Dragos Stefanica Doctrina Despre Darurile Duhului Sfnat in Teologia Lui Jean Calvin

Plērōma anul XIX nr.
2 (2017) 53‑67
Doctrina despre darurile Duhului Sfânt

în teologia lui Jean Calvin
Lector univ. dr. Dragoș Ștefănică

Institutul Teologic Penticostal din București
Abstract
In the present article (“John Calvin’s Doctrine concerning the Gifts of the Holy Spir‑
it”) we will survey both Calvin’s systematic magnum opus and his biblical commen‑
taries in order to glean the references which might help us delineate the contours of
the reformer’s doctrine on the charismata. Although, as this article will demon‑
strate, Calvin does not attribute much importance to the gifts of the Holy Spirit, his
understanding of this doctrine should not be ignored by those who are interested in
gaining a fuller perspective on the theology of the Reformation.
Keywords: John Calvin; gifts of the Holy Spirit; biblical commentaries; Institutes
of the Christian Religion; Christian ministry.
1. Introducere
Învățătura lui Calvin despre darurile Duhului Sfânt trebuie căutată în două surse
oarecum distincte. Astfel, ea apare prezentată sumar, dar sistematic, în bine‑cu‑
noscuta sa lucrare Învățătura religiei creștine, însă pentru o înțelegere deplină a
poziției sale vizavi de subiectul de față ne vom opri și asupra comentariilor sale
la Sfânta Scriptură. În studierea pasajelor biblice consacrate subiectului nostru
găsim o prezentare care, de multe ori, se dovedește mai clară, mai explicită. În
tratarea subiectului vom apela, așadar, la ambele surse.
2. Definirea darurilor Duhului Sfânt

Încercarea de a defini darurile Duhului Sfânt, plecând de la scrierile lui Cal‑
53
Dragoș Ștefănică / Plērōma anul XIX nr. 2 (2017) 53-67
vin, este una dificilă. Deși a fost numit adesea „teologul Duhului Sfânt”,1 re‑
formatorul nu oferă nicăieri o descriere complexă a darurilor spirituale, lu‑
ate laolaltă.2 Unele harisme, cum este profeția, de exemplu, se bucură de o
atenție deosebită, fiind tratate atât în comentariile la diferite pasaje biblice, cât
și în Învățătura religiei creștine, însă o definire clară a harismelor, în general,
lipsește. Acest lucru este observat și de Paul Elbert, care afirma că, la Calvin,
roadele Duhului Sfânt sunt „definite mai clar decât darurile [Duhului]”; aces‑
tea din urmă nu sunt puse atât de mult în legătură cu elementul supranatural,
părând să nu fie altceva decât „cultivarea abilităților naturale (sperăm cu aju‑
tor divin).”3 Această carență în definirea harismelor este motivată de Calvin
însuși, care, în comentariul său la 1 Corinteni 12, afirmă că „ne este greu să
ne formăm o opinie cu privire la daruri și oficii de care Biserica a fost lipsită
atât de mult timp, exceptând cazul în care ar exista unele urme sau umbre ale
lor care încă ar putea fi văzute.”4 Această afirmație, care anticipă perspecti‑
va reformată asupra continuității harismelor de‑a lungul istoriei (cel puțin a
unora dintre ele), dă la iveală o oarecare ezitare a reformatorului în ceea ce
privește o „etichetare” fermă a darurilor spirituale. De fapt, acest lucru nici
nu este posibil la Calvin, întrucât înțelegerea acestuia despre harisme nu este
una tehnică, de împuternicire supranaturală venită din partea Duhului. Din
acest motiv, numărul darurilor divine este imposibil de stabilit: „Cât despre
afirmația că Dumnezeu «toarnă Duhul», ea trebuie luată astfel: din Duhul
său, [Dumnezeu] face să curgă spre oameni o varietate multiplă de daruri, ca
dintr‑un izvor unic și inepuizabil.”5 Aceste daruri pot descrie, așadar, întreaga
1
I. John Hesselink numește trei teologi importanți care, înaintea sa, i‑au „conferit” acest titlu
lui Calvin: Charles Lelièvre (în 1901), B.B. Warfield (1931) și Werner Krusche (1957). (I. John
Hesselink, „Pneumatology”, în Herman J. Selderhuis (ed.), The Calvin Handbook, Grand Ra‑
pids, Eerdmans, 2009, p. 299)
2
Este grăitor faptul că studiile dedicate analizării operei sale nu conțin, de regulă, o secțiune
despre darurile spirituale. De pildă, I.H. Hesselink identifică mai mult de zece teme importante
în teologia lui Calvin, însă problematica darurilor sau harismelor Duhului Sfânt nu figurează
printre ele (Vezi I.H. Hesselink, „Calvin’s theology”, în Donald K. McKim (ed.), The Cambridge
Companion to John Calvin, Cambridge, Cambridge University Press, 2004, p. 74‑92).
3
Paul Elbert, „Calvin and the spiritual gifts”, în JETS, 22/3 (1979), p. 237.
4
J. Calvin, First Epistle to the Corinthians, vol. 1, John Pringle (trad.), Grand Rapids, Baker
Books, 2005, p. 416.
5
J. Calvin, The Acts of the Apostles, vol. 1, C. Fetherstone (trad.), Grand Rapids, Baker Books,
54
viață a creștinului, îmbogățită de harul lui Dumnezeu. De aceea „Calvin consi‑

deră, cu certitudine, că lista din 1 Corinteni 12:8‑10, 28, de exemplu, este una
parțială”.6 Mai mult, pe lângă darurile pe care le primește, creștinul este chemat
la „cultivarea abilităților naturale prin harul și lucrarea Duhului”7, toate aces‑
tea având drept scop slujirea altora.
Renunțarea la o înțelegere tehnică a darurilor Duhului îi dă reformato‑
rului posibilitatea să vorbească despre darurile primite de la Dumnezeu și în
afara discuției privind echiparea în vederea slujirii altora.8 Astfel, urmându‑l
pe Augustin, Calvin vorbește despre darurile naturale și cele supranaturale
încredințate omului la creație; însă acestea fie i‑au fost luate în urma păcă‑
tuirii (este cazul darurilor supranaturale), fie au fost corupte ca urmare a
căderii în păcat.9 Cel puțin în cazul darurilor supranaturale, Calvin afirmă
că acestea îi fuseseră dăruite omului „în speranța mântuirii veșnice”. Omul le
poate recupera prin regenerare, astfel că va primi din nou „credința, iubirea
de Dumnezeu, mila față de aproapele, precum și zelul pentru sfințenie și
dreptate”10.
2005, p. 84. Lat. „Interea, quum Deus effundere spiritum dicitur, sic accipi debere fateor, quod
ex spiritu suo tanquam ex unico et inexhausto fonte multiplicem donorum varietatem profluere
in homines faciat”. Ioannis Calvini opera quae supersunt omnia, vol. 48: In Acta Apostolorum, ed.
Guilielmus Baum, Eduardus Cunitz și Eduardus Reuss, Braunschweig și Berlin, C. A. Schwets‑
che, 1892, col. 32.
6
Elbert, „Calvin and the spiritual gifts”, p. 241.
7
8
Este foarte interesantă perspectiva reformatorului asupra darurilor primite de necredincioși,
cu ajutorul cărora aceștia îndeplinesc, de pildă, slujbe de conducere în societate. Calvin atribuie
Duhului Sfânt înzestrarea necreștinilor cu înțelepciune și pricepere, întrucât el face o distincție
clară între lucrarea sfințitoare și cea nesfințitoare a Duhului. În timp ce prima îi are în vedere
pe cei credincioși, cea de‑a doua se răsfrânge și asupra celor care, în final, nu vor fi mântuiți.
În comentariul la Ioan 13:18, reformatorul afirmă: „Cât despre cei respinși [cei care nu sunt
predestinați să fie mântuiți, n.n.], e cu totul adevărat că, uneori, Dumnezeu îi împodobește cu
darurile Duhului Său, pentru a înfăptui sarcina pe care le‑a dat‑o. Vedem, astfel, pentru o vreme,
strălucind virtuți regale în Saul. Tot astfel, Iuda era dotat cu excelente daruri, care se potriveau
unui apostol al lui Hristos. E cu totul altfel însă în ce privește sfințirea prin Duhul Sfânt, pe
care Domnul nu o conferă decât copiilor Săi […].” ( Jean Calvin, Ioan, Ștefan Gugura (trad.),
Cluj‑Napoca, Logos, 2011, p. 370‑371). Pentru mai multe detalii, vezi Benjamin Charles Mil‑
ner, Calvin’s Doctrine of the Church, Leiden, Brill, 1970, p. 42‑43.
9
J. Calvin, Învățătura religiei creștine, vol. 1, Oradea, Cartea Creștină, 2003, p. 377.
10
Calvin, Învățătura religiei creștine, vol. 1, p. 378.
55
3. Perspectiva lui Calvin asupra unor harisme particulare

Înainte de a trece la secțiunea următoare, ne vom opri asupra înțelegerii lui Cal‑
vin despre unele harisme particulare. În comentariile sale, reformatorul este
pus uneori în fața situației de a descrie unele daruri precum profeția, glosolalia,
vindecarea sau deosebirea duhurilor.11 După cum vom vedea, în comentariile
sale reformatorul se ferește să admită existența, în vremea sa, a unor înzestrări
„spectaculoase” a credincioșilor. Drept urmare, unele harisme au fost „șterse” în
mod arbitrar din lista darurilor12 prezentate de Calvin, în timp ce altele au fost
prezentate într‑un chip care exclude orice amestec al elementului supranatural.
Motivul pe care l‑a avut reformatorul este multiplu. Pe de o parte, Calvin a scris
într‑un „cadru extrem de polemic al antagonismului privind miraculosul”13, fapt
care l‑a determinat pe reformator să ia poziție în fața amenințărilor venite din
această direcție. Pe de altă parte, el a ținut cont și de observațiile sale empirice,
neputându‑se pronunța clar asupra acelor „daruri și oficii cu care el nu era fami‑
liarizat la nivel personal”.14
Așa stând lucrurile, nu este de mirare că harisma profeției, de exemplu, nu
este văzută ca acea împuternicire divină prin care credinciosul rostește un mesaj
divin sub inspirația Duhului Sfânt, prevestind, eventual, lucruri care se vor în‑
tâmpla în viitor. Calvin „reduce sau corelează acest dar cu predicarea inspirată
într‑un mod remarcabil”15, sau, ca să folosim propriile sale cuvinte, „în vremurile
de acum, în biserica creștină, după ce Hristos și Evanghelia Sa au constituit con‑
cluzia tuturor vechilor profeții și a tuturor prevestirilor lui Dumnezeu, profeția
nu este aproape nimic altceva decât o dreaptă înțelegere a Scripturii și o pricepe‑
11
Este cazul comentariului la texte precum Fapte 4, Rom. 12, 1 Cor. 12 etc.
12
Paul Elbert („Calvin and the spiritual gifts”, p. 255) afirmă, nu fără ironie, că „diversitatea
harurilor exprimate în varietatea infinită de daruri, întocmai ca dintr‑un izvor care nu seacă nici‑
odată, a fost limitată de ștergerea arbitrară (din acel număr infinit) a unei părți substanțiale din
activitatea supranaturală dinamică a Duhului Sfânt”.
13
14
Elbert, „Calvin and the spiritual gifts”, p. 255. Cercetătorul arată că reformatorul probabil
„n‑a înțeles de ce nu a avut loc restabilirea apostolică totală”, în contextul bine‑știut al „preocu‑
pării principale a lui Calvin […] de a ajuta la renașterea formei străvechi a Bisericii și de a resta‑
ura caracterul apostolic al acesteia în conformitate cu splendoarea primitivă originară”. (Elbert,
„Calvin and the spiritual gifts”, p. 255).
15
56
re deosebită de a o explica bine.”16 Această idee se regăsește peste tot în scrierile

reformatorului, atât în comentariile la cărțile Scripturii17, cât și în Învățătura re‑
ligiei creștine.18
Însă Calvin se dovedește inconsecvent când trebuie să definească această
harismă și să‑i stabilească funcția în Biserica din vremea sa. În discuția privind
slujbele din Biserica lui Hristos, el nuanțează înțelesul profeției, respectiv al sluj‑
bei de proroc: „Pavel nu le aplică denumirea de «prooroci» tuturor celor care
erau interpreți ai voii lui Dumnezeu, ci doar celor care aveau parte de o anumi‑
tă revelație [Efes. 4:11].”19 Așadar, profeția nu se rezumă la simpla interpretare
corectă a Cuvântului sacru, ci are de‑a face și cu o inspirație (spontană?) divină.
Calvin mai afirmă, în același context, că „această clasă [de prooroci‑interpreți]
fie că nu mai există astăzi, fie nu este vizibilă de obicei”20. Însă și această din urmă
observație pare să contrazică afirmația de la începutul discuției despre slujbele
Bisericii, conform căreia „dintre aceste categorii [apostoli, proroci, evangheliști,
pastori și învățători] numai ultimele două funcționează în Biserică; Domnul le‑a
creat pe primele trei la începutul venirii Împărăției Sale și, din când în când, le
învie după cum o cer vremurile.”21 În urma tuturor acestor observații, putem afir‑
ma că reformatorul redefinește profeția, dându‑i înțelesul de interpretare corec‑
tă a Cuvântului sacru; cu toate acestea, este cel puțin de neînțeles de ce el ține să
specifice că profeții sunt o clasă care nu mai funcționează în Biserică. O posibilă
explicație este aceea că, pentru Calvin, oficiul de profet nu trebuie confundat cu
manifestarea profeției ca dar.22 Însă această separare, în lipsa unor lămuriri supli‑
mentare, poate face și mai dificilă înțelegerea profeției – „în primul rând ca ma‑
16
Jean Calvin, Romani, trad. Ștefan Gugura, Cluj‑Napoca, Logos, 2014, p. 300.
17
Este cazul comentariului la 1 Cor. 12:31, sau la Rom. 12:6, unde, pe lângă cele amintite mai
sus, Calvin afirmă că profeția nu înseamnă „darul de a prezice lucrurile viitoare”.
18
În Învățătura religiei creștine, vol. 2, p. 572, Calvin vorbește despre „darul interpretării […]
care aruncă lumină asupra cuvântului [Scripturii]” și face trimitere la Rom. 12:10, text în care
este enumerată profeția, printre alte harisme (înfăptuirea de minuni, deosebirea duhurilor, glo‑
solalia și interpretarea limbilor). Așadar, pentru comentator, faptul că prin profeție trebuie să
înțelegem interpretarea corectă a Scripturii este de la sine înțeles. Un alt pasaj din opera sa în care
se pune semnul egalității între profeție și interpretarea Cuvântului este cel din vol. 2, p. 231.
19
20
21
22
57
nifestare harismatică, iar în al doilea rând ca un dar de slujire oferit Bisericii.”23 În

timp ce acest dar de slujire este prezent și azi în Biserică, în predicarea inspirată,
profeția ca manifestarea harismatică a încetat să existe.
Redefinirea harismelor cu caracter supranatural nu se oprește la darul
profeției. Calvin descrie în câteva rânduri harisme precum glosolalia, interpre‑
tarea limbilor, harisma vindecării ș.a., oferind un înțeles mai apropiat de viața de
zi cu zi acestor daruri și văduvindu‑le, în acest fel, de caracterul lor supranatural.
Descrierea darului deosebirii duhurilor este grăitoare în acest sens. Reformato‑
rul vede în acest dar „abilitatea de a discerne în mod pătrunzător între slujitorii
veritabili și cei falși”.24 Înțelepciunea necesară discernerii nu este însă una na‑
turală; ea este „o iluminare specială, cu care unii erau înzestrați prin darul lui
Dumnezeu”25, o abilitate foarte necesară bisericii confruntate cu tot felul de
învățători falși.
4. Sursa darurilor
Pentru Calvin, sursa darurilor spirituale poate fi Duhul Sfânt, Hristos sau,
într‑un mod foarte general, Dumnezeu. Astfel, atunci când referirea la daruri
este doar tangențială, reformatorul afirmă că „toate darurile pe care le posedăm
ne‑au fost date de către Dumnezeu”26; el nu este interesat să arate cu acuratețe
care dintre Persoanele Treimii este responsabilă de această lucrare. Într‑un pa‑
saj în care demonstrează divinitatea Duhului Sfânt, Calvin spune că „nu exis‑
tă decât un singur Duh de la care vin toate darurile”; el îi atribuie Duhului și
îndreptățirea credincioșilor, susținerea tuturor lucrurilor, regenerarea în vederea
obținerii vieții incoruptibile etc. În acest context, reformatorul este mai specific,
declarând că expresia paulină conform căreia există un singur Duh, chiar dacă
sunt mai multe daruri și mai multe slujbe, „Îl fac [pe Duhul Sfânt] nu doar înce‑
put sau sursă, ci în același timp și autor.”27 Concluzia lui Calvin, în urma acestor
observații, este aceea că Duhul Sfânt trebuie să fie o persoană divină, că „El rezi‑
23
24
25
Calvin, First Corinthians, p. 403.
26
27
58
dă ipostatic în Dumnezeu”.28 Totuși, după cum spuneam mai sus, în alte situații
Calvin declară că cel care împarte daruri în vederea slujirii este Hristos însuși:
„Domnul nu a numit slujitori fără ca mai întâi să‑i înzestreze cu darurile nece‑
sare și să‑i califice pentru a‑și putea îndeplini îndatoririle”.29 Elbert observă că,
la Calvin, „harul lui Hristos ocupă un loc central, iar Hristos este întotdeauna
«autorul harului și al darurilor»”.30 Interesul reformatorului era acela de a arăta
că Duhul nu desfășoară o activitate separată de cea a lui Hristos și că, în cele din
urmă, rolul Duhului este acela de a‑i uni pe credincioși cu Hristos.31
5. Primirea darurilor Duhului Sfânt

Despre modalitatea de primire a darurilor spirituale Calvin nu vorbește în
mod specific. El se așteaptă mai degrabă ca fiecare credincios să aibă deja un
dar sau mai multe,32 cu care trebuie să se mulțumească, dar pe care să le cul‑
tive și să le pună în folosul întregii comunități: „[Pavel] poruncește ca fiecare
să fie mulțumit cu propriile sale daruri și să cultive domeniul specific care i‑a
fost încredințat. El le interzice să treacă dincolo de propriile lor limite, mânați
de o ambiție prostească.”33 De asemenea, în comentariul la 1 Cor. 12:8, pasaj
biblic în care se spune că celor credincioși le sunt date felurite daruri, Calvin
se mărginește să citeze textul biblic, fără a face comentarii asupra modului în
care creștinii sunt înzestrați cu aceste daruri: „«credincioșii», spune el [Pavel],
«sunt înzestrați cu diferite daruri»”.34 Cu toate acestea, reformatorul leagă pri‑
mirea darurilor Duhului de rămânerea în ascultare față de Evanghelie. În co‑
mentariul la Galateni 3:5, el arată că apostolul le aduce aminte destinatarilor că
28
29
30
31
32
În comentariul la Rom. 1:12, Calvin afirmă că nu există credincioși care să nu aibă ceva de
oferit celorlalți credincioși: „Nimeni nu este atât sărac în biserica lui Hristos, încât să nu poată
contribui cu ceva important la folosul nostru.” Lat. „Nemo est adeo inops in ecclesia Christi, qui
non possit aliquid in profectum nostrum momenti adferre”. Ioannis Calvini opera quae supersunt
omnia, vol. 49: In Epistolam ad Romanos, ed. Guilielmus Baum, Eduardus Cunitz și Eduardus
Reuss, Braunschweig și Berlin, C. A. Schwetsche, 1892, col. 17.
33
34
59
„toate darurile Duhului Sfânt, în care ei excelau, sunt roade ale Evangheliei, ale
acelei Evanghelii care fusese predicată între ei cu propriile sale buze”.35 Însă din
citatul de mai sus nu ni se descrie felul în care auzirea și primirea Evangheliei
îl îmbogățesc pe proaspătul convertit cu darurile duhovnicești. Comentatorul
subliniază doar că toate darurile pe care le primește creștinul se află în strânsă
legătură cu rămânerea lângă adevărata Evanghelie și că rătăcirea doctrinară are
drept rezultat pierderea acestor privilegii cerești: „noii lor învățători i‑au văduvit
de toate acele daruri atunci când ei [destinatarii] au părăsit Evanghelia și au fugit
către un alt tip de doctrină”.36
Ca o ultimă observație trebuie să mai spunem că reformatorul nu leagă primi‑
rea darurilor Duhului de evenimentul botezului, care, în alte tradiții, constituie
mijlocul prin care este înzestrat credinciosul.37 În câteva rânduri, Calvin enu‑
meră binecuvântările pe care le aduce botezul, fără să includă, în numărul lor,
primirea darurilor Duhului. Astfel, ni se spune că, prin botez, Dumnezeu „pu‑
rifică și spală păcatele și șterge amintirea lor; […] ne face părtași la moartea Lui,
îl deposedează pe Satan de stăpânirea lui, slăbește puterea poftelor noastre; mai
mult, El este cel care intră într‑o comuniune cu noi, astfel încât, după ce ne‑am
îmbrăcat în Hristos, putem fi recunoscuți în calitate de copii ai lui Dumnezeu.”38
Însă nici chiar aceste binecuvântări nu sunt rodul exclusiv al ritualului bo‑
tezului. De fapt, Calvin menționează că Cel care lucrează toate aceste lucruri
în cel botezat este Dumnezeu, cel care a poruncit acest sacrament: „Domnului
i‑a făcut plăcere să le reprezinte prin astfel de lucruri exterioare – nu pentru că
asemenea haruri sunt legate de sacrament și incluse în el, astfel încât să ne fie
oferite prin puterea lui, ci numai pentru că prin acest simbol Domnul își atestă
voia sa față de noi”.39
35
J. Calvin, Episle to the Galatians, trad. William Pringle, Grand Rapids, Baker Books, 2005, p.
83.
36
Calvin, Galatians, p. 83.
37
În studiul dedicat pneumatologiei lui Calvin, Hesselink se oprește și asupra rolului Duhului
Sfânt în sacramentul botezului; el arată că, pentru reformator, botezul „are două părți: iertarea
păcatelor și regenerarea spirituală.” Deși Calvin îl vede pe Duhul implicat în această lucrare de
renaștere spirituală, ce are loc la botez, nu avem indicii că el leagă primirea darurilor spirituale de
acest moment unic în viața individului. (Hesselink, „Pneumatology”, p. 308).
38
39
60
Însă dacă primirea binecuvântărilor mai sus enumerate nu sunt condiționate

de botez, ci doar ilustrate de acesta, ne‑am putea întreba dacă primirea haru‑
lui Duhului se face după același tipar. Într‑un alt pasaj, referindu‑se tot la bo‑
tez, Calvin afirmă că, în imaginea morții și învierii împreună cu Hristos (Rom.
6:3,4), simbol al botezul creștin, „ne sunt promise iertarea gratuită a păcatelor
și imputarea dreptății, iar apoi ne este promis harul Duhului Sfânt pentru a ne
reforma în vederea înnoirii vieții.”40 Chiar dacă aici am putea stabili o legătură
între sacramentul botezului și primirea harului Duhului (o legătură care ar fi,
în orice caz, destul de șubredă, dată fiind perspectiva lui Calvin asupra rolului
acestui sacrament), nu am putea să ne pronunțăm cu convingere asupra primirii
darurilor duhovnicești. Calvin nu se referă în mod specific la ele, ci vorbește
mai degrabă despre primirea harului divin prin care suntem transformați și
înnoiți.41 Cu toate că reformatorul nu are o perspectivă tehnică asupra haris‑
melor (ca împuterniciri supranaturale în vederea slujirii), el nu se poate referi,
în această etapă din viața spirituală a credinciosului, la primirea de daruri care
trebuie puse în slujba celorlalți, în vederea zidirii bisericii. Aceasta din urmă este
o etapă ulterioară, corespunzând momentului în care credinciosul a devenit su‑
ficient de matur pentru a‑i putea sprijini, la rândul său, pe ceilalți credincioși.42
Așadar, Calvin nu vorbește despre un moment specific al primirii darurilor
Duhului. Însă el arată că Duhul Sfânt lucrează în oameni pocăința și regenera‑
rea; de altfel, am putea să înțelegem că, într‑o etapă ulterioară, El îi înzestrează
cu daruri duhovnicești pe cei credincioși, astfel încât aceștia să fie de folos între‑
gului trup al bisericii. Însă această perspectivă nu poate să fie decât presupusă,
întrucât este greu de stabilit, în lipsa unor enunțuri definitive, dacă pentru refor‑
40
41
Lucrarea Duhului din această etapă Calvin o leagă în mod cert de regenerare, nu de înzestrare
în vederea slujirii altora; astfel, el mai declară că „obținem regenerarea prin moartea și învierea
lui Hristos numai dacă suntem sfințiți de Duhul și umpluți de o natură nouă și spirituală.” (Cal‑
vin, Învățătura religiei creștine, vol. 2, p. 489).
42
Acest fapt devine mult mai clar dacă avem în vedere practicarea botezului copiilor, susținută
de Calvin; în cazul acestora, Duhul Sfânt lucrează într‑un mod tainic: „El îi înnoiește totuși prin
puterea Duhului, neînțeleasă pentru noi, în orice fel va găsi El de cuviință” (Calvin, Învățătura
religiei creștine, vol. 2, p. 524); însă ar fi de neconceput ca acestor copii să li se ceară să‑și pună
darurile la dispoziția celorlalți credincioși, așa cum li se cere creștinilor maturi din punct de ve‑
dere spiritual (vezi, de exemplu, comentariul lui Calvin la 1 Cor. 12:4).
61
mator există un timp anume, eventual și un locus al primirii harismelor, sau dacă,
dimpotrivă, acestea sunt încredințate creștinilor încă de la începutul lucrării tai‑
nice a Duhului Sfânt în viața lor.
6. Manifestarea darurilor în context eclezial

Atunci când discută subiectul darurilor Duhului Sfânt, Calvin se mărginește,
de obicei, să arate funcția lor, aceea de zidire a întregii comunități creștine. Mo‑
dalitatea în care trebuie să se manifeste darurile primite de credincioși43 ne este
prezentată destul de vag; acest lucru se poate datora, în parte, faptului că, în
viziunea sa, există nenumărate daruri duhovnicești – viața creștină însăși fiind
unul dintre acestea.44 Așa stând lucrurile, tot ce face creștinul, în conformitate
cu cerințele Scripturii, înseamnă de fapt folosirea darurilor primite în vederea
zidirii celorlalți creștini.45
De o atenție aparte se bucură acele daruri care vizează slujirea publică și care
s‑au păstrat în biserică.46 Calvin arată că toți cei învestiți într‑o slujire publică în
43
Ne referim aici la credincioșii laici, nu la slujitorii consacrați ai bisericii; după cum vom vedea,
Calvin alocă suficient spațiu discuției despre darurile acestora și despre folosirea acestor daruri
în comunitatea creștină.
44
Milner observă că, pe alocuri, în scrierile lui Calvin întâlnim și „virtuți care ar trece drept da‑
ruri ale Duhului Sfânt”: statornicia, curajul și bărbăția; dedicarea în ceea ce privește rugăciunea
etc. (Milner, Calvin’s Doctrine of the Church, p. 140 și p. 140, n. 2).
45
Calvin afirmă clar că „tot ceea ce un individ primește de la Dumnezeu trebuie pus în folosul
binelui comun” (Calvin, First Corinthians, p. 414).
46
Reformatorul consideră că unele dintre oficiile existente în biserica primară (cele care nu au
legătură cu guvernarea bisericii) au încetat în cursul istoriei: „Trebuie să observăm că, dintre ofi‑
ciile pe care le menționează Pavel, unele sunt perpetue, iar altele temporare. Cele perpetue sunt
de o asemenea manieră, că sunt necesare pentru cârmuirea bisericii”. (Calvin, First Corinthians,
p. 414). Beth Langstaff observă că reformatorul a dorit să „restaureze” Biserica în conformita‑
te cu forma ei primară, apostolică, dar s‑a ferit să reproducă, pur și simplu, fără discernământ,
comunitatea apostolică în timpurile lui; acest lucru ar fi dus în ultimă instanță la apariția unei
imitații. De aceea, Calvin „a avut grijă să distingă între acele elemente ale bisericii apostolice
necesare bisericii din toate timpurile și acele [elemente] date doar pentru o vreme.” Langstaff
identifică, printre elementele cu existență temporară, diferite „ceremonii, semne și oficii” care
nu își găsesc locul în era post‑apostolică. Probabil Calvin era de părere că alături de acestea ar
trebui puse și unele dintre harismele Duhului Sfânt. Vezi Beth Langstaff, „A Case of Apostolic
Discontinuity: John Calvin on the Anointing of the Sick for Healing”, în Stone‑Campbell Jour‑
nal, nr. 16 (2013), p. 217‑218.
62
biserică au fost înzestrați, mai întâi, cu darurile care fac posibilă slujirea lor. El
este categoric atunci când declară că „Domnul nu a numit slujitori fără ca mai
întâi să‑i înzestreze cu darurile necesare și să‑i califice pentru a‑și putea îndeplini
îndatoririle.”47 Contextul acestei afirmații arată, însă, că darurile la care face re‑
ferire comentatorul nu sunt cu necesitate de natură pur spirituală; dimpotrivă,
Calvin se arată împotriva celor care, pretinzând că sunt sub călăuzirea Duhului
Sfânt, vor să slujească bisericii, cu toate că nu sunt calificați pentru slujba la care
râvnesc. Pe aceștia Calvin îi numește „fanatici”, „neînvățați” și „ignoranți”, iar
intențiile lor sunt văzute ca fiind inspirate de un „duh rău”.48 Așadar, este puțin
probabil ca reformatorul să se fi referit la harisme „spectaculoase” atunci când
a scris despre înzestrarea slujitorilor; dată fiind aversiunea sa față de persoanele
care pretind că sunt stăpânite de Duhul – persoane pe care le‑am putea numi
harismatice – și care vor să slujească public în biserică, înțelegem că darurile pri‑
mite de slujitorii consacrați ai comunităților creștine țin mai degrabă de instru‑
irea în domenii precum buna cunoaștere a Scripturii, capacitatea de a predica
adevărurile sacre etc.49 Întărirea statutului slujitorilor recunoscuți public se face
și mai clar în capitolul pe care Calvin îl dedică acestora, în Învățătura religiei
creștine (cartea IV, cap. III).
El [Hristos] își împarte darurile Bisericii prin intermediul lucrătorilor cărora le‑a
încredințat această funcție și cărora le‑a dat harul să o împlinească; și El se arată cu
toate acestea prezent prin manifestarea puterii Duhului Său în această instituție a sa,
pentru ca ea să nu fie de prisos sau neroditoare. Astfel este realizată înnoirea sfinților;
astfel este zidit trupul lui Hristos (Efes. 4:12); astfel „creștem în toate privințele, ca
să ajungem la Cel care este Capul” (Efes. 4:15), și creștem împreună. Astfel suntem
aduși noi toți la unitatea lui Hristos, dacă profeția prosperă printre noi, dacă îi
acceptăm pe apostoli și dacă nu refuzăm doctrina care ne este administrată.50
47
48
În cuvintele sale, „cei care se vâră în Biserică, fiind lipsiți de orice calificările necesare – după
cum mulți se fălesc că sunt sub influența Duhului și se mândresc cu o chemare secretă de la
Dumnezeu, când de fapt sunt neînvățați și complet ignoranți – sunt fanatici și impulsionați de
un duh rău” (Calvin, First Corinthians, p. 414).
49
Cu toate acestea, nu ar trebui să înțelegem că, pentru Calvin, darurile Duhului sunt simple
talente omenești, care să poată fi folosite independent de ajutorul și călăuzirea divine. După
cum observă Milner, „darurile Duhului Sfânt nu trebuie privite ca talente puse o dată pentru
totdeauna la dispoziția noastră, ci ele trebuie înnoite de către Duhul «zilnic» și «pentru fiecare
manifestare».” (Milner, Calvin’s Doctrine of the Church, p. 183).
50
63
Citatul de mai sus reușește să explice foarte bine viziunea lui Calvin asupra
manifestării harismelor primite de conducătorii bisericii. El enumeră, prin‑
tre aceste harisme, profeția – înțeleasă drept capacitatea de a prezenta fidel
învățăturile Scripturii –, slujirea apostolică și darul de învățător al doctrinelor.
Chiar dacă nu sunt pomenite expres darurile Duhului Sfânt, din pasajul citat
reiese cu claritate faptul că reformatorul le are în vedere pe acestea; finalitatea
slujirii, aceea de zidire a trupului lui Hristos, este aceeași cu finalitatea folosirii
darurilor spirituale. Însă trebuie să observăm, din nou, că aici sunt avute în ve‑
dere doar harismele celor consacrați în slujirea bisericii.51 Manifestarea darurilor
celorlalți credincioși nu este descrisă în mod clar. Aflăm doar că cei credincioși
sunt chemați să‑și „transmită unul altuia aceste daruri ale harului, nu doar să
le primească”.52 Însă, din nou, felul în care se realizează acest transfer de daruri
rămâne obscur.
7. Scopul înzestrării credincioșilor cu darurile Duhului Sfânt

Dacă modalitatea de primire sau de manifestare a darurilor Duhului Sfânt este
destul de neclar prezentată de Calvin, scopul cu care aceste daruri au fost lăsate
în Biserică este arătat foarte clar. Aproape fără excepție, atunci când vorbește
despre acestea, reformatorul prezintă și finalitatea înzestrării credincioșilor cu
darurile duhovnicești. Toate motivele pentru care există daruri în comunitatea
creștină converg către un scop cuprinzător, și anume zidirea trupului lui Hristos:
„noi trebuie să folosim aceste daruri ale lui Dumnezeu în scopul pentru care El
ni le‑a dat […] prin bunăvoința lui Dumnezeu, în vederea edificării”.53
Urmărirea zidirii comunității este atât de importantă, încât Calvin declară cu
fermitate că abaterea de la acest scop duce, implicit, la pierderea harului pe care
îl au darurile Duhului: „ele [darurile] au fost date pentru edificarea Bisericii, dar
51
T. George observă că, dintre slujbele „rămase în această dispensație [este vorba de era
post‑apostolică, n.n.], cea de pastor este, de departe, cea mai prestigioasă și care nu poate lipsi
dintr‑o biserică organizată corespunzător și sănătoasă.” Este, așadar, clar de ce Calvin acordă o
atenție deosebită acestui oficiu și, în general, slujbelor „vizibile” din biserică. (Timothy George,
Teologia reformatorilor, trad. Teofil Stanciu, Oradea, Casa Cărții, 2017, p. 252).
52
53
64
dacă nu contribuie la aceasta, își pierd harul.”54 Propriu‑zis, această acțiune de zi‑
dire spirituală se realizează în două feluri. O dată, prin faptul că toți credincioșii
împărtășesc darurile primite cu frații lor: „toate darurile pe care le posedăm
ne‑au fost date de către Dumnezeu și ne‑au fost încredințate cu condiția ca ele
să fie distribuite în folosul semenilor noștri [cf. 1 Pet. 4:10]”55. Afirmația de mai
sus subliniază încă o dată înțelegerea foarte largă pe care o are Calvin despre
darurile Duhului. Dacă acestea ar fi fost înțelese doar ca înzestrări personale în
vederea slujirii, beneficiul celorlalți membri ai comunității creștine ar fi constat,
eventual, în împărtășirea rezultatului operării sub împuternicirea Duhului (cum
ar fi, de exemplul, rezultatul profeției înțelese ca predicare inspirată). Pentru
Calvin, este imperios necesar ca darurile însele să fie distribuite sau „împărțite”
cu ceilalți credincioși. Nevoia de împărtășire a darurilor decurge din faptul că
niciun credincios nu posedă toate darurile spirituale, astfel încât să nu aibă ne‑
voie de contribuția celorlalți. Calvin susține cu fermitate că fiecare credincios
primește doar o „porție” din aceste haruri divine − „darurile lui Dumnezeu sunt
împărțite într‑un asemenea chip, că fiecare are partea lui singură și limitată” −,
astfel încât el are nevoie de darurile celorlalți, după cum ceilalți credincioși au
nevoie de darurile cu care el însuși a fost înzestrat.56
În al doilea rând, edificarea spirituală a trupului lui Hristos se realizează prin
faptul că slujitorii Bisericii sunt echipați în vederea împlinirii slujbei lor;57 având
lideri chemați și împuterniciți de Dumnezeu, biserica poate prospera în lucrarea
ei. Calvin mai arată că nu numai credincioșii de rând sunt chemați să‑și pună
darurile în folosul bisericii, ci și conducătorii religioși. Oficiile din comunitatea
creștină sunt și ele „distribuite de o asemenea manieră, ca toate împreună, prin
54
55
56
În comentariul la Rom. 12:6 (contextul acestei afirmații), Calvin subliniază încă un aspect
important privitor atât la modalitatea de manifestare a darurilor, cât și la scopul cu care ele au
fost date credincioșilor. Astfel, el atrage atenția că folosirea propriilor daruri nu trebuie să împie‑
dice manifestarea darurilor celorlalți. Prin faptul că primim doar o „porție limitată” din darurile
Duhului, noi trebuie să înțelegem, pe de o parte, că ceilalți au nevoie de darurile primite de noi,
iar pe de altă parte – că trebuie să dăm loc și altora să‑și folosească darurile primite: „trebuie ca
fiecare să‑și poarte partea cu sine și să fie atât de grijuliu cu închinarea darurilor pe care le‑a pri‑
mit pentru zidirea bisericii, încât niciunul să nu preia sarcina altuia, abandonându‑și‑o pe a sa.”
(Calvin, Romani, p. 300).
57
65
eforturi unite, să poată edifica biserica și pe fiecare individ, în conformitatea cu

propria sa măsură.”58
Pe lângă zidirea spirituală a Bisericii, darurile Duhului Sfânt sunt date și cu
un alt scop, mai puțin evidențiat de Calvin în scrierile sale. Acest al doilea rol
ar putea fi văzut ca un efect al folosirii, de către credincioși, a propriilor daruri
pentru a sluji binelui comun. B.C. Milner observă că, întrucât folosirea daru‑
rilor spirituale are în vedere zidirea întregii comunități de credincioși, aceste
daruri „sunt, într‑adevăr, cea mai puternică legătură printre creștini.”59 Astfel,
unitatea Bisericii este asigurată nu numai de faptul că întreg Trupul este condus
de Hristos, Capul Bisericii, ci și de lucrarea Duhului Sfânt; printr‑o „mișcare
orizontală”, Acesta îi unește pe credincioși între ei prin faptul toarnă asupra lor
din darurile Sale divine, care nu vor fi folosite de aceștia în mod egoist, ci vor fi
puse la dispoziția întregii Bisericii, devenind, pe drept cuvânt, „daruri comune
întregii Biserici.”60
8. Concluzii
După cum am putut observa în studiul de față, în scrierile lui J. Calvin darurile
Duhului Sfânt nu ocupă un loc de seamă. Referirile la acest subiect se fac mai
degrabă de nevoie, atunci când reformatorul întâlnește pasaje care vorbesc expli‑
cit despre darurile Duhului Sfânt. În Învățătura religiei creștine, harismelor li se
acordă atenție aproape exclusiv în contextul discuției despre oficiile existente în
biserică. Calvin arată clar că Dumnezeu îi echipează pe slujitori înainte de a‑i
chema la o slujbă duhovnicească. Totuși, cititorul nu află ce înseamnă, mai exact,
această echipare, nici felul în care se manifestă ea practic în sânul comunității
creștine.
Totodată, am observat că reformatorul se aștepta ca fiecare credincios să aibă
daruri duhovnicești pe care să le pună la dispoziția tuturor, în vederea edificării
Trupului mistic al lui Hristos. Numărul acestor daruri sau harisme nu poate fi
stabilit, întrucât Duhul lui Dumnezeu nu cunoaște niciun fel de limită în ceea
ce privește bogăția darurilor sale. Cu toate acestea, Calvin afirmă, pe alocuri, că
58
59
Milner, Calvin’s Doctrine of the Church, p. 182.
60
Milner, Calvin’s Doctrine of the Church, p. 182. Vezi și Calvin, First Corinthians, p. 56.
66
unele harisme care au o manifestare vădit supranaturală au încetat să existe, de‑a

lungul istoriei, însă această constatare are un fundament mai degrabă empiric
decât teologic.
Bibliografie
Baum, Guilielmus; Cunitz, Eduardus și Reuss, Eduardus (editori), Ioannis
Calvini opera quae supersunt omnia, vol. 48: In Acta Apostolorum,
Braunschweig și Berlin, C. A. Schwetsche, 1892.
_____, Ioannis Calvini opera quae supersunt omnia, vol. 49: In Epistolam ad
Romanos, Braunschweig și Berlin, C. A. Schwetsche, 1892.
Calvin, Jean, Învățătura religiei creștine, vol. 1, Oradea, Cartea Creștină, 2003.
______, Ioan, trad. Ștefan Gugura, Cluj‑Napoca, Logos, 2011
______, Romani, trad. Ștefan Gugura, Cluj‑Napoca, Logos, 2014.
______, Epistle to the Galatians, trad. William Pringle, Grand Rapids, Baker
Books, 2005.
______, First Epistle to the Corinthians, vol. 1, trad. John Pringle, Grand Rapids,
Baker Books, 2005.
______, The Acts of the Apostles, vol. 1, trad. C. Fetherstone, Grand Rapids,
Baker Books, 2005.
Elbert, Paul, „Calvin and the spiritual gifts”, în JETS, 22/3, (1979), p. 235‑256.
George, Timothy, Teologia reformatorilor, trad. Teofil Stanciu, Oradea, Casa
Cărții, 2017.
Hesselink, I. John, „Pneumatology”, în Herman J. Selderhuis (ed.), The Calvin
Handbook, Grand Rapids, Eerdmans, 2009, p. 299‑311.
_____, „Calvin’s theology”, în Donald K. McKim (ed.), The Cambridge
Companion to John Calvin, Cambridge, Cambridge University Press,
2004, p. 74‑92.
Langstaff, Beth, „A Case of Apostolic Discontinuity: John Calvin on the
Anointing of the Sick for Healing”, în Stone‑Campbell Journal, nr. 16
(2013), p. 217‑233.
Milner, Benjamin Charles, Calvin’s Doctrine of the Church, Leiden, Brill, 1970.
67

Dragos Stefanica Doctrina Despre Darurile Duhului Sfnat in Teologia Lui Jean Calvin

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dragos Stefanica Doctrina Despre Darurile Duhului Sfnat in Teologia Lui Jean Calvin

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Plērōma anul XIX nr.

Doctrina despre darurile Duhului Sfânt

Lector univ. dr. Dragoș Ștefănică

2. Definirea darurilor Duhului Sfânt

viață a creștinului, îmbogățită de harul lui Dumnezeu. De aceea „Calvin consi‑

3. Perspectiva lui Calvin asupra unor harisme particulare

re deosebită de a o explica bine.”16 Această idee se regăsește peste tot în scrierile

nifestare harismatică, iar în al doilea rând ca un dar de slujire oferit Bisericii.”23 În

5. Primirea darurilor Duhului Sfânt

Însă dacă primirea binecuvântărilor mai sus enumerate nu sunt condiționate

6. Manifestarea darurilor în context eclezial

7. Scopul înzestrării credincioșilor cu darurile Duhului Sfânt

eforturi unite, să poată edifica biserica și pe fiecare individ, în conformitatea cu

unele harisme care au o manifestare vădit supranaturală au încetat să existe, de‑a

S-ar putea să vă placă și