provincii imperiale, fiind conduse de un legat,
desemnat de către împărat. Începând cu anul 6 d.H. si Tara Sfânta a fost integrata în sistemul
administrativ imperial, conducerea ei fiind încredințată unui procurator. Acesta era subordonat
legatului imperial al Siriei. O vasta rețea de drumuri lega între ele provinciile romane.
Propovaduitorii crestini vor parcurge aceste drumuri, profitând astfel de facilitatile pe care le
oferea unitatea politica si administrativa a lumii greco-romane.

27
 O caracteristica importanta a acelei vremi era numarul enorm de sclavi. Numarul lor era
aproape tot atât de mare ca si acela al cetatenilor liberi. Cei mai multi ajungeau în aceasta
conditie prin nastere; altii, din cauza saraciei, iar altii erau prizonieri de razboi. În principiu, si de
multe ori si de fapt, sclavul era tratat ca un lucru oarecare. Între animale si sclavi diferenta de
regim era minimă; ea depindea în întregime de bunul plac al stapânului. Ei puteau fi eliberati de
stapânii lor sau de stat si în acest caz intrau în rândul libertilor. Sclavul eliberat (libertul) nu
beneficia de totalitatea drepturilor politice si civile. El avea o serie de îndatoriri fata de fostul lui
stăpân care-i devenea acum patronus.
Nu toti locuitorii Imperiului aveau si cetatenia romana. Acesta conferea o serie de
privilegii, între care era scutirea de pedepse corporale si, în caz de condamnare la moarte,
aplicarea unei „bona mors“, cetatenii romani neputând fi condamnati la rastignire. Ei aveau, de
asemenea, dreptul de a face apel la tribunalul Cezarului. Cetatenia romana era ereditara; de
asemenea, ea putea fi acordata ca recompensa, dar putea si sa fie cumparata (cf. Fapte 22, 25-28).
3. Situatia culturală (principalele curente filosofice)
În lumea greco-romana, metafizica lui Platon si cea a lui Aristotel n-au avut un prea mare
ecou. Ceea ce îi interesa cu adevarat pe oameni erau mai ales problemele care priveau viata de zi
cu zi si obtinerea fericirii. Tendintele care predominau erau cele epicureice si stoice.
Epicureismul. Initiatorul acestui sistem, Epicur din Samos (342 –270 î.H.), a facut din
placere idealul vietii; însa trebuie sa întelegem bine ce întelegea el prin aceasta. El nu se referea
la placeri efemere, la senzatii trecatoare, ci la o placere care dureaza întreaga viata. Epicur avea în
vedere placerea rezultata, în principal, din pacea interioara. Singura placere durabila se afla, dupa
el, în sanatatea trupeasca si linistea sufleteasca, de unde necesitatea moderatiei si a stapânirii de
sine. Pentru atingerea fericirii omul trebuie sa cunoasca realitatea si sa se convinga de patru
adevaruri fundamentale: (1) ca zeii nu trebuie sa inspire teama; (2) ca nu trebuie sa-ti fie frica de
moarte; (3) ca este usor sa-ti procuri binele; (4) ca este usor sa suporti durerea. Pentru Epicur
stiinta si filosofia au rostul de a ajuta la atingerea fericirii omului. De aceea la epicurei filosofia
nu mai cauta sa clarifice rostul lumii si al omului, ci formeaza un fundament al artei de a trai. Pe
adeptii sai îi sfatuia sa nu se amestece în politica. Epicur admitea existenta zeilor, dar, în viziunea
sa, acestia traiau departe de lume, fara a fi preocupati de bunul ei mers. Asadar, consecinta
practica a adoptarii filosofiei lui era ateismul, deoarece un zeu inaccesibil este ca si inexistent.
Marea masa a poporului a îndragit aceasta filosofie deoarece nu facea apel la prea multe notiuni
abstracte si oferea ca tinta a vietii placerea. Nu întâlnim în epicureism notiunea de pacat, de
judecata finala sau de viata dupa moarte. De aceea nu trebuie sa ne mire atitudinea atenienilor
fata de Sf. Pavel, atunci când le-a vorbit despre Iisus si despre înviere (Fapte 17, 18-32). Între
adeptii epicureismului s-au numarat Lucretiu, Cicero, Virgiliu si Horatiu. Influenta curentului se
va prelungi pâna în secolul al II-lea d.H.
Stoicismul, fondat de Zenon din Cittium (336-264 î.H.), cerea adeptilor o perfecta
integritate morala si, în consecinta, stapânire de sine si o veritabila asceza. Aceste precepte îi
atrageau pe cei care voiau sa reactioneze contra imoralitatii care domnea atât în viata publica, cât
si în cea privata. Stoicii credeau ca divinitatea este o realitate materiala care exista din vesnicie;
ea a existat dintotdeauna sub forma focului primordial si acesta ramâne sufletul universului, care
a derivat din el. Dumnezeu sau Logosul este principiul activ care cuprinde în el însusi formele
tuturor lucrurilor. Sufletul omenesc este o parte din acest foc divin. El coboara în om în

28
momentul crearii lui. Nemurirea personala nu este posibila deoarece toate sufletele trebuie sa se
întoarca în focul primordial atunci când o conflagratie generala va distruge universul. Acesta, de
altfel, va renaste pentru a parcurge un nou ciclu care se va încheia în acelasi fel; procesul acesta
nu are sfârsit. Pentru stoici, rostul omului în lume este realizarea planului divin, iar virtutea
consta în a trai în armonie cu acesta. Fiecare om are un loc si un rost în ordinea naturala si trebuie
sa caute sa faca acele lucruri care sunt utile pentru pozitia lui. Împartirea oamenilor prin diverse
organisme politice, deseori antagonice, este un rau. Toti oamenii sunt egali si trebuie tratati cu
bunavointa. Stoicii nu vorbesc de necesitatea iubirii aproapelui, ci de necesitatea slujirii lui.
Slujirea celor din jur este semnul unei vieti normale. Slujirea nu trebuie împreunata cu iubirea,
pentru ca aceasta ar putea provoca suferinta. Toti oamenii au puterea de a gândi corect. Dar cei
mai multi cresc si traiesc într-un mediu care-i îmbiba cu intuitii nerationale. Pentru acestia,
gândirea corecta este numai o putere latenta, ce nu poate fi trezita si cultivata decât prin exercitii
filosofice. Stoicismul nu cunoaste posibilitatea unei relatii personale cu divinitatea, care de altfel,
neavând caracter personal, nu se poate implica în problemele oamenilor. În epoca Noului
Testament, învățăturile stoicilor formau fundamentul a ceea ce am putea numi „filosofia
populară“. Aceasta era propagata de oratori, ei însisi stoici, care se bucurau de aprecierea
maselor. Ei foloseau diatriba, metoda oratorica care se baza pe dialog; oratorul adresa întrebari la
care el însusi dădea raspuns si îsi sublinia ideile prin exclamații si apostrofări directe. Un
exemplu de diatriba ne ofera Sf. Pavel în Epistola către Romani 3, 1-9.
Acesti învatatori populari nu erau panteisti, ca primii stoici; ei credeau într-un Dumnezeu
universal, suflet si ratiune a lumii, parinte al zeilor si al oamenilor. Ei învatau ca singurul lucru
important în viata este atingerea virtutii. Doar aceasta poate aduce fericirea. Atingerea acesteia
presupune asceza si stapânire de sine. Astfel acest sistem filosofic a ajuns sa îmbrace aspectul
unei religii. Prin raspândirea acestor învataturi, stoicii au contribuit într-o oarecare masura la
pregatirea oamenilor pentru primirea crestinismului.
4. Religia traditională; sincretismul religios
Sămânța Evangheliei nu a fost aruncata într-un pamânt nelucrat. Lumea antica, cu rare
exceptii, era adânc pătrunsă de sentimentul religios. Numeroase culte, de origini si naturi diferite,
erau înradacinate în viata si obiceiurile celor carora li se adresau misionarii crestini pentru a le
descoperi pe Iisus Hristos. Pe buna dreptate se poate vorbi de o cucerire a lumii antice de catre
crestinism; aceasta cucerire, însă, nu a fost ușoară. Creștinismul a avut de înfruntat toate religiile
cu care a venit în contact, si nu trebuie uitat ca acestea faceau parte din patrimoniul national al
popoarelor care locuiau în vastul spatiu geografic al Imperiului Roman. Initial religia romana era
mai consistenta decât cea greaca, pentru ca zeii latinilor nu aveau deloc caracter uman. Ei erau
fortele care guvernau lucrurile din lumea materiala, iar progresul material nu putea fi obtinut fără
concursul lor. Numarul lor era imens din moment ce fiecare persoana, fiecare lucru si fiecare
fenomen natural era vazut ca fiind sub controlul unui anumit zeu. Detașarea zeilor de natura si
cristalizarea unor personalitati divine distincte s-au desfășurat lent. Prin contactul cu religiile
popoarelor cucerite, romanii si-au îmbogatit mitologia. Unii eruditi latini au încercat sa grupeze
informatiile despre zeii romani, stabilind totodata o ierarhie a lor. Din multimea de zei cunoscuti
în Roma antica, putini au beneficiat de un caracter oficial si de recunoastere publica. Desi
varietatea si numărul zeilor romani nu se regaseste în nici o alta religie, în ansamblu religia
romana era foarte simpla din punct de vedere doctrinar. Odata cu extinderea granitelor statului
roman spre Rasarit, cultura greaca a exercitat o influenta considerabila asupra celei romane. Chiar

29
si religia romana va suferi mutații importante. Sub influenta panteonului grecesc romanii îsi
redefinesc religia. Zeii romani sunt identificați cu cei greci. Astfel Jupiter, zeul cerului, a fost
identificat cu Zeus; Juno, sotia lui, cu Hera; Neptun, stapânul marilor, cu Poseidon; Pluto, zeul
lumii subpamântene, cu Hades, etc.
În secolul I î.H., prin cucerirea Asiei Mici si a Orientului Apropiat, romanii vin în contact
cu o civilizatie care purta amprenta marilor mutatii ce au urmat epocii lui Alexandru cel Mare.
Noile populatii intrate în spatiul roman îsi ofera cu generozitate mostenirea culturala si religioasa
cuceritorilor. Pe de alta parte, credinta în existenta unui mare numar de zei si convingerea ca nu
toti erau cunoscuti (vezi si Fapte 17, 23) înlesneau adoptarea unor noi zeitati. Astfel încetul cu
încetul aria de raspândire a cultelor diferitelor zeitati orientale se extinde, ajungând în capitala
imperiului si chiar mai departe. Cauzele acestui proces sunt numeroase: preponderenta
economica a Orientului în cadrul Imperiului; dezvoltarea relatiilor comerciale; prezenta
militarilor recrutati din Orient pe frontierele de la Rin si Dunare; stationarea legiunilor si a
trupelor auxiliare în Orient; stabilirea multor orientali la Roma si în alte provincii ale imperiului
etc.
Cultele orientale răspundeau unor aspiratii religioase pe care religia traditionala nu le
satisfacea; ele impuneau o devoțiune personala si nu una civica; promiteau, pe lânga protectie în
lumea aceasta, perspectiva unei vieți mai bune într-o lume dincolo de moarte. Contactul
îndelungat cu noile culte venite din Orient a marcat profund religia traditionala greco-romana,
generând ceea ce numim sincretismul religios, fenomen ce caracteriza în ansamblu lumea antica
la începuturile crestinismului. Aceasta apropiere între diferite religii a avut si un efect pozitiv,
oamenii devenind mai deschisi adoptării unor idei noi. Acest fapt a favorizat raspândirea credintei
monoteiste iudaice (astfel încât la începuturile Crestinismului numărul „tematorilor de
Dumnezeu“ si al prozelitilor era considerabil) si, mai târziu a celei crestine. Astfel si sincretismul
religios greco-roman îsi gaseste locul în acea de Dumnezeu voita praeparatio evangelica, adica
în pregatirea omenirii pentru primirea Evangheliei.
5. Religiile de mistere
Sunt numite mistere (sau misterii) riturile cu caracter sacru care pretindeau ca ofera o
initiere în tainele religioase si divine. Raspândirea extraordinara de care se bucura aceste rituri în
lumea pagâna a epocii de la începuturile Crestinismului se explica prin neputinta politeismului
traditional de a astâmpara setea religioasa a sufletului omenesc. Din ce în ce mai mult, practicarea
vechilor culte oficiale nu însemna altceva – chiar si pentru oamenii simpli, nu numai pentru
intelectuali – decât îndeplinirea mecanica a unor îndatoriri cetatenesti și politice. Oamenii
simteau însa ca dupa altceva înseteaza adâncul fiintei lor. Nu e de mirare, deci, ca tocmai cei cu
cele mai autentice înclinatii religioase si-au parasit religia strabuna, cautând zei noi sau rituri
religioase noi. Religiile sau cultele de mistere, care practicau initierea mistica, pareau sa
corespunda mai bine aspiratiilor acestor oameni. Astfel de religii au existat atât în lumea
orientala, cât si în mediul elenistic. La începuturile erei crestine, cultele grecesti al Demetrei si al
lui Dionisos, cultul frigian al Cibelei, cultele feniciene ale Zeitei siriene si al lui Adonis, cultele
egiptene al lui Isis si al lui Serapis si altele, atât grecesti cât si orientale, îsi avea fiecare propriile
sale „mistere“. Acestea pretindeau ca împartasesc initiatilor lor, prin anumite rituri sacre (al caror
secret era pastrat cu strasnicie), o legatura directa (nemijlocita) cu divinitatea. Aceasta legatura

30
directa cu divinitatea era socotita mai strânsa sau mai îndepartata dupa gradul de initiere al
fiecarui initiat (numit mistos, de la cuvântul grecesc mistirion = taina, mister).
Misterele elenice cele mai vechi si mai populare erau cele ale lui Dionisos. Ele erau
practicate cam peste tot în lumea greco-romana. Deși Dionisos nu mai era decât o figura
simbolica, în „misterele“ sale subzista ceva din spiritul si din riturile care, la origine, atrăseseră si
captivaseră masele. Misterele dionisiace implicau posturi, purificari, cântece salbatice, dansuri
frenetice si mese sacre. Initiatul, cuprins de un fel de extaz sau delir religios, se simtea eliberat de
tot ceea ce ar fi putut fi o piedica în manifestarea prin el a „lucrarii divine“. Dionisos era, dupa
cum se stie, zeul vinului. Frenezia „divina“ a initiatilor îsi avea sursa, în buna masura, în excesele
bahice. Printre devotatii lui Dionisos se gaseau mai ales femei. Dupa o pregatire prin post si
anumite rituri de purificare, ele participau la ceremonii care durau toata noaptea si în cursul
cărora aveau loc copioase libațiuni. Rezulta o stare de frenezie „divina“, de extaz, în care se
consuma, chipurile, unirea mistica cu zeul, ca un fel de pregustare a fericirii veșnice. Cum a fost
si firesc, cu vremea, aceste rituri au degenerat atât de lamentabil încât au ajuns sa scandalizeze
cea mai elementara constiinta morala, devenind un pericol pentru echilibrul sufletesc al societatii.
În anul 186 î.H. senatul roman s-a vazut nevoit sa ia atitudine, pe cale de lege, împotriva
scandaloaselor practici pseudo-religioase ale „inițiaților“ în misterele lui Dionisos, care se dedau
la acte de adevărată sălbăticie.
Misterele de la Eleusis se dezvoltasera în jurul mitului zeitei pamântului, Demetra. Fiica
ei, Persefona, fusese dusa de Hades ca soție în infern. Gratie interventiei altor zei, ea a fost redata
mamei sale, cu conditia ca vreme de patru luni în fiecare an sa se reîntoarcă în infern. Misterele
celebrate la Eleusis, în Grecia, reactualizau doliul Demetrei si apoi fericita reîntoarcere a
Persefonei, printr-un simbolism care evoca trezirea naturii în anotimpul primăverii. Cultul
Demetrei se pare ca nu avea alt scop la origine decât obtinerea de recolte bogate. Mai târziu, în
ciclul anual al anotimpurilor a fost privit ca un simbol al vietii si al mortii, iar participarea la
misterele de la Eleusis era socotita ca asigura o viață nouă într-o altă lume.
La Roma se regaseau, de asemenea, misterele egiptene ale lui Osiris. La aceste mistere se
celebra mitul lui Isis, care călătorește în lumea subterana în căutarea corpului dezmembrat al
sotului ei, Osiris, devenit zeu al infernului. Prin participarea la acest cult se credea ca inițiatul
retrăiește suferințele si călătoria epuizanta a lui Osiris, unindu-se astfel cu zeul mortilor. Se
pretindea ca, printr-o astfel de initiere, omul era izbăvit de orice teama în fata morții, împărtășind
speranța redobândirii vieții în lumea de dincolo.
Dintre cultele orientale care au invadat Roma și întreg Imperiul trebuie amintit în primul
rând cel al renumitei zeite frigiene Cibela „mama zeilor“ cum i se spunea, căreia i-a fost dedicat
un templu pe colina Palatin încă din anul 191 î.H. Cibela era o zeita a naturii. Închinatorii ei îi
aduceau omagii prin practici rituale de o pătimașă cruzime, împinse pâna la vătămarea propriei
lor integrități corporale, prin automutilari. Sărbătoarea principală a Cibelei cădea primăvara. Ea
se desfășura în zgomotul unor manifestări ce inspirau o ieșire din normalitatea psihică.
Acompaniați de muzica stridenta a unor instrumente si scotând strigate salbatice, care voiau sa fie
aclamatii, închinatorii Cibelei se flagelau pâna la sânge sau îsi făceau răni pe trup cu obiecte
tăioase; unii se aratau cuprinsi de o atare înflacarare pseudoreligioasa, încât se castrau în public.
Dintre cultele orientale, cea mai mare dezvoltare a cunoscut-o cultul lui Mithra. La
origine, Mithra fusese un zeu persan. A ajuns în spatiul latin prin soldatii romani care luasera

31
parte la grelele campanii din Rasarit. Mithra a fost si a ramas mai presus de orice o zeitate
cazonă, un zeu al soldatilor. Femeilor le era interzisa participarea la cultul acestui zeu. Mithra era
celebrat în temple miniaturale, de campanie care erau improvizate uneori si în corturi. Cultul sau
avea șapte grade de inițiere. Inițiații se întruneau în jurul altarului modest si acolo, în conditii
sobre, îsi celebrau ospetele lor rituale si ceremonialul sacru de initiere progresiva. Cultul lui
Mithra pretindea adeptilor săi o ținuta corecta, o conduita morala severa. Initiatul era obligat sa
trăiască după modelul zeului, adica singur, în castitate si sfintenie. Zeul Mithra se afla la
antipodul zeitatilor senzuale ale celorlalte culte orientale de mistere. Ca si el, adeptii săi erau
obligați sa duca o lupta neobosita împotriva forțelor întunericului. Li se spunea ca, daca faceau
astfel, sufletele lor, dupa o judecata si o peregrinare prin lumea planetelor, aveau sa intre în
odihna vesnica. La sfârsitul lumii, dupa o judecata finala, si trupurile lor aveau sa se
împartaseasca de fericirea eterna. Simbolul mithraismului era soarele. Rasaritul lui era salutat
zilnic, cu o manifestare religioasa. Favorizat de unii împarati, cultul lui Mithra a cunoscut o
raspândire deosebita în primele secole ale erei crestine ajungând spre sfârsitul secolului IV să
aibă mai multi adepti decât toate celelalte religii din Imperiu.
Un caracter deosebit îl aveau misterele bazate pe traditia si doctrina pitagoreice. Este
vorba de ceea ce s-ar putea numi „misterele filosofice“, în cadrul carora riturile nu aveau alta
valoare decât aceea de simboluri doctrinare; odata ce le-a înteles semnificatia, initiatul are
garantia unei nemuriri fericite. În timp ce mistica platonica se rezuma la idei si nu recurgea la
rituri religioase, pitagoreismul se exprima prin imagini cu valoare simbolica. În mare, doctrinele
pitagoreice aveau ca obiect originea sufletului omenesc si unirea sa trecătoare cu trupul stăpânit
de patimi. Întinat datorita acestei uniri, sufletul avea nevoie de purificare, pentru a se putea apoi
întoarce în sfera cereasca si la fericirea vederii eterne a divinității. O bazilica subterana
descoperita la Roma în 1917 este împodobita cu simboluri care arata etapele purificării sufletului
si ale ascensiunii sale spre cer.
Secretul acestor inițieri a fost destul de bine păstrat si nu cunoaștem prea multe amanunte.
Totusi, apare clar accentul pus pe unele rituri care trebuiau pazite cu cea mai mare scupulozitate.
Mântuirea era obtinuta – conform acestor credințe – prin mijlocirea unei ceremonii de initiere;
prin urmare, în general, aceste culte nu aveau o influenta reala asupra conduitei morale si, cu
unele exceptii, nu chemau la o schimbare a vieții. Din acest ultim punct de vedere, influenta
stoicismului a fost mult mai eficienta. Daca în domeniul moral misterele nu faceau altceva decât
sa creeze o exaltare trecatoare si adeseori morbida, ele exercitau însă o influenta continua si
profunda asupra sentimentului religios al maselor, dezvoltând unele credințe si hrănind unele
aspirații. Ca aspecte pozitive ale cultelor de mistere, trebuie totuși reținute credința în nemurire,
recurgerea la unii zei „mântuitori“, trezirea unei dorințe de unire personala cu divinitatea etc.
Toate acestea raspundeau unor necesități adânc resimțite de sufletul omului antic, de mai
autentică trăire religioasa decât aceea pe care o ofereau cultele tradiționale.
6. Cultul împăratului
Credinta în divinitatea regilor s-a raspândit în Orient cu multe veacuri înainte de nasterea
Mântuitorului. Alexandru cel Mare (357-323 î.H.) a fost privit de catre supusii sai din Asia si
Egipt ca un zeu coborât pe pamânt. Urmasii săi, Seleucizii, în Siria, si Ptolemeii, în Egipt, si-au
atribuit titluri divine si au pretins sa fie adorati ca zei de catre supusi. Supranumele de Soter
(Mântuitor) si Euergetes (Binefăcător) le erau acordate în mod curent. Antioh al IV-lea (175-163

32
î.H.), cunoscut în istoria biblica prin persecuția pe care a declanșat-o împotriva iudeilor în anul
168 î.H., purta supranumele Epifanes (o prescurtare a expresiei „theos epifanes“, care înseamnă
„dumnezeu arătat“). Odata cu dominatia romana s-a introdus în lumea elenistica un cult nou: cel
al zeitei Roma, sau al geniului acestui oras. Era o creație artificiala, cu caracter politic, si nu
produsul spontan al sentimentului religios popular. Cum zeita Roma nu era decât o abstracție,
curând cultului acesteia i-a fost asociata o „divinitate“ concreta: împăratul roman. Îndată după
victoria de la Farsala (48 î.H.), Iuliu Cezar a fost cinstit ca zeu: în cinstea lui s-a ridicat un templu
si s-au organizat jocuri publice. După moartea sa (44 î.H.), prin decizia Senatului, a fost așezat
între zeii protectori ai statului. Când Octavian August a instaurat pacea în Imperiu, provinciile
orientale au fost primele care s-au grăbit să cinsteasca virtutile acestui nou Alexandru, numindu-l
„fiul zeilor“, „mântuitor“ si „dumnezeu“. Curând au zidit în cinstea lui temple. Aceste omagii
corespundeau unui sentiment real de gratitudine. De altfel, conveneau si beneficiarului lor, care
vedea în ideea împăratului-zeu un mijloc sigur de asigurare a unitatii vastului imperiu roman. De
aceea August a încurajat aceasta tendință în provinciile orientale, cerând asocierea cultului său cu
cel al zeitei Roma. În capitala, însă, nici un templu nu a fost dedicat împăratului în timpul vieții
sale: August nu avea încredere în cetățenii Romei si se temea de criticile lor. Dupa moartea sa (14
d.H.), senatul l-a ridicat oficial în rândurile zeilor si un colegiu de preoți a fost instituit la Roma
pentru noul cult.
Toti urmașii lui Augustus au favorizat religia imperiala. Unii, precum Caligula, Nero si
Domitian, nu au ezitat sa se zeifice ei înșiși încă fiind în viata. Temple dedicate împăratului
(Augusteum-uri), s-au ridicat în tot cuprinsul imperiului. În Asia Mica cultul imperial a luat o
asemenea amploare încât cetatile se întreceau în a-si dovedi atasamentul pentru împarat prin
zidirea de temple dedicate acestuia. Sarbatori, jertfe si jocuri publice erau organizate periodic de
către municipalități în cinstea împaratului. Astfel destul de repede cultul imperial a dobândit
întâietate absoluta în religia oficiala si si-a pastrat acest loc pâna la Constantin cel Mare (306-
337). Împăratul era adorat pretutindeni ca „dumnezeu“, ca „mântuitor“ sau ca „domn“. Sfântul
Apostol Pavel si ceilalți misionari creștini care au predicat de-a lungul Imperiului învatau ca
Dumnezeu, Mântuitor si Domn este Iisus Hristos. În toate orasele Asiei Mici, Macedoniei si
Greciei, în care au vestit Evanghelia, religia imperiala avea temple, preoti si numerosi adepti.
Conflictul dintre cele doua religii era inevitabil. Autoritățile romane nu puteau accepta ca religia
oficiala sa fie amenintata; creștinii nu puteau recunoaște divinitatea împaratului si au trebuit de
multe ori sa plătească cu sânge pentru aceasta atitudine. Cartea Apocalipsei se face ecoul acestei
confruntari dramatice între lumea păgână si creștinii din Asia Mica de la sfârsitul secolului I d.H.
Iata ce relatează Iosif Flaviu despre Caligula: „Cezar Caius a fost nespus de sfidator cu norocoasa
lui soarta: a cerut sa fie socotit zeu, fiind numit ca atare, si si-a lipsit patria de barbatii ei cei mai
de vaza, extinzându-si nelegiuirea pâna în Iudeea. El l-a trimis la Ierusalim, în fruntea unei osti,
pe Petronius, ca sa introducă în Templu statui de-ale sale, dându-i ordinul ca, daca iudeii nu se
vor supune, sa-i ucidă pe cei ce se împotrivesc, restul întregului popor urmând sa ia calea târgului
de sclavi.“ Doar intervenția personala a regelui Agripa I si amenințarea unei rezistente masive a
iudeilor au făcut ca acest plan dement sa nu fie pus în aplicare.
Anii 65-63 î.H. marchează un punct de cotitura în istoria poporului iudeu: este perioada în
care puterea romana se instalează în Siria si Palestina. De asemenea, pentru poporul ales acum
începe ultima perioada a existentei sale în spatiul Tarii Sfinte. Pentru a răspunde amenințării pe
care Mithridates, regele Pontului (112-63 î.H.), si ginerele sau Tigranes, regele Armeniei (94-56

33
î.H.), o reprezentau pentru părțile orientale ale imperiului, Pompei a debarcat în fruntea unei
numeroase armate în Asia Mica. Învins, Mithridates s-a refugiat în Crimeea, unde si-a găsit
sfârsitul. Ginerele sau, Tigranes, s-a văzut nevoit sa se supună în fata forței învingatorului. Atunci
Pompei s-a îndreptat spre Siria pe care a ocupat-o, făcând din fostul imperiu al Seleucizilor o
provincie romana (64 î.H.). Pe când se afla în Damasc, iudeii i-au cerut sa arbitreze în disputa
dintre Hircan al II-lea, pe care-l sprijineau fariseii, si Aristobul, sprijinit de saduchei. Fiind
angajat într-o expeditie împotriva nabateenilor, Pompei amâna intervenția, chiar daca personal era
de partea lui Hircan. Aristobul însă nu cedează si încearcă sa reziste. Atunci Pompei intervine si
Aristobul ajunge prizonier. Sustinatorii lui Aristobul se refugiaza în Ierusalim si apoi în incinta
templului. După un asediu de trei luni, Pompei cucereste Ierusalimul si intra în Sfânta Sfintelor.
Aceste evenimente aveau loc în anul 63 î.H. Pompei l-a instalat pe Hircan ca etnarh si arhiereu.
El avea în administrare Iudeea si Galileea. Condițiile de pace pe care i le-a impus Pompei erau
deosebit de grele pentru iudei. Hircan se obliga să plătească tribut Romei, cetatile elenistice din
Transiordania au fost declarate autonome si integrate în provincia romana a Siriei, iar orasul
Samaria a primit statutul de cetate independentă. Întreaga provincie era pusa sub autoritatea
legatului Siriei. Astfel marea majoritate a iudeilor au devenit supuși ai Imperiului roman. Doar
comunitățile iudaice din Babilonia si Iran rămâneau în afara autorității Romei.
1. Dinastia irodiană
a. Irod Idumeul (cel Mare) (37-4 î.H.)
Domnia lui Irod poate fi caracterizată ca o perioada de consolidare a stăpânirii romane
asupra Tarii Sfinte. Născut în anul 73 î.H., Irod si-a petrecut copilăria si adolescenta la curtea lui
Ioan Hircan al II-lea, unde tatăl sau, Antipater, era ministru. În anul 47 î.H. ajunge guvernator al
Galileii. Aici s-a remarcat prin energia cu care a luptat împotriva grupurilor de tâlhari care
acționau în regiune. Guvernatorul roman al Siriei a fost atât de impresionat de calitatile de
conducator ale tânarului Irod încât l-a numit prefect al provinciei Coele-Siria. În timpul
războiului civil, Irod a luat pe rând partea lui Cezar, Pompei si Antoniu. Atunci când parții au
invadat Siria si Palestina si l-au pus pe hasmoneanul Antigonus pe tronul Iudeii (40-37 î.H.),
senatul roman, ascultând sfatul lui Antoniu si Octavian, i-a dat lui Irod titlul de „rex amicus et
socius populi romani“ (rege prieten si aliat al poporului roman). A fost nevoie însa de trei ani de
lupte ca titlul său să devină realitate. Timpul domniei lui Irod poate fi împartit în trei perioade.
Prima, cuprinsa între anii 37-25 î.H., este dominată de lupta pentru consolidarea autoritatii sale. A
doua, 25-13 î.H., este era prosperitatii. Acum relatiile prietenesti cu Roma ating apogeul. A treia
perioada, care se încheie cu moartea sa (4 î.H.), este caracterizata de crimele savârsite împotriva
membrilor propriei familii.
Pâna în anul 31 î.H., în ciuda bunăvoinței lui Antoniu, poziția lui Irod a fost precara
datorita intereselor Cleopatrei, care voia sa vadă Iudeea din nou în regatul Ptolemeic. Ea a reușit
sa obțină de la Antoniu anexarea câmpiei de pe coasta Mediteranei si bogata regiune a
Ierihonului, iar Irod a fost obligat să se facă garantul tributului pe care nabateenii trebuiau sa-l
plătească Cleopatrei. Șireata regina a găsit astfel mijlocul de a semăna sămânța discordiei între
vecinii ei de la răsărit. Totusi situația avea sa se întoarca în avantajul lui Irod. Când, în anul 32
î.H., a izbucnit razboiul între Antoniu si Octavian, Irod era gata sa intervină de partea lui Antoniu.
Dar Cleopatra l-a trimis într-o campanie militara împotriva nabateenilor. Octavian a ieșit
învingător în batalia de la Actium (31 î.H.), iar Antoniu si Cleopatra s-au sinucis. Astfel, fără voia

34
lui, Irod a evitat un dezastru. Îndată după aflarea rezultatului bătăliei, el s-a grăbit să se înfățișeze
în fata învingătorului si Octavian l-a confirmat ca rege al iudeilor (30 î.H.). La scurt timp după
aceea, l-a întâmpinat pe Octavian la Ptolemais cu mare fast si a pus la dispoziția acestuia toate
resursele posibile pentru sprijinirea campaniei împotriva Egiptului. Efortul a fost considerabil si
Octavian l-a răsplătit pe Irod adăugând regatului sau teritoriile care îi fuseseră răpite de Cleopatra
si, în afara acestora, Gadara, Hippos si Samaria. Irod a intervenit si în teritoriile de la granița sa
de nord-est, în interesul Romei, si Augustus le-a adaugat la regatul sau. La moartea lui Irod,
regatul sau cuprindea Idumeea, Iudeea, Samaria, câmpia de coasta pâna la Cezareea, Galileea,
Pereea si regiunile de la NE de Marea Galileii: Gaulanitis, Itureea, Bataneea, Trahonitis si
Auranitis.
Irod nu a reusit niciodată să cucerească simpatia si respectul supusilor săi datorita originii
sale idumeene, datorita atitudinii servile pe care a avut-o întotdeauna fata de Roma, datorita
simpatiilor manifestate fata de cultura elenistica păgână si, mai ales, datorita despotismului brutal
cu care a condus tara. Pentru iudei Irod a fost întotdeauna un venetic si un uzurpator. Fără
îndoiala, văzută superficial, situația țării părea prospera: frontierele aveau o întindere cum nu mai
avusesera pâna atunci, tara se bucura de pace si stabilitate politica. Dar fiscalitatea apasa greu
asupra poporului, care stia ca o parte din rodul muncii lui mergea la străini. Irod a vazut încă de la
începutul domniei o amenintare serioasa din partea familiei hasmoneilor cărora le-a luat tronul.
Deși s-a căsătorit cu Mariamne, nepoata lui Hircan al II-lea, Irod i-a eliminat rând pe rând pe toti
hasmoneii si, în cele din urma, a ucis-o si pe soția sa (29 î.H.). La fel a făcut cu aristocrația
iudaica, atașată dinastiei hasmoneene. Din cei 70 de membri ai Sinedriului, a ucis 45, fie ca
represalii, fie pentru a le confisca averile. E greu de spus daca Sinedriul a funcționat în timpul
domniei lui Irod. Cu fariseii nu a avut niciodată relații bune. După uciderea Mariamnei, doi dintre
fiii pe care îi avusese cu aceasta, Alexandru si Aristobul, cad victima suspiciunii tatălui lor
datorită uneltirilor fratelui lor vitreg Antipater (7 î.H.62). În cele din urma, însuși Antipater va fi
condamnat la moarte si ucis cu cinci zile înaintea morții tatălui său. Istoria i-a dat lui Irod
supranumele de „cel Mare“. Motivele nu sunt greu de identificat: Irod a avut o domnie lunga (33
ani); a asigurat tarii sale stabilitate si pace; a lărgit cât se putea de mult hotarele regatului sau; si,
nu în ultimul rând, s-a făcut cunoscut ca un mare constructor. Monumentele care au fost
construite de Irod arată admirația pe care o avea pentru arta greaca si recunoștința fata de
Octavian August. A restaurat Samaria si i-a dat numele Sebaste; la fel a făcut cu cetatea numita
Turnul lui Straton, care, rezidita din temelii, a primit numele Cezareea (tot în cinstea
împăratului). Aceasta cetate a devenit principalul port al țării la Marea Mediterana si mai târziu
aici s-a stabilit reședința procuratorilor romani. La Ierusalim a ridicat palatul care îi va purta
numele, în partea de vest a orașului, si fortăreața Antonia, la nord de templu. În orașele elenistice
a zidit temple dedicate împăratului, teatre si stadioane. În anul 20 î.H. a început lucrările la cel
mai ambițios proiect al sau: reconstrucția templului din Ierusalim. Nu a apucat să vadă lucrările
încheiate. Acestea se vor încheia abia în anul 63 d.H., cu doar șapte ani înainte de distrugerea
totală si definitivă a acestui monument (70 d.H.).
În Noul Testament Irod este menționat doar în Mt 2 si Lc 1. În Matei 2 îl vedem
tulburându-se atunci când aude de la magii veniți din răsărit de nașterea „regelui iudeilor“. Irod
află de la „arhierei si cărturari“ unde trebuie să se nască Mesia și, vrând să-l ucidă, asa cum a
făcut cu toți cei care a crezut ca îi amenintă tronul, porunceste să fie ucisi „toti pruncii care erau
în Betleem si în toate hotarele lui, de doi ani si mai în jos, după timpul pe care îl aflase de la

35
magi“ (Mt. 2, 16)1. Irod a murit cu puțin timp înainte de Pastile anului 4 î.H.71 si a fost îngropat
în fortăreața numita Herodium72, zidita de el în apropierea Betleemului.
b. Urmașii lui Irod
În testamentul său, Irod a împărțit regatul la trei dintre fiii sai: Arhelau, Antipa si Filip.
Dar era nevoie de ratificarea Romei pentru ca cei trei prinți să intre în posesia moștenirii.
Arhelau (4 î.H. – 6 d.H.), fiul cel mai mare al lui Irod, a primit Idumeea, Iudeea si
Samaria. A fost cel putin la fel de crud ca si tatal sau. Chiar la începutul domniei sale s-a
confruntat cu o mare revolta pe care a înabusit-o în sânge; au fost ucisi atunci circa 3000 de
rasculati. În timp ce era la Roma pentru a primi confirmarea împaratului, o noua revolta a
izbucnit din pricina lui Sabinus, trezorierul Siriei, care venise sa inventarieze bunurile ramase de
la Irod. Legatul Siriei, Varus, a intervenit si a reprimat-o salbatic. Tot în aceeasi perioada o
delegatie a iudeilor formata din 50 de persoane a plecat spre Roma. Sprijinita de puternica
comunitate iudaica din capitala Imperiului, aceasta a cerut lui August abolirea monarhiei si
instaurarea administratiei romane directe (unii cred ca din acest episod s-a inspirat Mântuitorul
atunci când a rostit parabola minelor, vezi Lc 19, 12-27). August nu a tinut seama de plângerile
iudeilor si l-a numit pe Arhelau ca etnarh (lit.: conducător al poporului) si i-a dat în stăpânire
provinciile pe care i le lăsase tatal sau prin testament. Întors în tara, Arhelau i-a depus pe arhiereii
Ioazar si Eleazar. S-a căsătorit cu Glafira, văduva fratelui sau vitreg Alexandru, lucru interzis de
legea iudaica. În timpul domniei sale s-au întors dreptul Iosif, Maica Domnului si Pruncul Iisus
din Egipt în Tara Sfânta, dar, datorita reputației proaste a noului conducător, s-au stabilit în
Nazaretul Galileii (Mt 2, 22-23), localitate aflata sub stăpânirea lui Antipa. După noua ani de
guvernare dezastruoasa, în urma unei acțiuni comune a samaritenilor si iudeilor, Arhelau a fost
chemat la Roma pentru a răspunde de faptele sale. Octavian l-a detronat, i-a confiscat averea si l-
a exilat la Vienna, în Gallia. De acum înainte teritoriul stăpânit de el devine provincie romana,
administrata de procuratori numiți de împărat.
Antipa (4 î.H. – 39 d.H.), fiul cel mic al lui Irod cel Mare, a moștenit prin testamentul
tatălui său Galileea si Pereea. La moartea lui Irod, a fost confirmat de August cu titlul de tetrarh
(conducător al unei pătrimi). Educat la Roma, împreuna cu Arhelau si cu Filip, el si-a însușit
multe din obiceiurile si, mai ales, din viciile romanilor. Prima sa soție a fost o fiica a regelui
nabateenilor Areta al IV-lea. Pe aceasta a repudiat-o pentru a se căsători cu Irodiada, soția fratelui
său Irod Filip și fiica lui Aristobul, fratele său vitreg. Areta al IV-lea a răspuns acestei insulte cu
un război catastrofal pentru Antipa (36 d.H.). Iosif Flaviu spune ca atunci mulți au considerat
aceasta înfrângere ca o pedeapsa dumnezeiasca pentru uciderea Sf. Ioan Botezatorul, care a platit
cu viata curajul de a atrage atenția monarhului ca traieste în desfrânare (Mt 14, 10). Prăbușirea
definitiva a lui Antipa a fost oprita prin intervenția trupelor romane. De când s-a unit cu Irodiada,
Antipa a fost tot timpul sub influența nefastă a acesteia. Când dușmanul sau Irod Agripa I, a fost
1
Este interesant că această crima abominabila a lui Irod este confirmata de o marturie independenta de Evanghelia de
la Matei. Aceasta confirmare vine din partea autorului latin Macrobiu (sec. V d.H.), care a avut acces la arhivele
romane. Într-o culegere de anecdote din timpul împăratului Octavian August, Macrobiu zice despre acest împarat:
„Când a auzit ca între copiii de sub doi ani (intra binatum) omorâti în Siria de Irod, regele iudeilor, a fost ucis si
unul dintre fiii săi, (August) a zis: «E mai bine sa fii porcul lui Irod decât fiul lui»“ (Saturnalia, II, IV, 11). În greaca
în care se exprima atunci împăratul, apare un joc de cuvinte între huion (fiu) si hun (porc). Jocul de cuvinte al lui
August se explica prin executarea, cam tot pe acea vreme, a fiului lui Irod, Antipater (cf. Iosif FLAVIU, Antichitati,
XVII, vii, 1). Deoarece la iudei este interzisă consumarea carnii de porc, zice în gluma împăratul, un porc al lui Irod
ar avea sanse să scape de junghiere; dar nu si un fiu al lui Irod.

36
numit rege de către Caligula (37 d.H.), Irodiada l-a convins pe Antipa sa o însoțească la Roma
pentru a obține același titlu. Intrigile lui Agripa au avut un rezultat contrar așteptărilor sale si ale
Irodiadei: Antipa a fost destituit, bunurile i-au fost confiscate si a trebuit sa-si petreacă restul
zilelor în exil, în Galia, unde a murit în lipsuri. Evanghelistul Matei îl descrie ca un om
superstițios (Mt 14, 1-2). Mântuitorul nu-i ia în serios amenințarea cu moartea si îl caracterizează
ca „vulpe“ (Lc 13, 31-31). În Vinerea Mare, Pilat decide să-l trimită pe Iisus la Antipa, care se
afla la Ierusalim, pentru a fi judecat (Lc 23, 7). La interogatoriul la care îl supune Antipa,
Mântuitorul nu răspunde nimic. Antipa se considera ofensat si îl batjocorește pe Iisus. Apoi,
îmbrăcându-L cu o „haina strălucitoare“, L-a trimis la Pilat (Lc 23, 11). Evanghelistul Luca zice
ca în acea zi Antipa si Pilat au devenit prieteni (Lc 23, 12).
Filip (4 î.H.-34 d.H.) a fost numit tetrarh al Gaulanitidei și Itureei (cf. Lc 3, 1), Bataneii,
Trahonitidei si Auranitidei. Domnia sa a fost linistita. S-a casatorit cu Salomeea, fiica Irodiadei,
dar nu au avut copii. În politica s-a manifestat întotdeauna ca bun prieten al Romei si s-a straduit
sa obtina aprecierea imperiala. Astfel, dupa ce a restaurat cetatea Panias, i-a dat numele Cezareea
(lui Filip), iar Betsaida reconstruita a primit numele Iulia, dupa numele fiicei lui August. Pe
monedele batute în timpul domniei lui apar imaginile lui August si ale lui Tiberiu. După o domnie
de aproape patru decenii, Filip a murit în anul 34. Trei ani mai târziu, teritoriul tetrarhiei lui a fost
anexat regatului lui Agripa I.
Agripa I (37-44), a fost fiul lui Aristobul si nepotul lui Irod cel Mare. După executarea
tatălui sau, în anul 7 î.H., el a fost crescut la Roma împreuna cu viitorul împarat Claudiu. Când
prietenul său Caligula a ajuns împărat (37 d.H.), i-a dat lui Agripa teritoriile pe care le avusese
Filip la care a anexat Abilene, regiune situata între Damasc si muntii Anti-Liban. Doi ani mai
târziu, când Antipa a căzut în dizgratie, si tetrarhia lui a fost data lui Agripa. Acesta se afla la
Roma în anul 41 când Caligula a fost asasinat si a contribuit la numirea lui Claudiu ca împărat. În
semn de recunoștință, acesta i-a dat titlul de rege si a adăugat la statul sau teritoriul administrat
până atunci de procuratori (Idumeea, Iudeea si Samaria). Astfel sub sceptrul lui se reconstituia
întreg teritoriul care formase regatul bunicului său. Agripa a câștigat simpatia conducătorilor
religioși si s-a străduit sa pară un rege evlavios. Pentru a fi pe placul iudeilor, l-a ucis pe Sf. Ap.
Iacov, fratele lui Ioan, fiul lui Zevedeu (Fapte 12, 2), iar pe Sf. Ap. Petru l-a aruncat în temnita cu
gândul de a-l ucide mai târziu (Fapte 12, 3 si urm.). A murit în vârsta de 54 de ani, la Cezareea, în
anul 44 d.H., în timpul unor serbari pe care le organizase în cinstea lui Claudiu, protectorul sau
(Fapte 12, 20-25). Dupa moartea lui Agripa (44 d.H.) a început o noua perioada de guvernare
romana.
Agripa al II-lea, fiul lui Agripa I, avea doar 17 ani când a murit tatăl său. Claudiu l-a
considerat prea tânăr pentru a-i încredința conducerea regatului. Totusi, mai târziu, în anul 48
d.H., același împărat l-a făcut rege, dându-i teritoriile din nordul si nord-estul Tarii Sfinte, care au
fost mărite de Nero în anul 56 d.H. În cinstea lui Nero, el a schimbat numele capitalei sale din
Cezareea lui Filip în Neronias. De asemenea, a primit si dreptul de a-i numi pe arhierei. A făcut
uz frecvent de acest drept, depunând si numind arhierei până la izbucnirea războiului în anul 66
d.H. Agrippa al II-lea este menționat în Noul Testament în Fapte 25, 13 – 26, 32. Sf. Ap. Pavel îl
numește „rege“ si i se adresează ca unui cunoscător al Scripturilor. Prin atitudinea sa filo-romana
si relația incestuoasa cu sora sa Berenice si-a atras antipatia iudeilor. A încercat sa prevină revolta
împotriva romanilor, dar eforturile sale n-au avut rezultat. Când a început războiul, a ramas de
partea romanilor, participând chiar la unele confruntări. A fost rănit în timpul asediului localității

37
Gamala. După căderea Ierusalimului, împreuna cu sora sa Berenice, Agripa s-a stabilit la Roma,
unde a devenit pretor. A murit în jurul anului 100 d.H.
3. Cele doua revolte iudaice
Punctul culminant al tensiunilor care au marcat guvernările ultimilor procuratori a fost
atins în anul 66 d.Hr., când Gessius Florus (64-66), a cerut o importanta suma de bani din
vistieria templului. O revolta a izbucnit atunci la Ierusalim. Florus a trimis trupele si valuri de
sânge au curs în cetatea sfânta. Foarte repede răscoala a început sa cuprindă întreaga tara. Agripa
al II-lea a încercat sa prevină izbucnirea unui război de proporții, dar, deși a fost sprijinit de
saduchei și de fariseii de frunte, încercarea lui nu a avut nici un rezultat. Eleazar, fiul arhiereului
Anania si comandantul garzii templului, reuseste să-i unească pe toți cei care doreau războiul si,
în scurt timp, preia controlul asupra Ierusalimului. Trupele din garnizoana cetatii s-au predat,
fiindu-le făgăduita libertatea, dar, odată dezarmați, romanii au fost ucisi cu bestialitate. Iosif
Flaviu notează ca acest masacru a avut loc într-o zi de sâmbătă. Ca o pedeapsa, în aceeasi zi si la
aceeasi ora, păgânii din Cezareea Palestinei i-au masacrat pe iudeii care locuiau în orasul lor; cei
care au scapat cu fuga, la porunca lui Florus, au fost prinsi de soldați si trimiși ca sclavi pe
șantierele navale. Reacția iudeilor din întreaga tara n-a întârziat sa apară. Ei s-au năpustit cu furie
asupra tuturor localităților siro-elenistice din Decapolis; mii de locuitori au fost uciși iar casele
lor au fost arse. Flacăra războiului a cuprins întreaga tara. În fața situatiei alarmante, Cestius
Gallus, legatul Siriei, a pregătit o campanie pentru reocuparea provinciei răsculate. Ajunse în fata
Ierusalimului, trupele romane s-au dovedit insuficiente pentru asedierea unui oras atât de bine
fortificat. Cestius Gallus a hotarât sa se retragă. Atacurile repetate ale iudeilor au transformat
aceasta retragere într-un dezastru pentru corpul expediționar roman.
Aceasta victorie a sporit încrederea iudeilor în posibilitatea împlinirii idealului pentru care
porniseră lupta, dar, văzând-se scăpați de amenințarea romana imediată, au început vechile
dispute interne. Acestea au fost cauza principală a dezastrului național. Apărarea Ierusalimului a
fost încredințată arhiereului Anna și lui Iosif ben Gorion. Zelotii, care au provocat multe necazuri
orașului, au fost trimiși într-o misiune în Idumeea sub conducerea lui Eleazar. Iosif Flaviu,
viitorul istoric, a primit conducerea Galileii unde se va confrunta cu Ioan din Giscala si banda lui
de zeloti. Eșecul campaniei lui Gallus l-a determinat pe Nero să încredințeze reprimarea revoltei
lui Vespasian, unul dintre cei mai experimentati generali ai Imperiului. În anul 67, Vespasian a
debarcat la Ptolemais în fruntea a trei legiuni. Campania aceasta, deși a fost pregătită cu grija, va
dura 3 ani. Galileea a fost cucerita într-un an. Iosif Flaviu s-a predat romanilor, iar Ioan din
Giscala și oamenii săi s-au refugiat în Ierusalim, contribuind si mai mult la dezordinea care
domnea în rândurile asediatilor. Numerosi aristocrati au fost ucisi de către zeloti. În cele din urma
Ioan din Giscala a ajuns conducatorul orasului. Vespasian era la curent cu tulburarile din oras si a
considerat ca e mai bine sa-i lase pe iudei sa se ucidă între ei, decât să-și angajeze degrabă trupele
într-un asediu greu si de lunga durata. De aceea, s-a îndreptat spre Pereea. Acestea se petreceau în
prima parte a anului 68. Legiunile romane erau gata sa invadeze Iudeea, când a venit stirea mortii
lui Nero. Vespasian a întrerupt operațiunile militare. Aceasta perioada de acalmie s-a dovedit
dezastruoasă pentru iudei. O noua bandă de zeloti a intrat în Ierusalim în primăvara anului 69 sub
conducerea lui Simon Bar-Giora. Acesta a intrat îndată în conflict cu Ioan din Giscala. Un al
treilea partid s-a format în Ierusalim. Războiul civil s-a încheiat cu victoria lui Ioan din Giscala.
La o luna de la moartea lui Nero, legiunile romane din Orient l-au aclamat pe Vespasian ca
împărat. Aflând vestea, Vespasian s-a grăbit să ajungă la Roma, lăsând comanda trupelor fiului

38
sau Titus. În martie 70 trupele romane au ajuns în fata Ierusalimului. Timp de cinci luni
supraviețuitorii războiului civil au luptat cu eroism, reușind sa respingă asalturile romane. După
mai multe încercari eșuate, romanii au reușit să străpungă al treilea zid al cetății. În 24 iulie a
căzut fortăreața Antonia, iar în 9 august, templul a fost incendiat. Odata cu el au ars si aparatorii
lui, multi dintre ei refugiindu-se în incinta sacra cu nadejdea într-o interventie divina
extraordinara. Se pare ca în zilele asediului circula în rândul ierusalimitenilor o profetie după care
templul nu putea sa cadă niciodată în mâinile romanilor. Ultima reduta a iudeilor a căzut în 8
septembrie 70. Cei doi conducători ai răsculaților, Ioan din Giscala si Simon Bar-Giora, au căzut
prizonieri. Ierusalimul nu mai era decât un morman de ruine; templul era distrus, iar
independenta națională a iudeilor era definitiv pierduta.
Războiul însă nu se încheiase. Trei fortărețe puternice erau încă în stăpânirea iudeilor:
Herodium, Macherus și Masada. Aceasta din urma va cădea abia în aprilie 74 d.Hr.
Sub numele de Iudeea, întreaga tara a devenit provincie imperiala autonomă, administrată
de un legat imperial. O legiune – a zecea – a fost menținută la Ierusalim. Iudeii care au
supraviețuit s-au regrupat în jurul conducătorilor lor spirituali, cărturarii si fariseii. O scoală
rabinica a luat ființă la Iamnia pe la sfârsitul secolului I. Aici au fost adunate si sistematizate
tradițiile rabinice orale în colecția cunoscuta sub numele de Mișna. Astfel iudaismul a găsit o cale
de supraviețuire. Abia peste mai bine de jumătate de secol vor avea iudeii puterea și curajul să se
ridice într-o ultima si inutila revolta împotriva romanilor.
În anul 130 d.Hr., împăratul Adrian (117-138), a dispus reconstruirea Ierusalimului.
Cetatea trebuia sa primească numele Aelia Capitolina. Pe locul templului evreiesc urma sa se
ridice un templu dedicat lui Jupiter Capitolinul. Aceasta decizie, împreuna cu un decret care
interzicea circumcizia, a provocat o nouă răscoală. Conducătorul acesteia a fost Simon Bar-
Kochba (fiul stelei), salutat ca Mesia de către rabinul Aqiba. Luptele au început în anul 132.
Răsculații au ajuns să pună stăpânire pentru un timp chiar pe ruinele Ierusalimului. Știm puține
lucruri despre desfășurarea acestui război. Confruntările s-au prelungit trei ani, deși Roma a
trimis 4 legiuni sub comanda generalului Iulius Sever, chemat tocmai din Britania. Pierderile au
fost grele si de o parte si de alta. Se pare ca spre sfârsit, rebelii s-au refugiat în grotele din Wadi
Murabba’at, în desertul Iudeii. Aici s-au descoperit în 1950 doua scrisori ale lui Bar-Kochba, iar
în 1960, alte cincisprezece într-o grota situată mai la sud, în apropierea Marii Moarte.
Iudeii care au supraviețuit au fost luați prizonieri si au fost vânduți ca sclavi. Împăratul a
interzis iudeilor intrarea în Ierusalim si respectarea datinilor. Pe ruinele templului a fost ridicat
proiectatul templu dedicat lui Jupiter Capitolinul; o statuie ecvestră a împăratului a fost instalată
în interiorul acestuia. Nu departe de acest edificiu – aproape de Sfântul Mormânt al Domnului – a
fost construit un sanctuar dedicat zeiței Venus. Cetatea lui David devenise Colonia Aelia
Capitolina. Cuvintele Mântuitorului din Lc 21, 24 se pot aplica la fel de bine si celei de-a doua
revolte: „Vor cadea de ascuțișul sabiei si vor fi duși robi la toate neamurile, si Ierusalimul va fi
călcat în picioare de neamuri, până ce se vor împlini vremurile neamurilor.“

4. Grupările iudaice
a. Fariseii

39
 Fariseii apar în istorie în timpul lui Ioan Hircan (135-104 î.H.). Numele grupării înseamnă
„separați“. E posibil ca acest nume să le fi fost dat de către adversarii lor. În orice caz, el
corespunde atitudinii fariseilor, care se considerau deosebiți de conaționali, de oamenii simpli, de
păcătoși, de am-ha’aret (lit.: oamenii pământului). Probabil primul nucleu al grupării s-a
constituit în timpul războaielor macabeene, dintre Hasidim („cei evlaviosi“), care s-au alăturat
revoltei si, cu arma în mâna, au apărat Legea si templul. Aceasta intervenție în conflictele armate
i-a introdus si în politica. Sub Ioan Hircan si Alexandru Ianeu (103-76 î.H.), fariseii s-au despărțit
de dinastia hasmoneana si, din motive religioase, au devenit oponenții acesteia. Opoziția lor fata
de Alexandru Ianeu a mers atât de departe încât au ajuns sa ceara intervenția regelui seleucid
Dimitrios al III-lea. Victoria a fost însă de partea lui Ianeu, care a răstignit vreo 800 dintre
principalii oponenti. Totusi, pe patul de moarte, a sfătuit-o pe soția sa Alexandra, care i-a urmat la
tron (76-67 î.H.), să-i coopteze pe farisei la guvernare. Astfel, fariseii au ajuns să dețină o poziție
dominanta în Sinedriu. Fariseii au suferit mult în timpul lui Irod cel Mare si este evident ca au
învățat acum ca scopurile lor nu pot fi atinse prin mijloace politice. Din același motiv, majoritatea
fariseilor s-au opus revoltei împotriva Romei (66-70 d.H.). Astfel, la începutul erei crestine,
fariseii nu vor sa fie decât apărători ai Legii si ai tradiției.
Fariseii au fost totdeauna un grup minoritar în societatea iudaica. În timpul lui Irod erau
vreo 6000. În general, ei apartineau clasei mijlocii. Putini dintre ei erau preoți. Ceea ce le
conferea un loc aparte în popor era cunoașterea detaliata si precisa a Legii si a „tradițiilor
bătrânilor“, adica a interpretărilor nescrise ale Torei. Insistenta asupra valorii tradiției orale
constituia atât forța cât si slăbiciunea fariseilor. Pe de o parte, ea le oferea posibilitatea unei
adaptări a Legii la circumstanțele schimbătoare ale istoriei. Ea îi pregătea pentru acceptarea
ideilor noi. Pe de alta parte, același atașament fata de tradiția orala, căreia îi acordau aceeași
autoritate pe care o avea Legea scrisa, îi făcea sa cada în „juridism“ si într-o cazuistica deseori
puerilă. ”Vai-urile” pronunțate de Mântuitorul la adresa fariseilor în Mt. 23, enumeră câteva
cazuri de deformare a unor prescripții practice. Ei au făcut din respectarea Legii o povara
insuportabila. Mai mult, cunoașterea amănunțită a Legii si grija permanenta de a o împlini până
în cele mai mici detalii suscita în ei o suficiență pe care Mântuitorul o ilustreaza foarte bine în
parabola vameșului si a fariseului (Lc 18, 9-14). Fariseul ajungea sa creadă că poate dobândi
singur mântuirea prin păzirea strictă a Legii. În ciuda disprețului pentru oamenii simpli, fariseii se
bucurau de o influenta foarte mare în societatea iudaica. Învățăturile lor despre înviere, despre
judecata de după moarte, despre existenta îngerilor (cf. Fapte 23, 8), despre Providență, etc. au
fost însușite de cea mai mare parte a poporului. Ei mențineau vie nădejdea venirii lui Mesia si a
instaurarii Împărăției lui Dumnezeu.
Învăţătura. Fariseii promovau tradiția orală ce interpreta și completa Legea. Sub
influenta lor, se considera că e mai periculos să calci prescripțiile invățaților decat prescriptiile
Legii. Credeau in nemurirea sufletului, in invierea mortilor si in liberul arbitru, spre deosebire de
saduchei. Atitudinea lor era diferita in privinta stapanirii straine. Unii credeau ca e o pedeapsa de
la Dumnezeu si ca trebuie acceptata, altii ca e o lovitura data teocratiei si sprijineau orice revolta.
Erau preocupatii să fie liderii spiritual-religiosi ai poporului, orice tendinţă prooroceasca ce nu
era in spiritul lor trebuind eliminată.
Se crede ca informatiile privitoare la Ioan Botezatorul care au ajuns la urechile lui Irod
Antipa s-au datorat uneltirilor fariseilor. Mantuitorul a avut la inceput o atitudine prudentă fata de
ei, cautand sa-i lumineze cu invataturile Sale. Le da si explicatii convingatoare, dar si prin

40
puterea harica, prin savarsirea de minuni inaintea lor. Fariseii considerau că acest prooroc din
Nazaret huleste impotriva lui Dumnezeu cand spune ca iarta pacatele, ca nu posteste, ca intra in
casele celor pacatosi, că nu respecta Sabatul. Mantuitorul incearca să le explice că principiul
divin se află în planul spiritual al omului, nu in cel material.
De mai multe ori fariseii au incercat sa-L prinda pe Mantuitorul in cuvant, i-au cerut semn
din cer, dar intelepciunea divina a ramas intotdeauna deasupra lor. Mantuitorul ii sfatuieste pe
ucenici sa se fereasca de aluatul rau al fariseilor si rosteste un cutremurator inchizitoriu impotriva
fariseilor si carturarilor, in care ii acuza: ca inchid drumul spre Imparatia Cerurilor, ca sunt
preocupati sa aiba multi prozeliti pe care ii invata apoi lucrarea pierzaniei, ca au o selectie a
juramintelor ce trebuie sau nu trebuie facute, ca dau zeciuiala si din ce nu a prevazut Moise, dar
nu pretuiesc dreptatea si mila, ca sunt preocupati de aspectele exterioare vizavi de intinaciune dar
pretuiesc mai putin intinaciunea sufletului, ca pe dinauntru sunt morminte putrezite, ca cinstesc
pe proorocii omorati de parintii lor, socotindu-se mai buni decat aceia, desi ei persecuta pe
Proorocul cel Mare (Matei 23, 1-38).
După catastrofa națională din anul 70 d.H. și distrugerea templului, care au dus la
disparitia saducheilor, zelotilor si esenienilor, fariseii au rămas singura forta autoritativă în
comunitatea iudaica palestiniana. În aceasta situație, ei au stiut să reconstruiască edificiul religios
al iudaismului pe baza Torei și a tradițiilor batrânilor137. Ei nu au înțeles însă ca la originea
acestei catastrofe a stat chiar refuzul lor de a-L primi pe Mesia.
b. Saducheii
Numele acestui partid venea probabil de la Sadoc, strămoș al unei linii de arhierei care
coboară din vremea lui Solomon pâna la Antioh al IV-lea. Ca partid organizat, saducheii intra pe
scena istoriei în timpul lui Ioan Hircan, între anii 130-120 î.H. Sub Alexandru Ianeu, fiul lui Ioan
Hircan, au dobândit o mare putere politica. Dar, spre sfârșitul vieții, Ianeu nu i-a mai simpatizat
si, fiind pe patul de moarte, i-a recomandat sotiei sale sa-i favorizeze pe farisei. Atunci când, în
timpul Alexandrei, fariseii au început să domine viața politică, saducheii au venit în conflict cu ei.
Conflictele dintre cele doua grupări au constituit în parte cauza pierderii independentei naționale,
în anul 63 î.H. Irod cel Mare i-a tratat la fel ca si pe farisei. După anul 6 d.H., când Iudeea a fost
anexata provinciei romane a Siriei, saducheii au adoptat o atitudine concilianta în raporturile cu
autoritățile romane. Până în anul 70 aproape toți arhiereii au fost saduchei. În general, saducheii
aparțineau aristocrației sacerdotale.
În comparație cu fariseii, erau conservatori. Pentru ei, singurele cărți canonice erau cele
care formează Pentateuhul. Nu credeau în învierea trupurilor, nici în îngeri (Mt 22, 23; Fapte 23,
8)142. Nu se bucurau de simpatia poporului. Nu acceptau decat Scriptura, Traditia neavând
pentru ei nicio valoare. Nu credeau în sufletul nemuritor, în posibilitatea invierii. Respingeau și
providenta divina și necesitatea harului divin, considerand ca lumea functioneaza prin sine dupa
Creatie. Spuneau ca Dumnezeu îl lasă pe om liber, chiar că S-a dezinteresat de poporul Său, deci
nu trebuie asteptat nimic de la El sau de la Mesia. Morala nu avea valoare pentru ei pentru că nu
credeau în viata viitoare. Au ajuns să nu aiba niciun ideal religios, jertfele neputând să schimbe
ceea ce te asteaptă după moarte. Erau egoisti, lacomi, cruzi, nepotriviti cu statutul lor religios,
straduindu-se să combata in orice fel Biserica din Ierusalim.

41
 Iosif Flaviu spune că, desi dețineau puterea, saducheii erau constrânși de popor să fie de
acord cu fariseii. Saducheii au privit la început conflictul dintre Iisus si farisei ca o chestiune care
nu-i privea. Însă atunci când multimile au început sa creadă tot mai mult ca Iisus este Mesia, ei au
intervenit. Arestarea si condamnarea Mântuitorului a fost în buna parte opera lor. Dupa Înviere,
fariseii nu au mai fost atât de ostili ucenicilor Mântuitorului; saducheii însa au mentinut aceeasi
atitudine de suspiciune si ura (Fapte 4, 1). Desi era fariseu, Saul îi persecuta pe crestini ca agent
al arhierului saducheu (Fapte 9, 1-2). Sub conducerea arhiereului Anna al II-lea, ei l-au ucis pe
Sf. Iacov, fratele Domnului (circa 62 d.H.). Fariseii au fost împotriva acestui act, iar când a venit
noul procurator, Albinus, au trimis o delegație în întâmpinarea lui pentru a-l convinge să-l depună
pe arhiereul Anna. Dupa izbucnirea razboiului iudaic, saducheii au pierdut controlul
evenimentelor, Ierusalimul cazând sub stăpânirea zelotilor conduși de Ioan din Giscala si Simon
ben Giora. Arhiereii Anna al II-lea si Iosua au fost ucisi de zeloti si de aliatii lor idumeeni. Istoria
saducheilor ia sfârsit în anul 70, odată cu căderea Ierusalimului.
c. Esenienii; esenianismul si crestinismul primar
Noul Testament nu ne spune nimic despre esenieni. Nici izvoarele rabinice nu ne oferă
informații directe despre ei. Iosif Flaviu, însa, le aloca mai mult spatiu decât fariseilor si
saducheilor. Informații despre ei avem si de la Filon din Alexandria, care le-a consacrat doua
capitole în tratatul sau intitulat Quod omnis probus liber sit; el a mai scris despre ei în Apologia
iudeilor, carte pierduta, dar pe care a avut-o Eusebiu de Cezareea, si în De vita contemplativa. Un
alt scriitor antic, Pliniu cel Batrân, îi mentioneaza atunci când descrie Marea Moartă. Dacă
relatările lui Filon si Pliniu sunt idealizate si caracterizate prin exagerări retorice, cele ale lui Iosif
Flaviu par bazate pe cunoaștere directa. El îi descrie pe esenieni ca formând a treia școală
filosofica din sânul iudaismului, după farisei si saduchei. Filon estimează numărul lor la circa
4000. În ceea ce privește originea grupării, informațiile sunt rare. Iosif Flaviu atesta existenta lor
în timpul domniei lui Ionatan (160-142 î.H.). Dar apoi nu citează decât numele a patru esenieni:
Iuda (sfârșitul sec. II î.H.), Manahem (contemporan cu Irod cel Mare), Simon (care a prezis
căderea în dizgratie a lui Arhelau) si Ioan (unul dintre conducătorii marii revolte). Tot Iosif ne
spune ca Irod i-a dispensat pe esenieni de depunerea jurământului de credință pe care trebuiau sa-
l depună toți iudeii.
Trăsătura cea mai interesantă relevată de cei trei scriitori antici este caracterul monastic al
grupării eseniene. „Oricine intra în secta trebuie sa renunțe la averea lui în favoarea
comunității“, spune Iosif Flaviu. Nimeni nu avea casa lui; fiecare membru era integrat unei
comunități în care toate bunurile erau folosite în comun astfel încât fiecare avea toate cele de
trebuință. Majoritatea esenienilor trăiau în castitate; totuși, Iosif Flaviu menționează o grupa de
esenieni care permitea căsătoria membrilor săi. Cei care voiau sa devină membri ai comunității
trebuiau să treacă printr-o perioada de încercare de un an; după aceasta erau admiși la ritualurile
de purificare, apoi, după un noviciat de doi ani, puteau participa la mesele servite în comun.
Intrarea în comunitate era marcată prin depunerea unui jurământ solemn prin care candidatul se
angaja sa practice virtuțile, să ducă o viață evlavioasă, să urască nedreptatea si pe cei nedrepți, sa
se arate credincios tuturor si, în special, conducătorilor comunității, sa se ferească de minciuna si
de furt, sa nu dezvăluie nimănui învățăturile primite, conținutul cărților sfinte si numele îngerilor.
Cei care calcau acest jurământ erau pedepsiți în funcție de gravitatea faptelor; pedeapsa suprema
era excluderea definitiva din comunitate. Comunitățile aveau conducători aleși prin majoritate de
voturi. Credința lor era, în linii mari, tipic iudaica.

42
 Esenienii aveau un mare respect pentru Lege, pe care, spune Iosif Flaviu, o păzeau mai
mult decât toți ceilalți iudei; la fel păzeau odihna sabatului. Periodic, trimiteau diferite ofrande la
templul din Ierusalim, deși ei înșiși nu participau la cultul care se săvârșea acolo. Această
separare de templu venea din convingerea ca arhiereul Ionatan si urmașii lui au profanat locașul
sfânt. Pliniu cel Batrân știa de existenta unei grupe de esenieni în partea apuseana a Marii
Moarte, între En-gheddi si Ierihon. Astăzi, după decenii de cercetări, se poate afirma cu
certitudine ca Pliniu se refera la așezarea monastica de la Qumran. Într-adevăr trăsăturile
menționate de Pliniu si de Iosif se armonizează cu fizionomia comunității de la Qumran, așa cum
apare în textele găsite aici. De asemenea, arheologii au scos la lumina clădiri concepute pentru
viața unei comunități de tip monastic. Anumite elemente din organizarea comunității qumraniene
și din învățăturile grupării oferă analogii interesante cu creștinismul primar, astfel încât mulți s-au
întrebat daca nu a existat o legătură între Biserica primara si esenieni. Unii, pe baza textului de la
Lc 1, 80, au crezut ca Sf. Ioan Botezatorul a fost esenian. Evanghelistul nu ne spune însă decât ca
Sf. Ioan „a fost în pustie până în ziua arătării lui către Israel“. Datele evanghelice despre Sf.
Ioan contrazic aceasta ipoteza: botezul său era total diferit de băile ritualice ale esenienilor; iar
chemarea sa universala la pocăință contrastează cu spiritul exclusivist al acestei grupări.
Putem însă observa asemănări interesante între organizarea Bisericii din Ierusalim si cea a
comunității esenienilor. După Fapte 2, 44-45; 4, 32. 34-37; 5, 1-11, primii creștini aveau toate
bunurile în comun. În fiecare zi (Fapte 2, 46), luau masa împreuna. De asemenea, cele trei etape
poruncite de Mântuitorul pentru îndreptarea celor căzuți în vreo greșeală se regăsesc în disciplina
de la Qumran. În ce privește învățătura doctrinara, putem găsi puncte de contact între epistolele
pauline, Evanghelia a IV-a si scrierile de la Qumran.
Dar deosebirile sunt mai profunde decât asemănările. Ceea ce-i caracterizează înainte de
toate pe esenieni este exclusivismul lor extrem. Doar ei sunt adevăratul popor al lui Dumnezeu,
rămășita credincioasa, Israelul eshatologic. Ei refuza orice contact cu păcătoșii, adică cu orice
persoana care nu face parte din secta. Mai mult, nici un om atins de vreo neputință fizica nu putea
spera sa fie acceptat în rândurile acestei comunități de sacerdoți. Ce prăpastie imensa între aceștia
si învățăturile Mântuitorului! El a venit sa-i caute si sa-i mântuiască pe cei pierduti (cf. Lc 19,
10). A stat împreuna cu păcătoșii; i-a vindecat pe bolnavi, i-a curățit pe leprosi, a dat lumina
orbilor si a învățat ca mântuirea este darul gratuit al lui Dumnezeu, care se da tuturor fără
deosebire.
d. Carturarii
Cărturarii erau oameni instruiți, specialiști în studiul Scripturilor, care-si puneau
cunoștințele în slujba poporului (cf. Neemia 8, 8). Existenta cărturarilor este atestata din timpul
regelui Solomon. Ei au introdus genul sapiențial și totodată au redactat operele care –i reprezintă.
S-au constituit ca grupare distincta în urma persecuțiilor lui Antioh al IV-lea. În veacul I al erei
creștine, cărturarii erau juriști si teologi: ei erau adevărații îndrumători ai comunității iudaice.
Mântuitorul zice: „Cărturarii si fariseii au șezut în scaunul lui Moise; deci toate câte va vor zice
vouă, faceți-le si păziți-le.“ (Mt 23, 2). Oamenii li se adresau folosind apelativul rabbi
(învățătorul meu). Unii dintre ei au devenit celebri ca fondatori de scoli. Istoria a reținut numele
rabinilor Hillel si Sammai, care au trăit la începutul primului veac al erei creștine. Alții, de
asemenea, s-au bucurat de o autoritate deosebita precum Gamaliel, dascalul Sf. Pavel (Fapte 5,
34-39; 22, 3). În Evanghelii, cărturarii apar deseori alături de farisei. Totuși, cei doi termeni nu

43
erau sinonimi. E adevărat însă ca majoritatea cărturarilor erau farisei, sau simpatizanți ai acestora.
Cărturarii au organizat serviciile sinagogale. Unii erau membri ai sinedriului (cf. Mt. 16, 21; 26,
3).
După anul 70 d.H., importanta cărturarilor a crescut. Ei au adunat traditiile orale în
colecția numita Mișna. De la elevii lor pretindeau un respect mai mare decât cel acordat
părinților. Unii, precum Rabbi Tadoc, Hillel și altii, refuzau sa primească plată pentru serviciile
lor. Față de Mântuitorul au avut o atitudine potrivnica (Mt 21, 15), deoarece El învăța poporul cu
autoritate (Mt 7, 28-29) si condamna formalismul lor. Unii totuși au crezut în El (Mt 8, 19). În
Fapte, sunt menționați alături de farisei si căpetenii, încercând să împiedice propovăduirea
apostolilor (Fapte 4, 5). Au fost părtași la osândirea Sf. Stefan (Fapte 6, 12).
e. Irodienii
Irodienii sunt menționați de două ori în Evanghelii (Mt 22, 16; Mc 3, 6; 12, 13), alături de
farisei, ca dușmani ai lui Iisus. Ei nu formau o grupare religioasa, ci, asa cum sugerează numele,
erau simpatizanți ai dinastiei irodiene. Si probabil, ca si membrii acesteia, promovau o politica de
înțelegere cu autoritățile romane. Nu stim despre ei nimic altceva în afara de ceea ce ne spun
Evangheliile. E clar ca învățătura Mântuitorului despre Împaratia lui Dumnezeu era
ireconciliabila cu viziunea lor politica si ca autoritatea pe care o avea Iisus în popor nu le era pe
plac. De aceea, în Galileea, cu ocazia vindecarii barbatului cu mâna uscata, îi vedem unindu-se cu
fariseii pentru a pune la cale uciderea lui Iisus (Mc 3, 6); si iarasi, în Ierusalim, în Săptămâna
Mare, irodienii si fariseii sunt menționați împreună, încercând să-L „prindă în cuvânt“ (Mc 12,
13). Când îi atenționează pe ucenici să se păzească de „aluatul lui Irod“ (Mc 8, 15), Mântuitorul
se refera probabil la membrii acestei grupări.
f. Zeloții
Zelotii sunt prezentați de Iosif Flaviu ca a patra „filosofie“ din iudaism. Întemeietor al
acestui partid este considerat Iuda din Gamala, care în timpul recensământului din anul 6 d.H. a
provocat o răscoală împotriva stăpânirii romane. Aceasta a fost înăbușită în scurt timp, dar idealul
care i-a animat pe răsculați nu a fost stins. Supraviețuitorii s-au regrupat si cu timpul mulți alții s-
au alăturat acestei mișcări. Ei reprezentau o tendința politica diametral opusa celei reprezentate
de irodieni, saduchei sau farisei. Ei nu puteau concepe nici un fel de conviețuire cu puterea
ocupantă si considerau că este datoria oricărui bun iudeu să se opună prin orice mijloace Romei si
reprezentanților ei. Astfel, mulți soldați romani sau iudei suspectați de colaboraționism au căzut
victima cuțitelor cu lama scurta (sica; de aici si numele de sicari sub care erau cunoscuți de
romani) pe care le foloseau zelotii.
Zelotii au fost în mare măsură responsabili de izbucnirea revoltei din anul 66 si de
războiul civil care a urmat. Putinii zeloti care au scapăt asediului Ierusalimului, s-au regrupat în
vecinătatea Marii Moarte si au continuat lupta până în anul 73 când a căzut ultima fortareata pe
care o detineau. Unii autori cred ca din acest partid a făcut parte unul dintre Apostoli, Simon,
căruia Sf. Luca îi da supranumele de Zelotul (Lc 6, 15; Fapte 1, 13). Acest apelativ însă poate fi
înțeles ca referire la zelul Sf. Simon, și nu ca indicând apartenența la gruparea zeloților.
g. Eleniștii

44
 Prin termenul ”eleniști” erau numiți evreii grecizați ce locuiau in diaspora, în provinciile
apropiate (Siria, Egipt), sau in Asia Mica, Grecia, Italia. Aceștia manifestau influențe din filosofia
greaca, în limbă, cultură si obiceiuri. Cei mai multi si-au uitat limba, vorbind numai greaca, care
a devenit și limba lor de cult. Evreii aceștia însă nu s-au deznaționalizat, făcând călătorii la marile
sarbatori la templul din Ierusalim, aducand ofrande și platindu-și zeciuielile.
5. Sinedriul
Tradiția rabinica, bazându-se pe Num. 11, 16-17. 24-25, atribuia lui Moise fondarea
Sinedriului. Nu se poate, însă, stabili nici o legătură între adunarea celor 70 de bătrâni, de care ne
vorbește cartea Numeri, si Sinedriul, despre care ne vorbește Noul Testament. E posibil ca în
timpul dominației persane arhiereul sa fi fost ajutat de un consiliu pentru rezolvarea chestiunilor
de ordin religios si financiar. În orice caz, existenta unui astfel de consiliu este atestata în epoca
lui Antioh cel Mare (223-187 î.H.); membrii acestuia aparțineau aristocrației sacerdotale. Sub
Alexandra (76-67 î.H.), în acest consiliu au intrat mulți cărturari laici. În timpul lui Hircan al II-
lea apare pentru prima data numele de sanhedrin, acesta este folosit de Iosif Flaviu pentru a
desemna un corp constituit, identic senatului din timpul Seleucizilor si al domnitorilor hasmonei
care i-au precedat lui Hircan al II-lea. Autoritatea sinedriului a fost drastic limitata de către
guvernatorul Siriei Gabinius (57-55 î.H.), care a încercat sa introducă si în Iudeea sistemul
administrativ roman. Câțiva ani mai târziu, Iuliu Cezar a extins din nou puterea sinedriului asupra
întregii tari. După ce a ajuns rege, Irod cel Mare a executat o mare parte dintre membrii
sinedriului. E puțin probabil că instituția a putut funcționa în timpul domniei lui. Nu știm cum s-a
reconstituit sinedriul după moartea lui Irod. Cert este ca sub procuratori puterea sinedriului a fost
extinsa, guvernarea interna a tarii fiind în mâinile lui. El era si curtea suprema de justiție a tarii,
dar nu mai avea acel jus gladii, adica dreptul de a condamna la moarte. Se pare ca din timpul lui
Arhelau (4 î.H. – 6 d.H.), autoritatea civila a sinedriului a fost restrânsa doar la Iudeea si din acest
motiv sinedriștii nu aveau putere juridica asupra Domnului atâta timp cât rămânea în Galileea.
Membrii sinedriului, în numar de saptezeci, se recrutau dintre conducătorii familiilor sacerdotale,
dintre bătrâni, care reprezentau aristocrația laica, și dintre cărturari. Ultima grupa, de tendința
fariseica, era cea mai dinamica si cea mai apropiata de popor; celelalte doua reprezentau curentul
saducheic. Președinte al sinedriului era arhiereul în funcțiune. Astfel procesul Mântuitorului a
fost condus de Caiafa, iar procesul Sf. Apostol Pavel de Anania, arhierei în funcțiune în epocile
respective.
În Noul Testament cuvântul sinedriu, în special când este folosit la plural (Mt 10, 17; Mc
13, 9), înseamnă „tribunal“ (Mt 5:22). Dar în majoritatea cazurilor desemnează curtea suprema de
justiție cu sediul în Ierusalim; aceasta L-a judecat si condamnat pe Domnul (Mt 26, 59; Mc 14,
55; 15, 1; Lc 22, 66; In 11, 47), si în fata ei au fost aduși si s-au aparat Apostolii Petru si Ioan,
arhidiaconul Stefan si Sf. Pavel (Fapte 4, 15; 5, 21 si urm.; 6, 12 si urm.; 22, 30; 23, 1 si urm.; 24,
20).
După Tosephta' Sanhedrin 7, 1, sinedriul îsi ținea ședințele de la jertfa de dimineață până
la cea de seara. Nu se reunea în zilele de sabat sau de sărbătoare. Locul normal de ședințe al
sinedriului era asa numita „sala cu pietre șlefuite“ (ebr.: Liscat Haggazith), construită de regele
Alexandru Ianeu (103-76 î.H.). Aceasta sală se afla la intrarea în templu dinspre Valea Tyropeum,
o parte a sa fiind situata pe solul sacru si o parte spre sol profan: pe ușa dinspre templu intrau
judecători, iar pe cea opusa era introdus acuzatul.

45
 Se știe destul de bine cum trebuia sa se desfășoare o adunare de judecata a sinedriului.
Președintele, în mijloc, avea de o parte si de alta, așezați în forma de semicerc (pentru a se putea
consulta din priviri) pe membrii sinedriului. La capetele rândului era câte un grefier, cel din
dreapta trebuind sa adune voturile de achitare a acuzatului, iar cel din stânga pe cele de
condamnare; un al treilea grefier, așezat la mijloc, avea sarcina de a controla exactitatea
consemnării voturilor. după ce președintele enunța chestiunea, arătând pe scurt si precis vina
acuzatului, fără a-l prejudicia în vreun fel, erau audiați – câte unul – martorii: mai întâi martorii
apărării si apoi martorii acuzării. Martorii trebuiau sa jure ca vor spune numai adevărul. Pentru
dovedirea unui fapt era nevoie de cel puțin două mărturii la fel. După terminarea rechizitoriului,
urma votarea. Judecatorii trebuiau sa fie absolut imparțiali. Majoritatea voturilor decidea. În
cazurile capitale, nu votau decât cei trecuti de 40 de ani. O sentință de achitare se putea publica în
aceeași zi, pe când o sentință de condamnare trebuia sa aștepte până a doua zi, în acest din urma
caz judecătorii urmând a-si petrece ziua în meditație, post si rugăciune. În acest răstimp,
judecătorilor le era permis să-și schimbe părerea numai în favoarea acuzatului, nicidecum în sens
contrar.
6. Samaritenii
Samaritenii, locuitorii provinciei cu același nume, nu constituiau o grupare iudaica. În
vremea Mântuitorului, Samaria era locuita de o populație hibridă formata din descendenți ai
israeliților si ai coloniștilor aduși în provincie de către asirieni (IV Regi 17, 24). Aceștia din urma
erau idolatri, dar cu timpul au adoptat credința monoteista. Când evreii s-au întors din exilul
babilonian, samaritenii au încercat sa li se alăture. Foștii exilați însă nu au vrut să aibă nici un fel
de relații cu ei (Ezdra 4, 2 si urm.). Acest fapt a provocat între cele două etnii o vrăjmășie care va
dura multe veacuri si se reflecta si în paginile Noului Testament. De aceea samaritenii au încercat
sa împiedice prin toate mijloacele reconstruirea templului din Ierusalim și mai ales a fortificațiilor
orașului. Mai târziu, profitând de disensiunile religioase din Ierusalim, si-au construit propriul
templu pe muntele Garizim si au instituit un sacerdoțiu schismatic. În fata lui Antioh al IV-lea s-
au prezentat ca străini de iudei si au pretins ca templul lor era dedicat lui Zeus Xenios. În anul
128 î.H., Ioan Hircan le-a distrus templul și capitala.
În timpul Mântuitorului, ca si Iudeea, Samaria era sub administrație procuratorială
romană. Trecerea timpului nu a adus si îmbunătățirea relațiilor cu iudeii. Pentru iudei, catalogarea
cuiva ca „samaritean“ era o injurie (cf. In 8, 48). Pentru a evita confruntările si chiar moartea,
iudeii din Galileea urcau la Ierusalim folosind un drum ocolitor care trecea dincolo de Iordan,
prin Pereea. Mântuitorul însă, nu ezita să folosească drumul cel mai scurt care trecea prin
localitatea Sihar. Cu aceasta ocazie are loc convorbirea cu femeia samariteană după care, la
invitația localnicilor, intra în cetate si rămâne acolo doua zile, timp în care mulți cred în El (In 4,
5-43). Alta data, vrând sa treacă din nou prin Samaria, nu este primit de locuitorii unui sat din
regiune. Atunci când îi trimite pe ucenici în prima misiune, Mântuitorul le interzice sa meargă la
samariteni (Mt 10, 5); după Înviere, însă, le poruncește să-L vestească „în Ierusalim si în toata
Iudeea si în Samaria...“ (Fapte 1, 8). Sf. Luca relatează despre succesul misiunii diaconului Filip
în Samaria (Fapte 8, 5-25). În timpul războiului iudaic, samaritenii au avut mult de suferit. În
anul 67 d.Hr., 11.600 de samariteni care trecuseră de partea iudeilor au fost masacrați de trupele
romane pe Muntele Garizim. În secolele urmatoare, îi găsim răspândiți în diferite părți ale
Imperiului; erau cunoscuți mai ales ca „schimbători de bani“ sau cămătari. Pentru atitudinea lor
dușmănoasa fata de creștinism, împăratul Justinian a declanșat o persecuție teribilă împotriva

46
samaritenilor. după aceasta persecuție etnia lor nu si-a mai revenit niciodată. Astăzi mai există o
comunitate mică de samariteni în orașul Nablus din Israel.

„Genul Evanghelic” –Tradiția evanghelică primară.

1. Cuvîntul «Evanghelie» şi înţelesurile lui. — Primele patru scrieri ale Noului Testament,
care ne descriu viaţa şi activitatea Mîntuitorului, se numesc Evanghelii. Numirea «evanghelie»
este de origine grecească. Guvîntul grecesc înseamnă răsplată pentru o veste bună. Mai tîrziu,
vestea bună însăşi. În creştinism a devenit un termen tehnic, cu însemnarea specială de «Vestea
cea bună a mîntuirii neamului omenesc» şi realizarea acestei mîntuiri prin viaţa şi activitatea
pământească a Domnului nostru Iisus Hristos. În această ultimă însemnare, ea este dată ca titlu
primelor patru scrieri ale Noului Testament, care ne descriu viaţa şi activitatea mesianică a
Domnului Iisus Hristos.
2. Numărul Sfintelor Evanghelii. — Cu toate că, după cum ne informează Sf. Luca, au
existat mai multe asemenea încercări de a se istorisi în scris viaţa şi activitatea Mîntuitorului (Lc.
I, 1—2), Biserica creştină de la început a recunoscut numai patru Evanghelii canonice. Motivul
este simplu: Biserica a constatat că, din multele încercări de a se descrie viaţa şi activitatea
Mîntuitorului, numai patru au pecetea inspiraţiei divine. Este atît de profundă şi unanimă părerea
că numai patru Evanghelii trebuie să fie, încît Sfinţii Părinţi ai Bisericii primare încearcă să
motiveze această realitate în diverse forme. Sf. Irineu spune: «Precum există patru regiuni ale
lumii, la fel trebuie să fie şi patru Evanghelii, cei patru stîlpi pe care se sprijină Biserica
întemeiată în lume» (Adversus Haereses III, 11). Sf. Ciprian compară cele patru Evanghelii cu
cele patru rîuri ale raiului. Foarte răspîndită era şi părerea că la cele patru Evanghelii s-ar referi
cele patru fiare despre care ne vorbeşte vedenia lui Iezechiel (Iez. I, 5) şi cei patru heruvimi din
vedenia Sf. Ioan (Apoc. IV, 6). Fericitul Ieronim, ţinînd cont şi de cuprinsul fiecărei Evanghelii,
sintetizează diversele comparaţii ale epocii sale cu privire la aceste viziuni profetice şi la cele
patru Evanghelii canonice. Simbolurile date de către Fericitul Ieronim evangheliştilor se
generalizează în pictura bisericească, rămînînd pînă în zilele noastre, căci Evanghelistul Matei
are alături un înger (cf. Mt. I, 1), Evanghelistul Marcu un leu (cf. Mc. I, 3), Evanghelistul Luca
un taur înaripat (cf. Lc. I, 5), iar Evanghelistul Ioan un vultur, simbolizînd înălţimea ideilor din
Evanghelia sa.
Deşi sunt patru opere literare admise ca Evanghelii canonice, după cuprins Evanghelia este
una singură. Deci o singură Evanghelie în patru forme. Ideea aceasta o accentuează Origen,
vorbind despre patru Evanghelii într-una singură.
3. Titlul Sfintelor Evanghelii. — Cele mai vechi titluri evanghelice le întîlnim în codicii
biblici. După cum constată Sf. Ioan Hrisostom, ele n-au fost date chiar de autorii evanghelişti. Cu
toate acestea, primele titluri sunt de origine foarte veche, datînd probabil de la începutul sec. II.
La început erau foarte scurte, mai tîrziu se amplifică. In ceea ce priveşte înţelesul lor, observăm
următoarele: toate avînd acelaşi titlu de Evanghelie, însemna că toate au acelaşi cuprins. Prin
după Matei, după Marcu, etc. trebuie să înţelegem pe scriitorii care le-au compus.
In antichitate, maniheul Faust, iar azi unii critici protestanţi nu admit această concluzie. In
special cei din urmă afirmă că prepoziţia grecească κἀτἀ însemnează «după», deci traducerea
corectă a titlurilor evanghelice ne-ar informa că Evangheliile sunt nişte prelucrări făcute de autori
anonimi după Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Noi insă observăm următoarele :
1. Eleniştii obişnuiau a folosi prepoziţia κἀτἀ şi pentru a indica autorul unei scrieri.
2. Fiindcă Sfinta Scriptură ne vorbeşte numai despre o Evanghelie a Mîntuitorului, Sfinţii
Părinţi s-au ferit să spună Evanghelia lui Matei, a Mateiului, etc., deci să folosească genitivul,
deşi în Rom. II, 16, Sf. Apostol Pavel foloseşte expresia după evanghelia mea.
3. Prepoziţia κἀτἀ e perfect aleasă pentru a indica o Evanghelie în patru forme de expunere.
4. Toţi Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti, prin cele patru titluri din fruntea Evangheliilor, au
înţeles numai pe autorii lor, nicidecum altceva.

47
 Din textul grecesc, titlurile au trecut şi în traducerea Sfintelor Evanghelii.
4. Ordinea Sfintelor Evanghelii. — In ceea ce priveşte ordinea în care sunt înşirate cele
patru Evanghelii în manuscrisele biblice, Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti au în vedere două
criterii: criteriul cronologic al scrierii lor şi criteriul importanţei ierarhice a autorilor lor. Mai
mult este întrebuinţată ordinea după criteriul vechimii, şi anume: Matei, Marcu, Luca, Ioan
(Origen, Irineu, autorul Fragmentului Muratori etc.). Mai puţin ordinea după criteriul ierarhiei
autorilor, adică : întîi Evangheliile scrise de apostoli, apoi cele scrise de ucenicii apostolici.
Aceasta din urmă ne apare în diverse combinaţii, ca: Matei, Ioan, Luca, Marcu; Ioan, Matei,
Marcu, Luca. O abatere de la cele două criterii întîlnim în Codex Bobbianus, unde originea
Evangheliilor începe cu Marcu.
5. Caracterul Sfintelor Evanghelii. — Sfintele Evanghelii sunt documente istorice. In ele
autorii n-au intenţionat să ne dea toate amănuntele vieţii Mîntuitorului. Ei au pus accentul în
special pe faptele şi învăţătura Lui. Din viaţa Mîntuitorului sunt alese îndeosebi acele momente
care au influenţat mai profund pe ascultători. Să nu ne mire deci faptul că din Evanghelii lipsesc
unele date asupra vieţii şi activităţii Domnului; că o Evanghelie vorbeşte despre un eveniment pe
care celelalte îl trec cu vederea; că de multe ori nu se arată ordinea cronologică a faptelor şi
învăţăturilor. Evangheliile nu sunt, aşadar, nişte biografii complete ale Domnului nostru Iisus
Hristos (comp. In. XX, 30—31 şi XXI, 25).
La început, amintirea vieţii şi activităţii Mîntuitorului, precum şi dumnezeiasca Sa învăţătură
s-au păstrat şi s-au transmis numai prin viu grai, adică pe calea Sfintei Tradiţii. De la o vreme, s-
a simţit însă nevoia ca ele să fie istorisite şi în scris, pentru ca, în controversele cu cei de alte
credinţe religioase, creştinii să poată face dovada că posedă documente autentice, ieşite din mîna
unor aghiografi care au cunoscut personal pe Mîntuitorul, care au asistat la faptele şi minunile
Lui, care I-au ascultat învăţătura, care s-au informat de la martori direcţi asupra scenelor la care
n-au fost de faţă şi care, pentru onestitatea lor desăvîrşită, merită toată încrederea.

Problema sinoptică.
Primele trei evanghelii au mari asemănări de text. Pentru Sfinţii Părinţi acest aspect nu a
reprezentat o problemă. Evangheliile au fost inspirate toate de către Sfântul Duh şi au acelaşi
obiectiv: prezentarea vieţii şi activităţii Mântuitorului Iisus Hristos. O analiză paralelă a
evangheliilor sinoptice a făcut-o pentru prima dată apologetul Taţian Asirianul rezultând o
armonie a evangheliilor, o evanghelie unică numită „Diatessaron” (sec. II d.Hr.).
Apariţia protestantismului a dus şi la o relansare a cercetării biblice născându-se întrebări
iscoditoare în privinţa asemănării frapante dintre primele trei evanghelii.
- secolul XVIII – apariţia problemei sinoptice
- secolul XIX – începutul investigaţiilor aprofundate şi serioase
Evangheliile după Matei, Marcu şi Luca pot fi dispuse în coloane parelele, pentru o
confruntare, datorită concordanţei conţinutului lor; dispunerea pe coloane este numită -
„sinopsă” → cele trei evanghelii fiind cunoscute ca „evanghelii sinoptice”.

I. Asemănările
a). Conţinutul
- în evangheliile sinoptice sunt relatate aceleaşi minuni, parabole, discuţii, evenimente
principale săvârşite de Iisus.

48
 - pericopele comune au dat naştere la: -„tradiţia triplă” – pericope comune celor trei
evanghelişti
-„tradiţia dublă” – pericope regăsite doar la doi sinoptici
-„tradiţia unică” – pericope conţinute de o singură Evanghelie
- evanghelia după Marcu fiind cea mai scurtă, conţinutul ei se regăseşte, în mare parte, în
evanghelia după Matei şi în evanghelia după Luca
- conţinutul propriu evangheliei după Marcu este doar următorul:
„Şi luându-l din mulţime, la o parte, Şi-a pus degetele în urechile lui, şi scuipând, S-a
atins de limba lui. Şi privind la cer, a suspinat şi a zis lui: Effatta! ceea ce înseamnă: Deschide-
te! Şi urechile lui s-au deschis, iar legătura limbii lui îndată s-a dezlegat, şi vorbea bine. Şi le
poruncea să nu spună nimănui. Dar, cu cât le poruncea, cu atât mai mult ei Îl vesteau”. Mc. 7,
33-36
„Şi au venit la Betsaida. Şi au adus la El un orb şi L-au rugat să se atingă de el. Şi
luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat şi, scuipând în ochii lui şi punându-Şi mâinile peste
el, l-a întrebat dacă vede ceva. Şi el, ridicându-şi ochii, a zis: zăresc oamenii; îi văd ca pe nişte
copaci umblând. După aceea a pus iarăşi mâinile pe ochii lui, şi el a văzut bine şi s-a îndreptat,
căci vedea toate, lămurit. Şi l-a trimis la casa sa, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva
din sat”. Mc. 8, 22-26
b). Ordinea
- viaţa şi activitatea Mântuitorului Iisus Hristos sunt redate într-o succesiune similară în
evangheliile sinoptice: - apariţia Sfântului Ioan Botezătorul
- Iisus este botezat de el
- plecarea lui Iisus în deşert pentru a fi ispitit
- începutul activităţii publice a Mântuitorului
- relatările despre Patimile şi Jertfa lui Iisus Hristos
- mărturisirile despre Învierea Sa
- scopul evangheliilor sinoptice este acela de a ne înfăţişa cuvintele şi faptele lui Iisus
Hristos, precum şi impresia acestora, făcută asupra celor din jurul Lui şi nu să ofere o biografie a
Mântuitorului
- evangheliile sinoptice se disting şi prin spuse separate, specifice lui Iisus, prin scurte
discursuri şi fragmente de discursuri. Au o mare înclinaţie pentru parabole.

c). Limba
- existenţa unei binecunoscute concordanţe asupra limbii sau frazeologiei din evangheliile
sinoptice. Uneori, toţi folosesc un citat din Vechiul Testament care diferă de Textul masoretic,
cât şi de Septuaginta.

49
 - concordanţa - redată de folosirea aceleaşi terminologii greceşti în evidenţierea cuvintelor
Mântuitorului Iisus Hristos, dar şi fraze întregi sau grupuri de fraze, care corespund în practică
cuvânt cu cuvânt.

II. Diferenţele
a). Conţinutul
- acelaşi eveniment, din viaţa şi activitatea Mântuitorului, redat diferit de două sau cele trei
evanghelii sinoptice:
ex.- povestirea copilăriei lui Iisus (Mt. şi Lc.-o au, dar relatată diferit; Mc.- nu)
- genealogia lui Iisus – relatată în chip diferit de Mt. 1, 1-17 şi Lc. 3, 23-38
- celei trei ispitiri ale lui Hristos sunt povestite într-o ordine diferită
- povestirile despre înviere nu respectă o tradiţie uniformă
b). Ordinea
- număr diferit de parabole în evangheliile sinoptice
- Mt. şi Lc. au comune multe „spuse” ale lui Iisus care în Mc. nu se întâlnesc
- în evanghelia - după Matei - „spusele”–grupate în cinci cuvântări ale lui Iisus
- după Luca –„spusele”–apar în timpul călătoriei lui Iisus la Ierusalim
- diferenţe în numărul - cererilor din „Tatăl nostru” (Mt. 6, 9-15; Lc. 11, 2-4)
- fericirilor (Mt. 5, 3-11; Lc. 6, 20-22)
- Sfântul evanghelist Luca urmează ordinea din Mc. mult mai aproape decât o face Mt.

Soluţii diferite pentru înțelegerea realității:

I. Tradiţia orală
- concordanţa este rezultatul unei evanghelii orale primitive (teoria tradiţiei orale)
- această teorie exclude orice dependenţă literară comună, faţă de o singură evanghelie
scrisă
- asemănările din textele scrise sunt datorate predicării primare neîntrerupte
- diferenţele sunt redate de diversificarea aceleaşi cateheze, primită în diferite regiuni
- susţinerea catehezei primitive se bazează pe invocarea memoriei orientale
Obiecţii
- critica modernă acceptă existenţa unei tradiţii orale înainte de evangheliile noastre scrise,
dar refuză să creadă că aceasta rezolvă problema asemănărilor şi discrepanţelor întâlnite în
textele scrise

50
 - tradiţia orală poate explica divergenţele dintre evanghelii, dar nu asemănările, căci în mod
contrar ar fi subliniată dependenţa literară
- teoria se dovedeşte inadecvată ca unică soluţie în problema sinoptică

II. Interdependenţa literară

- ipoteza „interdependenţei literare” este cunoscută şi ca:
- „teoria dependenţei reciproce”
- „teoria folosirii” sau „utilizării”
- conform acestei teorii - fiecare evanghelist l-a utilizat pe predecesorul său
- ultimele două evanghelii au apărut ca derivate ale primei evanghelii
- această ipoteză ar explica punctele de concordanţă dintre evangheliile sinoptice
a). Succesiunea Mt.-Mc.-Lc.
- ipoteza succesiunii se bazează pe ordinea tradiţională a evangheliilor
- azi – susţinută în formă modificată de B. Butler, care îl vede pe Mc. dependent de un
stadiu preliminar al lui Mt.
- Papias, episcop al Ierapolei, susţinea că Matei a adunat învăţătura lui Iisus în limba
ebraică, fiind tradusă ulterior de fiecare evanghelist
Obiecţii – afirmaţia episcopului Papias a fost respinsă cu înverşunare, astfel încât se
consideră că nu a existat niciodată o asemenea culegere făcută de Matei.
b). Mc. ca izvor pentru Mt. şi Lc.
- prioritatea literară a lui Mc. pare a fi deja un canon fixat de critici
- evanghelia lui Mc este cu siguranţă independentă de Mt. şi Lc., deoarece povestirile lui
Mc. sunt mai vii decât cele ale lui Mt.
- evanghelia lui Mt. este independentă faţă de evanghelia lui Lc.
- această teorie a succesiunii alternative susţine că atunci când Mt. sau Lc. nu-l urmează pe
Mc, nu concordă în ceea ce priveşte ordinea materialului comun, nici în cel al expresiilor.
- deşi este recunoscută dependenţa lui Lc. de Mc., se discută asupra extensiunii acestei
dependenţe.
- criticii, ajungând la ideea că o singură dependenţă a lui Lc. de Mc., nu ar fi de ajuns, s-a
născut o nouă teorie, numită „proto-Mc”, conform căreia Lc. ar fi avut un manuscris al lui Mc. în
formă primitivă, şi nu cel canonic, de astăzi.
Obiecţii
– prioritatea lui Mc. este acceptată de critici fiind considerată cea mai veche evanghelie
- dependenţa lui Mt. şi Lc. de Mc. n-a rezolvat, satisfăcător, problemele conexe, dar se va
menţine cu serioase rezerve.

51
 III. Diferite ipoteze ale documentelor
-acestea formează un al treilea tip de explicaţii care susţin că
evangheliile sinoptice sunt dependente de un izvor ipotetic, reconstruit, ce nu mai există şi nu se
identifică cu niciuna dintre evangheliile existente
a). Un document unic la baza tradiţiei triple
- prin această teorie cunoscută ca „soluţia evangheliei primitive”, susţinută de G.E.
Lessing, se subliniază că sinopticii şi-au scos materialul dintr-o evanghelie aramaică primitivă,
care s-a pierdut.
- forma dezvoltată a acestei teorii (J Eichhorn), susţine că sinopticii sunt independenţi unul
de altul, deoarece materialul evangheliştilor este extras dintr-un document ce cuprindea viaţa
Mântuitorului Hristos tradus din limba aramaică în greacă şi revizuit de multe ori.
Obiecţii
- această teorie a fost abandonată considerându-se că nu are nici un fundament real
- valoarea pozitivă reprezentată de recunoaşterea că evangheliile noastre canonice reprezintă
o încununare a unui proces literar !!!
b). Un document complementar la baza tradiţiei duble
- teoria aceasta încercă să explice originea materialului comun numai la Mt. şi Lc.
b.1). Teoria celor două izvoare
- susţinută de protestanţi; într-o formă modificată şi de către catolici
- susţinătorii acestei teorii afirmă că, datorită concordanţei dintre Mc., Mt. şi Lc.(deşi între
Mt. şi Lc. există o interdependenţă reciprocă), exista un izvor grec, anterior lui Mc., alcătuit din
cuvinte şi „spuse” ale lui Iisus.
- acest izvor grec a fost menţionat pentru prima dată de F. Schleiermacher, în anul 1832,
fiind indicat cu litera Q
- potrivit acestei teorii, Mt. şi Lc. şi-ar fi scos majoritatea materialului lor din acest izvor şi
din Mc., adaptând textul diferitelor medii cu care au intrat în contact
Obiecţii
- teoria este greşită, astfel încât:- fenomenele care presupun existenţa izvorului apar şi
în secţiunea povestirilor, nu numai în cea a „spuselor”.
- materialul Q (izvorul) nu a fost considerat niciodată o
povestire adevărată, ci ca o culegere greacă de „spuse” ale lui Iisus.
- această teorie clasică nu ţine cont de tradiţia orală!

b.2). Teoria lui Vaganay

- teorie ce ia în considerare tradiţia orală care se putea găsi în limba aramaică şi greacă
- conform lui Vaganay (promotorul teoriei) – tradiţia orală a fost ulterior transpusă în scris
sub formă de mici culegeri

52
 - mai mult, Vaganay, denumeşte o altă culegere veche de „spuse” cu litera S, fiind scrisă în
limba aramaică şi neavând nici o legătură cu izvorul reprezentat de litera Q, susţinut de
Schleiermacher.

Obiecţii
- deşi Vaganay refuză să recunoască vreo legătură dintre S şi Q, cele 40 de pericope
comune celor două izvoare, găsite de cercetători, ne indică într-un mod clar că între izvorul Q şi
izvorul S există un raport de substituire.
c). Documente multiple
- această teorie susţine că la originea evangheliilor sinoptice ar sta o documentaţie mixtă
- nu insistă pe apropierea simplistă a teoriei tradiţiei orale, nici pe teoria interdependenţei
literare.
- Schleiermacher susţinea că această ipoteză ar putea fi validată de viaţa misionară a
Bisericii creştine primare, deoarece documentele ar fi servit ca notiţe predicatorilor
- potrivit acestei teorii, documentele au fost ulterior grupate în cărţi mici, după care
sinopticii le-au adunat într-o singură carte.
- susţinătorii moderni ai acestei teorii sunt: - L. Cerfaux
- X. Leon-Dufor
- la originea materialului evangheliei, a stat materialul în aramaică, urmat de numeroase
tradiţii parţiale, fiind traduse apoi în limba greacă.
Obiecţii
- teoria combină tradiţia orală cu o singură evanghelie scrisă, născută din documente
multiple.
- această teorie, prin susţinerile ei, este insuficientă pentru a explica problema sinoptică,
deoarece concordanţele nu pot fi explicate printr-un singur document.
- spre deosebire de celelalte teorii, aceasta ia în considerare tradiţia orală şi scrisă, ceea ce
constituie un progres.
IV. Sumarul
- concluzionând cu privire la problema sinoptică se poate afirma:
1. - tradiţia orală singură nu este în măsură să explice asemănările care se întâlnesc în textul
scris
2. - Mc. ca izvor pentru Mt. şi Lc., este acceptat de protestanţi şi de catolici, ca ordine a
succesiunii evangheliilor. Există o dependenţă literară a lui Mt. şi Lc. de Mc.; iar evanghelia lui
Mc. e considerată cea mai veche dintre evangheliile noastre în greacă.
3. - Mt. canonic nu este o traducere a unui original aramaic, ci a fost compus în greacă
4. – izvoarele Q (în greacă) şi S (în aramaică) sunt pure presupuneri

53
 5. – orice soluţie pur literară, care nu ia în considerare tradiţia orală, nu descrie tabloul în
manieră adecvată.
6. – se poate afirma că cea mai bună soluţie se găseşte în teoria documentelor multiple,
deoarece ia în considerare tradiţia orală neîntreruptă şi influenţa ei până la cristalizarea definitivă
a evangheliilor noastre actuale.
Pentru cercetătorii ortodocşi, au rămas trei variante în încercarea de a răspunde problemei
sinoptice.
1. Ipoteza tradiţiei.
Această ipoteză consideră că în primii ani de activitate apostolică, învăţătura orală pe care au
propovăduit-o ucenicii oamenilor (ceea ce se numea Kerigmă apostolică), a dobândit o formă
fixă în intenţia de a respecta exact faptele şi cuvintele Mântuitorului. Aceste istorisiri repetate
insistent în comunităţile creştine, aflate în expansiune, au creat aşadar un model, un tip, uşor de
transpus apoi în scris şi recunoscut chiar şi astăzi după două milenii. O asemenea forţă de
înmagazinare era caracteristică iudeilor înclinaţi total spre învăţământul oral, dar şi orientalilor
unde opere de seamă au circulat mult timp pe cale orală. Limba aramaică era simplă şi nu
permitea variante interpretative.
Răspuns. Această ipoteză nu poate fi valabilă deoarece Sf. Ev. Luca afirmă că a depus o
muncă de cercetare pentru a afla amănunte, ceea ce nu se poate referi la o tradiţie orală. În plus,
Evanghelia a patra relatează evenimente ce vin în completarea celor trei, iar limba aramaică nu
este lipsită de un vocabular bogat cu nuanţe de exprimare. Ar însemna că cei ce au istorisit viaţa
şi activitatea Mântuitorului nu au putut să relateze amănunte semnificative şi nici bogăţia de idei
a parabolelor, datorită unei bariere autoimpuse, care îi reducea la o anumită formă stereotip.
2. Ipoteza izvoarelor.
Această ipoteză susţine ideea că ar fi existat anumite texte originale în care erau redactate
separat învăţăturile de faptele Mântuitorului. Aceste surse au fost preluate de cei pe care-i
numim evanghelişti şi adaptate după priceperea fiecăruia, rezultând ceea ce numim astăzi
evanghelii sinoptice.
Răspuns. Biserica primară nu aminteşte de existenţa unei alte surse biografice în privinţa
Mântuitorului în afara Evangheliilor pe care le cunoaştem astăzi. Această ipoteză este o idee
protestantă care încearcă să împingă spre sfârşitul secolului apostolic data alcătuirii evangheliilor
sinoptice, ceea ce ar pune sub semnul întrebării autoritatea textelor canonice datorită apariţiei
târzii şi a caracterului prelucrat. Noţiunea de inspiraţie divină şi supravegherea Sf. Duh în
alcătuirea textului, nu ar mai avea nicio importanţă.
3. Ipoteza folosirii reciproce.
Această ipoteză întruneşte majoritatea opiniilor. Ea consideră că evangheliştii s-au
folosit reciproc unul de textul celuilalt în ordinea cronologică a apariţiei fiecărei lucrări.
Problema rămâne în privinţa precizării dependenţei. Unii consideră că Matei ar fi o dezvoltare a
Evangheliei după Marcu, alţii că Marcu ar fi o prescurtare a lui Matei. Evanghelistul Luca
precizează el însuşi, în prologul său, că a cercetat totul cu de-amănuntul, atunci când a trecut la
redactarea lucrării sale. Tradiţia creştină a dat sfintelor evanghelii o anumită ordine în canon,
care ar putea fi chiar o mărturisire a perioadei apariţiei lor: Matei, Marcu, Luca.
Concluzie
- deşi după două secole de cercetări nu s-a ajuns la un răspuns final cu privire la rezolvarea
problemei sinoptice, toate teoriile şi încercările de răspunsuri sunt binevenite, astfel încât, toate

54
acestea ne duc cât mai aproape de adevăr, de soluţia finală cu privire la originea sinopticelor,
scrieri vechi de atâtea secole.

Sfînta Evanghelie după Matei

1. Cuprinsul Sfintei Evanghelii. — Prima din cele patru Evanghelii canonice are titlul «Sf.
Evanghelie după Matei». Ea este o expunere sistematică a vieţii şi activităţii Domnului nostru
Iisus Hristos, a morţii şi Învierii Lui. Evanghelia cuprinde 28 capitole, Conţinutul ei se poate
grupa în trei părţi.
Partea 1-a (I, 1 — IV, 11): Cartea neamului lui Iisus Hristos (genealogia); naşterea Lui şi
cîteva momente din frageda copilărie; începutul activităţii Sf. Ioan Botezătorul; botezul
Mîntuitorului la Iordan şi întreita Lui ispitire.
Partea a II-a (IV, 12 — XVIII, 35): descrierea activităţii Mîntuitorului în Galileea, învăţătura
şi minunile Lui; alegerea şi pregătirea a- postolilor; conflictele Mîntuitorului cu conducătorii
spirituali ai poporului iudeu, în special cu fariseii.
Partea a III-a (XIX, 1 — XXVIII, 20): descrierea activităţii Mîntuitorului în drum spre
Ierusalim; primirea ce I s-a făcut în capitala ţării; activitatea desfăşurată în Ierusalim, în cele
cîteva zile înainte de Paşti; conflictul crescînd cu fariseii, saducheii şi preoţii iudei, hatărîrea
Sinedriului de a-L condamna la moarte; Cina cea de taină; Patimile şi moartea, învierea şi
arătările după înviere, mandatul dat apostolilor de a-I continua activitatea şi a propovădui
Evanghelia la toate neamurile pămîntului, botezîndu-le.
Principalele caracteristici ale Evangheliei după Matei sunt două:
1. Grupează în pericope compacte cuvîntările şi minunile Mîntuitorului, sacrificînd ordinea
cronologică: Predica de pe Munte (V—VII); o serie de minuni (VIII—IX) ; predica de lîngă lacul
Ghenizaretului (XIII); o nouă serie de minuni (XIV—XV) etc.
2. Evenimentele mai importante din viaţa Mîntuitorului sunt puse în legătură cu profeţiile
mesianice ale Vechiului Testament, întrucît venirea şi activitatea Lui în lume sunt o împlinire
precisă a acestor proorocii. Evanghelia ni s-a păstrat în peste 40 codici unciali (majusculi) şi în
aproximativ 500 codici minusculi.
2. Autorul primei Evanghelii. După cum ne arată titlul, autorul primei Evanghelii a fost
Matei. Cine este acest Matei? Desigur numai Matei Apostolul; acela care este amintit în lista
apostolilor, ocupînd locul al 7-lea înainte de Toma (Marcu III, 18 ; Luca VI, 15), iar în Evan-
ghelia primă, locul al 8-lea (Matei X, 3); acela despre care ştim că înainte de a fi fost chemat la
apostolat purta numele de Levi şi că era funcţionar public, îndeplinind slujba de vameş în
Capernaum; acela care cu bucurie a primit chemarea la apostolat şi a dat o masă în cinstea
Mîntuitorului, cu care prilej Iisus a fost acuzat de farisei şi de cărturarii care-L urau că stă la
masă cu vameşii şi cu păcătoşii, şi de ucenicii lui Ioan Botezătorul că desconsideră rînduiala
postului (Mt. IX, 9—17); acela care a urmat de atunci Domnului cu credinţă, împărtăşind soarta
celorlalţi apostoli. În afară de listele apostolilor, nu mai este amintit nicăieri în Noul Testament.
Sfîntul Matei se caracterizează prin modestie. Ca şi ceilalţi apostoli, a primit mandatul de a
propovădui Evanghelia, s-a umplut de Duhul Sfînt la praznicul Cincizecimii şi a evanghelizat în
Palestina, participînd la organizarea comunităţilor creştine din metropola iudaică, pînă la
începutul persecuţiei lui Irod Agrippa (44), când, împreună cu ceilalţi apostoli, a trebuit să
părăsească pentru o vreme Palestina.
Tradiţia asupra activităţii lui ulterioare ne spune că, părăsind Palestina, a propovăduit în
Etiopia şi India (Arabia Răsăriteană). Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte între martiri, în ziua de 16
noiembrie. Tradiţia ne spune că Apostolul Matei a scris o Evanghelie în limba ebraică, pentru
comunităţile creştine din Palestina, în timpul cînd se purta cu gîndul să părăsească această ţară,
pentru a-şi continua activitatea evanghelică în alte părţi. Papias din Ierapolis, bărbat bine iniţiat
în Sfînta Scriptură, într-o scriere a sa mărturisește că Matei a scris τὰ λὀγια, cuvântările
Domnului. Eusebiu de Cezareea, care a consemnat mărturia lui Papias în Istoria sa, ne spune că

55
«Papias a luat-o din gura prezbiterului Ioan şi o ştia şi din prima Epistolă a lui Ioan, ca şi din
mărturia lui Petru» (Istoria Bisericească III, 39, 16).
Prin τὰ λὀγια, Papias înţelege, de bună seamă, textul actual al Evangheliei după Matei; el îi
dă această denumire (τὰ λὀγια = cuvîntările), din pricină că această primă Evanghelie stăruie mai
ales asupra cuvîn- tărilor rostite de Mîntuitorul. Dar ce s-a făcut cu originalul ebraic despre care
vorbeşte Papias ? După cum ne informează istoricii Eusebiu şi Ieronim, Panten ar fi găsit, pe la
anul 200, originalul ebraic al Evangheliei de la Matei în Arabia Răsăriteană, unde ar fi fost dus
de Apostolul Vartolomeu. Ieronim adaugă că Panten ar fi adus această Evanghelie cu sine în
Alexandria. Unii critici socotesc că nu-i vorba tocmai de autograful Evangheliei lui Matei, ci de
o transcriere a acestuia. In orice caz, mărturia se potriveşte cu ceea ce ştim despre Apostolul Ma-
tei, că după plecarea lui din Palestina a desfăşurat o activitate evanghelică în India. Multă vreme
au existat comunităţi creştine în partea locului, care îşi deduceau originea din activitatea
Apostolului Matei, în secolul IV, istoricul Eusebiu ne dă o mărturie şi mai precisă în acest sens
(Istoria Bisericească III, 24). Din această mărturie deducem nu numai că Matei a propovăduit
Evanghelia în mijlocul evreilor, ci că a şi scris-o în limba ebraică, lăsîndu-o la plecarea sa din
Palestina.
3. Limba Evangheliei. — întreaga antichitate creştină este de acord că Evanghelia după
Matei a fost scrisă în limba ebraică. Această părere a rămas neschimbată şi unanimă pînă în
secolul XVI. Pe lîngă amintitele mărturii ale lui Papias şi Eusebiu, ea este confirmată şi de către
Irineu (în Adversus Haereses 3, 1): de către Chiril din Ierusalim (în Catehese 14, 15) şi de către
alţi Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti.
Cu Sfinţii Părinţi din Răsărit sunt de acord şi cei din Apus. E suficient să amintim mărturia
lui Ieronim, în De viris illustribus (III, 3). Aşadar, după Sfinta Tradiţie, urmează fără nici o
îndoială că Sfîntul Matei a scris Evanghelia sa în limba ebraică. Se pune însă întrebarea: ce avem
să înţelegem prin această limbă ebraică? Cîţiva teologi din Apus cred că e vorba de limba
ebraică veche. Argumentele pe care le aduc sunt:
a) Matei, voind să se servească de limba sfîntă a iudeilor, pentru a pune alături de cărţile
Vechiului Testament şi Evanghelia Domnului, n-a putut scrie decît în limba ebraică biblică;
b) Acest lucru rezultă şi din cele scrise de Ieronim papei Damasus I (Epistola 20);
c) Citatele din Vechiul Testament, pe care ni le dă Sfîntul Matei în Evanghelia sa, sunt
făcute după textul original ebraic;
d) Traducerea greacă a Evangheliei se vede a fi o traducere după textul ebraic.
Împotriva acestor păreri, se ridică aproape unanimitatea teologilor contemporani, care susţin
că originalul Evangheliei Sfîntului Matei a fost scris în limba aramaică, pentru următoarele
motive:
a) Unele forme ebraice (păstrate în traducerea greacă) ale Evangheliei prime se reduc la un
original aramaic;
b) Limba ebraică, în momentul în care Sfîntul Matei a scris Evanghelia, era o limbă moartă
de cinci secole. Nu o cunoşteau decît rabinii, care o învăţau în şcoală. E problematic dacă Sfîntul
Matei, un fost vameş, ar fi putut-o cunoaşte;
c) Ce rost ar fi avut ca Apostolul să scrie Evanghelia într-o limbă pe care cititorii săi iudeo-
creştini n-o puteau descifra? Nu cumva Sfîntul Matei credea că rabinii o vor tălmăci pe înţelesul
mulţimii?
d) Prin ebrais dialectos, în cărţile Noului Testament se înţelege totdeauna dialectul aramaic
vorbit de Mîntuitorul şi de apostoli (Fapte XXI, 40 ; XXII, 2 ; XXVI, 14 ; In. V, 2 XIX, 13, 17,
20; Apoc. IX, 11, XVI, 16).
e) Fer. Ieronim (în scrierea sa Adversus Pelagium III, 2) afirmă clar că Evanghelia Sfîntului
Matei a fost compusă în dialectul siro-chaldaic (adică aramaic) şi că secta nazareilor a folosit-o
pînă în secolul IV.
În concluzie, originalul Evangheliei Sfîntului Matei a fost scris în limba aramaică. Acest
original s-a folosit mai întîi în Palestina. După ce însă, prin răspîndirea rapidă a creştinismului în
lumea păgînă (greco- romană), cărţile sfinte erau foarte căutate, Evanghelia a fost tradusă în
limba greacă. Proporţional, originalul aramaic este mai puţin folosit decît traducerea în limba

56
greacă. Persecuţiile din lumea iudaică au făcut ca originalul aramaic să dispară de timpuriu,
rămînînd numai traducerea greacă.
Traducerea a fost făcută cu siguranţă înainte de anul 70 d. Hr. (dărîmarea Ierusalimului).
Traducătorul, după o tradiţie de mai tîrziu, ar fi fost Sfîntul Iacob cel Tînăr, sau chiar Sfîntul
Apostol Ioan. Cei mai mulţi comentatori presupun însă că traducătorul a fost însuşi Sfîntul
Apostol Matei. Aceasta este o presupune destul de întemeiată, întrucît Sfîntul Matei, ca fost
vameş, cu siguranţă cunoştea limba greacă.
4. Destinatarii şi scopul Evangheliei.
1. În amintitele mărturii ale Sfinţilor Părinţi privitoare la autorul şi limba Evangheliei prime,
se vorbeşte şi despre destinatarii ei. Aceştia au fost iudeo-creştinii palestinieni. Acest adevăr
rezultă şi din cuprinsul Evangheliei, căci autorul presupune la cititorii săi cunoaşterea perfectă a
Palestinei, a obiceiurilor iudaice şi mai cu seamă a Legii şi Profeţilor.
2. Scopul urmărit de autor este de a lăsa în scris fiilor săi sufleteşti Evanghelia propovăduită
de Sfinţii Apostoli, după ce aceştia, forţaţi de împrejurări, au fost obligaţi să părăsească Palestina.
Prin Sfînta Evanghelie urma să se păstreze trează conştiinţa creştină şi nefalsificate adevărurile
mîntuitoare.
După părerea multor Sfinţi Părinţi şi scriitori bisericeşti, Evanghelia a urmărit şi un scop
misionar: acela de a dovedi cu citate biblice iudeo-creştinilor palestinieni că Domnul nostru Iisus
Hristos este adevăratul Mesia proorocit în Vechiul Testament. Acest al doilea scop este evident,
altfel n-ar avea nici o explicare constatarea pe care autorul o face încontinuu, că atît diferitele
momente din viaţa Domnului, cît şi diferitele minuni nu sunt altceva decît o împlinire a
proorociilor din Vechiul Testament. Într-o Evanghelie adresată iudeo-creştinilor de atunci, acest
lucru era strict necesar. Propaganda întreţinută de iudaism împotriva credinţei în mesianitatea lui
Hristos uşor putea recîştiga pe cei rupţi de comunitatea iudaică.
Mai spun cîţiva teologi contemporani că Evanghelia primă urmăreşte şi un al treilea scop:
apologetic-polemic. Acesta rezultă din faptul că autorul combate falsele nădejdi ale iudeilor
neconvertiţi că adevăratul Mesia încă n-a venit, ci va veni în viitor. Această părere îşi găseşte
temei în Predica de pe Munte, în pilda lucrătorilor viei, în parabola despre nunta fiului de
împărat, etc.
5. Timpul şi locul scrierii Evangheliei.
1. Din tradiţia asupra timpului scrierii Evangheliei după Matei, ştim că «Matei şi-a scris
Evanghelia sa, cînd se purta cu gîndul să părăsească Palestina şi să plece la alţii să predice»
(cf. Eusebiu şi Ieronim). Cînd a fost acest timp, precis nu ştim. Eusebiu din Cezareea ne dă un
indiciu, şi anume: după părerea lui Apollonius, Apostolul ar fi părăsit Palestina în jurul anului 45.
O informaţie care se apropie de aceasta este a lui Nichifor Callist, care fixează plecarea lui Matei
din Palestina în anul al 16-lea după înălţarea Domnului. Aceste date nu concordă însă cu spusele
lui Irineu cf. Adversus Haereses III, 1.
După mărturiile istorice ale Sfintei Tradiţii, putem deci stabili că Sfîntul Matei este primul
dintre apostoli care a scris o Evanghelie între anul 42 — cînd cei 12 Apostoli încep să părăsească
Palestina din cauza persecuţiei lui Irod Agrippa I — şi anii 44—45, cînd Sfîntul Apostol Pavel,
venind din Antiohia la Ierusalim, n-a mai găsit aici niciun apostol. Majoritatea cercetătorilor
stabilesc ca timp mai precis al scrierii Evangheliei aramaice anul 43 sau prima jumătate a anului
44.
2. Ca loc al scrierii este socotit Ierusalimul sau Palestina. Probabil Evanghelia a fost
încredinţată comunităţii de acolo, care şi în timpul persecuţiei lui Irod Agrippa I îşi păstrează
organizaţia ei iniţială.
6. Autenticitatea Evangheliei. — Pentru autenticitatea primei Evanghelii pledează
următoarele dovezi externe :
a) Părinţii Apostolici: Varnava, Clement Romanul, Ignatie şi Policarp de multe ori citează
texte din Evanghelia Sfîntului Matei cu formula: «Scriptura zice». Citate mai multe şi mai
precise din Evanghelia primă avem la apologeţii secolului II: Athenagora, Teofil din Antiohia şi
in special Justin Martirul. Acesta din urmă, numai din Predica de pe Munte citează de vreo 20 de
ori ;

57
 1. Scriitorii bisericeşti atribuie de timpuriu lui Matei texte din Evanghelia primă. Astfel
Irineu (în Adversus Haereses 3, 9, 1, 2, 3) atribuie primului evanghelist cuvintele din Matei I, 23;
II, 15; III, 37. Clement Alexandrinul (în Stromcites 1) atribuie lui Matei textul din Matei I, 1;
Tertullian (în De carne Christi 22) citează din Matei I, 16; XIX, 19, Origen (în Comentarium in
Matheum) citează din Matei VI, 11 etc.;
2. Sunt multe locurile din scrierile Sfinţilor Părinţi, în care aceştia se referă la adevăruri şi
evenimente descrise exclusiv de Evanghelia Sfîntului Matei (apariţia stelei la Naşterea Domnului
nostru Iisus Hristos, venirea magilor, uciderea pruncilor etc.);
3. Ereticii din primele secole se referă la prima Evanghelie ca la o scriere sfîntă, pentru a-şi
susţine erorile lor (astfel: Simon Magul, Cerint, Vasilide, Valentin, Cels etc.);
4. Evangheliile apocrife, între care în primul rînd Evanghelia Evreilor, de asemenea se
întemeiază pe Evanghelia Sfîntului Matei.
Pentru autenticitatea Evangheliei prime sunt hotărîtoare următoarele dovezi interne:
a) Autorul primei Evanghelii canonice a trebuit să fie iudeu de origine, fiindcă cunoştea
perfect Palestina şi mentalitatea poporului iudeu, precum şi cărţile sfinte ale Vechiului Testament
din care citează adeseori;
b) Autorul trebuie să fie unul dintre apostolii direcţi ai Mîntuitorului, fiindcă ne dă o mulţime
de date precise şi amănunţite din viaţa şi activitatea Lui, pe care nu le-a putut cunoaşte decît un
martor ocular ;
c) Autorul trebuie să fie însuşi vameşul Levi, după felul cum ne sunt descrise în prima
Evanghelie amănuntele în legătură cu chemarea acestuia la apostolat. Eusebiu de Cezareea
constată că în toate pericopele privitoare la persoana Apostolului Matei, autorul primei Evanghe-
lii ni se înfăţişează cu cea mai mare modestie; astfel: numai în Evanghelia primă Apostolul Matei
e numit «vameşul», ceea ce ştirbeşte întrucîtva din prestigiul său, vameşii fiind asimilaţi de iudei
cu păcătoşii notorii; în lista apostolilor din prima Evanghelie, Sfîntul Matei ocupă locul al 8-lea,
după Sfîntul Toma, în timp ce în toate celelalte Evanghelii el se află la locul al 7-lea; în
Evangheliile după Marcu şi Luca, ni se spune că Sf. Matei, după chemarea sa la apostolat, de
bucurie, a dat o masă în cinstea Mîntuitorului, pe cînd în Evanghelia primă despre acest lucru se
aminteşte numai în treacăt şi nu este numit stăpînul casei; în răspunsul pe care Mîntuitorul îl dă
la întrebarea pusă de farisei, dacă se cuvine a da dajdie Cezarului, numai în Evanghelia primă se
spune :«Arătaţi-Mi banul dajdiei» (Mt. XXII, 19), de unde se vede că autorul posedă cunoştinţe
financiare, ca unul care o bună parte din viaţă a îndeplinit slujba de vameş, în sfîrşit Evanghelia
primă corespunde întru toate conţinutului şi scopului urmărit de scrierea Sfîntului Matei, care s-a
adresat în primul rînd conaţionalilor săi.
Pe temeiul dovezilor externe şi al criteriilor interne, putem spune aşadar că Evanghelia ieşită
din mîna autorului sfînt este identică cu Evanghelia pe care o avem azi. Evanghelia lui Matei este
deci autentică.

Exegeza textului Sfintelor Evanghelii într-o abordare sinoptică

Prolog
Marcu 1,1. Începutul Evangheliei lui
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Obiceiul antic al istoricilor greci impunea ca orice
lucrare să înceapă cu un prolog. Sfinţii Evanghelişti
procedează în aceeaşi manieră, pentru a introduce pe
cititor în atmosfera vieţii Domnului nostru Iisus Hristos.
Termenul “Evanghelie” (Εύαγγέλιον), înseamnă (în
sens creştin), “Vestea Bună” a mântuirii neamului
omenesc, pe care Mântuitorul Iisus Hristos a adus-o
lumii, sau, din perspectiva evenimentelor scripturistice,
dar mai ales istorice: „venirea lui Dumnezeu între

58

Luca 1,1. Deoarece mulţi s-au
încercat să alcătuiască o istorisire
despre faptele deplin adeverite între
noi,
2. Aşa cum ni le-au lăsat cei ce le-au
văzut de la început şi au fost slujitori
ai Cuvântului,
3.Am găsit şi eu o cale, preaputernice
Teofile, după ce am urmărit toate cu
de-amănuntul de la început, să ţi le
scriu pe rând.
4.Ca să te încredinţezi despre
temeinicia învăţăturii pe care ai
primit-o.
oameni”.
Aşadar, Evanghelia este strâns legată de persoana
Mântuitorului, încât nu se poate concepe o parte fără
cealaltă. Prin Evanghelie am aflat toate tainele
dumnezeieşti care s-au petrecut pentru a realiza
mântuirea omului (întruparea, activitatea, propovăduirea,
răstignirea şi Învierea Mântuitorului), dar şi consecinţele
acestor acte „eliberarea de pedeapsă, dezlegarea de
păcate, dreptate, sfinţenie, răscumpărare, înfiere,
moştenirea cerurilor, înrudirea cu Fiul lui Dumnezeu”,
realităţi descoperite prin aceeaşi Evanghelie vestită lumii
de Mântuitorul Iisus Hristos.
În prologul său concis, evanghelistul Marcu
sugerează această legătură intrinsecă dintre Evanghelie
şi persoana Mântuitorului Iisus Hristos, Care este Fiul lui
Dumnezeu născut mai înainte de veci, devenit persoană
istorică prin întrupare din fecioara Maria.
Numele Iisus este forma greacă a numelui ebraic
“Ieşua”, prescurtare din “Iehoşua”, care se traduce prin
“Dumnezeu mântuie” sau „Mântuitor”.
“Hristos” este traducerea greacă a termenului ebraic
“Maşiah”, care înseamnă “Unsul” (Mesia). Calitatea
de uns reprezintă vocaţia unică cu care a fost învestit de
Dumnezeu într-o întreită demnitate: aceea de a fi
Învăţător - Prooroc, Împărat - Păstor şi Arhiereu – Mare
Preot.
Evanghelistul Luca, „ucenicul lui Pavel”, îşi începe
Evanghelia printr-o justificare, arătând motivul pentru
care alcătuieşte o asemenea lucrare. Mulţi martori oculari
ai activităţii Mântuitorului au povestit ceea ce au văzut.
Dintre aceştia, unii au devenit slujitori ai Lui, ducând la
alte popoare vestea despre Persoana, lucrarea şi
consecinţele activităţii desfăşurate de Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu.
Datorită importanţei acestei lucrări, care şi-a
manifestat efectele, consecinţele şi actualitatea în toată
lumea, mulţi s-au străduit să alcătuiască o istorisire a
acelor fapte. Chiar dacă unele par neverosimile, datorită
supranaturalului pe care îl implică, ele merită credibilitate
datorită acestor martori oculari care le mărturisesc cu
convingere.
Alăturându-se acelora, evanghelistul Luca
intenţionează acelaşi lucru: propovăduirea Evangheliei în
59

Ioan 1,1. La început era Cuvântul şi
Cuvântul era la Dumnezeu şi
Dumnezeu era Cuvântul.
2. Acesta era întru început la
Dumnezeu.
3. Toate prin El s-au făcut; şi fără El
nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
4. Întru El era viaţă şi viaţa era
lumina oamenilor.
5. Şi lumina luminează în întuneric
şi întunericul nu a cuprins-o.
baza mărturisirii lor (deoarece el nu l-a cunoscut personal
pe Mântuitorul), oferindu-le credincioşilor „tradiţia
originară a Bisericii, transmisă de apostoli”, în intenţia
de a învăţa la rândul lui pe cei care doresc să se convingă
de Adevărul propovăduirii creştine.
Originalitatea învăţăturii creştine se confruntă astfel
cu idealurile vieţii păgâne: bogăţia, filozofia, plăcerea,
puterea, în încercarea de a-i opune exigenţele trasate de
Mântuitorul lumii.
Sf. Luca se adresează unui personaj cunoscut căruia îi
scrie Evanghelia, iar acesta este un aristocrat pe nume
Teofil, un grec nebotezat încă, deoarece formula de
adresare “preaputernice” (κράτιστε), este oficială şi
distantă, iar creştinii se numeau între ei fraţi ( Fapte 1,
15;9,30, I Petru 2, 17;5,9).
Aşadar, intenţia Evangheliei după Luca este
catehetică, atât pentru Teofil, cât şi pentru toţi cei care
vor să cunoască faptele mântuitoare săvârşite de Iisus
Hristos, în dorinţa de a arăta dumnezeirea lui Iisus şi
universalitatea creştinismului.
Evanghelistul Luca menţionează pentru prima dată în
istoria creştinismului (cronologic, anul 62-63 d.Hr.),
denumirea de “Logosul”-articulat (λόγοσ = Cuvânt),
aplicat ca nume persoanei Mântuitorului, în intenţia de a-
L identifica în starea atemporalităţii Sale, care premerge
intervalului întrupării.
Acelaşi nume este folosit şi de Evanghelistul Ioan
într-un alt spaţiu geografic, aproximativ 35 de ani mai
târziu, când îşi scrie Evanghelia.
Termenul „Logos” provine din filosofia iudeo
elenistă exprimând impersonala şi temporala putere
creatoare a divinităţii, raţiunea existenţială a oricărui
lucru. Întrebuinţarea lui în terminologia creştină
dovedeşte o intenţie de adresare a propovăduitorilor
creştini la un nivel filosofic cât mai înalt, capabil să facă
faţă preocupărilor intelectuale ale celor mai rafinaţi
păgâni. Teofil se numără printre ei.
Asimilarea termenului în creştinism nu a implicat şi
conţinutul filosofic păgân. Pentru creştini, Logosul a
însemnat întotdeauna atât „raţiunea divină care subzistă
în creaturi ca suport al existenţei lor”, cât şi „Cuvântul
ipostatic, a doua persoană a Sfintei Treimi”.
Intenţia comună cu Evanghelistul Ioan (1, 1), este de
60
a-L exprima pe Fiul dumnezeiesc atemporal printr-un
nume care vorbeşte de la sine despre Persoana căreia i se
aplică.
Pentru creştini, Logos-ul este a doua persoană a
Sfintei Treimi, Mântuitorul Iisus Hristos, iar
Evanghelistul Ioan doreşte să precizeze (în intenţiile
didactice ale Evangheliei sale), provenienţa şi raportul
Acestuia cu Dumnezeu Tatăl. ”Ioan a văzut că ceilalţi
trei evanghelişti au stăruit în chip deosebit asupra
omenirii Mântuitorului, asupra firii Lui omeneşti: era
deci primejdie să se treacă sub tăcere dogma
Dumnezeirii lui Hristos, a firii Sale dumnezeieşti. Pentru
aceasta Hristos l-a mişcat şi aşa a ajuns să-şi scrie
Evanghelia, stăruind mai cu seamă asupra firii
dumnezeieşti a lui Hristos”.
Logosul se numeşte Iisus Hristos, datorită şi din
momentul Întrupării din Fecioara Maria, dar până la
acest eveniment istoric, El exista la Dumnezeu Tatăl şi
poate fi numit Logosul = „Cuvântul”, deoarece în lumea
păgână caracteristicile Lui divine au fost anticipate de
filosofia umană şi i s-a dat deja un nume, care îl exprimă
destul de potrivit. Despre acel Logos intuit de filosofi,
prea puţin cunoscut însă în păgânism, a venit să
vorbească lumii întregi învăţătura creştină revelată,
deoarece Logosul lui Dumnezeu „înglobează şi domină
tot ce puteau imagina filosofii epocii cu privire la
reflectarea lui Dumnezeu în univers”.
Logosul a existat dintru început la Tatăl, născut mai
înainte de veci, adică mai înainte de pornirea timpului
care depinde de startul actului creator ce a produs lumea.
Fiul era într-o comuniune dinamică cu Tatăl, având
aceeaşi fiinţă dar propria persoană, ceea ce îl
îndreptăţeşte să fie numit şi considerat Dumnezeu ca şi
Tatăl.
În virtutea relaţiilor dinamice intra-trinitare, Fiul a
participat nemijlocit la întregul act creator ce a făurit
universul. Viaţa, nu doar ca existenţă biologică, ci ca
existenţă reală în Dumnezeu, dincolo de trupul pieritor,
era în El ca sursă şi potenţial, şi pe aceasta a dăruit-o
oamenilor ca posibilitate de a transcende viaţa biologică.
Această viaţă este adevărata lumină de care au nevoie
oamenii, pentru a birui întunericul răului ce cuprinde
orice om ieşit din comuniunea cu Dumnezeu. Lumina nu
a fost cuprinsă de întuneric pentru că Dumnezeu rămâne

61

Vestirea naşterii Sf. Ioan
Botezătorul
Luca 1,5. Era în zilele lui Irod,
regele Iudeii, un preot cu numele
Zaharia din ceata preoţească a lui
Abia, iar femeia lui era din fiicele lui
Aaron şi se numea Elisabeta.
6. Şi erau amândoi drepţi înaintea lui
Dumnezeu, umblând fără prihană în
toate poruncile şi rânduielile
Domnului.
7. Dar nu aveau nici un copil,
deoarece Elisabeta era stearpă şi
amândoi erau înaintaţi în zilele lor.
8. Şi pe când Zaharia slujea înaintea
lui Dumnezeu, în rândul săptămânii
sale,
9. A ieşit la sorţi, după obiceiul
preoţiei, să tămâieze intrând în
templul Domnului.
10. Iar toată mulţimea poporului, în
ceasul tămâierii, era afară şi se ruga.
11. Şi i s-a arătat îngerul Domnului,
stând de-a dreapta altarului tămâierii.
12. Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat
şi frică a căzut peste el.
13. Iar îngerul a zis către el: Nu te
teme, Zaharia, pentru că rugăciunea
ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia
ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi
Ioan.
14. Şi bucurie şi veselie vei avea şi;
de naşterea lui, mulţi se vor bucura.
15. Căci va fi mare înaintea
Domnului; nu va bea vin, nici altă
băutură ameţitoare şi încă din
pântecele mamei sale se va umple de
Duhul Sfânt.
16. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va
veşnic biruitor al răului.
În primele sale 19 versete, Ioan a alcătuit un prolog
care rezumă, de fapt, temele esenţiale pe care le-a
dezvoltat în interiorul lucrării sale.
Evanghelistul Luca, plin de tact pedagogic, prezintă
mai întâi împrejurările în care s-a născut cel ce avea să fie
Înaintemergătorul Domnului – Sf. Ioan Botezătorul. El
dovedeşte astfel seriozitatea preocupărilor sale, aplicând
o metodă sistematică, abordând evenimentele
mântuitoare de la începutul lor.
Zaharia era preot slujitor la templul iudaic din
Ierusalim, iar Elisabeta, soţia lui, provenea din neamul
preoţesc a lui Aaron. Erau fără de prihană înaintea lui
Dumnezeu dar nu aveau copii, ceea ce se considera în
poporul iudeu un aspect negativ, o lipsă a binecuvântării
divine (Lev 20, 20-21; 2 Regi 6, 23,, Osea 9, 11) şi o
neâmplinire a scopului existenţial pământesc. Totuşi,
speranţele nu li s-au năruit în ciuda bătrâneţii, iar Zaharia
continua să ceară statornic, aşa cum obişnuia de mulţi
ani, (pe lângă îndatoririle sale sacramentale publice), un
copil de la Dumnezeu.
Îngerul Gavriil este trimis să-i vestească lui Zaharia,
nu numai împlinirea rugăciunilor îndelungate şi a
speranţelor familiei, ci şi faptul că acest copil care se va
naşte va fi unul deosebit, împlinitorul unei misiuni
dumnezeieşti, aceea de a pregăti lui Dumnezeu un popor
receptiv la învăţăturile importante ce vor veni. Numele
copilului este rânduit tot de către Dumnezeu, acesta
exprimând o stare de fapt, şi anume, declanşarea
planului de mântuire a omului, ca urmare a naşterii celui
ce avea să fie Înaintemergătorul Domnului, ceea ce atrage
evident după sine venirea lui Mesia Iisus, ca să
mântuiască pe Israel şi lumea. Existenţa şi activitatea
unui Înaintemergător al lui Mesia fusese deja proorocită
de către Maleahi (3, 1), care, „potrivit celor scrise în
capitolele 4 şi 5, va fi profetul Ilie”.
Numele “Ioan” este prescurtare de la “Iohohanan”,
care înseamnă “Dumnezeu s-a milostivit”. Acest copil a
fost dăruit de Dumnezeu cu “duhul şi puterea lui Ilie”
adică cu forţa puterilor dumnezeieşti care l-au însoţit şi
pe Ilie, pentru a putea finaliza misiunea încredinţată.
Preotul Zaharia gândeşte trupeşte în acel
62
întoarce la Domnul Dumnezeul lor.
17. Şi va merge înaintea Lui cu duhul
şi cu puterea lui Ilie, ca să întoarcă
inimile părinţilor spre copii şi pe cei
neascultători la înţelepciunea
drepţilor, ca să gătească Domnului un
popor pregătit.
18. Şi a zis Zaharia către înger:
După ce voi cunoaşte aceasta? Căci
eu sunt bătrân şi femeia mea înaintată
în zilele ei.
19. Şi îngerul, răspunzând, i-a zis:
Eu sunt Gavriil, cel ce stă înaintea lui
Dumnezeu. Şi am fost trimis să
grăiesc către tine şi să-ţi binevestesc
acestea.
20. Şi iată vei fi mut şi nu vei putea
să vorbeşti până în ziua când vor fi
acestea, pentru că n-ai crezut în
cuvintele mele, care se vor împlini la
timpul lor.
21. Şi poporul aştepta pe Zaharia şi
se mira că întârzie în templu.
22. Şi ieşind, nu putea să vorbească.
Şi ei au înţeles că a văzut vedenie în
templu; şi el le făcea semne şi a
rămas mut.
23. Şi când s-au împlinit zilele slujirii
lui la templu, s-a dus la casa sa.
24. Iar după aceste zile, Elisabeta,
femeia lui, a zămislit şi cinci luni s-a
tăinuit pe sine, zicând:
25. Că aşa mi-a făcut mie Domnul în
zilele în care a socotit să ridice dintre
oameni ocara mea.
Buna Vestire
26. Iar în a şasea lună a fost
trimis îngerul Gavriil de la
Dumnezeu, într-o cetate din
Galileea, al cărei nume era
Nazaret.
27. Către o fecioară logodită cu un
bărbat care se chema Iosif, din casa
lui David; iar numele fecioarei era
Maria.
28. Şi intrând îngerul la ea, a zis:
moment, ca un om incapabil să creadă măreţiilor divine şi
îşi manifestă îndoiala că ar mai putea avea copii la
această vârstă. De aceea este pedepsit cu muţenie
temporară, ca un avertisment al necredinţei lui.
Elisabeta rămâne însărcinată, dar nu spune
nimănui acest fapt neobişnuit la o asemenea vârstă,
considerând probabil că este atât de minunat şi personal,
încât nu-i vine să creadă şi nu este cazul să-l
mărturisească deocamdată cuiva. După cinci luni de
sarcină, modificările corporale erau mult prea evidente
pentru a mai tăinui evenimentul produs.
Gabriel înseamnă “om al lui Dumnezeu” sau “
Dumnezeu s-a arătat puternic” şi este un arhanghel
responsabil cu comunicarea voii divine oamenilor, atât în
Vechiul Testament ca „mesagerul timpului mântuirii”
(Daniel 8,16; 9,21-27), cît şi în Noul Testament (Luca 1,
11-19).
Acelaşi înger îşi continuă misiunea încredinţată. De
data aceasta faţă de cea care urma să nască pe
Mântuitorul lumii.
Maria este doar logodită şi nu căsătorită. Conform
obiceiului iudaic, cei logodiţi poartă deja denumirea de
mire şi mireasă, dar ei încă nu au voie să fie împreună şi
locuiesc separat, fiecare la casa lui. Logodnica este
obligată să-şi păstreze fecioria până la căsătorie. O
greşeală în acest sens, înseamnă condamnare la moarte
prin lapidare din partea societăţii. Etapa logodnei are
lungime variabilă, stabilită însă pentru fiecare pereche
atunci când s-a încheiat contractul de căsătorie. Maria şi
63
Bucură-te, ceea ce eşti plină de har,
Domnul este cu tine. Binecuvântată
eşti tu între femei.
29. Iar ea, văzându-l, s-a tulburat de
cuvântul lui şi cugeta în sine: Ce fel
de închinăciune poate să fie aceasta?
30. Şi îngerul i-a zis: Nu te teme,
Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu.
31. Şi iată vei lua în pântece şi vei
naşte fiu şi vei chema numele lui
Iisus.
32. Acesta va fi mare şi Fiul Celui
Preaînalt se va chema şi Domnul
Dumnezeu îi va da Lui tronul lui
David, părintele Său,
33. Şi va împărăţi peste casa lui
Iacov în veci şi împărăţia Lui nu va
avea sfârşit.
34. Şi a zis Maria către înger: Cum
va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu
de bărbat?
35. Şi răspunzând, îngerul i-a zis:
Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi
puterea Celui Preaînalt te va umbri;
pentru aceea şi Sfântul care se va
naşte din tine. Fiul lui Dumnezeu se
va chema.
36. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a
zămislit şi ea fiu la bătrâneţea ei şi
aceasta este a şasea lună pentru ea,
cea numită stearpă.
37. Că la Dumnezeu nimic nu este cu
neputinţă.
38. Şi a zis Maria: lată roaba
Domnului. Fie mie după cuvântul
tău! Şi îngerul a plecat de la ea.
Fecioara Maria, uimită de apariţia angelică, pleacă să
o vadă pe Elisabeta, în cetatea acesteia, Orini, persoană
Maria la Elisabeta aflată în aceeaşi atenţie divină, singura dealtfel cu care
39. Şi în acele zile, sculându-se poate vorbi despre revelaţia minunată ce i s-a făcut.
Maria, s-a dus în grabă în Orini, o
Iosif sunt în această perioadă, făcând amândoi parte din
aceeaşi seminţie, descendenţi din neamul lui David,
regele statului Israel (1013-973 î.Hr.).
Conform textului de la Luca 1, 36, Maria este rudă cu
Elisabeta din neamul lui Aaron (Luca 1, 5), ceea ce ar
indica faptul că ea aparţine seminţiei lui Levi.
Sf. Ioan Gură de Aur şi Sf. Teofilact al Bulgariei
susţineau cu vehemenţă afirmaţia că Maria făcea parte
din neamul lui David. Doar o asemenea apartenenţă ar
justifica căsătoria ei cu Iosif din neamul lui David, pentru
că evreii erau obligaţi prin legea lui Moise să se
căsătorească cu fecioare din aceeaşi seminţie. Dacă totuşi
Maria aparţine seminţiei lui Levi, atunci fiecare provine
dintr-o familie importantă, cu rezonanţe regale şi
religioase.
Levi -> Aaron -> Maria şi Elisabeta
Iuda -> David -> Iosif
Din punct de vedere social, Mântuitorul se naşte într-
o “familie” ce cumulează prerogative regale şi arhiereşti.
Îngerul Gavriil o salută pe Maria în stilul caracteristic
iudaic ( salut şi binecuvântare în acelaşi timp, cu
invocarea numelui divin), şi o anunţă despre planul
divin conceput de Dumnezeu în privinţa Fiului Celui
Preaînalt, Care se va naşte din ea şi va împărăţi veşnic
peste tronul lui David şi casa lui Iacob.
Maria îşi exprimă nedumerirea pentru că se ştie
fecioară, iar îngerul îi mărturiseşte participarea tuturor
Persoanelor treimice, pentru ca din ea să se nască,
trupeşte, Fiul lui Dumnezeu. Ca o dovadă că acest fapt
supranatural se poate petrece, arhanghelul Gabriel invocă
faptul că Elisabeta cea cunoscută ca fiind stearpă, este
deja însărcinată în luna a şasea.
Maria crede cuvintelor îngerului şi îşi dă
consimţământul faţă de acest plan, ceea ce
contrabalansează neascultarea Evei şi reabilitează femeia,
comparativ cu bărbatul, înaintea lui Dumnezeu.
Numele pruncului este hotărât de Dumnezeu. Iisus
este forma greacă a ebraicului Ieşua, prescurtare de la
Iehoşua = „Dumnezeu mântuie” sau „Dumnezeu este
(cel ce dă) mântuirea”. Prima formă ar exprima tocmai
sublinierea unui principiu de bază în cadrul existenţei
lumii decăzute şi care se concretizează acum prin
întruparea Fiului dumnezeiesc.
Elisabeta se umple de Duh Sfânt la salutul Mariei,
64
cetate a seminţiei lui Iuda. ceea ce îi aduce o cunoaştere deosebită, înţelegând
40. Şi a intrat în casa lui Zaharia şi a instantaneu că aceasta va naşte pe Fiul lui Dumnezeu,
salutat pe Elisabeta. Mesia aşteptat de poporul Israel.
41. Iar când a auzit Elisabeta Binecuvântarea ei către Maria este expresia unei mari
salutarea Mariei, pruncul a săltat în bucurii duhovniceşti dar şi constatarea unei realităţi.
pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut Maria este într-adevăr cea mai binecuvântată dintre
de Duh Sfânt, femei, datorită alegerii divine în privinţa ei. Pruncul
42. Şi cu glas mare a strigat şi a zis: Elisabetei este la fel de receptiv la pogorârea Sfântul
Binecuvântată eşti tu între femei şi Duh şi la apropierea celei de-a doua persoane a Sfintei
binecuvântat este rodul pântecelui Treimi.
tău.
43. Şi de unde mie aceasta, ca să vină
la mine Maica Domnului meu?
44. Că iată, cum veni la urechile
mele glasul salutării tale, pruncul a
săltat de bucurie în pântecele meu.
45. Şi fericită este aceea care a crezut Maria îşi exprimă sentimentele de recunoştinţă
că se vor împlini cele spuse ei de la pentru atenţia lui Dumnezeu faţă de ea printr-o cântare de
Domnul. preamărire pentru toate binefacerile Sale. Acestea s-au
46. Şi a zis Maria: Măreşte sufletul revărsat atât asupra ei prin cinstea acordată, cât şi asupra
meu pe Domnul, poporului Israel de-a lungul istoriei, dar mai ales de acum
47. Şi s-a bucurat duhul meu de înainte. Naşterea Mântuitorului constituie împlinirea
Dumnezeu, Mântuitorul meu. promisiunilor divine făcute continuu lui Avraam şi
48. Că a căutat spre smerenia roabei urmaşilor acestuia. Mesia proorocit tocmai a venit.
Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici
toate neamurile.
49.Că mi-a făcut mie mărire Cel
Puternic şi sfânt este numele Lui.
50.Şi mila Lui în neam şi în neam
spre cei ce se tem de El.
51.Făcut-a tărie cu braţul Său, risipit-
a pe cei mândri în cugetul inimii lor.
52.Coborât-a pe cei puternici de pe
tronuri şi a înălţat pe cei smeriţi,
53.Pe cei flămânzi i-a umplut de
bunătăţi şi pe cei bogaţi i-a scos
afară, deşerţi.
54. A sprijinit pe Israel, slujitorul Maria a rămas la Elisabeta timp de trei luni, până ce
Său, ca să-şi aducă aminte de mila aceasta a născut, apoi s-a întors la casa ei din Nazaret,
Sa. fiind încă în perioada de logodnă.
55. Precum a grăit către părinţii Elisabeta a născut copilul purtat în pântec, iar ritualul
noştri, lui Avraam şi seminţiei lui, în iudaic impunea tăierea împrejur a pruncului în a opta zi
veac. şi acordarea numelui, care trebuia să fie ales din propria
56. Şi a rămas Maria împreună cu ea familie pentru actualizarea amintirii unui om, un nume
ca la trei luni; şi s-a înapoiat la casa purtat deja de o persoană. Părinţii pruncului respectă însă
sa. cu stricteţe indicaţiile îngerului.
57. Şi după ce s-a împlinit vremea să
nască, Elisabeta a născut un fiu.
58. Şi au auzit vecinii şi rudele ei ca

65
Domnul a mărit mila Sa faţă de ea şi
se bucurau împreuna cu ea.
59. Iar când a fost în ziua a opta, au
venit să taie împrejur pruncul şi-l
numeau Zaharia, după numele tatălui
său.
60. Şi răspunzând, mama lui a zis:
Nu! Ci se va chema Ioan.
61. Şi au zis către ea: Nimeni din
rudenia ta nu se cheamă cu numele Conformarea lui Zaharia faţă de această poruncă, îi
acesta. aduce ridicarea pedepsei, prilej de a laudă şi binecuvânta
62. Şi au făcut semn tatălui său cum pe Dumnezeu pentru puterea Lui nemăsurată,
ar vrea el să fie numit. manifestată continuu şi divers. Evenimentul tulbură pe
63. Şi cerând o tăbliţă, el a scris, toţi cei care aud despre el şi înţeleg că acest copil va fi
zicând: Ioan este numele lui. Şi toţi unul deosebit, împlinitorul unei rânduieli divine.
s-au mirat.
64. Şi îndată i s-a deschis gura şi
limba şi vorbea, binecuvântând pe
Dumnezeu.
65. Şi frica i-a cuprins pe toţi care
locuiau împrejurul lor; şi în toată
cetatea Orini din Iudeea s-au vestit
toate aceste cuvinte.
66. Şi toţi care le auzeau le puneau
la inimă, zicând: Ce va fi, oare, acest
copil? Căci mâna Domnului era cu
el.

Zaharia prooroceşte Zaharia este binecuvântat de Dumnezeu, iar lucrarea

67. Şi Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de
Duh Sfânt şi a proorocit, zicând:
68. Binecuvântat este Domnul
Dumnezeul lui Israel, că a cercetat şi
a făcut răscumpărare poporului Său;
69. Şi ne-a ridicat putere de mântuire,
în casa lui David, slujitorul Său,
70. Precum a grăit prin gura sfinţilor
Săi prooroci din veac;
71. Mântuire de vrăjmaşii noştri şi
din mâna tuturor celor ce ne urăsc pe
noi.
72. Şi să facă milă cu părinţii noştri,
ca ei să-şi aducă aminte de
legământul Său cel sfânt;
73. De jurământul cu care s-a jurat
către Avraam, părintele nostru,
74. Ca, fiind izbăviţi din mâna
vrăjmaşilor, să ne dea nouă fără frică,
75. Să-l slujim în sfinţenie şi în
Duhului Sfânt îi aduce harisma (darul spiritual)
proorociei. El este capabil acum să înţeleagă aspecte
superioare din tainele dumnezeieşti şi să vorbească
despre împlinirea promisiunilor mesianice făcute timp de
secole poporului Israel.
Legământul sfânt dintre Dumnezeu şi Avraam se va
concretiza în Cel ce va veni, iar pruncul Ioan îi va fi
prooroc, pentru că va merge înaintea Lui pentru a-i
pregăti calea în inimile oamenilor. Aceştia vor dobândi
cunoştinţa mântuirii prin iertarea păcatelor lor.
Răsăritul cel de Sus s-a milostivit şi a cercetat poporul
Său, l-a scos din întunericul necunoştinţei şi din frica
morţii, pentru a-l îndrepta pe calea păcii spre a-i sluji lui
Dumnezeu în sfinţenie şi dreptate, iar acest „Răsărit”
profeţit de către Ieremia (23, 5) şi Zaharia (3, 8; 6, 12), va
fi Iisus Hristos.
Pruncul Ioan a crescut, dar părinţii săi fiind înaintaţi
în zile, au murit curând. Atunci când a fost suficient de
mare pentru a-şi purta singur de grijă, Ioan Botezătorul
s-a dus în pustie (zonă din Palestina cu vegetaţie redusă)

66
dreptate, înaintea feţei Sale, în toate
zilele vieţii noastre.
76. Iar tu, pruncule, prooroc al Celui
Preaînalt te vei chema, că vei merge
înaintea feţei Domnului, ca să găteşti
căile Lui,
77. Să dai poporului Său cunoştinţa
mântuirii întru iertarea păcatelor lor,
78. Prin milostivirea milei
Dumnezeului nostru, cu care ne-a
cercetat pe noi Răsăritul cel de Sus,
79. Ca să lumineze pe cei care şed în
întuneric şi în umbra morţii şi să
îndrepte picioarele noastre pe calea
păcii.
80. Iar copilul creştea şi se întărea cu
duhul. Şi a fost în pustie până în ziua
arătării lui către Israel.
Edificarea lui Iosif
Matei 1.18. Iar naşterea lui Iisus
Hristos aşa a fost: Maria, mama Lui,
fiind logodită cu Iosif, fără să fi
fost ei înainte împreună, s-a aflat
având în pântece de la Duhul Sfânt.
19. Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi
nevrând s-o vădească, a voit s-o lase
în ascuns.
20. Şi cugetând el acestea, iată
îngerul Domnului i s-a arătat în vis,
grăind: Iosif, fiul lui David, nu te
teme a lua pe Maria, logodnica ta, că
ce s-a zămislit într-însa este de la
Duhul Sfânt.
21. Ea va naşte Fiu şi vei chema
numele Lui: Iisus, căci El va mântui
poporul Său de păcatele lor.
22. Acestea toate s-au făcut ca să se
împlinească ceea ce s-a zis de
Domnul prin proorocul care zice:
23. Iată, Fecioara va avea în pântece
şi va naşte Fiu şi vor chema numele
Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu
noi este Dumnezeu
24.Şi deşteptându-se din somn, Iosif
a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul
Domnului şi a luat la el pe logodnica
sa.
şi a trăit acolo o viaţă austeră, pregătindu-se conştient de
marea responsabilitate ce-l aştepta la vremea cuvenită.
„Iată pentru ce Ioan Botezătorul, fiind deprins cu
totul de lucrurile pământeşti, n-a avut nevoie de oameni
ca dascăli, ci el a primit învăţătura sa din cer.”
Pustiul oferă omului posibilitatea ruperii de viaţa
socială cotidiană, care implică şi corupe înnecând
aspiraţiile spirituale ale sufletului. El oferă un climat
spiritual propice introspecţiilor duhovniceşti,
convorbirilor interioare ale sufletului cu Dumnezeu, în
procesul ascenderii continue către El, ceea ce înseamnă
de fapt convertirea totală a umanului.
După cele trei luni petrecute la Elisabeta, Maria s-a
întors la casa ei, unde a fost nevoită să-i istorisească
logodnicului derularea tuturor evenimentelor şi să-i
explice faptul că este însărcinată prin voia lui
Dumnezeu.
Iosif nu crede acest fapt supranatural şi
intenţionează să rupă logodna, pentru că a ţine o femeie
desfrânată constituia deja un păcat. Dacă mărturisea
public motivul, Maria urma să fie ucisă cu pietre sub
acuzaţia de desfrânare. Totuşi, el este „virtuos în toate”,
adică are un spirit al dreptăţii şi consideră că nu se cuvine
uciderea unui om, indiferent de acuzaţiile ce i se aduc, de
aceea preferă să-i dea carte de despărţire (divorţ), care să
rupă logodna fără să precizeze adevăratul motiv. Maria
rămânea mai departe în propria casă, urmând să-şi
crească singură copilul.
Dumnezeu intervine, probabil prin acelaşi înger, şi îi
comunică în vis lui Iosif îndemnul de a-şi asuma
responsabilitatea morală şi socială ca tată al copilului
Iisus. Îngerul îi arată rolul deosebit pe care îl va avea
pruncul la maturitate, acela de Mântuitor al poporului
său, activitatea Lui fiind proorocită de secole.
Proorocul Isaia a prevăzut naşterea dintr-o fecioară şi
numele expresiv pe care îl va purta Fiul lui Dumnezeu
întrupat – Emanuel, (= „cu noi este Dumnezeu”, Isaia 7,
14), ceea ce se corelează cu numele Iisus (= „Dumnezeu
mântuie”), prin acţiunea lucrurilor. Dumnezeu a
declanşat planul de mântuire al omului şi El însuşi este
acum aici, asemenea nouă, întrupat în carnea şi sângele
adamic, într-o acţiune dinamică.
67
 Recensământul
Luca 2,1. În zilele acelea a ieşit
poruncă de la Cezarul August să se
înscrie toată lumea.
2. Această înscriere s-a făcut întâi pe
când Quirinius ocârmuia Siria.
3. Şi se duceau toţi să se înscrie,
fiecare în cetatea sa.
4. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din
cetatea Nazaret, în ludeea, în cetatea
lui David, care se numeşte Betleem,
pentru că el era din casa şi din
neamul lui David,
5. Ca să se înscrie împreună cu
Măria, cea logodită cu el, care era
însărcinată.
6. Dar pe când erau ei acolo, s-au
împlinit zilele ca ea să nască,
Întruparea Logosului
Ioan 1.14 Şi Cuvântul S-a făcut trup
şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut
slava Lui, slavă ca a Unuia-născut
din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
10. În lume era şi lumea prin El s-a
făcut, dar lumea nu L-a cunoscut.
11. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi
nu L-au primit.
12. Şi celor câţi L-au primit, care
cred în numele Lui, le-a dat putere ca
să se facă fii ai lui Dumnezeu.
13. Care nu din sânge, nici din poftă
trupească, nici din poftă bărbătească,
ci de la Dumnezeu s-au născut.
16. Şi din plinătatea lui noi toţi am
luat, şi har peste har.
17. Pentru că Legea prin Moise s-a
dat, iar harul şi adevărul au venit prin
Iisus Hristos.  Legea lui Moise a avut rolul ei pregătitor, dar
18. Pe Dumnezeu nimeni nu L-a
văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut,
Care este în sânul Tatălui, Acela L-a
făcut cunoscut.  Poziţia lui este unică: aceea de mijlocitor între
Cezarul August este împăratul roman Octavian
August (31 î Hr.-14 d Hr.), iar acest recensământ
poruncit în întregul Imperiu roman, a avut loc cu
aproximaţie, între anii 8 şi 6 î Hr., pe când Qirinius
cârmuia Siria.
Fiecare bărbat avea obligaţia de a se înscrie cu
familia sa în oraşul sau localitatea de unde provenea.
Iosif era din neamul lui David şi provenea din oraşul
Betleem.
Un recensământ putea să dureze un an de zile,
extizându-se uneori şi în următorul an.
Evanghelistul Ioan precizează apariţia Logosului în
istorie şi în lume, fără a-şi pierde caracteristicile
dumnezeieşti. În ciuda acestei neschimbări, El s-a făcut
ca un om obişnuit, real, asemenea celorlalţi şi a venit în
cadrul poporului Său, (sau în cadrul întregii umanităţi
„ca fiind creaţi de către el”) care trebuia să-L aştepte şi
să-I primească învăţăturile, ceea ce nu s-a întâmplat.
Cei care totuşi L-au recunoscut crezând în El, au
primit puterea de a-şi depăşi condiţia umană în viaţa
aceasta, pentru a ajunge asemenea Lui - fii ai lui
Dumnezeu născuţi nu din patimă omenească, ci din
ascultarea autotransformatoare, care înalţă omul până la
asemănarea cu Dumnezeu.
„Botezul ne face să ne renaştem mistic şi
duhovniceşte şi spală păcatele pe care le-am făcut mai
înainte: dar este în puterea noastră şi depinde de atenţia
şi grija noastră, de a rămâne sfinţi şi curaţi apoi şi de a
nu ne mai întina”.
Evanghelistul Ioan remarca faptul că din plinătatea
lui Dumnezeu, destul de cunoscută evreilor în Vechiul
Testament, comparativ cu „neamurile”, se va revarsă
acum prin Fiul dumnezeiesc un nou har spre mântuirea
oamenilor.
Adevărul mântuitor care călăuzeşte în mod real şi harul
dumnezeiesc care realizează unirea oamenilor cu
Dumnezeu, s-a oferit oamenilor doar prin Domnul nostru
Iisus Hristos.
68
 oameni şi Dumnezeu. El ne-a împăcat cu Tatăl ceresc
prin jertfa Sa, fără să se fi despărţit de Tatăl şi în acelaşi
timp ni L-a făcut cunoscut prin învăţăturile Sale, aşa cum
nu a reuşit nici un prooroc şi nici o relatare a apariţiilor
Sale.
„Aceasta o zice pentru a ne face să cunoaştem că
Dumnezeu în aceste arătări îşi tempera strălucirea sa,
acomodându-se slăbiciunii omeneşti şi că el nu s-a făcut
cunoscut niciodată în substanţa sa curată”.
Evanghelistul Ioan subliniază faptul că Învăţătura
Mântuitorului este finală şi definitivă, pentru ca ea
reprezintă plinătatea tainelor dumnezeieşti oferite omului
în mod suficient pentru mântuire. Această învăţătură se
adaugă la lucrarea dumnezeiască şi harul oferit în Vechiul
Testament. Atunci s-a dat o Lege spre corectarea şi
îndrumarea poporului evreu, dar acum a venit şi harul
lucrător pe lângă adevărul descoperirilor divine oferite
oamenilor.

Naşterea lui Iisus

Matei 1.25. Şi fără să fi cunoscut-o „A cunoaşte” în sens biblic vechi-testamentar,
pe ea Iosif, Maria a născut pe Fiul înseamnă a avea relaţie intimă cu cineva, a-l cunoaşte în
său Cel Unul-Născut, Căruia I-a pus intimitate, trupeşte (Facerea 4, 1, 17, 25).
numele Iisus.
Luca 2.1….şi L-a înfăşat şi L-a Maria a născut pe unicul său Fiu Iisus, într-un staul
culcat în iesle, căci nu mai era loc de construit la gura unei peşteri, la marginea oraşului
găzduire pentru ei. Betleem, plasat pe un deal destul de înalt, la 750 m
Luca 2,8. Şi în ţinutul acela erau deasupra mării. La baza dealului, în partea de nord-est, se
păstori, stând pe câmp şi făcând de află o câmpie întinsă, loc de sălăşluire a multor turme.
strajă noaptea împrejurul turmei lor. Păstorii din acel ţinut, au avut privilegiul de a afla
9. Şi iată îngerul Domnului a stătut primii vestea naşterii Mântuitorului, împărtăşindu-se de o
lângă ei şi slava Domnului a strălucit bucurie greu de redat în cuvinte...„ ... Dumnezeu pe
împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu pământ, om în cer; toate s-au împreunat: îngerii
frică mare. dănţuiau împreună cu oamenii, oamenii petreceau
10. Dar îngerul le-a zis: Nu vă împreună cu îngerii şi cu celelalte puteri de sus. Puteai
temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vedea că războiul cel îndelungat s-a sfârşit şi s-a făcut
vouă bucurie mare, care va fi pentru împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii”.
tot poporul;
11.Că vi s-a născut azi Mântuitor,
care este Hristos Domnul, în cetatea
lui David.
12. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi
găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle.
13. Şi deodată s-a văzut, împreună cu
îngerul, mulţime de oaste cerească,
lăudând pe Dumnezeu şi zicând:
14. Slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu şi pe pământ pace, între
oameni bună-voire! Dacă activitatea de păstor era iniţial o muncă

69

15. Iar după ce îngerii au plecat
de la ei, la cer, păstorii vorbeau
unii către alţii: Să mergem dar
până la Betleem, să vedem
cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe
care Domnul ni l-a făcut
cunoscut.
16. Şi, grăbindu-se, au venit şi au oameni manifestată de Dumnezeu, ceea ce constituie o
aflat pe Maria şi pe losif şi pe Prunc, trăsătură principală a Evangheliei după Luca.
culcat în iesle.
17. Şi văzându-L, au vestit cuvântul
grăit lor despre acest Copil.
18. Şi toţi câţi auzeau se mirau de
cele spuse lor de către păstori.
19. Iar Maria păstra toate aceste
cuvinte, punându-le în inima sa.
20. Şi s-au întors păstorii, slăvind şi
lăudând pe Dumnezeu, pentru toate
câte auziseră şi văzuseră precum li se
spusese.
21. Şi când s-au împlinit opt zile, ca
să-L taie împrejur, l-au pus numele
Iisus, cum a fost numit de înger, mai
înainte de a se zămisli în pântece.
Dreptul Simeon
22. Şi când s-au împlinit zilele
curăţirii lor, după Legea lui Moise,
L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca
să-L pună înaintea Domnului,
23. Precum este scris în Legea
Domnului, că orice întâi-născut de
parte bărbătească să fie închinat
Domnului,
24. Şi să dea jertfă, precum s-a zis în
Legea Domnului, o pereche de
turturele sau doi pui de porumbel.
25. Şi iată era un om în Ierusalim, cu
numele Simeon; şi omul acesta era
drept şi temător de Dumnezeu,
aşteptând mângâierea lui Israel, şi
Duhul Sfânt era asupra lui.
26. Şi lui i se vestise de către Duhul
Sfânt că nu va vedea moartea până ce
nu va vedea pe Hristosul Domnului.
27. Şi din îndemnul Duhului a venit
la templu; şi când părinţii au adus
onorabilă în societatea israelită (patriarhii, regele David,
au fost păstori), după exilul babilonic, prin încorsetarea
societăţii de nenumăratele prescripţii rabinice, această
activitate a început să decadă în importanţă, păstorii fiind
văzuţi ca nişte oameni care nu pot împlini prescripţiile
Legii, datorită specificului muncii lor.
Acestei categorii sociale, considerată la periferia
societăţii, i se oferă dovada îndurării deosebite faţă de
Conform rânduielii iudaice prevăzute în Levitic (12,
1-8), femeia lăuză avea un anumit ritual de îndeplinit
pentru a se curăţi, la sfârşitul a 40 de zile după naşterea
unui băiat. În acelaşi timp, Legea lui Moise prevedea ca
orice întâinăscut de parte bărbătească să fie răscumpărat
de la Dumnezeu (Ieşire 13, 2-15), deoarece îi aparţine
Acestuia (Ieşire 22,29), familia trebuind să plătească
pentru el cinci sicli de argint la templul iudaic (Numeri
3,45-48).
Riturile de purificare şi răscumpărare din cultul
mozaic intenţionau să pună în valoare „respectul pentru
viaţă şi simţul sacrului” (Levitic 12, 2-8, Numeri 18, 15-
16).
Având aceste două motive, Iosif, Maria şi pruncul,
vin la templul din Ierusalim. Odată cu răscumpărarea
pruncului se făcea şi înregistrarea acestuia în
genealogiile oficiale păstrate la templu, cei însărcinaţi
cu această ocupaţie numindu-se „şoterim” .
Dreptul Simeon este un om deosebit, plin de calităţi
spirituale, căruia Dumnezeu îi dăruieşte bucuria de a
vedea pe Unsul Său, Proorocul mult aşteptat în poporul
evreu.
70
înăuntru pe Pruncul Iisus, ca să facă
pentru El după obiceiul Legii, ca ardere de tot (holocaust) şi un pui de porumbel sau
28. El L-a primit în braţele sale şi a turturea ca sacrificiu pentru păcat. În cazul femeilor
binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: sărace, se admitea jertfirea doar a doi pui de porumbel
sau turturea (Levitic 12, 6-8)”.
29. Acum, slobozeşte pe robul Tău,
Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace;
30. Că ochii mei văzură mântuirea
Ta,
31. Pe care ai gătit-o înaintea feţei
tuturor popoarelor;
32. Lumină spre descoperirea
neamurilor şi slavă poporului Tău
Israel.
33. Iar Iosif şi mama Lui se mirau de
ceea ce se vorbea despre Prunc.
34. Şi i-a binecuvântat Simeon şi a
zis către Maria, mama Lui: lată,
Acesta este pus spre căderea şi spre
ridicarea multora din Israel şi ca un
semn care va stârni împotriviri,
35. Şi prin sufletul tău va trece sabie,
ca să se descopere gândurile din
multe inimi.
36. Şi era şi Ana proorociţă, fiica lui
Fanuel, din seminţia lui Aşer, ajunsă
la adânci bătrâneţe şi care trăise cu
bărbatul ei şapte ani de la fecioria sa.
37. Şi ea era văduvă, în vârstă de
optzeci şi patru de ani, şi nu se
depărta de templu, slujind noaptea şi
ziua în post şi în rugăciuni.
38. Şi venind şi ea în acel ceas,
lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre
Prunc tuturor celor ce aşteptau
mântuire în Ierusalim.
Magii de la Răsărit
Matei 2,1. Iar dacă S-a născut Iisus
în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod
regele, iată magii de la Răsărit au
venit în Ierusalim, întrebând:
2. Unde este regele Iudeilor, Cel ce
S-a născut? Căci am văzut la Răsărit
Jertfa de curăţire consta într-un „miel de un an adus
Binecuvântarea adresată de Simeon lui Dumnezeu
este o preamărire adusă divinităţii, pentru faptul că l-a
învrednicit să vadă pe Hristosul Domnului, dar şi pentru
că Dumnezeu îşi respectă promisiunea, trimiţând pe
Răscumpărătorul Său poporului Israel şi chiar (printr-o
anticipare profetică), tuturor popoarelor, ceea ce s-a
anunţat încă de la încheierea Legământului dintre
Dumnezeu şi Avraam (Facerea 22, 18; 12, 3) şi s-a
repetat de către unii prooroci (Isaia 56, 3-7, 80; 66, 18).
Acest prunc va fi “Lumină spre descoperirea
neamurilor”.
Dreptul Simeon o avertizează pe mamă în privinţa
faptului că întruparea Fiului Dumnezeiesc şi pogorârea
Lui din slavă pentru a se face asemenea nouă, va fi un
aspect destul de greu de înţeles pentru mulţi oameni, ceea
ce va constitui prilej de contraziceri, contestări şi
opoziţie.
Prin sufletul Mariei va trece sabie, pentru că şi ea va
fi implicată în discuţiile despre originea divină a Fiului
ei, dar mai mult decât atât, Simeon îi prooroceşte
venirea suferinţelor viitoare, care vor culmina cu
moartea pe cruce a Celui pe care L-a născut.
O femeie numită Ana, deosebit de virtuoasă datorită
faptului că îşi dusese viaţa într-o atitudine demnă, în
starea ei de văduvie, era zilnic la templu pentru a
contribui cu ajutorul său slujirii lui Dumnezeu.
Deoarece viaţa îi era constantă în post şi rugăciune,
primise darul proorociei, fiind capabilă să înţeleagă cine
este de fapt pruncul Iisus şi să-L vestească tuturor celor
preocupaţi, la rândul lor, de propria mântuire.
Oraşul Betleem (=„casa pâinii”), se numea Efrata în
vechime şi se afla la sud de Ierusalim, la distanţă de opt
km. Regele Irod este Irod cel Mare, rege al iudeilor (37-4
î.Hr.), deşi era de neam idumeu.
Magii erau astrologi instruiţi în ştiinţe religioase şi
filosofice, cunoscători ai promisiunilor mesianice făcute
poporului Israel. Remarcând steaua deosebită care a
71
steaua Lui şi am venit să ne închinam
Lui.
3.Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi
tot Ierusalimul împreună cu el.
4. Şi adunând pe toţi arhiereii şi
cărturarii poporului, căuta să afle de
la ei: Unde este să Se nască Hristos?
5. Iar ei i-au zis: în Betleemul Iudeii,
că aşa este scris de proorocul:
6. Şi tu, Betleeme, pământul lui luda,
nu eşti nicidecum cel mai mic
între căpeteniile lui luda, căci din tine
va ieşi Conducătorul care va paşte pe
poporul Meu Israel.
7. Atunci Irod chemând în ascuns pe
magi, a aflat de la ei lămurit în ce
vreme s-a arătat steaua.
8. Şi trimiţându-i la Betleem, le-a
zis: Mergeţi şi cercetaţi cu de-
amănuntul despre Prunc şi, dacă
îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca,
venind şi eu, să mă închin Lui.
9. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat
şi iată, steaua pe care o văzuseră în
Răsărit mergea înaintea lor, până ce a
venit şi a stat deasupra, unde era
Pruncul.
10. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat
cu bucurie mare foarte.
Închinarea magilor şi fuga în Egipt
11. Şi întrând în casă, au văzut pe
Prunc împreună cu Maria, mama Lui,
şi căzând la pământ, s-au
închinat Lui; şi deschizând
vistieriile lor, I-au adus Lui daruri:
aur, tămâie şi smirnă.
12. Iar luând înştiinţare în vis să nu
se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-
au dus în tara lor.
13. După plecarea magilor, iată
îngerul Domnului se arată în vis lui
losif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi
pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai
acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă
Irod are să caute Pruncul ca să-L
ucidă.
14. Şi sculându-se, a luat, noaptea,
Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în
apărut la naşterea Mântuitorului, aceştia au venit în
căutarea regelui iudeilor pentru a i se închina.
Călătoria lor din Răsărit până la Ierusalim a durat
destul de mult, aproximativ o lună şi jumătate.
Regele Irod s-a tulburat când a auzit că s-ar fi născut
Hristosul Domnului chiar în timpul domniei lui.
Proorocul Miheia (V,1), profeţise despre locul naşterii lui
Mesia, iar informaţiile amănunţite ale magilor despre
apariţia stelei ofereau posibilitatea aprecierii vârstei
Mântuitorului.
Irod nu consideră aceste informaţii motiv de
îngrijorare şi presupune că magii se înşeală, dar îşi ia o
măsură de precauţie. Dacă magii vor găsi ceea ce caută
şi el trebuie să fie informat, de aceea îi asigură de
bunăvoinţa lui şi îi trimite în oraşul anticipat de proorocul
Miheia, Betleem.
Steaua observată în Răsărit, le apare din nou magilor,
călăuzindu-i până la casa unde se aflau Maria şi pruncul.
Oraşul se descongestionase între timp, pe măsură ce
recensământul se apropia de finalizare, familia Sfântă
mutându-se între timp într-o casă.
Darurile sunt simbolice, aur ca unui împărat, tămâia
ca unui Dumnezeu iar smirna folosită în special pentru
morţi, i-a fost oferită pentru că urma să se jertfească
răscumpărând păcatele oamenilor.
Închinarea magilor constituie omagiul lumii păgâne
adus Mântuitorului.
Dumnezeu ia măsuri de protecţie în privinţa
pruncului Iisus. Magii sunt avertizaţi să nu-i comunice lui
Irod date despre prunc, iar familia Sfântă este îndrumată
să fugă din Palestina în Egipt, probabil în Alexandria,
oraş cosmopolit unde locuiau mulţi evrei aflaţi aici din
raţiuni comerciale, ocupând unul din cele cinci cartiere
ale oraşului.
Aurul primit de la magi a făcut posibilă o asemenea
deplasare la mare distanţă şi vieţuirea temporară într-un
oraş necunoscut. Evreii răspândiţi în afara graniţelor erau
mai mulţi decât cei rămaşi în Palestina (aprox. cinci -
şapte milioane faţă de două milioane), alcătuind
adevărate cartiere în oraşele „colonizate”.
72
Egipt.
15. Şi au stat acolo până la moartea
lui Irod, ca să se împlinească
cuvântul spus de Domnul, prin
proorocul: Din Egipt am chemat pe
Fiul Meu.
16. Iar când Irod a văzut că a fost
amăgit de magi, s-a mâniat foarte şi,
trimiţând a ucis pe toţi pruncii care
erau în Betleem şi în toate hotarele
lui, de doi ani şi mai în jos, după
timpul pe care îl aflase de la magi.
17. Atunci s-a împlinit ceea ce se
spusese prin Ieremia proorocul:
18. Glas în Rama s-a auzit, plângere
şi tânguire multă; Rahela îşi plânge
copiii şi nu voieşte să fie mângâiată
pentru că nu sunt.
19. După moartea lui Irod, iată că
îngerul Domnului s-a arătat în vis lui
Iosif, în Egipt,
20. Şi i-a zis: Scoală-te, ia Pruncul şi
pe mama Lui şi mergi în pământul lui
Israel, căci au murit cei ce căutau să
ia sufletul Pruncului.
21. Iosif, sculându-se, a luat Pruncul
şi pe mama Lui şi a venit în pământul
lui Israel.
22. Şi auzind că domneşte Arhelau în
Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-
a temut să meargă acolo şi, luând
poruncă, în vis, s-a dus în părţile
Galileii.
23. Şi venind a locuit în oraşul numit
Nazaret, ca să se împlinească ceea ce
s-a spus prin prooroci, că Nazarinean
se va chema.
Profetul Osea (11, 1) a proorocit despre chemarea din
Egipt a Fiului Dumnezeiesc.
Irod s-a simţit păcălit şi a acţionat mânios, ucigând
toţi pruncii care se încadrau în vârsta aproximată de
magi, plus o marjă de eroare. Numărul pruncilor ucişi
este necunoscut, putând fi aproximat la câteva zeci.
Calendarul ortodox comemorează la 29 decembrie pe cei
14.000 de prunci ucişi de Irod, ceea ce este o cifră
simbolică, cifra şapte (simbolul perfecţiunii), înmulţită cu
o mie şi apoi dublată, totul exprimând culmea durerii
prin săvârşirea acestei fapte.
Oraşul Rama se află la 10 Km nord de Ierusalim,
locul unde au fost adunaţi evreii ce urmau să fie
deportaţi în Babilon. Rama, ca şi Ierusalimul, se afla pe
teritoriul seminţiei lui Veniamin, fiul Rahilei. Aplicarea
profeţiei de la Ieremia (31,15), de către Evanghelistul
Matei evenimentelor petrecute în Betleem, intenţionează
reliefarea durerii acelor familii, comparabilă cu a
evreilor duşi în robia babilonică.
„Dar poate vei zice: Dar ca să se arate răutatea
aceluia (Irod), pentru aceasta au fost nedreptăţiţi
pruncii? Ascultă dar: n-au fost nedreptăţiţi, ci au fost
învredniciţi cununilor. Că oricine pătimeşte aici rău, sau
spre dezlegarea păcatelor pătimeşte, sau spre adăugarea
cununilor; de aceea cu adevărat şi pruncii aceştia mai
mult vor fi încununaţi”.
Arhelau era unul dintre cei trei fii ai lui Irod, care i-au
împărţit regatul în urma succesiunii, primind Idumeea,
Iudeea şi Samaria, pe care le-a stăpânit între anii 4 î.Hr. –
6 d.Hr.
Prin afirmaţia că „Nazarinean se va chema”,
Evanghelistul Matei nu se referă la o proorocie anume,
ci la o concluzie inerentă, izvorâtă din numeroasele
proorocii vechi-testamentare, în privinţa Unsului
Dumnezeiesc.
Nazireul era un om care s-a consacrat lui Dumnezeu
pentru o anumită perioadă, renunţând chiar la alimente
permise (după îndeplinirea unui ritual), pentru a duce o
viaţă cât mai curată, plăcută lui Dumnezeu. Cel care îşi
lua acest vot, era considerat “Sfântul Domnului”
(Numeri 6, 2-8).
Evanghelistul se referă atât la faptul că Iisus Hristos
întruneşte deplin această calitate de Sfânt al Domnului,
pentru că şi-a asumat pentru întreaga sa viaţă
73

Iisus la doisprezece ani
Luca 2,40. Iar Copilul creştea şi
Se întărea cu duhul, umplându-se
de înţelepciune, şi harul lui
Dumnezeu era asupra Lui.
41. Şi părinţii Lui, în fiecare an, se
duceau de sărbătoarea Paştilor, la
Ierusalim.
42. Iar când a fost El de doisprezece
ani, s-au suit la Ierusalim, după
obiceiul sărbătorii.
43. Şi sfârşindu-se zilele, pe când se
întorceau ei, Copilul Iisus a rămas în
Ierusalim şi părinţii Lui nu ştiau.
44. Şi socotind că este în ceata
călătorilor de drum, au venit cale de
o zi, căutându-L printre rude şi
printre cunoscuţi.
45. Şi, negăsindu-L, s-au întors la
Ierusalim, căutându-L.
46. Iar după trei zile L-au aflat în
templu, şezând în mijlocul
învăţătorilor, ascultându-i şi
întrebându-i.
47. Şi toţi care îl auzeau se minunau
de priceperea şi de răspunsurile Lui.
48. Şi, văzându-L, rămaseră uimiţi,
iar mama Lui a zis către El: Fiule, de
ce ne-ai făcut nouă aşa? Iată tatăl Tău
şi eu, Te-am căutat îngrijoraţi.
49. Şi El a zis către ei: De ce era să
Mă căutaţi? Oare, nu ştiaţi că în cele
ale Tatălui Meu trebuie să fiu?
50. Dar ei n-au înţeles cuvântul pe
care l-a spus lor.
51. Şi a coborât cu ei şi a venit în
Nazaret şi le era supus. Iar mama Lui
păstra în inima ei toate aceste
cuvinte.
52. Şi Iisus sporea cu înţelepciunea şi
pământească, o atitudine şi o conduită morală unică, cât
şi la faptul că va locui în Nazaret, ceea ce, conform
obiceiurilor vremii, îi va marca identitatea socială, fiind
numit adesea “Iisus Nazarineanul” (Marcu. 1, 24; Luca
4, 34; Ioan 19,9; Fapte 3,6). „Deci de vreme ce sfânt este
Hristos, după cuviinţă a fost numit nazarinean. Că
Domnul de mulţi prooroci a fost numit sfânt al lui
Israel”.
Sfintele Evanghelii nu relatează amănunte despre
copilăria Mântuitorului, fiind axate pe prezentarea
activităţii publice a Lui, atunci când îşi exprimă mesajul
mesianic.
Excepţie face Evanghelistul Luca, prin ceea ce se
numeşte „Evanghelia copilăriei”, relatarea evenimentelor
circumscrise naşterii şi copilăriei Domnului, între care un
loc deosebit îl ocupă episodul când Iisus avea
doisprezece ani.
Vârsta de treisprezece ani era considerată pragul
depăşirii copilăriei spre a împlini pentru tot restul vieţii
obligaţiile mozaice, între care participarea la templu, cu
ocazia marilor sărbători, constituia o poruncă majoră.
Mântuitorul se afla foarte aproape de acest moment al
recunoaşterii maturităţii Sale religioase, aspect pe care îl
dovedeşte printr-o deosebită înţelepciune, de sorginte
divină. Revendicarea prematură a libertăţii Sale, a speriat
însă părinţii pământeşti.
Prin faptul că l-a numit pe soţul ei „tatăl” copilului
Iisus, Maria se referea la aspectul legal şi social în baza
căruia Iosif era considerat tatăl Mântuitorului.
Răspunsul dovedeşte întărirea cu duhul, umplerea de
înţelepciune şi prezenţa harului în firea umană (Luca 2,
40), de care se bucura copilul Iisus, ceea ce dovedeşte
conştientizarea faptului că El este Fiul lui Dumnezeu,
născut pe pământ cu o menire specială.
74
cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi
la oameni.
Propovăduirea Sf. Ioan
Botezătorul
Luca 3,1. În al cincisprezecelea an
al domniei Cezarului Tiberiu, pe când
Ponţiu Pilat era procuratorul
Iudeii, Irod, tetrah al Galileii, Filip,
fratele său, tetrah al Itureii şi al
ţinutului Trahonitidei, iar Lisanias,
tetrarh al Abilenei,
2. în zilele arhiereilor Anna şi Caiafa
a fost cuvântul lui Dumnezeu
către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.
Ioan 1,6. Fost-a om trimis de la
Dumnezeu, numele lui era Ioan.
7. Acesta a venit spre mărturie, ca să
mărturisească despre Lumină, ca toţi
să creadă prin el.
8. Nu era el Lumina, ci ca să
mărturisească despre Lumină.
9. Cuvântul era Lumina cea
adevărată care luminează pe tot
omul, care vine în lume.
Marcu 1,2. Precum este scris în
proorocie (la Maleahi) şi Isaia: Iată
Eu trimit îngerul Meu înaintea
feţei Tale care va pregăti calea
Ta.
Luca 3,3. Şi a venit el în toată
împrejurimea Iordanului,
propovăduind botezul pocăinţei,
spre iertarea păcatelor,
Matei 3,2. Spunând: Pocăiţi-vă că
s-a apropiat împărăţia cerurilor
Luca3,4. Precum este scris în cartea
cuvintelor lui Isaia proorocul: Este
glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi
calea Domnului, drepte faceţi cărările
Lui.
5. Orice vale se va umple şi orice
munte şi orice deal se va pleca; căile
cele strâmbe se vor face drepte şi
Împăratul roman Tiberiu a domnit între anii 14-37
d.Hr. Fiind asociat la tron de către Octavian Augustus
încă din anul 12 d.Hr., al cincisprezecelea an de domnie
al lui Tiberiu, conform calendarului sirian, ar fi anul 26
d.Hr., (conform calendarului roman ar fi anul 27 d.Hr.,
sau începutul anului 28 d.Hr.), an în care se declanşează
acţiunea de propovăduire a învăţăturii mântuitoare.
Ioan Botezătorul este chemat din pustie la împlinirea
misiunii deosebite ce i s-a încredinţat, de a pregăti calea
Domnului. Chemarea este o acţiune divină, de genul
celor relatate în Vechiul Testament (Numeri 15, 1-4; Isaia
6, 9 ; Ieremia 7,1).
Evanghelistul Ioan doreşte să precizeze: Ioan
Botezătorul era trimis de Dumnezeu în misiunea
încredinţată, a venit ca să mărturisească despre
Dumnezeu, Cel care luminează viaţa oamenilor spre a-i
scoate din întunericul morţii. „În sens figurat, lumina
este caracteristică lui Dumnezeu şi a celor ce trăiesc în
El”.
Viaţa curată a lui Ioan trebuia să fie o garanţie
suficientă pentru a crede cuvintelor sale, dar el nu
trebuie confundat cu Cel pe care-l vestea: Cuvântul,
Logosul – Iisus Hristos, Lumina lumii (aluzia
Evanghelistului Ioan la atitudinea separatistă a ucenicilor
lui Ioan faţă de Mântuitorul).
Proorocul Maleahi (3,1), profeţise despre faptul că
Înaintemergătorul va avea o curăţie spirituală de nivel
îngeresc, îndeplinind astfel o misiune deosebită:
pregătirea morală a ascultătorilor pentru a putea primi
învăţătura mântuitoare şi prezentarea lui Mesia în faţa
propriilor ucenici şi a poporului adunat la Iordan (Ioan 1,
29-31, 36).
Îndemnul, aparent simplu, „pocăiţi-vă” are un
conţinut deosebit de bogat, implicând recunoaşterea
păcatelor, regretul săvârşirii lor, hotărârea de schimbare a
vieţii, făgăduinţă de îndreptare pentru a ajunge la
înnoirea completă a vieţii.
Împărăţia cerurilor a cărei apropiere o vesteşte,
înseamnă „stăpânirea lui Dumnezeu în cer şi pe pământ,
peste îngeri, oameni şi întreg universul”, proces care se
dezvoltă acum în sensul împuţinării neascultării
oamenilor, prin lucrarea directă a Fiului dumnezeiesc
75
cele colţuroase, drumuri netede. întrupat şi arătat lumii în curând. „Împărăţia cerurilor
6. Şi toată făptura va vedea numeşte cea dintâi şi cea de a doua venire a lui Hristos,
mântuirea lui Dumnezeu. dar şi viaţa cu fapte bune. Căci dacă , călătorind pe
pământ, ca în ceruri petrecem, iar nu în împătimire
vieţuind, se cheamă că am dobândit Împărăţia
cerurilor”.
Proorocul Isaia (40, 3-5) profeţise despre glasul
celui care cerea oamenilor îndreptarea căilor pe care
merg. Această transformare se produce prin solicitarea
pocăinţei din partea ascultătorilor, deoarece dobândirea
împărăţiei cerurilor nu mai este un ideal îndepărtat şi
greu de atins, ci o realitate vie, oferită concret oamenilor
prin întemeierea acestei împărăţii şi posibilitatea
cunoaşterii şi împlinirii condiţiilor de intrare în ea. După
cum (conform proorociei), locurile considerate
inaccesibile vor avea cărări, la fel şi drumul mântuirii îşi
face loc „chiar prin ceea ce părea imposibil”.

Roadele pocăinţei Ioan era absolut credibil în propovăduire pentru că

Matei 3,4. Iar Ioan avea
îmbrăcămintea lui din păr de cămilă,
şi cingătoare de piele împrejurul
mijlocului, iar hrana lui era lăcuste şi
miere sălbatică.
5.Atunci a ieşit la el Ierusalimul şi
toată Iudeea şi toată împrejurimea
Iordanului.
6. Şi erau botezaţi de către el în râul
Iordan, mărturisindu-şi păcatele.
Matei 3,7. Dar văzând Ioan pe mulţi
din farisei şi saduchei (mulţimile -
Luca 3.7) venind la botez, le-a zis:
Pui de vipere, cine v-a arătat să
fugiţi de mânia ce va să fie?
8. Faceţi deci roadă, vrednică de
pocăinţă,
9. Şi să nu credeţi că puteţi zice în
voi înşivă: Părinte avem pe Avraam,
căci vă spun că Dumnezeu poate şi
din pietrele acestea să ridice fii lui
Avraam.
10. Iată securea stă la rădăcina
pomilor şi tot pomul care nu face
roadă bună se taie şi se aruncă în foc.
11. Răspunzând, Ioan le zicea: Cel ce
are două haine să dea celui ce nu are
şi cel ce are bucate să facă asemenea.
12. Şi au venit şi vameşii să se boteze
şi i-au spus: învăţătorule, noi ce să
înfăţişarea lui înlătura orice bănuială de duplicitate
morală. El apare ca un om devotat total cauzei pe care o
slujeşte şi tocmai de aceea efectul este răsunător, de
masă, ceea ce atrage şi pe unii mai puţin pregătiţi pentru
pocăinţă, saducheii şi fariseii.
Acestora le cere roadele pocăinţei, care înseamnă
schimbarea vizibilă a vieţii, prin schimbarea mai întâi a
minţii şi a sufletului , schimbarea viziunii asupra propriei
vieţi morale şi spirituale.
Îi numeşte <pui de vipere> „pentru că aceia se nasc
mâncând pântecele din care ies; aşa şi aceştia pe părinţii
lor, adică pe dascăli, pe prooroci, îi omorau. Iar mânia
ce va să vină este gheena”.
Pocăinţa sinceră atrage iertarea păcatelor şi nu faptul
că evreii sunt fiii lui Avraam, moştenitorii îndreptăţiţi ai
promisiunii făcute de Dumnezeu acestuia, în sensul
preluării prerogativelor de popor al Legământului.
Toţi oamenii sunt creaţi de Dumnezeu şi în
consecinţă, pot fi numiţi fii ai Lui, iar oamenii care nu
trăiesc conform învăţăturilor dumnezeieşti, sunt ca nişte
pomi neroditori care se taie şi se aruncă în foc.
Îndemnurile sunt practice, directe, concrete, atingând
toate clasele sociale, chiar şi pe cele mai dispreţuite, cum
erau vameşii, deoarece strângeau impozitele, şi soldaţii,
care erau mercenari ai romanilor, selecţionaţi din Siria şi
Palestina, aparţinând altor neamuri decât iudeii.
Ioan recomandă ascultătorilor practicarea
următoarelor virtuţi: milostenia, dreptatea, corectitudinea,
smerenia, pocăinţa, toate acestea conducând de fapt la
instaurarea sentimentului iubirii frăţeşti, cu consecinţe

76
facem?
13.El le-a răspuns: Nu faceţi nimic
mai mult peste ce vă este rânduit.
14. Şi îl întrebau şi ostaşii, zicând:
Dar noi ce să facem? Şi le-a zis: Să
nu asupriţi pe nimeni, nici să
învinuiţi pe nedrept, şi să fiţi
mulţumiţi cu solda voastră.
15. Iar poporul fiind în aşteptare şi
întrebându-se toţi despre Ioan în
cugetele lor: Nu cumva el este
Hristosul?
16. A răspuns Ioan tuturor, zicând:
Eu vă botez cu apă, dar vine Cel ce
este mai tare decât mine. Căruia nu
sunt vrednic să-l dezleg cureaua
încălţămintelor. El vă va boteza cu
Duh Sfânt şi cu foc.
17. A Cărui lopată este în mâna
Lui, ca să cureţe aria şi să adune
grâul în jitniţă Sa, iar pleava o va
arde cu foc nestins.
18. Încă şi alte multe îndemnând,
propovăduia poporului vestea cea
bună.
Ioan nu este Mesia
Ioan 1,19. Şi aceasta este mărturia
lui Ioan, când au trimis la El iudeii
din Ierusalim, preoţi şi leviţi, ca să-l
întrebe: Cine eşti tu?
20. Şi el a mărturisit şi n-a tăgăduit;
şi a mărturisit: Nu sunt eu Hristosul.
21. Şi ei l-au întrebat: Dar cine eşti?
Eşti Ilie? Zis-a el: Nu sunt! Eşti
tu Proorocul? Şi a răspuns: Nu.
22. Deci i-au zis: Cine eşti? Ca să
dăm un răspuns celor ce ne-au trimis.
Ce spui tu despre tine însuţi?
23. El a zis: Eu sunt glasul celui ce
strigă în pustie: îndreptaţi calea
Domnului, precum a zis Isaia
proorocul.
24. Şi trimişii erau dintre farisei.
25. Şi l-au întrebat şi i-au zis: De ce
botezi deci, dacă tu nu eşti
Hristosul, nici Ilie, nici
Proorocul?
directe asupra vieţii zilnice.
Viaţa curată a lui Ioan Botezătorul şi devotamentul
consecvent al slujirii cauzei sale i-a făcut pe mulţi să se
întrebe dacă el este Hristosul, Mesia. Aceste gânduri şi
discuţii, poate chiar întrebări directe, l-au determinat să
se explice înaintea oamenilor.
Botezul lui nu aduce iertarea păcatelor, ci sentimentul
înnoirii vieţii, ca urmare a practicării pocăinţei. După el
vine altcineva mult mai important, cu statut de
Stăpânitor peste toate, Care are puterea de a boteza cu
Duhul Sfânt şi dreptul de a curăţi aria Sa (întreaga
omenire), de toată neghina şi pleava. Acestea în mod
firesc trebuie arse, deoarece sunt nefolositoare. Ioan este
doar Înaintemergătorul Aceluia, aşa cum profeţise Isaia
(40, 3).
Predica lui Ioan Botezătorul despre „vestea cea
bună” a mântuirii oamenilor, a fost mult mai bogată
decât o relatează evangheliştii, dar aceştia s-au oprit doar
la schiţarea mesajului acestuia, pentru că au avut un alt
obiectiv - viaţa şi activitatea Mântuitorului Iisus Hristos.
Întrebările despre rolul şi importanţa lui Ioan
Botezătorul au ajuns şi în rândurile sinedriului din
Ierusalim, care trimite o delegaţie alcătuită din farisei
pentru a lămuri acest aspect.
Sinedriul era „tribunalul ecleziastic-politic suprem”
al iudeilor, „cea mai înaltă curte de justiţie a naţiunii şi
cea mai puternică autoritate a ţării”, alcătuit din 70 de
membrii plus un preşedinte, preoţi şi laici, proveniţi
dintre saduchei (preoţi şi aristocraţi laici) şi cărturari
(farisei).
Ioan mărturiseşte că nu este Unsul (Hristosul), nici
Ilie despre care ştiau că va veni mai înainte de Mesia, la
sfârşitul veacurilor, şi nici proorocul eshatologic aşteptat
în iudaism, ci face apel la proorocia lui Isaia (40, 3),
care-l indică ceea ce este: un vestitor al lui Dumnezeu ce
reclamă îndreptarea oamenilor în vederea primirii unui
Personaj deosebit, Care trebuie să vină.
„Aceasta este datoria unui slujitor credincios şi bun,
nu numai să nu-şi atribuie slava care nu este decât a
stăpânului său, ci de a o arunca şi pe aceia pe care
mulţimea, deşi nu era a lui, voia să i-o dea lui”.
Acest Personaj este greu de prezentat în cuvinte, dar
77
26. Ioan le-a răspuns, zicând:
Eu botez cu apă; dar în mijlocul
vostru se află Acela pe care voi nu-L
ştiţi,
27. Cel care vine după mine, Care
înainte de mine a fost şi Căruia eu
nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua
încălţămintei.
28. Acestea se petreceau în Betabara,
dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.
Botezul lui Iisus
29. A doua zi a văzut Ioan pe Iisus
venind către el (din Nazaretul
Galileii-Marcu 1,9) şi a zis: Iată
Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică
păcatul lumii.
30. Acesta este despre Care eu am
zis: După mine vine un bărbat, Care a
fost înainte de mine, fiindcă mai
înainte de mine era,
31. Şi eu nu-L ştiam; dar ca să fie
arătat lui Israel, de aceea am venit eu,
botezând cu apă.
Luca 3,21. Şi după ce s-a botezat tot
poporul (…)
Matei 3, 13. (...) a venit Iisus (...)
către Ioan, ca să se boteze de către
el.
14. Ioan însă îl oprea zicând: Eu am
trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi tu
vii la mine?
15. Şi răspunzând Iisus a zis către el:
Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să
împlinim toată dreptatea. Atunci L-a
lăsat.
16. Iar botezându-se Iisus (şi
rugându-se), când ieşea din apă,
îndată cerurile s-au deschis şi Duhul
lui Dumnezeu (Duhul Sfânt) s-a
văzut pogorându-se
(în chip trupesc – Luca 3 ,22) ca un
porumbel şi venind peste El.
17. Şi iată glas tare din ceruri zicând:
Acesta este Fiul Meu cel iubit întru
care am binevoit. (Tu eşti Fiul Meu
cel iubit întru care am binevoit.
Marcu 1,11; Luca 3,22)
Ioan 1, 32. Şi a mărturisit Ioan,
zicând: am văzut Duhul coborându-
şi mai greu de înţeles pentru farisei, mai ales în privinţa
atemporalităţii Lui.
Chiar dacă nu au înţeles cuvintele lui Ioan, fariseii au
plecat liniştiţi, deoarece acesta nu a emis pretenţii
mesianice, singurul aspect de care s-ar fi temut apărătorii
Legii, fariseii şi saducheii, preocupaţi excesiv de poziţia
lor de lideri religioşi ai poporului evreu.
Prin faptul că Ioan Botezătorul crescuse în pustiu,
izolat de societatea umană, el încă nu-L văzuse pe Iisus
din Nazaret, chiar dacă erau de fapt înrudiţi.
Mântuitorul vine a doua zi în Betabara (=”loc de
trecere”), localitate aflată la vărsarea Iordanului în Marea
Moartă, pe malul dinspre Peninsula Arabică.
Ioan îl declară public ca fiind Mielul lui Dumnezeu,
ceea ce defineşte lucrarea Mântuitorului în lume, blând şi
smerit cu inima, pregătit pentru a fi jertfă bineplăcută lui
Dumnezeu, în vederea dobândirii iertării oamenilor prin
răscumpărarea păcatului neascultării.
Imaginea mielului are conotaţii pascale, unde mielul
consumat ritualic amintea de eliberarea din Egipt (Ieşirea
12, 1-28) şi de Slujitorul lui Dumnezeu adus ca jertfă
pentru ispăşirea păcatelor omenirii (Isaia 53, 2-12).
Ioan subliniază din nou originea divină a Celui aflat
în faţa sa, faptul că Fiul lui Dumnezeu este născut mai
înainte de veci.
Rolul pe care l-a avut s-a împlinit, pentru că Mielul
lui Dumnezeu poate fi prezentat acum poporului Israel
de către o persoană credibilă, a cărei mărturisire
constituie o garanţie deplină şi în acelaşi timp, un
îndemn de ascultare totală şi supunere faţă de acest Om.
În acea zi, conform obiceiului său, Ioan boteza pe cei
pregătiţi. El se simte total ridicol să ofere botezul său
Celui fără de păcat, şi în consecinţă fără nevoia pocăinţei,
dar Mântuitorul îl îndeamnă să-L boteze pentru a împlini
un act de dreptate, botezul în numele Lui urmând să
devină, pentru cei ce-L vor urma, tocmai poarta unirii cu
El.
„Fiind curat se botează ca să ne spele pe noi şi să ne
arate cum vrea să ne boteze şi că trebuie mai dinainte să
ne curăţim, ca să nu spurcăm botezul, repede întorcându-
ne la relele obiceiuri. Iar Ioan Îl opreşte, pentru ca să nu
socotească cei ce-L vedeau că Se botează spre pocăinţă
ca toţi ceilalţi”.
Pogorârea Sfântului Duh şi glasul Tatălui auzit la
botez înseamnă participarea şi a celorlalte persoane ale
Sfintei Treimi la acţiunea de mântuire a lumii.
Indiferent de varianta consemnată de evanghelişti,
glasul are menirea de a întări credinţa celor de faţă şi prin
78
se, din cer, ca un porumbel şi a rămas
peste El.
33. Şi eu nu-l cunoşteam pe El, dar
Cel ce m-a trimis să botez cu apă,
Acela Mi-a zis: peste care vei vedea
Duhul coborându-se şi rămânând
peste El, Acel este Cel ce botează cu
Duh Sfânt
34. Şi eu am văzut şi am mărturisit
că Acesta este Fiul lui Dumnezeu.
Primii ucenici
Ioan 1, 15. Ioan mărturisea despre El
şi striga zicând: Acesta este despre
Care am zis: Cel care vine după mine
a fost înaintea mea pentru ca mai
înainte de mine era.
35. A doua zi iarăşi stătea Ioan şi
doi dintre ucenicii lui.
36. Şi privind pe Iisus, care trecea, a
zis: Iată Mielul lui Dumnezeu!
37. Şi cei doi ucenici l-au auzit când
a spus aceasta şi au mers după Iisus.
38. Şi Iisus, întorcându-se şi văzând
că merg după El, le-a zis: Ce căutaţi?
Iar ei I-au zis: Rabi (care se tâlcuieşte
învăţătorule), unde locuieşti?
39. El le-a zis: Veniţi şi veţi vedea.
Au mers şi au văzut unde locuia; şi
au rămas la El în ziua aceea. Era ca la
ceasul al zecilea.
40. Unul dintre cei doi care auziseră
de la Ioan şi veniseră după Iisus era
Andrei, fratele lui Simon Petru.
41. Acesta a găsit întâi pe Simon,
fratele său, şi a zis: am găsit pe
Mesia (care se tâlcuieşte Hristos).
42. Şi l-a adus la Iisus. Iisus privind
la el, i-a zis: tu eşti Simon fiul lui
Iona; tu te vei numi Chifa (care se
tâlcuieşte Petru).
43. A doua zi vroia să plece în
Galileea şi a găsit pe Filip. Şi I-a zis
Iisus: Urmeză-Mi.
44. Iar Filip era din Betsaida, din
cetatea lui Andrei şi a lui Petru.
istorisirea ulterioară a evenimentelor petrecute, a
întregului popor Israel, că într-adevăr acesta este
Hristosul promis, care mai are o calitate, aceea de a fi
Fiul iubit al lui Dumnezeu.
Ioan mărturiseşte pogorârea Sfântului Duh pentru a
convinge şi mai mult pe ascultători că acesta este Mesia,
Cel care va boteza cu Duh Sfânt, Fiul lui Dumnezeu.
„Botezarea Lui de către profet a arătat vechiul iar
Duhului a vădit noul ... Fiul lui Dumnezeu a unit firea
cea veche cu cea nouă, firea dumnezeiască cu cea
omenească, pe cele ale Lui cu cele ale noastre”.
Mărturisirea lui Ioan este publică, insistentă,
puternică, vibrantă, pentru a-şi îndeplini cu succes
misiunea de Înaintemergător.
Sfântul Ioan Botezătorul îşi îndeplinea datoria cu
bucurie, strigând oamenilor adunaţi la Iordan, că acest
Iisus este Mesia cel profeţit în cărţile Vechiului
Testament, Care este mai mare decât el nu doar prin
atemporalitate, ci şi prin natura originii Sale, ca Fiu al lui
Dumnezeu.
„Cel ce-mi urmează în timp m-a depăşit în devenire
prin aceea că El S-a născut în eternitate”.
Mărturisirea adevărului în privinţa lui Iisus era o
atitudine constantă, permanentă, îndeplinită cu respect şi
bucurie, pentru a sprijini activitatea Mielului
dumnezeiesc. Această remarcă menţionată de Evanghelist
(Ioan 1, 36), este de fapt un îndemn pentru ucenicii săi
(Ioan şi Andrei), de a-L urma pe adevăratul şi nu
presupusul (Ioan Botezătorul), Mesia.
Termenul ebraic “Rabi” înseamnă de fapt “Domnul
meu” sau “stăpânul şi învingătorul meu”, dar cărturarii şi
l-au însuşit pentru a fi numiţi astfel de către oameni, ca
unii care se credeau cunoscători şi învăţători principali şi
autoritari ai legii mozaice.
„Ceasul al zecilea” însemna ora 16 astăzi.
Andrei şi Petru erau fraţi, originari din oraşul
Betsaida, din provincia Galileea. Atraşi de predica şi
personalitatea lui Ioan Botezătorul, au venit până la
Betabara, unde au rămas un timp îndelungat alături de
acest prooroc, devenindu-i ucenici.
Mântuitorul îi schimbă lui Petru numele iudaic de
„Simon” în ”Chifa”- în limba aramaică (=”piatră,
stâncă”), nume care se traduce prin “Petros”, în greacă.
După botezul şi prezentarea făcută la Iordan,
Mântuitorul începe să-şi adune primii ucenici. Nu
întâmplător, aceştia erau deja ucenicii lui Ioan
Botezătorul, pe care-l părăsesc în favoarea apropierii de
Mesia. Acceptarea lor ca ucenici de către Mântuitorul, s-a
79
45. Filip a găsit pe Natanael şi i-a zis:
Am aflat pe Acela despre care au
scris Moise în Lege şi proorocii, pe
Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret.
46. Şi a zis Natanael: Din Nazaret
poate fi ceva bun? F il i p i-a zis:
Vino şi vezi.
47. Iisus a văzut pe Natanael
venind către El şi a zis despre el:
Iată, cu adevărat, israelit în care
nu este vicleşug.
48. Natanael I-a zis: De unde mă
cunoşti? A răspuns Iisus şi i-a zis:
Mai înainte de a te chema Filip, te-
am văzut când erai sub smochin.
49.Răspunsu-l-a Natanael: Rabi,
Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti
regele lui Israel.
50. Răspuns-a Iisus şi i-a zis:
Pentru că ţi-am spus că te-am văzut
sub smochin, pentru aceasta crezi?
Mai
mari decât acestea vei vedea.
51. Şi i-a zis: Adevărat, adevărat
zic vouă, de acum veţi vedea
cerul deschizându-se şi pe îngerii
lui
Dumnezeu suindu-se şi coborându-
se peste Fiul Omului.
făcut în baza curăţiei morale dobândite şi a aspiraţiei
devotate către împărăţia cerurilor.
Răspunsul lui Natanael (numit şi Bartolomeu, Matei
10, 3), este o remarcă faţă de profeţia lui Miheia (5,1),
care prevăzuse naşterea lui Mesia în Betleemul Iudeii,
îndoindu-se, asemeni sinedriştilor (Ioan 7, 52), că Mesia
ar putea veni din Galileea.
Natanael devine absolut convins de mesianitatea lui
Iisus prin faptul că i se spune, fără să fi fost văzut, unde a
avut loc convorbirea cu Filip: sub smochin.
Există şi alte opinii în privinţa înţelegerii acestor
cuvinte adresate lui Natanael: a taină mărturisită de către
Iisus dar rămasă ascunsă chiar Evanghelistului, sau
revelarea unui aspect considerat tainic de către Natanael.
El se adresează cu termenul „Rabi”, care se folosea
doar în apelarea învăţătorilor de lege, cărturarii şi fariseii.
În acelaşi timp, îi aplică şi calificativul de „rege”, ceea ce
exprimă de fapt ideea mesianică ce s-a conturat în
poporul iudeu după exilul babilonic. Mesia urma să fie
regele ideal al unei împărăţii terestre, din care vor face
parte toţi oamenii, iudeii cu prioritate.
Răspunsul Mântuitorului la entuziasmul lui Natanael
este afirmativ, hotărât şi ferm, prin stilul de a repeta un
cuvânt cheie pentru a fi şi mai convingător. În alte
împrejurări va spune „Amin ,amin, zic vouă!” (Ioan 5, 19,
24). Afirmaţia că de acum înainte vor vedea fapte
minunate, supranaturale, se referă la minunile pe care
Mântuitorul le va săvârşi cu forţă dumnezeiască asupra
naturii, oamenilor şi propriei naturi umane.
Pentru prima dată El se numeşte pe sine „Fiul
Omului”, denumire aplicată în Vechiul Testament
profeţilor adevăraţi ( Iezechiel 3, 1, 3; Daniel 7, 13),
ceea ce va deveni o altă denumire pentru Mesia-Hristos
preferată de Iisus, atunci când va trebui să se definească
pe sine în faţa oamenilor.
Această identitate era recognoscibilă deoarece „Fiul
Omului era aşteptat ca Mântuitorul şi Judecătorul
eshatologic, care va veni din cer. Această aşteptare
apocaliptică a judecătorului ceresc al vremurilor din
urmă, a coexistat în iudaism împreună cu cealaltă
aşteptare cunoscută, a regelui Mesia, care va avea
originea în neamul lui David”.
El este Fiul lui Dumnezeu şi s-a făcut Fiu al Omului
prin pogorârea din slavă şi întruparea din Fecioara Maria,
unind într-o singură persoană firea dumnezeiască şi firea
omenească. „El este trimisul ceresc întrevăzut în cartea
lui Daniel (cap. 7)”.
Apelativul „Fiul Omului” „va deveni în mod practic
sinonimul lui Mesia sau al <Dreptului>, <Alesului>”.
80
 Nunta din Cana Galileii
Ioan 2,1. Şi a treia zi s-a făcut nuntă
în Cana Galileii şi era şi mama l u i
Iisus acolo.
2. Şi a fost chemat şi Iisus şi
ucenicii Săi la nuntă.
3. Şi sfârşindu-se vinul, a zis mama
l u i Iisus către El: Nu mai au vin.
4. A zis ei Iisus: Ce ne priveşte
pe mine şi pe tine, femeie? încă n-
a venit ceasul Meu.
5. Mama Lui a zis celor ce slujeau:
Faceţi orice vă va spune.
6. Şi erau acolo şase vase de
piatră, puse pentru curăţirea
iudeilor, care luau câte două sau
trei vedre.
7. Zis-a lor Iisus : Umpleţi
vasele cu apă. Şi le-au umplut
până sus.
8. Şi le-a zis: Scoateţi acum şi
aduceţi nunului. Iar ei i-au dus.
9. Şi când nunul a gustat apa care
se făcuse vin şi nu ştia de unde
este, ci numai slujitorii care
scoseseră apă ştiau, a chemat
nunul pe mire,
10. Şi i-a zis: Orice om pune întâi
vinul cel bun şi, când se ameţesc,
pune pe cel mai slab. Dar tu ai
ţinut
vinul cel bun până acum.
11. Acest început al minunilor l-a
făcut Iisus în Cana G a l i l e i i şi
Şi-a arătat slava Sa; şi ucenicii
Săi au crezut în El.
Precizarea cronologică se face de la ultimul
eveniment relatat, chemarea ultimilor ucenici - Filip şi
Natanael.
Grupul ucenicilor are deocamdată şase membri: Petru
şi Andrei, Ioan şi Iacov, Filip şi Natanael. Oraşul Cana în
care se continuă evenimentele, se află în provincia
Galileea, nu departe de Capernaum. Precizarea
evanghelistului este necesară, deoarece mai exista o
localitate cu acelaşi nume în provincia Iudeea.
Vasele de piatră cuprindeau aproximativ 20≈30 litri X
6 vase = 120≈180 de litri de apă. Fecioara Maria îşi
manifestă trăsăturile morale care o caracterizează:
milostivă şi grabnic ajutătoare, dorind să salveze nunta
dintr-un impas ruşinos. De aceea se adresează Fiului său,
pe care-L ştie capabil de fapte minunate, chiar dacă nu şi
le-a manifestat public până acum.
Răspunsul Mântuitorului pare a fi negativ, dar El îşi
motivează atitudinea. A venit în lume pentru o lucrare
mult mai amplă, cu consecinţe majore pentru starea
umanităţii. Situaţia dificilă a unor oameni aflaţi la un
moment festiv al unei comunităţi, nu ar trebui să
provoace o intervenţie divină.
Sf. Ioan Gură de Aur interpretează răspunsul
Mântuitorului „încă n-a venit ceasul Meu” prin intenţia
de a ne învăţa „că el face toate la timpul potrivit şi
convenabil, ca să nu se tulbure ordinea lucrurilor: a nu
face tot lucrul la vremea lui înseamnă să le încurce:
naşterea, răscumpărarea, judecata”.
În plus, dacă nunta aceasta a avut loc mai înainte de
ispitire, intervenţia Fiului Dumnezeiesc în cadrul lumii
acesteia, încă nu trebuie să se producă, ceasul nu a venit
încă, pentru că nu a avut loc postul de patruzeci de zile şi
confruntarea cu diavolul, în această nouă ipostază a
Fiului dumnezeiesc, devenit acum şi om.
Termenul de adresare “femeie”, nu exprimă o
atitudine, Maria nu este desconsiderată sau ţinută la
distanţă, ci este modul firesc de adresare în acea
societate, între un iudeu în plină maturitate şi afirmare
socială, faţă de mama sa.
Dialogul prezentat de către evanghelist nu este
complet, deoarece versetele 4 şi 5 par a fi în contradicţie
de idei, dar autorul doreşte să arate doar evenimentul în
sine. Fecioara Maria este în consens cu Fiul său şi ea îşi
continuă acţiunea de binefacere îndemnând la ascultare
pe slujitorii nunţii, care probabil o cunoşteau mai bine
decât pe Iisus.
Mântuitorul săvârşeşte prima minune publică,
îndreptată deocamdată asupra elementelor naturale.
81

Întreita ispitire
Matei 4 ,1 . Atunci Iisus a fost
dus de Duhul în pustiu, ca să fie
ispitit de către diavolul ...(Şi era
împreună cu fiarele - Marcu 1,13).
2. Şi după ce a postit patruzeci de
zile şi patruzeci de nopţi, la urmă a
flămânzit.
3. Şi apropiindu-se, ispititorul a zis
către El: De eşti Tu Fiul lui
Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să
se facă pâini.
4. Iar El, răspunzând, a zis: Scris
este: Nu numai cu pâine va trăi
omul, ci cu tot cuvântul care
iese din gura lui Dumnezeu.
5. Atunci diavolul L-a dus în
sfânta cetate, L-a pus pe aripa
templului,
6 . Şi i-a zis: Dacă Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu, aruncă-Te jos, că scris
este: îngerilor Săi va porunci pentru
Tine şi Te vor ridica pe mâini, ca
nu cumva să izbeşti de piatră
piciorul Tău.
7. Iisus i-a răspuns: Iarăşi este scris:
să nu ispiteşti pe Domnul
Dumnezeul tău.
8. Din nou diavolul L-a dus pe un
munte foarte înalt şi i-a arătat toate
împărăţiile lumii şi slava lor.
Luca 4, 6. Şi I-a zis diavolul:
Ţie îţi voi da toată stăpânirea
aceasta şi strălucirea lor, căci mi-
Conflictul sau precizarea poziţiei faţă de diavol, încă nu
avusese loc.
Există şi o simbolistică a acestui eveniment. „Apa
abluţiunilor rituale este poate un simbol al vechiului
legământ, incapabil să-l cureţe cu adevărat pe om, în
vreme ce vinul cel nou ne vorbeşte despre un legământ
nou şi veşnic, singurul eficace, pecetluit în sângele lui
Hristos”.
Ucenicii sunt edificaţi în privinţa lui Iisus din
Nazaret. Acesta este Mesia.
Mântuitorul merge în pustiu, fiind însoţit de lucrarea
Sfântului Duh „pentru că nimic nu face fără Duhul
Sfânt”.
Tradiţia creştină indică spaţiul în care a stat
Mântuitorul patruzeci de zile şi nopţi, ca fiind pustiul
Iudeii, între Betania, Ierihon şi Betleem, în nord-vestul
Mării Moarte.
Cifra patruzeci are o anumită semnificaţie. Aceasta
este simbolul schimbării, al transformării dorite de
Dumnezeu. Patruzeci de ani au rătăcit evreii prin pustiu
pentru a deveni un popor nou. Patruzeci de zile a durat
potopul care a înnoit lumea (Facere 7, 17). Moise şi Ilie
au postit acelaşi număr de zile (Ieşirea 24, 18; 3 Regi 19,
8).
Diavolul îl ştia că este Fiul lui Dumnezeu, a doua
Persoana a Sfintei Treimi, dar acum îl vedea într-o nouă
ipostază, aceea de Dumnezeu întrupat, „Dumnezeu
ascuns în fire omenească”, intrat sub influenţa afectelor
umane şi implicit, sub ispitirea şi influenţa diavolului.
Tocmai de aceea raportul dintre Iisus şi diavol trebuie să
se stabilească de la începutul activităţii publice, ispitirea
petrecându-se nu la nivel mental, ci „în chip simţit”.
Postul a fost o perioada de pregătire a umanităţii din
persoana Mântuitorului pentru a începe lucrarea divino-
umană care-L aşteaptă, iar ispitirea diavolului este
“botezul focului” pentru întreaga opoziţie ce urmează.
Prima ispitire atacă un aspect strict trupesc de care
este condiţionat orice om: nevoia de hrană. Răspunsul
Mântuitorului foloseşte o idee exprimată deja în revelaţia
Vechiului Testament (Deut. 8, 3). Hrana trupească nu
înseamnă nimic pentru om, dacă acesta nu se hrăneşte cu
învăţătura dumnezeiască ce călăuzeşte la mântuire.
A doua ispitire, vizează păcatul mândriei, posibilitatea
82
a fost dată mie şi eu o dau cui
voiesc;
6. Deci dacă Tu Te vei închina
înaintea mea, toată va fi a Ta.
Matei 4.10. Atunci Iisus i-a zis:
Piei, satano, căci scris este:
Domnului Dumnezeului tău să te
închini şi Lui singur să-I slujeşti.
11. Atunci L-a lăsat diavolul şi iată
îngerii, venind la El, îi slujeau.
Luca 4,13. Şi diavolul, sfârşind
toată ispita, s-a îndepărtat de la
El, până la o vreme.
14. Şi S-a întors Iisus în puterea
Duhului în Galileea şi a ieşit vestea
despre El în toată împrejurimea.  jertfa Sa. Este, de fapt, o cucerire a sufletelor umane şi nu
15. Şi învăţa în sinagogile lor, slăvit
fiind de toţi.  El refuză atât „seducţia prestigiului” cât şi închinarea
Începutul activităţii publice
Matei 4,13. Şi părăsind Nazaretul,
a venit de a locuit în Capernaum,
lângă mare, în hotarele lui Zabulon
şi Neftalim,
14. Ca să se împlinească ce s-
a zis prin Isaia proorocul care
zice:
15. „Pământul l u i Zabulon şi
pământul lui Neftalim spre mare,
dincolo de Iordan, Galileea
de a uimi pe oameni cu măreţia manifestării salvatoare a
dumnezeirii. Răspunsul este luat tot din învăţătura
mântuitoare oferită deja oamenilor, (Deuteronom 6,16).
A treia ispitire urmăreşte să trezească în Mântuitorul
pofta stăpânirii. Diavolul se simte stăpânul oricărei
civilizaţii şi organizări umane, deoarece acestea sunt
dominate de păcat şi, prin urmare, aservite răului şi
diavolului. Tocmai de aceea, Mântuitorul se mânie pentru
că diavolul l-a înlocuit pe Dumnezeu în sufletele
oamenilor şi îl ceartă.
“Satana” este un termen ebraic ce înseamnă
“potrivnic, vrăjmaş”, iar echivalentul grecesc este
διάζολος, diavol. Mântuitorul a venit pentru a cuceri
lumea într-adevăr, dar nu pentru a o stăpâni asemenea
diavolului, ci pentru a o transforma prin învăţătura şi
a acumulărilor sociale şi materiale dobândite de aceştia.
faţă de „idolii puterii”.
Cucerirea de către Iisus presupune autodisciplinarea
morală şi religioasă a omului, în lumina învăţăturilor
evanghelice. Supunerea omului trebuie să se facă numai
faţă de Creatorul său.
„Domnul a biruit cele trei ispite: a lăcomiei
pântecelui, a slavei deşarte şi a iubirii de bogăţie, care
sunt începătoarele tuturor păcatelor. Pe acestea
biruindu-le, cu atât mai vârtos pot fi biruite şi celelalte”.
Al treilea eşec al diavolului determină renunţarea de
a-L mai subordona pe Iisus. Îndepărtarea diavolului nu
înseamnă decât schimbarea metodei, de acum îl va ataca
pe Mântuitorul numai prin intermediul celor pe care îi
stăpâneşte şi îi dirijează, oamenii călăuziţi de rău (Matei
12,24; 15,2; 26,34).
Mântuitorul şi-a desfăşurat o mare parte din
activitatea Sa în provincia Galileea, locuită în majoritate
de iudei, în amestec cu canaanei, fenicieni, arabi, greci şi
sirieni. Dintre toate oraşele provinciei, Mântuitorul şi-a
ales Capernaumul, care va deveni oraşul centru al
propovăduirii Sale.
Proorocul Isaia (8, 23; 9, 1; 42, 7) prevăzuse că acest
spaţiu geografic, amplasat pe teritoriul triburilor evreieşti
Zabulon şi Neftalim, va deveni principala scenă a
desfăşurării propovăduirii mesianice, leagănul credinţei
83
neamurilor;
16. Poporul care stătea în
întuneric a văzut lumină mare şi
celor ce şedeau în latura şi în
umbra morţii lumină le-a răsărit”.
17. De atunci a început Iisus să
propovăduiască şi să spună: Pocăiţi-
vă, căci s-a apropiat împărăţia
cerurilor.  pentru că s-a împlinit vremea timpurilor mesianice şi
Marcu1.14. (...) propovăduind
Evanghelia împărăţiei lui
Dumnezeu,
15. Şi zicând: S-a împlinit vremea
şi s-a apropiat împărăţia l u i
Dumnezeu. Pocăiţi-vă şi credeţi în
Evanghelie.
Genealogia Mântuitorului
Luca 3,23. Şi Iisus însuşi era ca
de treizeci de ani când a început
(să propovăduiască), fiind, precum
se socotea, fiu al lui Iosif, care era
fiul lui Eli,
24. Fiul lui Matat, fiul lui Levi, fiul
lui Melhi, fiul lui Ianai, fiul lui
Iosif,
25. Fiul l u i Matatia, fiul lui Amos,
fiul lui Naum, fiul l u i Esli, fiul lui
Nagai,
26. Fiul l u i Iosua, fiul lui Matatia,
fiul l u i Semein, fiul l u i Ioseh, fiul
l ui Ioda,
27. Fiul lui Ioanan, fiul l u i Resa,
fiul lui Zorobabel, fiul l u i Salatiel,
fiul lui Neri,
28. Fiul lui Melhi, fiul lui Adi, fiul
lui Cosam, fiul Iui Elmadam, fiul
lui Er,
29. Fiul lui Iosua, fiul lui Eliezer,
fiul lui Lorim, fiul lui Matat, fiul
l u i Levi,
30. Fiul-lui Simeon, fiul lui Iuda,
fiul lui Iosif, fiul lui Ionam, fiul l u i
Eliachim,
31. Fiul lui Melea, fiul lui Mena,
fiul l u i Matata, fiul Iui Natan, fiul
lui David,
32. Fiul lui Iesei, fiul Iui Iobed, fiul
lui Booz, fiul l u i Sala, fiul lui
Naason,
creştine. Populaţia acestei zone, desconsiderată de evreii
din Iudeea, avea să se bucure prima de lumina învăţăturii
dumnezeieşti – „Evanghelia, căci Legea era şi ea
lumină, dar mică”.
După cele şase săptămâni de post şi după ispitire,
Mântuitorul Iisus Hristos îşi începe activitatea publică,
accentuând latura învăţătorească a activităţii Sale. El
propovăduieşte pocăinţa, asemeni lui Ioan Botezătorul,
împărăţia spirituală (cerească), a lui Dumnezeu se oferă
oamenilor pregătiţi s-o primească.
Aceştia trebuie să creadă în vestea cea bună
(Evanghelia), care li se aduce prin propovăduirea Lui şi
să-şi conformeze viaţa învăţăturilor primite.
La începutul activităţii publice, Evanghelistul Luca
precizează vârsta Mântuitorului, vârsta maturităţii şi a
libertăţii de afirmare în societatea iudaică - 30 de ani.
„Iisus se botează la 30 de ani, căci la această vârstă
se primesc toate păcatele. În vârsta dintâi este multă
neînţelepciune, iar în cea de-a doua, a tinereţii, este
multă văpaie a poftei şi a mâniei. Iar la vârsta bărbăţiei
este şi iubirea de argint. Deci a aşteptat această vârstă,
ca prin toate vârstele să împlinească Legea şi să
sfinţească deplin firea omenească”.
Deşi nu-i este fiu natural, Mântuitorul era considerat
ca „fiul lui Iosif”, pentru evreii din vremea Sa.
Genealogia îl prezintă ca descendent al lui David. Taina
naşterii de la Duhul Sfânt a fost trecută sub tăcere
deocamdată, pentru a o feri pe Fecioară „de bănuiala
rea” din partea evreilor, „suciţi, stricaţi şi vrăjmaşi ai lui
Hristos”. Taina aceasta trebuie rezervată doar celor
credincioşi, care nu se îndoiesc de dumnezeirea lui Iisus.
O bănuială de adulter în privinţa Mariei, îl scotea pe Iisus
din prerogativele descendenţei davidice.
Evreii aveau permanente preocupări de precizare a
arborelui genealogic a fiecărui descendent al lui Avraam.
Liste genealogice se păstrau atât la templu cât şi în
familiile bogate, interesate să-şi afirme ascendenţa până
la personaje importante, preferate cele de neam regal.
Cei doi evanghelişti, Matei şi Luca, sunt singurii care
prezintă genealogia Mântuitorului pentru a argumenta
descendenţa davidică şi implicit împlinirea profeţiilor
mesianice în privinţa Lui. Cele două genealogii sunt însă
diferite din mai multe motive.
84
33. Fiul lui Aminadav, fiul lui
Admin, fiul l u i Arni, fiul lui
Esrom, fiul lui Fares, fiul lui luda,
34. Fiul lui Iacov, fiul lui Isaac,
fiul lui Avraam, fiul lui Tara, fiul
lui Nahor,
35. Fiul lui Serug, fiul lui Ragav,
fiul l u i Falec, fiul l u i Eber, fiul lui
Sala,
36. Fiul lui Cainam, fiul lui
Arfaxad, fiul lui Sem, fiul l u i Noe,
fiul l u i Lameh,
37. Fiul lui Matusala, fiul lui Enoh,
fiul l u i Iaret, fiul l u i Maleleil, fiul
lui Căinam,
38. Fiul l u i Enos, fiul lui Set, fiul
l u i Adam, fiul lui Dumnezeu.
Matei 1,1. Cartea neamului lui
Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui
Avraam.
2. Avraam a născut pe Isaac; Isaac
a născut pe Iacov; Iacov a născut pe
luda şi pe fraţii lui;
3. luda a născut pe Fares şi pe Zara,
d i n Tamar; Fares a născut pe
Esrom; Esrom a născut pe Aram;
4. Aram a născut pe Aminadav;
Aminadav a născut pe Naason;
Naason a născut pe Salmon;
5. Salmon a născut pe Booz, din
Rahav; Booz a născut pe Iobed,
din Rut; Iobed a născut pe Iesei;
6. lesei a născut pe David regele;
David a născut pe Solomon din
femeia l u i Urie;
7. Solomon a născut pe Roboam;
Roboam a născut pe Abia; Abia a
născut pe Aşa;
S. Aşa a născut pe Iosafat; Iosafat a
născut pe Ioram; Ioram a născut pe
Ozia;
9. Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam
a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe
Iezechia;
10. Iezechia a născut pe Manase;
Manase a născut pe Amon; Amon a
născut pe Iosia;
11. Iosia a născut pe Iehonia şi
2
În primul rând, se pleacă din direcţii opuse. Matei
porneşte de la Avraam într-o succesiune firească,
cronologică, pentru a ajunge la Mântuitorul Iisus Hristos,
prezentat ca fiu al lui Iosif.
Luca porneşte în sens invers, de la Mântuitorul crezut
a fi fiul lui Iosif şi urcă genealogic, trecând de Avraam
pentru a ajunge la Adam, primul om.
O altă diferenţa o constituie faptul că în partea
comună a celor două genealogii nu se întâlnesc
întotdeauna aceleaşi personaje. Explicaţia este
următoarea: personajele diferă din cauza căsătoriilor de
levirat unde s-a considerat fie tatăl natural, fie cel oficial
în cazul lui Iosif şi Salatiel.
Pe lângă obiectivul principal comun celor două
genealogii, inserarea Mântuitorului în neamul omenesc,
fiecare listă are şi obiective secundare.
Luca vrea să-l prezinte pe Mântuitorul Iisus Hristos
ca fiind descendentul lui Adam, din care provine întregul
neam omenesc, indiferent de popor sau civilizaţie. Iisus
este astfel un Mântuitor al tuturor popoarelor2. El cheamă
şi primeşte pe toţi, nu mai rămâne doar în sfera iudaică,
ci a trecut în cea universală, pentru că El este Adam cel
nou, care îl recapitulează pe cel vechi, cu toate
consecinţele lui şi oferă acum o nouă viaţă celor ce cred
în El.
Matei are un anumit obiectiv al Evangheliei sale, ceea
ce îşi va pune amprenta şi asupra genealogiei pe care o
prezintă. El vrea să demonstreze că Iisus din Nazaret este
Mesia prezis de prooroci. De aceea, el porneşte de la
Avraam pentru a ajunge la Iisus, trecând şi el prin neamul
lui David.
„Matei, pentru că a scris evreilor, n-a căutat să
dovedească altceva mai mult decât că Iisus se pogoară
din Avraam şi David; Iar Luca, pentru că a scris tuturor
oamenilor, urcă genealogia Mântuitorului şi mai sus,
pornind de la Adam. Matei îşi începe Evanghelia sa
chiar cu genealogia Domnului, deoarece ştia că nimic nu
putea face plăcere mai mare iudeului, decât să afle că
Hristos este strănepot al lui Avraam şi al lui David”3.
85
pe fraţii l u i , la strămutarea în
Babilon;
12. După strămutarea în Babilon,
Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel
a născut pe Zorobabel;
13. Zorobabel a născut pe Abiud;
Abiud a născut pe Eliachim;
Eliachim a născut pe Azor;
14. Azor a născut pe Sadoc;
Sadoc a născut pe Achim; Achim
a născut pe Eliud;
15. Eliud a născut pe Eleazar;
Eleazar a născut pe Matan; Matan
a născut pe Iacov;
16. Iacov a născut pe Iosif,
logodnicul Mariei, din care S-a
născut Iisus, Ce se cheamă Hristos.
17. Aşadar, toate neamurile de la
Avraam până la David sunt
paisprezece; şi de la David până
la strămutarea în Babilon sunt
paisprezece; şi de la strămutarea
în Babilon până la Hristos sunt
paisprezece neamuri.
În acelaşi timp, realitatea caracterului universal al
mântuirii nu-i este străină Evanghelistului Matei. El
menţionează şi patru femei în genealogia sa, ceea ce este
un aspect inedit pentru o genealogie iudaică4, iar cele
patru femei reliefează trăsături caracteristice împărăţiei
mesianice:
- primirea păcătoşilor ce se îndreptează5 (Tamara,
Batşeba, femeia lui Urie, „vestite prin păcatele lor”6),
- primirea celor de alt neam (Rahav şi Rut). De fapt,
toţi oamenii sunt păcătoşi, motiv al întrupării Fiului
dumnezeiesc.
Genealogiile au şi încărcături simbolice. Matei chiar
precizează acest aspect pentru a evidenţia înţelepciunea
divină care nu lasă nimic la întâmplare, ci a lucrat din
timp ca planul rânduit spre mântuirea omului să se
îndeplinească întocmai.
Astfel, genealogia de la Matei este auto-împărţită în
trei grupe de câte paisprezece neamuri (şapte, cifra
perfecţiunii divine înmulţită cu doi, în sensul dublării
atenţiei divine), iar genealogia lui Luca, deşi mai extinsă
urcând până la Adam, conţine totuşi şaptezeci şi şapte de
nume, o valorificare a cifrei şapte, în aceeaşi dublare a
atenţiei divine, dar nu prin înmulţire, ci prin repetare
asociativă.

Chemarea la propovăduire a
primilor ucenici
Luca 5 , 1 . Pe când mulţimea îl
îmbulzea, ca să asculte cuvântul
lui Dumnezeu, şi El şedea lângă El predică mulţimilor şi îşi adună din nou ucenicii
lacul Ghenizaret, pornind la etapa decisivă a propriei misiunii.
2. A văzut două corăbii oprite
lângă ţărm, iar pescarii, coborând
din ele, spălau mrejele.
3 Şi urcându-se într-una din
corăbii care era a lui Simon, l-a
rugat s-o depărteze puţin de la uscat.
Şi, şezând în corabie, învăţa, d i n
ea, mulţimile.
4. Iar când a încetat de a vorbi, i-
a zis l u i Simon: Mână la adânc şi
lăsaţi jos mrejele voastre, ca să
pescuiţi.
5. Şi, răspunzând, Simon a zis:
4

86
învăţătorule, toată noaptea ne-am
trudit şi nimic nu am prins, dar,
după cuvântul Tău, voi arunca
mrejele.
6. Şi făcând ei aceasta, au prins
mulţime mare de peşte, că li se
rupeau mrejele.
7. Şi au făcut semn celor care erau
în cealaltă corabie, să vină să le
ajute. Şi au venit Şi au umplut
amândouă corăbiile, încât erau gata
să se afunde,
8. Iar Simon Petru, văzând
aceasta, a căzut la genunchii lui
Iisus, zicând: Ieşi de la mine,
Doamne, că sunt om păcătos
9. Căci spaima-l cuprinsese pe el şi
pe toţi cei ce erau cu el, pentru
pescuitul peştilor pe
care - i prinseseră.
10. Tot aşa şi pe Iacov şi pe Ioan,
fiii lui Zevedeu, care erau împreună
cu Simon (dregându-şi mrejele,
Matei 4, 21).
Matei 4,19. Şi le-a zis: Veniţi
după Mine şi vă voi face pescari de
oameni.
Luca 5.11. Şi trăgând corăbiile la
ţărm, au lăsat totul (pe tatăl lor
Zevedeu în corabie, cu lucrătorii, -
Marcu 1,20) şi au mers după El.
Demonizatul din Capernaum
Marcu1,21. Şi venind în Capernaum
( cetate a Galileii, Luca 4, 31) şi
îndată intrând sâmbăta în sinagogă,
îi învăţa.
22. Şi erau uimiţi de învăţătura Lui,
căci El îi învăţa pe ei ca Cel ce are
putere, iar nu în felul cărturarilor.
23. Şi era în sinagoga lor un om cu
duh necurat, care striga tare,
24. Zicând: Ce ai cu noi, Iisuse
Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi?
Te ştim cine eşti: Sfântul lui
Dumnezeu.
25. Şi Iisus l-a certat, zicând: Taci şi
ieşi din el.
26. Şi scuturându-l duhul cel necurat
Mântuitorul îi convinge tot mai mult că El este Mesia,
pentru a-i determina să-şi abandoneze preocupările
cotidiene şi pentru a se pregăti în vederea desfăşurării
unei alte activităţi, mult mai importantă, aceea de a
chema şi a aduce oameni în împărăţia cerurilor.
Între a pescui şi a aduce oamenii la El, Mântuitorul
creează o frumoasă paralelă. Scoaterea oamenilor din
starea de păcat implică activitatea unui grup edificat în
privinţa scopului comun şi a necesităţii „calificării” în
această preocupare, dar mai ales a efortului comun,
susţinut, de care va fi nevoie pentru dobândirea reuşitei.
Faptul că Zevedeu avea nevoie să-şi repare mrejele
fără să le înlocuiască, reflectă starea de sărăcie.
Propovăduirea învăţăturii dumnezeieşti nu se făcea în
felul cărturarilor şi fariseilor consideraţi „maeştrii
doctrinei iudaice”. Mântuitorul predica cu autoritate, cu
siguranţă şi coerenţă în explicaţii, dar mai ales cu
convingere. Formularea ideilor şi argumentarea acestora
nu era perturbată de imperfecţiuni omeneşti, de explicaţii
îndoielnice sau justificări trunchiate.
În sinagoga din Capernaum era un om demonizat, un
om stăpânit de puterea unui duh necurat care îi
cuprinsese simţurile trupeşti şi îi conducea voinţa. Acest
duh necurat, aparţinând lumii spirituale, avea o altă
capacitate de cunoaştere a ceea ce este ascuns ochilor
omeneşti. Duhul îl vede pe Mântuitorul aşa cum este El
de fapt, Dumnezeu şi om, de aceea în prezenţa lui
Dumnezeu se cutremură şi, speriat, mărturiseşte
dumnezeirea lui Iisus şi, implicit, a puterii superioare pe
care o are.
87
şi strigând cu glas mare, a ieşit din el.
27. Şi s-au spăimântat toţi, încât se
întrebau între ei, zicând: Ce este
aceasta? O învăţătură nouă şi cu
putere; că şi duhurilor necurate le
porunceşte, şi i se supun.
28. Şi a ieşit vestea despre El îndată
pretutindeni, în toată împrejurimea
Galileii.
Vindecarea soacrei lui Petru
29. Şi îndată ieşind ei din sinagogă,
au venit în casa lui Simon şi a lui
Andrei, cu Iacov şi cu Ioan.
30. Iar soacra lui Simon zăcea, prinsă
de friguri, şi îndată i-au vorbit despre
ea.
31. Şi apropiindu-Se, (plecându-Se
asupra ei , a certat frigurile, Luca
4.39), a ridicat-o, apucând-o de
mână. Şi au lăsat-o frigurile şi ea le
slujea.
32. Iar când s-a făcut seară şi soarele
apusese, au adus la El pe toţi bolnavii
şi demonizaţii.
33. Şi toată cetatea era adunată la
uşă.
34. Şi a tămăduit pe mulţi care
pătimeau de felurite boli (punându-
şi mâinile pe fiecare dintre ei - Luca
4, 40), şi demoni mulţi a alungat. Iar
pe demoni (care strigau şi ziceau:
Tu eşti Fiul lui Dumnezeu -Luca 4,
41), nu-i lăsa să vorbească, pentru că-
L ştiau că El e Hristos.
35. Şi a doua zi, foarte de dimineaţă,
sculându-Se, a ieşit şi S-a dus într-un
loc pustiu şi se ruga acolo.
36. Şi a mers după El Simon şi cei
ce erau cu el.
37. Şi aflându-L, I-au zis: Toţi Te
caută pe Tine (mulţimile îl căutau şi
au venit până la El, şi-L ţineau ca să
nu plece de la ei Luca 4.42).
38. Şi El a zis lor: Să mergem în altă
parte, prin cetăţile şi satele
învecinate, ca să propovăduiesc şi
acolo, (să binevestesc împărăţia lui
Dumnezeu -Luca 4.43), căci pentru
Frica diavolilor faţă de Dumnezeu este de înţeles şi
aceasta se manifestă acum cu putere, încercând să câştige
bunăvoinţă prin recunoaşterea sfinţeniei Mântuitorului.
Acesta respinge lauda venită de la demon şi îi
porunceşte să iasă din omul pe care-l poseda. Eliberarea
se produce cu o ultimă manifestare a puterii celui rău,
ceea ce îi înspăimântă pe cei de faţă. Frica face loc
uimirii faţă de puterea dumnezeiască ce s-a manifestat,
iar minunea petrecută se vesteşte în toate împrejurimile,
făcând din Iisus un personaj demn de toată atenţia
oamenilor.
Mântuitorul îşi manifestă în continuare puterea divină
asupra soacrei lui Petru, dar şi asupra tuturor bolnavilor şi
demonizaţilor care sunt aduşi la uşa casei în care urma să
înnopteze. Vindecările şi exorcizările în lanţ s-au făcut
prin rostirea cuvintelor eliberatoare (poruncă sau
rugăciune către Tatăl ceresc), dar şi prin atingerea cu
mâinile a celor suferinzi.
Mântuitorul marca astfel începutul activităţii Sale
publice, caracterizată cu multe secole mai înainte de către
proorocul Isaia (53, 4).
Mesia urma să salveze firea umană, scoţând-o din
starea ei decăzută, plină de lucrarea vrăjmaşului diavol şi
consecinţa acestei colaborări: bolile şi moartea. Această
latură a activităţii Mântuitorului, desfăşurată acum într-un
cadru restrâns, urma să se lărgească pentru a câştiga
încrederea oamenilor în cuvintele învăţăturii Sale, dar ea
constituia şi garanţia unei lucrări ulterioare cu caracter
universal, o extindere asupra întregii firi umane peste
secole şi pretutindeni, şi anume: biruirea răului din trup şi
din suflet, pentru a învinge în final chiar moartea.
Aceasta era misiunea încredinţată Lui, misiunea pentru
care se întrupase şi acum o desfăşura din plin.
Mărturisirea publică a demonilor, plină de interes
pentru dobândirea clemenţei divine, nu făcea parte din
planul de mântuire a omului. Iisus nu trebuia considerat
un eliberator triumfal. Mulţimile nu trebuia să dea
crezare mărturisirii demonilor, ci trebuia să-L descopere
pe Mesia prin ceea ce vedeau şi înţelegeau, ca oameni
pregătiţi pentru o relaţie cu Dumnezeu.
Mântuitorul activează din plin, dar El însuşi practică
rugăciunea către Tatăl ceresc, într-o colaborare
intratrinitară, în care este cuprinsă acum şi firea
omenească şi pentru aceasta are nevoie de intimitate
spirituală. Locurile de rugăciune sunt izolate, iar timpul
este ales din cel rămas de peste zi, când mulţimile îl caută
cu asiduitate.
Mântuitorul intenţionează să îşi lărgească sfera
88
aceasta am venit.
39. Şi venind propovăduia în
sinagogile lor, în toată Galileea,
alungând pe demoni.
Matei 4,23 Şi a străbătut Iisus toată
Galileea, învăţând în sinagogile lor
şi propovăduind Evanghelia
împărăţiei şi tămăduind toată boala şi
toată neputinţa în popor, (alungând
pe demoni , Marcu 1.39).
24. Şi s-a dus toată vestea despre El
în toată Siria, şi aduceau la El pe toţi
cei ce se aflau în suferinţe, fiind
cuprinşi de multe feluri de boli şi de
chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe
slăbănogi, şi El îi vindeca.
Vindecarea unui lepros
Marcu 1,40. Şi un lepros a venit la
El, rugându-L şi îngenunchind (i se
închina - Matei 8, 2) şi zicând: De
voieşti, poţi să mă curăţeşti (...)
41. Şi făcându-i-se milă, a întins
mâna şi S-a atins de el şi i-a zis:
Voiesc, curăţeşte-te.
42. Şi îndată s-a depărtat lepra de la
el şi s-a curăţit.
43. Şi poruncindu-i cu asprime,
îndată l-a alungat.
44. Şi i-a zis: Vezi, nimănui să nu
spui nimic, ci mergi de te arată
preotului şi adu, pentru curăţirea ta,
cele ce a rânduit Moise.
45. Iar el, ieşind, a început să
propovăduiască multe şi să
răspândească cuvântul, încât Iisus nu
mai putea să intre pe faţă în cetate, ci
stătea afară, în locuri pustii, (şi se
activităţii din Capernaum în toată Galileea, dar vestea
puterii şi a autorităţii cu care învaţă, depăşeşte graniţele
provinciei, revărsându-se în zonele învecinate, aducând la
El tot mai mulţi oameni însetaţi de harul şi învăţătura
dumnezeiască.
„Minunile lui Iisus sunt semne şi gesturi proprii lui
Dumnezeu care mântuieşte”. Scopul lor fundamental este
formarea încrederii în învăţăturile Sale.
Vestea forţei tămăduitoare adună în jurul
Mântuitorului o mare mulţime de oameni. Este uşor de
imaginat îmbulzeala care se producea, implorările
numeroase care se auzeau, entuziasmul popular în urma
unei misiuni, întrebările iscoditoare care se puneau,
intenţiile tămăduitoare ale celor ce doreau să se atingă de
Mântuitorul.
Cei posedaţi de duhurile necurate, demonizaţii
subjugaţi de forţa rea se cutremurau la vederea Lui şi
îngenunchiau, pentru că duhurile din aceşti oameni îl
recunoşteau ca fiind Fiul lui Dumnezeu, născut din Tatăl
mai înainte de veci, dar Mântuitorul le refuza lauda şi le
certa, pentru că nu voia să primească şi nici nu avea
nevoie de o asemenea laudă înaintea oamenilor.
„Lunaticii sunt cei îndrăciţi; diavolul voind să
răspândească între oameni credinţa că stelele sunt
făcătoare de rău, pândea când era lună plină şi atunci îi
chinuia, pentru ca să li se pară că luna este pricina
pătimirii şi să prihănească zidirea lui Dumnezeu”.
Lepra este o boală contagioasă foarte gravă, care
aduce putrezirea treptată a corpului. Leproşii erau excluşi
din comunitatea umană şi trăiau în locuri izolate, unde
rudele le aduceau apă şi mâncare.
Acest om manifestă multă credinţă şi pioşenie în
cererea sa, iar Mântuitorul, este plin de compasiune şi
solicitudine. Boala se alungă prin atingerea şi cuvântul
plin de forţă al Mântuitorului, Care doreşte în acelaşi
timp să mai tempereze vestea despre puterea minunată pe
care o are, dar leprosul vindecat este prea entuziasmat
pentru renaşterea de care se poate bucura.
Mântuitorul i-a recomandat leprosului vindecat să
aducă jertfa cuvenită, pentru a putea fi primit în
comuniunea socială şi religioasă din care făcuse parte
până să se îmbolnăvească.
În consecinţă, toţi oamenii care-L vedeau pe
Mântuitorul, veneau la El împresurându-L cu solicitările
şi curiozitatea lor, încât entuziasmul popular era din ce în
ce mai puternic. Iisus era nevoit acum să se ferească de
aglomerarea urbană din Capernaum, care se producea
imediat ce apărea în oraş. De aceea prefera să stea în
89
ruga, Luca 5,16) şi veneau la El de afara cetăţii, pentru a primi pe cei care, siliţi de boli,
pretutindeni. veneau de pretutindeni pentru a primi alinare.
Primul Paşti la Ierusalim
Ioan 2,12. După aceasta S-a
coborât în Capernaum, El şi mama
Sa şi fraţii şi ucenicii Săi, şi acolo
n-au rămas decât puţine zile.
13. Şi erau aproape Paştile
iudeilor, şi Iisus S-a urcat la
Ierusalim.
14. Şi a găsit şezând în templu pe
cei ce vindeau boi şi oi şi
porumbei şi pe schimbătorii de
bani.
15. Şi, făcându-şi un bici de
ştreanguri, i-a scos pe toţi afară din
templu, şi oile şi boii, şi
schimbătorilor le-a vărsat banii şi le-
a răsturnat mesele.
16. Şi celor ce vindeau porumbei
le-a zis: Luaţi acestea de aici. Nu
faceţi casa Tatălui Meu casă de
negustorie.
17. Şi şi-au adus aminte
ucenicii Lui că este scris:
Râvna casei Tale mă mistuie
18. Au răspuns deci iudeii şi i-au
zis: Ce semn ne arăţi că faci
acestea?
19. Iisus a răspuns şi le-a zis:
Dărâmaţi templul acesta şi în trei
zile îl voi ridica.
20. Şi au zis deci iudeii: în
patruzeci şi şase de ani s-a z i d i t
templul acesta! Şi Tu îl vei ridica în
trei zile?
21.Iar El vorbea despre templul
trupului Său.
22. Deci, când S-a sculat din morţi,
ucenicii Lui şi-au adus aminte că
aceasta o spusese şi au crezut
Scripturii şi cuvântului pe care îl
spusese Iisus.
23. Şi când era în Ierusalim, la
sărbătoarea Paştilor, mulţi au
crezut în numele Lui, văzând
minunile pe care le făcea.
Iudeii din toate provinciile Palestinei, dar şi din
Diaspora, aveau obligaţia de a participa la templul din
Ierusalim cu ocazia marilor sărbători iudaice: Paştile,
Cincizecimea, Corturile.
Mântuitorul nu face excepţie, ci se foloseşte de prilej
pentru a se afirma în Ierusalim, fiind însoţit de mama Sa,
“fraţii”, care sunt rudele apropiate pe linia lui Iosif, (fraţi
vitregi, sau veri secundari), sau a Mariei şi ucenicii.
Exprimarea „a urca” spre Ierusalim, se datorează
diferenţei de altitudine. Capernaumul, oraş pe malul
lacului Ghenizaret, se află sub nivelul mării, ca şi oglinda
lacului, la -210 m, iar Ierusalimul plasat în munţii Iudeii,
se află la aproximativ 800 m deasupra nivelului mării.
Precizarea „Paştile iudeilor”, susţine adevărul că la
vremea redactării Evangheliei a patra, creştinii erau
net departajaţi de iudaism, serbând propriul lor Paşti.
Aceşti oameni stăteau în pridvorul lui Solomon, care
era un portic de-a lungul întregii laturi de est a curţii
templului.
Biciul este folosit pentru animale, dar nicidecum
pentru oamenii care se ocupau de comerţ chiar în curtea
templului, loc sacru destinat rugăciunii şi întâlnirii cu
Dumnezeu.
Reproşul pe care-l adresează, reflectă conştientizarea
propriei personalităţi şi a misiunii ce i-a fost încredinţată.
El se comportă cu autoritatea Fiului în casa Tatălui Său.
Inspiraţia divină exprimată în Psalmul 68 v. 12, “Râvna
casei tale mă mistuie”, anticipase de mult timp fervoarea
mesianică ce va călăuzi pe Mântuitorul lumii, în
propovăduirea învăţăturii şi întronarea Adevărului.
Evreii alungaţi de Mântuitorul, îi pretind un semn
deosebit care să dovedească faptul că procedează cu
autoritate divină, căci până acum nu au fost deranjaţi de
cei ce deţin autoritatea religioasă la templu - saducheii.
Mântuitorul le vorbeşte despre un templu mult mai
important, ce se va ridica în locul celui iudaic, templul
trupului Său, templul zidit pe jertfa Lui cea sângeroasă,
ce se va oferi ca posibilitate de întâlnire reală cu
Dumnezeu.
„El spune lucruri care sunt destul de ascunse pentru
cei ce le aud, dar care vor fi clare pentru cei ce vor
urma. Pentru ce? Ca împlinirea prezicerii sale să
dovedească într-o zi că el cunoaşte viitorul”.
Afirmaţia iudeilor că în patruzeci şi şase de ani s-a
90
24. Iar Iisus însuşi nu se încredea
în ei, pentru că îi cunoştea pe toţi,
Şi pentru că nu avea nevoie să-i
mărturisească cineva despre om,
căci El însuşi cunoştea ce era în
om..
Convorbirea cu Nicodim
Ioan 3,1. Şi era un om dintre
farisei, care se numea Nicodim şi
care era fruntaş al iudeilor.
2. Acesta a venit noaptea la Iisus şi
i-a zis: Rabi, ştim că de la
Dumnezeu ai venit învăţător; că
nimeni nu poate face aceste
minuni, pe care le faci Tu, dacă nu
este Dumnezeu cu el.
3.Răspuns-a Iisus şi i-a zis:
Adevărat, adevărat zic ţie: De nu
se va naşte cineva de sus, nu va
putea să vadă împărăţia lui
Dumnezeu.
4. Iar Nicodim a zis către El: Cum
poate omul să se nască, fiind
bătrân? Oare, poate să intre a doua
oară în pântecele mamei sale şi să
se nască?
5. Iisus a răspuns: Adevărat,
adevărat zic ţie, de nu se va naşte
cineva din apă şi din Duh nu va
putea să intre în împărăţia lui
Dumnezeu.
6. Ce este născut din trup, trup
este; şi ce este născut d i n Duh, duh
este.
7. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie
să vă naşteţi de sus.
8. Vântul suflă unde voieşte şi tu
auzi glasul lui, dar nu ştii de unde
vine, nici încotro se duce. Astfel
este cu oricine e născut din Duhul.
9. A răspuns Nicodim şi I-a zis:
Cum pot să fie acestea?
10. Iisus a răspuns şi i-a zis: Tu
eşti învăţătorul lui Israel şi nu
zidit templul, se referă la restaurarea acestuia de către
Irod cel Mare, iniţiată în anul 20 sau 19 î.Hr., acţiune care
nu se încheiase în vremea lui Iisus. Un calcul simplu în
privinţa acestor date, plasează evenimentele descrise aici
la Paştele anilor 27 sau 28 d. Hr.
Mântuitorul şi-a continuat activitatea în Ierusalim,
tămăduind şi exorcizând mulţi oameni, dar nu preţuia
deloc sentimentele de apreciere care îi erau adresate,
deoarece El însuşi ştia prin firea umană pe care şi-a
asumat-o, cât de schimbător şi nestatornic este omul. Cât
de repede trece de la admiraţie la contestare şi de la
virtute la păcat.
Nicodim vine noaptea la Mântuitorul, deoarece
sentimentele fariseilor şi ale saducheilor erau deja
potrivnice Acestuia, iar el nu se simţea capabil să-şi
dovedească public aprecierea faţă de acelaşi Personaj.
Nicodim este convins că Iisus din Nazaret a fost
învestit cu puteri deosebite de către Dumnezeu şi vrea să
afle din tainele mântuirii.
Domnul Iisus răspunde direct gândurilor şi nu
întrebării care-l macină pe Nicodim, de genul: <<cum
poate cineva să ajungă să vadă împărăţia lui
Dumnezeu>>. Condiţia este înnoirea omului, purificarea
de păcat, care este echivalentă cu o nouă naştere prin
două elemente deosebite, apă şi Sfântul Duh.
Omul obişnuit „poartă o haină moartă, adică a
blestemului şi a stricăciunii; el n-a primit încă simbolul
Domnului (credinţa şi harul), el este un străin şi un
duşman”.
Trupul se înnoieşte prin lucrarea Duhului, ceea ce
este o acţiune tainică, vizibilă în efecte asemenea
vântului, dar nu este vizibilă în acţiune. Chiar dacă
lucrarea Duhului şi înnoirea omului nu se observă cu
ochiul liber, totuşi transformarea are loc prin activitatea
Duhului, Care curăţă de păcat.
În limbile greacă şi ebraică acelaşi cuvânt („ruah” şi
„πνεϋμα”) înseamnă şi „suflare, vânt” şi „Duh”.
„Iisus Hristos nu vorbeşte aici despre naştere,
privitor la substanţă ci privitor la vrednicie şi la har”.
Pentru Nicodim, înţelegerea acestor lucruri
şchioapătă, deoarece este încă tributar unei concepţii
iudaice mărginite, care nu s-a ridicat până la nivelul
realităţilor şi posibilităţilor dumnezeieşti de acţiune.
Învăţătura Mântuitorului este totuşi gândită şi
formulată pentru nivelul de înţelegere al oamenilor.
91
cunoşti acestea?
11. Adevărat, adevărat zic ţie, că
noi ceea ce ştim vorbim şi ce am
văzut mărturisim, dar mărturia
noastră nu o primiţi.
12. Dacă v-am spus cele pământeşti
şi nu credeţi, cum veţi crede de vă
voi spune cele cereşti?
13. Şi nimeni nu s-a suit în cer,
decât Cel ce S-a coborât din cer,
Fiul Omului, Care este în cer.
14. Şi după cum Moise a înălţat
şarpele în pustie, aşa trebuie să se
înalţe Fiul Omului,
15. Ca tot cel ce crede în El să nu
piară, ci să aibă viaţă veşnică.
16. Căci Dumnezeu aşa a iubit
lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat, ca oricine crede în
El să nu piară, ci să aibă viaţă
veşnică.
17.Căci n-a trimis Dumnezeu pe
Fiul Său în lume ca să judece
lumea, ci ca să se mântuiască,
prin El, lumea.
18. Cel ce crede în El nu este
judecat, iar cel ce nu crede a şi
fost judecat, fiindcă nu a crezut în
numele Celui Unuia - Născut, Fiul
lui Dumnezeu.
19. Iar aceasta este judecata, că
Lumina a venit în lume şi oamenii
au iubit întunericul mai mult
decât
Lumina. Căci faptele lor erau rele.
20. Că oricine face rele urăşte
Lumina şi nu vine la Lumină,
pentru ca faptele lui să nu se
vădească.
21. Dar cel care lucrează adevărul
vine la Lumină, ca să se arate
faptele lui, că în Dumnezeu sunt
săvârşite.
Mărturia lui Ioan despre Iisus
22. După acestea a venit Iisus şi
ucenicii Lui în pământul Iudeii şi “izvoare”, o zonă pe valea Iordanului, la aproximativ
stătea cu ei acolo şi boteza. jumătatea distanţei dintre Marea Galileii şi Marea
23. Şi boteza şi Ioan în Enon, Moartă, „la câţiva kilometri spre sud de Scythopolis”.
aproape de Salim, că erau acolo
Dumnezeu şi-a făcut cunoscute tainele sale oamenilor
prin intermediul Fiului Său dumnezeiesc, Care prin
întrupare a devenit Fiul Omului, formulă aplicată în
Vechiul Testament celor care mijloceau cunoaşterea
tainelor şi a voinţei divine de către oameni: proorocii
Ieremia şi Iezechiel.
Acum, Iisus din Nazaret îşi merită în mod corect
apelativul de “Fiul Omului”, deoarece S-a coborât din cer
şi are autoritatea de a învăţa pe oameni, dar prin firea
divină pe care o posedă, El este încă în cer, adică în
comuniune cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Şarpele de aramă a fost tip al salvării aduse acum de
Fiul Omului care va fi înălţat pe cruce. Dar această jertfă
s-a făcut pentru a deschide posibilitatea vieţii veşnice,
oamenilor ce vor crede în El. Jertfa este dovada supremă
a iubirii lui Dumnezeu faţă de oameni.
„Dacă evreii care priveau chipul şarpelui de aramă
erau scăpaţi de moarte (Numerii 21), cu atât mai mult,
cei ce cred în Iisus Hristos cel răstignit, vor primi mari
daruri şi haruri mai minunate. În sfârşit, dacă Iisus
Hristos a fost răstignit, aceasta s-a făcut nu fiindcă el a
fost cel mai slab şi evreii mai tari; trupul lui a fost
spânzurat pe cruce, fiindcă Dumnezeu a iubit lumea”.
Fiul dumnezeiesc nu a venit să judece ci să salveze
oamenii. Cel care nu va crede în El, se poate considera
deja judecat şi condamnat prin însăşi natura atitudinii
sale, deşi încă nu i s-a aplicat pedeapsa. „Cel ce s-a făcut
vinovat de un păcat care merită moartea, este de atunci
sub pedeapsa morţii, dacă nu real, mai puţin prin
hotărârea pe care a pronunţat-o legea”.
Iisus este Lumina venită în lume, dar cei obişnuiţi cu
răul nu au crezut în numele Lui (ceea ce în limbaj semitic
implică şi trimite la persoana care-l poartă) şi au preferat
să rămână în întuneric. Lumina este incompatibilă cu
întunericul iar faptele omului pot fi bune sau rele,
aparţinând întunericului sau luminii, diavolului sau lui
Dumnezeu.
Ioan boteza acum în alt loc, în localitatea Enon =
92
ape multe şi veneau şi se botezau.
24. Căci Ioan nu fusese încă
aruncat în închisoare.
25. Şi s-a iscat o neînţelegere între
ucenicii lui Ioan şi un iudeu asupra
curăţirii.
26. Şi au venit la Ioan şi i-au zis:
Rabi, Acela care era cu tine
dincolo de Iordan şi despre
Care tu ai mărturisit, iată El
botează şi toţi se duc la El.
27. Ioan a răspuns şi a zis: Nu
poate un om să ia nimic, dacă nu i
s-a dat lui din cer.
28. Voi înşivă îmi sunteţi martori
că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci
sunt trimis înaintea Lui.
29. Cel ce are mireasă este mire.
Iar prietenul mirelui, care stă şi
ascultă pe mire, se bucură cu
bucurie de glasul lui. Deci această
bucurie a mea s-a împlinit.
30.Acela trebuie să crească, iar eu
să mă micşorez.
31.Cel ce vine de sus este
deasupra tuturor; cel ce este de
pe pământ pământesc este şi de
pe pământ
grăieşte. Cel ce vine din cer este
deasupra tuturor.
32. Şi ce a văzut şi auzit, aceea
mărturiseşte, dar mărturia Lui nu
o primeşte nimeni.
33. Cel ce a primit mărturia
Lui a pecetluit că Dumnezeu este
adevărat.
34. Căci cel pe care 1-a trimis
Dumnezeu vorbeşte cuvintele lui
Dumnezeu, pentru că Dumnezeu
nu dă Duhul cu măsură.
35. Tatăl iubeşte pe Fiul şi toate
le-a dat în mâna Lui.
36. Cel ce crede în Fiul are viaţă
veşnică; iar cel ce nu ascultă de
Fiul nu va vedea viaţa, ci
mânia lui
Dumnezeu rămâne peste el
Femeia samarineancă
Motivul neînţelegerii se datorează aprecierilor umane
făcute asupra capacităţii de curăţire, prin botezul practicat
atât de Ioan Botezătorul şi ucenicii săi, cât şi de către
ucenicii Domnului Iisus.
Ucenicii lui Ioan nu au reuşit să-l convingă pe acel
iudeu că botezul lor este mai bun şi revoltaţi de turnura
lucrurilor, vin la învăţătorul lor pentru a-l pârî pe Cel
care, plin de nerecunoştinţă, le face acum concurenţă.
Botezul practicat de ucenicii Mântuitorului, provoca mai
multă emulaţie populară decât cel al lui Ioan şi toţi iudeii
“se duc la El”.
Ioan îşi linişteşte ucenicii, amintindu-le că nu el este
Hristosul. Voinţa divină are raţiunile ei, iar Ioan este
acum prietenul mirelui care se căsătoreşte (Hristos cu
Biserica Sa). El are o altă menire pe care şi-a îndeplinit-o,
rolul său şi-a atins scopul, iar acum urmează
deznodământul firesc.
Paralela pe care o trasează Ioan între Dumnezeu şi
poporul nou, călăuzit de Mesia, cu căsătoria dintre Mesia
şi Biserică, se înscrie pe linia înţelegerii relaţiei dintre
Dumnezeu şi poporul ales în viziunea Vechiului
Testament; o relaţie percepută ca un mariaj ce implică
devotamentul total şi definitiv, îmbrăţişarea unei alte
credinţe fiind înţeleasă ca un act de desfrânare.
Superioritatea lui Iisus faţă de Ioan este evidentă,
pentru că au provenienţă şi implicit misiuni diferite. Iisus
din Nazaret mărturiseşte învăţătura lui Dumnezeu, pe
care o are din cer, de la Tatăl.
Cel ce primeşte această mărturisire, adică o acceptă
şi o înţelege, el însuşi ajunge să mărturisească
dumnezeirea ei. Iisus este Fiul lui Dumnezeu, egal cu
Tatăl, iar cel care îi ascultă învăţătura şi se conformează
ei, va dobândi viaţă veşnică, spre deosebire de cei care
vor rămâne sub osânda păcatului.
Iisus are misiunea de a-L revela pe Dumnezeu Tatăl şi
de a-L împărtăşi acelora care vor crede în El, oferindu-le
Duhul Sfânt cu care se află în comuniune deplină.
În toate aceste cuvinte, Ioan a încercat să-i determine
pe ucenicii săi să creadă că Iisus este Mesia, mustrându-i
în acelaşi timp pentru atitudinea şi necredinţa lor.
93
Ioan 4,1. Deci când a cunoscut
Ii s us că fariseii au auzit că El
face şi botează mai mulţi ucenici
decât Ioan,
2. Deşi Ii s us nu boteza El, ci
ucenicii Lui,
Matei 4,12. (...) auzind că Ioan a
fost întemniţat, a plecat în Galileea
(în puterea Duhului - Luca 4,14).
Ioan 4,4. Şi trebuia să treacă prin
Samaria.
5. Deci a venit la o cetate a
Samariei, numită Sihar, aproape de
locul pe care Iacov l-a dat lui
Iosif, fiul său;
6. Şi era acolo fântâna l u i Iacov. Iar
Iisus, fiind ostenit de călătorie. S-a
aşezat lângă fântână şi era ca la al
şaselea ceas.
7. Atunci a venit o femeie din
Samaria să scoată apă. I is us i-a
zis: Dă-Mi să beau. Căci ucenicii
Lui se duseseră în cetate, ca să
cumpere merinde.
8 . Femeia samarineancă i-a zis:
Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să
bei de la mine, care sunt
femeie samarineancă? Pentru că
iudeii nu au amestec cu
samarinenii.
10. I is us a răspuns şi i-a zis: Dacă
ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi
Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să
beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar
fi dat apă vie.
11. Femeia I-a zis: Doamne, nici
găleată nu ai, şi fântâna e adâncă;
de unde, dar, ai apa cea vie?
12. Nu cumva eşti Tu mai mare
decât părintele nostru Iacov, care
ne-a dat această fântână şi el însuşi
a băut d i n ea şi fiii lui şi turmele
lui?
13. I i s u s a răspuns şi i-a zis:
Oricine bea din apa aceasta va
înseta iarăşi;
14. Dar cel ce va bea din apa pe
care i-o voi da Eu, nu va mai
înseta în veac, căci apa pe care i-o
voi da Eu se va face în el izvor
Mântuitorul a desfăşurat o activitate baptismală în
paralel cu Ioan Botezătorul. A renunţat la aceasta atunci
când invidia fariseilor a crescut prea mult. Aceştia se
îngrijorau de popularitatea crescândă a Mântuitorului,
cât şi de faptul că îşi strângea ucenici destul de mulţi,
oameni capabili să răspândească o învăţătură necontrolată
de ei, conducătorii spirituali ai poporului.
În această perioadă, probabil că numărul ucenicilor
Mântuitorului a crescut foarte mult.
Ioan Botezătorul a fost întemniţat de către Irod
Antipa, tetrarhul Galileii şi al Pereii între anii 4-39 d.Hr.
Siharul este cetatea care se numea în vechime Sihem.
Mântuitorul, plecând din Iudeea în Galileea, preferă să
treacă prin Samaria, pentru a răspândi şi aici pentru prima
dată Evanghelia Sa.
Ceasul al şaselea înseamnă astăzi ora 12.00.
Apa vie este învăţătura mântuitoare adusă lumii de
către Iisus din Nazaret, învăţătura Evangheliei, harul
Sfintelor Taine şi darurile Sfântului Duh, care se vor
revărsa peste membri Bisericii. „Scriptura numeşte harul
Duhului Sfânt atât foc cât şi apă; făcând să se vadă că
aceste nume arată, nu substanţa, ci lucrarea”.
Femeia nu înţelege cuvintele Mântuitorului şi crede
că El se referă la apa din fântână, pe care nu ar putea-o
scoate în mod obişnuit, fără găleată, decât dacă ar fi un
personaj deosebit.
Învăţătura mântuitoare călăuzeşte către Dumnezeu,
iar omul care ajunge să-L cunoască pe Dumnezeul
adevărat, nu mai are nevoie de nimic altceva, pentru că
apropierea de Dumnezeu îl hrăneşte spiritual deplin şi el
însuşi devine capabil să îndrume pe alţii spre viaţa
veşnică.
Având putere dumnezeiască, Mântuitorul cunoaşte
viaţa şi starea morală a femeii şi face o remarcă în
intenţia de a-i dovedi că este o persoană deosebită,
cunoscătoare a adevărului dumnezeiesc şi uman. Cei
94
 de apă curgătoare spre viaţă
veşnică.
15. Femeia a zis către El: Doamne,
dă-mi această apă ca să nu mai
însetez, nici să mai vin aici să scot.
16. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă
pe bărbatul tău Şi vino aici.
17.Femeia a răspuns şi a zis: N-
am bărbat, I i s u s i-a zis: Bine ai
zis că nu ai bărbat,
18.Căci cinci bărbaţi ai avut şi cel
pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat.
Aceasta adevărat ai spus.
19. Femeia 1-a zis: Doamne, văd că
Tu eşti prooroc.
20. Părinţii noştri s-au închinat pe
acest munte, iar voi ziceţi că în
Ierusalim este locul unde trebuie
să ne închinăm.
21. Şi I i s u s i-a zis: Femeie, crede-
Mă că vine ceasul când nici pe
muntele acesta, nici în Ierusalim
nu vă veţi închina Tatălui.
22.Voi vă închinaţi căruia nu ş tiţi ;
noi ne închinăm Căruia ştim,
pentru că mântuirea din iudei este.
23.Dar vine ceasul şi acum
este, când adevăraţii închinători
se vor închina Tatălui în duh şi în
adevăr,
că şi Tatăl astfel de închinători îşi
doreşte.
24.Duh este Dumnezeu, cei ce i se
închină trebuie să I se închine în
duh şi în adevăr.
25. I-a zis femeia: Ştim că va
veni Mesia care se cheamă
Hristos; când va veni, Acela ne va
vesti nouă
toate.
26. Iisus i-a zis: Eu sunt. Cel ce
vorbesc cu tine.
27.Dar atunci au sosit ucenicii
Lui. Şi se mirau că vorbea cu o
femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o
întrebi, sau: Ce vorbeşti cu ea?
28. Iar femeia şi-a lăsat găleata şi s-
a dus în cetate şi a zis oamenilor:
29.Veniţi de vedeţi un om care
mi-a spus toate câte am făcut. Nu
cinci bărbaţi ai samarinencei, pot fi puşi într-o relaţie
simbolică cu cele cinci triburi păgâne aduse aici de
asirieni (4 Regi 17, 24-41), pentru a popula Samaria,
după ce au cucerit regatul Israel în 722 î.Hr.
Femeia se simte jenată de sublinierea moralităţii ei
decăzute şi schimbă subiectul, întrebându-L despre un
aspect ce preocupa pe mulţi samarineni. Unde este cel
mai potrivit loc de închinăciune faţă de Dumnezeu, pe
muntele Garizim, aflat aici în Samaria, unde a existat un
templu între anii 332-129 î.Hr., sau în templul din
Ierusalim?.
Mântuitorul trasează coordonatele viitorului cult pe
care-l va instala El. Omul nu este condiţionat de spaţiul
material, ci de sinceritatea, curăţia şi credinţa sufletului
său, atunci când vrea să se apropie de Dumnezeu. Tatăl
însuşi îşi doreşte acest mod de închinare, în duh şi în
adevăr, pentru că doar o astfel de închinare este eficientă
şi primită de Dumnezeu.
Importantă este inima omului şi nu jertfele, ceea ce
constituie „o închinare trezită de Duhul”.
Diferenţa fundamentală dintre cele două popoare, pe
care o subliniază şi Mântuitorul (v.22), consta în viziunea
samarinenilor asupra divinităţii, care concepeau un
dumnezeu limitat, un idol cu capacităţi divine reduse,
spre deosebire de iudei care-L înţelegeau pe Dumnezeu în
caracterul Său universal. În mod firesc, cultul fiecărui
popor reflecta credinţa şi viziunea spirituală pe care se
baza.
Având rădăcini iudaice, samarinenii păstrau şi ei
noţiunea de Mesia, speranţa venirii Acestuia, Care va
restabili legătura omului cu Dumnezeu, inclusiv pentru
acest popor cu sânge amestecat.
Spre deosebire de mediul iudaic, unde Mântuitorul
trebuia să acţioneze cu prudenţa în prezentarea propriei
identităţi, pentru mediul samarinean nu există nici un risc
în a le declara, fără intermediul simbolurilor, adevărul. El
este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit în lume spre
mântuirea tuturor oamenilor, inclusiv a samarinenilor.
Tocmai de aceea le şi vorbeşte deschis.
O asemenea declaraţie în mediul iudaic, ar fi condus
la o prematură şi ineficientă emulaţie populară, inclusiv
scandalizarea radicală a fariseilor şi saducheilor. Reacţiile
şi consecinţele ar fi încurcat planul de mântuire pe care îl
urma Hristos. Ziua răstignirii şi timpul şederii în
mormânt nu s-ar mai fi suprapus cu Paştile evreiesc. Ziua
învierii, Paştele creştin nu ar mai fi putut înlocuit Paştele
iudaic. Mielul lui Dumnezeu trebuie aşadar, să
înlocuiască mielul pascal în singura zi a anului în care se
jertfea.
95
cumva acesta este Hristosul?
30. Şi au ieşit din cetate şi veneau
către El.
31.Între timp, ucenicii Lui îl
rugau, zicând: Învăţătorule,
mănâncă.
32. Iar El le-a zis: Eu am de
mâncat o mâncare pe care voi nu o
ştiţi.
33. Ziceau deci ucenicii între ei:
Nu cumva I-a adus cineva să
mănânce?
34. Iisus le-a zis: Mâncarea Mea
este să fac voia Celui ce M-a
trimis pe Mine şi să săvârşesc
lucrul Lui.
35. Nu ziceţi voi că mai sunt
patru luni şi vine secerişul? Iată
zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi
priviţi holdele că sunt albe pentru
seceriş.
36. Iar cel ce seceră primeşte
plată şi adună roade spre viaţa
veşnică, ca să se bucure împreună
şi cel ce seamănă şi cel ce seceră.
37. Căci în aceasta se adevereşte
cuvântul: Că unul este
semănătorul şi altul secerătorul.
38. Eu v-am trimis să seceraţi
ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au
muncit şi voi aţi intrat în munca lor.
39. Şi mulţi samarineni din cetatea
aceea au crezut în El, pentru
cuvântul femeii care mărturisea: Mi-
a spus toate câte am făcut.
40. Deci, după ce au venit la El,
samarinenii îl rugau să rămână la
ei. Şi a rămas acolo două zile.
41. Şi cu mult mai mulţi au crezut
pentru cuvântul Lui,
42. Iar femeii îi ziceau:
Credem nu numai pentru
cuvântul tău, căci noi înşine am
auzit şi ştim că Acesta este cu
adevărat Hristosul, Mântuitorul
lumii.
43. Şi după cele două zile,
a plecat de acolo în Galileea.
44. Căci Iisus însuşi a mărturisit că
Întorcându-se ucenicii, se miră de faptul că Iisus
încalcă principiile sociale şi religioase iudaice, stând de
vorbă cu o femeie care aparţine unui popor considerat
decăzut moral şi opozant evreilor încă de la întoarcerea
din robia babilonică.
Prin răspunsul dat ucenicilor, Mântuitorul se referă la
obligaţia misiunii pe care o are de îndeplinit, aspect care-l
preocupă mult mai mult decât grija pentru trup.
Aşa cum un secerător ştie când se aproprie perioada
secerişului şi depune tot efortul pentru a fi gata la timp, la
fel şi Mântuitorul îşi instruieşte ucenicii în privinţa râvnei
propovăduirii, pentru a recolta sufletele pregătite de
semănătorii dinaintea Lui - proorocii Vechiului
Testament.
Dacă aceia au aruncat seminţele credinţei şi aşteptării
mesianice, Mântuitorul aduce aceste seminţe la nivelul
coacerii prin predica şi activitatea Sa, urmând ca
Apostolii să depună munca adunării acestora în
hambarele împărăţiei lui Dumnezeu.
Femeia samarineancă nu îndrăznise să spună la fel de
deschis ca şi Mântuitorul: Acesta este Mesia. „Vedeţi cu
câtă prudenţă vorbeşte ea. Ea n-a zis: veniţi să-l vedeţi
pe Hristos; ci prin aceleaşi menajamente cu care i-a
câştigat Iisus Hristos inima ei, ea îi atrage, îi angajează
şi pe alţii”. Femeia susţine doar capacitatea
proorocească a Acestuia, posibilitatea de a cunoaşte
conştiinţele, ceea ce înseamnă că este un om deosebit,
poate chiar Proorocul anunţat de Moise că va veni (Deut.
18, 15), proorocie cunoscută de către samarineni
deoarece, dintre toate cărţile Vechiului Testament, ei
păstrau doar Pentateuhul, cele cinci cărţi ale lui Moise.
În cele două zile cât stat în Sihar, Mântuitorul le-a
vorbit despre posibilitatea oamenilor de a intra în
împărăţia cerurilor şi despre aşteptările divine în privinţa
auto-transformării lor, aspecte care i-au convins deplin pe
samarineni, că acesta trebuie să fie Mesia.
„Căci zicând că el este Mântuitorul lumii, fac să se
vadă că lumea era pierdută; ei arată în acelaşi timp şi
puterea unui asemenea Mântuitor. Mulţi au venit să-i
salveze pe oameni, profeţii, îngerii; dar acesta este
adevăratul Mântuitor, care dă mântuirea adevărată şi
reală şi nu numai pentru un timp limitat. Iată o mărturie
evidentă a sincerităţii şi a curaţiei credinţei lor”.
96
un prooroc nu e cinstit în ţara lui.
45. Deci, când a venit în
Galileea, L-au primit galileenii, cei
ce văzuseră toate câte făcuse El
în Ierusalim, la sărbătoare, căci şi
ei veniseră la sărbătoare..
Luca 4.15. Şi învăţa în sinagogile
lor, slăvit fiind de toţi.
Fiul slujitorului regesc
Ioan 4, 46. Şi era un slujitor regesc,
al cărui fiu era bolnav în Capernaum.
47. Acesta, auzind că Iisus a venit din
Iudeea în Galileea, s-a dus la El şi îl
ruga să se coboare şi să vindece pe
fiul lui, căci era gata să moară.
48. Deci Iisus i-a zis: Dacă nu veţi
vedea semne şi minuni nu veţi crede.
49. Slujitorul regesc a zis către El:
Doamne, coboară-Te înainte de a
muri copilul meu.
50. Iisus i-a zis: Mergi, fiul tău
trăieşte. Şi omul a crezut în cuvântul
pe care i L-a spus Iisus şi a plecat.
51. Iar pe când el cobora, slugile l-au
întâmpinat, spunându-i că fiul lui
trăieşte.
52. Şi cerea, deci, să afle de la ele
ceasul în care i-a fost mai bine. Deci
i-au spus că ieri, în ceasul al şaptelea,
l-au lăsat frigurile.
53. Aşadar tatăl a cunoscut că în
ceasul acela a fost în care Iisus i-a
zis: Fiul tău trăieşte. Şi a crezut el
şi toată casa lui.
54. Aceasta este a doua minune pe
care a făcut-o iarăşi Iisus, venind
din Iudeea în Galileea.
Slăbănogul din Capernaum
Marcu 2,1. Şi intrând iarăşi în
Capernaum, după câteva zile, s-a
auzit că este în casă.
2. Şi îndată s-au adunat mulţi, încât
nu mai era loc, nici înaintea uşii, şi
le grăia lor cuvântul.
3. Şi au venit la El, aducând un
slăbănog, pe care-l purtau patru inşi.
4. Şi neputând ei, din pricina
Pelerinii plecaţi din Galileea împreună cu Iisus la
sărbătoarea Paştelui, la Ierusalim, au dus înapoi vestea cu
evenimentele provocate de proorocul plecat dintre ei.
Curajul alungării vânzătorilor şi schimbătorilor de bani în
intenţia purificării curţii templului, i-a impresionat pe
toţi.
Acest slujitor regesc (posibil Huza - Luca 8,3), era un
om în slujba regelui Irod Antipa, tetrarhul care stăpânea
Pereea şi Galileea în timpul activităţii Mântuitorului.
Solicitarea ajutorului din partea Mântuitorului, îi dă
ocazia de a reproşa iudeilor setea de a vedea semne şi
minuni, în detrimentul unei credinţe sincere, devotată,
izvorâtă din inimi curate.
Stăruinţa tatălui şi încrederea că Iisus este Mesia,
deoarece i se adresează cu apelativul “Doamne”,
demnitate rezervată celor ce stăpânesc – în cazul acesta
lui Mesia, determină săvârşirea minunii. Încredinţat că
Iisus îi spune adevărul, slujitorul regesc merge la casa sa.
Minunea săvârşită în ceasul al şaptelea, (ora 13.00),
aduce în sufletele tuturor celor din casă credinţa că Iisus
este Mesia.
„Slujitorii săi, care n-au fost prezenţi la minune, care
nu l-au auzit pe Iisus Hristos, nici n-au ştiut ora, aflând
de la stăpânul lor că era chiar ceasul în care l-a vindecat
pe fiul lui, au avut o dovadă foarte sigură şi prea
evidentă despre purtarea lui Iisus Hristos, şi iată pentru
ce au crezut ei deasemenea în el”.
„Minunea este înainte de toate răspuns dat credinţei,
pe care, la rândul ei, o luminează şi o întăreşte. Faptul
este relatat mai ales pentru a trezi credinţa”.
Această misiune este diferită de vindecarea slugii
sutaşului (Matei 8, 5-13), prin multele elemente care
evidenţiază acest fapt.
Mântuitorul obişnuia să locuiască într-o anumită casă,
atunci când venea în Capernaum, o casă pusă la
dispoziţie de cineva şi care era cunoscută de toţi
locuitorii oraşului. Aici Mântuitorul adesea ţinea
cuvântări şi săvârşea minuni. Afluenţa întregii
comunităţi din Capernaum la această casă este de înţeles.
Acoperişurile caselor evreieşti erau plate, folosite ca
loc de recreere, rugăciune şi chiar de primire a
musafirilor. Construite din materiale uşoare, eficiente,
97
mulţimii, să se apropie de El, au
desfăcut acoperişul casei unde era
Iisus şi, prin spărtură, au lăsat în jos
patul în care zăcea slăbănogul.
5. Şi văzând Iisus credinţa lor, i-a zis
slăbănogului: Fiule, iertate îţi sunt
păcatele tale!
6. Şi erau acolo unii dintre cărturari,
care şedeau şi cugetau în inimile lor:
7. Pentru ce vorbeşte Acesta astfel?
El huleşte. Cine poate să ierte
păcatele, fără numai unul
Dumnezeu?
8. Şi îndată cunoscând Iisus cu duhul
Lui, că aşa cugetau ei în sine, le-a zis
lor: De ce cugetaţi acestea în inimile
voastre?
9. Ce este mai uşor a zice
slăbănogului: Iertate îţi sunt păcatele,
sau a zice: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi
umblă?
10. Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul
Omului a ierta păcatele pe pământ a
zis slăbănogului:
11. Zic ţie: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi
mergi la casa ta.
12. Şi s-a sculat îndată şi, luându-şi
patul, a ieşit înaintea tuturor, încât
erau toţi uimiţi şi slăveau pe
Dumnezeu,
(Cel care dă oamenilor asemenea
putere -Matei 9.8), zicând: Asemenea
lucruri n-am văzut niciodată.
Chemarea lui Levi
Marcu 2, 13.Şi iarăşi a ieşit la mare
şi toată mulţimea venea la El şi îi
învăţa.
14. Şi trecând, a văzut pe Levi al lui
Alfeu, şezând la vamă, şi i-a zis:
Urmează-Mi. Iar el, sculându-se, I-a
urmat.
15. Şi când şedea El în casa lui
Levi, mulţi vameşi şi păcătoşi
şedeau la masă cu Iisus şi cu ucenicii
Lui. Că erau mulţi şi-l urmau.
16. Iar cărturarii şi fariseii, văzându-
L că mănâncă împreună cu
vameşii şi păcătoşii, ziceau către
aceste acoperişuri puteau fi foarte uşor de descompus.
Lespezile de piatră aşezate peste bârnele orizontale,
căptuşite cu lut, se puteau desface imediat.
Pentru credinţa celor patru oameni, care s-au
încumetat la o acţiune inedită şi laborioasă, Mântuitorul
tămăduieşte pe bolnavul paralizat, dar reliefează un
aspect esenţial: starea sănătăţii trupeşti este direct legată
de starea sănătăţii sufleteşti. Păcatul întinează sufletul iar
acest aspect are urmări asupra trupului.
Făcând uz de putere dumnezeiască, Mântuitorul
declară iertarea păcatelor celui bolnav. Cărturarii,
neânţelegând cine este Mântuitorul, consideră că acest
Iisus vrea să ia locul lui Dumnezeu, ceea ce este o
blasfemie din partea oricărui om, oricât de deosebit ar fi.
Mântuitorul le cunoaşte gândurile şi vrea să
evidenţieze că, dacă ar fi fost un simplu taumaturg, s-ar fi
limitat la a-l tămădui pe cel bolnav, dar El este Mesia,
Fiul Omului şi I s-a dat puterea de a ierta păcatele pe
pământ.
Bolnavul s-a vindecat şi a plecat la casa sa, fiind de
acum un om revenit în toate capacităţile fizice, capabil să
depună efortul de a căra patul în care zăcuse.
„Minunea vindecării paraliticului nu este numai o
manifestare a compătimirii pe care o are Iisus faţă de
omul bolnav ci, în principal şi prin excelenţă, o expresie
şi o dovadă a puterii Sale mesianice, prin care
inaugurează o nouă epocă pentru omenire, epocă în care
puterea lui satana se surpă, omul este eliberat de tirania
lui şi se întemeiază Biserica, în care credinciosul trăieşte
bunătăţile şi darurile lumii celei noi pe care o arată
Dumnezeu prin Mesia”.
Mântuitorul propovăduia fără încetare. El ajunge la
una dintre vămile puse pe itinerarul caravanelor ce
mergeau din Egipt spre Siria, sau Fenicia, urcând pe
lângă apa Iordanului.
Vameşii aveau sarcina perceperii taxelor pentru a le
preda apoi stăpânitorilor romani. Faptul că percepeau şi
taxele obişnuite ale iudeilor îi expuneau pe aceşti
oameni la mari ispite de a săvârşi părtiniri, abuzuri şi
fraude. Contactul permanent cu stăpânitorii romană care
erau păgâni, făcea din vameşi nişte oameni necuraţi
continuu, socotiţi de ceilalţi iudei definitiv pierduţi pentru
mântuire.
Levi ( = ”inimos”), al lui Alfeu, era de fapt cel ce va
fi cunoscut cu numele de Matei Evanghelistul.
98
ucenicii Lui: De ce mănâncă şi bea
învăţătorul vostru cu vameşii şi cu
păcătoşii?
17. Dar, auzind, Iisus le-a zis: Nu cei
sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei
bolnavi.
Matei 9 13. Dar mergând, învăţaţi ce
înseamnă: Milă voiesc, iar nu jertfă;
că n-am venit să chem pe drepţi, ci
pe păcătoşi la pocăinţă.  Mântuitorul a venit acum nu pentru a judeca, ci pentru a
Marcu 2, 18. Ucenicii lui Ioan şi ai
fariseilor posteau şi au venit şi i-au
zis Lui: De ce ucenicii lui Ioan şi
ucenicii fariseilor postesc, iar
ucenicii Tăi nu postesc?
19.Şi Iisus le-a zis: Pot oare prietenii
mirelui să postească cât timp este
mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire
cu ei, nu pot să postească.
20. Dar vor veni zile, când se va lua
mirele de la ei şi atunci vor posti în
acele zile.
21. Nimeni nu coase la haină veche
petic dintr-o bucată de stofă nouă, iar
de nu, peticul nou va trage din haina
veche şi se face o ruptură şi mai rea.
22. Nimeni, iarăşi, nu pune vin nou
în burdufuri vechi, iar de nu, vinul
nou sparge burdufurile şi vinul se
varsă şi burdufurile se strică; încât
vinul nou trebuie să fie în burdufuri
noi.
Luca 5, 39. Şi nimeni, bând vin
vechi, nu voieşte de cel nou, căci
zice: E mai bun cel vechi.  disponibilitate”. Învăţătorii Legii vechi, obişnuiţi şi
Smulgerea spicelor în zi de sabat
Marcu 2, 23. Şi pe când mergea El
într-o sâmbătă (a doua după Paşti -
Luca 6,1), prin semănături, ucenicii
Lui, în drumul lor, au început să
smulgă spice.
24. Şi fariseii îi ziceau: Vezi, de ce
fac sâmbăta ce nu se cuvine?
25. Şi Iisus le-a răspuns: Au
niciodată
Mântuitorul îi cunoaşte sufletul şi de aceea îl cheamă la
apostolat. Intră în casa acestuia pentru a mânca, arătând
cărturarilor şi fariseilor că pentru Dumnezeu orice suflet
contează, iar păcătosul nu întinează pe nimeni, ci are
nevoie de milă şi sprijin pentru a se putea ridica din
starea lui decăzută.
Înaintea lui Dumnezeu contează mai mult dragostea
şi configuraţia spiritual – sufletească a omului, decât
săvârşirea ritualului cultic într-o răceală a inimii.
tămădui sufletele oamenilor. Iar cei care se cred pe sine
drepţi înaintea lui Dumnezeu, păcătuiesc deja prin gândul
lor, pentru că „nimeni dintre oameni nu este drept”.
Evreii evlavioşi obişnuiau să postească două zile pe
săptămână, lunea şi joia.
Ucenicii lui Ioan posteau şi pentru faptul că
învăţătorul lor era în închisoare. Astfel, aceştia îl întreabă
pe Mântuitorul de ce ucenicii Lui nu şi-au însuşit
practicile ascetice şi evlavioase ale iudaismului.
Evanghelistul Matei (9,14), prezintă întrebarea “Pentru
ce noi şi fariseii postim mult iar ucenicii Tăi nu postesc”,
ceea ce ar putea lăsa loc interpretării că şi aceştia posteau,
dar nu cu regularitatea şi rigoarea fariseilor.
Mântuitorul le răspunde folosindu-se de o comparaţie
alcătuită chiar de Ioan Botezătorul, învăţătorul acestora
(Ioan 3,29). El este mirele despre care vorbea Ioan şi
prezenţa Lui este prilej de bucurie, dar postul va intra şi
el în regula de viaţă a ucenicilor săi. În plus, nimeni nu
trebuie să amestece lucrurile care sunt principial
separate, Legea veche şi Legea adusă de El, după cum nu
se amestecă peticul nou cu haina veche, sau vinul nou în
burdufuri vechi.
El a adus o Lege şi o învăţătură nouă. „Noul
Legământ cere o nouă mentalitate şi o nouă
încrezători în gustul acesteia, vor refuza noutatea
Evangheliei.
Fariseii şi cărturarii respectau cu toată stricteţea ziua de
odihnă. Ei credeau că cea mai mică activitate depusă de
cineva impietează sabatul, neînţelegând că acesta trebuia
să fie un „semn al libertăţii omului pe care nimic nu
trebuie să îl înrobească”.
Mântuitorul îi conduce pe ucenici spre o localitate, la
două săptămâni după Paşti. Ucenicii Săi smulg spice şi
mănâncă boabele de orz sau grâu, iar Mântuitorul nu îi
opreşte. „Dezelegând rânduiala Legii, îi aduce pe ucenici
printre semănători pentru ca, mâncând ei, să dezlege
99
n-aţi citit ce a făcut David, când a
avut nevoie şi a flămânzit, el şi cei ce
erau cu el?
26. Cum a intrat în casa lui
Dumnezeu, în zilele lui Abiatar
arhiereul, şi a mâncat pâinile punerii
înainte, pe care nu se cuvenea să le
mănânce decât numai preoţii, şi a dat
şi celor ce erau cu el?
Matei 12,5. Sau n-aţi citit în Lege
că preoţii, sâmbăta, în templu, calcă
sâmbăta şi sunt fără de vină?
6. Ci grăiesc vouă că mai mare decât
templul este aici.
7. Dacă ştiaţi ce înseamnă: Milă
voiesc, iar nu jertfă, n-aţi fi osândit
pe cei nevinovaţi.
Marcu 2.27. Şi le zicea lor: Sâmbăta
a fost făcută pentru om, iar nu omul
pentru sâmbătă.
28. Astfel că Fiul Omului este domn
şi al sâmbetei.
Vindecarea omului cu mâna uscată
Luca 6,6. Iar în altă sâmbătă, a intrat
El în sinagogă şi învăţa. Şi era acolo
un om a cărui mână dreaptă era
uscată.
7. Dar cărturarii şi fariseii îl pândeau
de-l va vindeca sâmbăta, ca să-i
găsească vină.
Matei 12.10. Şi L-au întrebat,
zicând: Cade-se, oare, a vindeca
sâmbăta? Ca să-L învinuiască.
Luca 6.8. Însă El ştia gândurile lor
şi a zis omului: Scoală-te şi stai în
mijloc. El s-a sculat şi a stat.
9. Atunci Iisus a zis către ei: Vă
întreb pe voi, ce se cade sâmbăta: a
face bine sau a face rău? A scăpa un
suflet sau a-l pierde?
Matei 12, 11. El le-a zis: Cine va fi
între voi omul care va avea o oaie şi,
de va cădea ea sâmbăta în groapă, nu
o va apuca şi o va scoate?  nemilostivi şi defăimători ai lui Dumnezeu, de vreme ce,
12. Cu cât se deosebeşte omul de
oaie! De aceea se cade a face bine
sâmbăta. 
Marcu 3.5. Şi privindu-i pe ei cu
mânie şi întristându-Se de
legea sâmbetei”.
La acuzele fariseilor, Mântuitorul le răspunde cu două
exemple menite să convingă în privinţa atitudinii divine,
faţă de respectarea zilei de odihnă din partea oamenilor.
Acrivia, în respectarea sabatului nu înseamnă nimic, dacă
omul nu are sufletul curat pentru a-l putea înălţa către
Dumnezeu, iar regulile pot fi încălcate dacă nu mai sunt
necesare, sau împrejurările impun modificări.
David a încălcat regula consumării pâinilor punerii
înainte, iar preoţii templului muncesc în sabat mai mult
decât în timpul săptămânii. În plus, Mântuitorul este Fiul
lui Dumnezeu născut mai înainte de veci. Lui i se supun
toate pentru că au fost create cu participarea Lui. El este
Domn şi al sâmbetei, care este o regulă oferită oamenilor
din înţelepciunea Lui şi pe care poate să o anuleze. Dar
aceştia nu cunosc adâncurile dumnezeieşti şi au uitat
dragostea şi milostivirea Lui, făcându-se judecători ai
aproapelui, osânditori ai celor nevinovaţi. Sâmbăta a fost
oferită oamenilor ca zi de odihnă, nu ca regulă ce vine
să le strâmtoreze viaţa.
Cei 2000 de paşi pe care iudeii aveau dreptul să-i
parcurgă în ziua sâmbetei, constituiau o regulă ridicolă.
Într-o altă sâmbătă, Mântuitorul intră iarăşi în
sinagogă pentru a-i învăţa pe oamenii adunaţi acolo. În
mod firesc, unii dintre ei erau evident bolnavi. Cărturarii
şi fariseii însă, erau bolnavi sufleteşte căutând să-I
găsească vină Celui pe care îl considerau călcător de
Lege.
Aceşti oameni refuzau să înţeleagă logica
Mântuitorului. Pentru ei era mult mai importantă acrivia
respectării unei reguli, decât principiul călăuzitor al
alegerii binelui, comparativ cu refuzarea răului.
Domnul Iisus încearcă să pătrundă la inima lor
punându-le în faţă tocmai evidenţa bunului simţ,
întrebându-i despre alegerea pe care ei înşişi ar face-o.
El „în acelaşi timp îi arată şi iubitori de avere şi
ca să nu se păgubească de oaie, defaimă sâmbăta. Iar
nemilostivi sunt fiindcă nu voiesc vindecarea omului”.
Mântuitorul era prea demonstrativ în acţiunile Sale şi
100
învârtoşarea inimii lor, a zis avea o logică şi o elocvenţă care nu puteau fi anulate sau
omului: întinde mâna ta! Şi a întins- ridiculizate. Inima cărturarilor şi a fariseilor era
o, şi mâna lui s-a făcut sănătoasă. învârtoşată şi nu puteau înţelege unde se află binele şi
6.Şi ieşind, fariseii au făcut îndată adevărul.
sfat cu irodianii, împotriva Lui ca să- Pentru ei, Iisus din Nazaret începe să fie un
L piardă distrugător al legilor strămoşeşti lăsate de Moise, un
7. Iisus, împreună cu ucenicii Lui, a uzurpator dibaci, prea viclean să fie demascat în public şi
plecat înspre mare şi mulţime multă de aceea este mai bine să piară.
din Galileea şi din Iudeea L-a urmat. 
8. Din Ierusalim, din Idumeea, de Pentru prima dată, fariseii, cărturarii, şi irodienii
dincolo de Iordan, dimprejurul (partizani ai dinastiei irodiene la conducerea provinciilor
Tirului şi Sidonului, mulţime mare, evreieşti), concluzionează acest gând malefic, ceea ce va
care, auzind câte făcea, a venit la El.  deveni într-o anumită zi, o acţiune rămasă în istorie.
9. Şi a zis ucenicilor Săi să-I fie pusă
la îndemână o corăbioară, ca să nu-L Popularitatea Mântuitorului depăşea orice eveniment
îmbulzească mulţimea;  de până atunci reunind o mulţime de oameni proveniţi
10. Fiindcă vindecase pe mulţi, de din provincii diferite. Această emulaţie populară aduna
aceea năvăleau asupra Lui, ca să se oameni de provenienţă diferită, aparţinând neamurilor
atingă de El toţi câţi erau bolnavi.  înconjurătoare, ceea ce prefigura deja Biserica
11. Iar duhurile cele necurate, când Îl mântuitoare deschisă tuturor popoarelor.
vedeau, cădeau înaintea Lui şi Pentru a nu fi înghesuit de această mare de oameni,
strigau, zicând: Tu eşti Fiul lui care doreau să-L vadă şi chiar să-L atingă, periclitând
Dumnezeu.  principalul beneficiu de care s-ar fi putut bucura –
12. Şi El le certa mult ca să nu-L dea tămăduirea sufletului prin ascultarea învăţăturilor
pe faţă.  Mântuitorului, El se urcă într-o barcă preferând să le
13. Şi S-a suit pe munte şi a chemat ofere hrană pentru suflet mai întâi şi apoi pentru trup.
la Sine pe câţi a voit, şi au venit la La finalul cuvintelor Sale Mântuitorul se retrage pe un
El.  munte aflat în apropiere.

101