Ce este teologia?

Natura religiei
Definirea teologiei
Localizarea teologiei (sistematice) pe harta teologică Teologia
sistematică şi teologia biblică Teologia sistematică şi
teologia istorică Teologia sistematică şi teologia filozofică
Nevoia de teologie Punctul de
plecare al teologiei Teologia
ca ştiinţă De ce Biblia?

Natura religiei

Omul este o fiinţă minunată şi complexă. El este capabil să execute lucrări

materiale complicate, să efectueze calcule mentale abstracte, să realizeze frumuseţi
incredibile în domeniul vizual şi auditiv. în afară de toate acestea, omul este religios
într-un mod incurabil. Pentru că oriunde dăm de oameni - răspândiţi geografic în
culturi extrem de diferite şi în orice moment din cele mai îndepărtate perioade ale
istoriei înregistrate şi până în prezent - găsim şi religie.
„Religie" este unul dintre acei termeni pe care toţi presupunem că îi înţelegem,
însă puţini dintre noi suntem în stare să-i definim cu adevărat. Acolo unde se
descoperă contradicţie sau cel puţin diversitate în definiţiile sau descrierile unui
obiect sau ale unei activităţi, există motive să se creadă fie că subiectul respectiv nu
a fost suficient studiat, gândit sau discutat, fie că problema este prea bogată şi
complexă pentru a fi cuprinsă într-o singură afirmaţie comprehensivă.
În multe descrieri ale religiei apar anumite trăsături comune. Există o credinţă în
ceva superior persoanei umane individuale. Acest ceva poate fi un dumnezeu
personal, un întreg ansamblu de fiinţe supranaturale, o forţă a naturii, un set de
valori sau rasa umană în totalitatea ei (umanitatea). în mod caracteristic există o
distincţie între sacru şi secular (sau profan). Această distincţie poate fi extinsă la
persoane, obiecte, locuri şi practici. Vehemenţa cu care această distincţie este
susţinută variază la diferitele religii şi printre adepţii unei religii date. 1

1. William P. Alston, „Religion", în Encyclopedia of Pliilosophy, ed. Paul Edwards, New York,
Macmiilan, 1967, voi. 7, p. 141-142.

19
20 Studiindu-L pe Dumnezeu

Religia implică de regulă şi o concepţie despre lume şi viaţă, adică o perspectivă

asupra lumii sau o imagine generală a realităţii în ansamblul ei, şi o părere despre
cum anume trebuie să se raporteze individul la lume în lumina acestei perspective.
Unei religii îi este ataşat un set de practici care ţin fie de comportamentul ritual, fie
de cel etic, fie de ambele. în religie se întâlnesc şi anumite atitudini sau sentimente,
cum ar fi un sentiment de respect amestecat cu teamă şi uimire, un sentiment de
vinovăţie sau un sens al misterului. Există un anumit gen de răspuns sau de relaţie
cu obiectul care este superior persoanei umane individuale, ca de exemplu
dedicarea, închinarea sau rugăciunea 2. în fine, exista adeseori, dar nu întotdeauna,
anumite dimensiuni sociale. în mod frecvent se formează grupuri de un tip sau altul
pe baza unui punct de vedere sau angajament religios comun. 3
S-au făcut încercări pentru a se găsi o esenţă comună a tuturor religiilor. De
exemplu, pe durata unei lungi perioade din Evul Mediu, mai ales în Apus, religia a
fost considerată drept crez sau dogma. Ceea ce deosebea creştinismul de iudaism sau
hinduism era un set diferit de crezuri. Când a avut loc Reforma s-a considerat că
doctrinele (sau dogmele) diferite erau acelea care deosebeau creştinismul protestant
de romano-catolicism. Până şi confesiunile protestante erau văzute ca fiind
diferenţiate în primul rând prin ideile lor despre rolul suveranităţii divine şi
respectiv al libertăţii umane, despre botez, despre structura conducerii bisericeşti şi
alte subiecte similare.
Era firesc ca învăţăturile doctrinare să fie considerate cele mai importante de la
începutul Evului Mediu şi până m secolul al XVIIl-Iea. Din momentul în care
filozofia a devenit o disciplină puternică, bine aşezată, caracterul de concepţie
despre lume şi viaţă al religiei avea să fie, bineînţeles, accentuat. Şi, deoarece
ştiinţele comportamentale erau încă în faşă, s-au spus relativ puţine despre religie ca
instituţie socială sau despre fenomenul psihologic religios.
Totuşi, o dată cu începutul secolului al XlX-lea a avut loc o schimbare în modul
de înţelegere a locului pe care îl ocupă religia. în lucrarea sa On Religion: Specchcs to
Its Cultured Despisers, Friedrich Schleiermacher a respins ideea că locul religiei este
în domeniul eticii sau dogmei. Mai degrabă, a spus Schleiermacher, religia este o
problemă care ţine de sentiment, fie de sentiment în general, fie de sentimentul unei
dependenţe absolute.4 Acest punct de vedere a fost dezvoltat de către analiza
fenomenologică a unor gânditori ca Rudolf Otto, care vorbea despre numinos,
conştienţa sacrului.5 Ideea lui a fost continuată într-o mare parte a gândirii religioase
din secolul al XX-iea, purtând reacţia ei împotriva categoriilor logice şi a
„raţionalismului". „Religia lui Isus" care a prosperat în anii '70, a fost o manifestare
larg răspândită a accentului pus pe sentiment.
Formularea lui Schleiermacher era în mare parte o reacţie la concepţia filozofică
a lui Immanuel Kant. Deşi Kant era mai degrabă filozof decât teolog,

2. Ibid.
3. „Religion, Social Aspects of", în Encyclopcdia Britannica, ediţia a XV-a, Macropaedia, voi. 15, p.
604-613.
4. Friedrich Schleiermacher, On Religion: Specchcs to Its Cultured Despisers, New York, Harper and
Row, 1958.
5. Rudolf Otto, The Idea of the Holy, New York, Oxford University, 1958.
Ce este teologia? 21

cele trei critici faimoase ale lui - Critica raţiunii pure (1781), Critica raţiunii practice
(1788) şi Critica puterii de judecată (1790) - au avut un impact imens asupra filozofiei
religiei.6 în prima dintre cele trei critici, el a combătut ideea că este posibilă
cunoaşterea teoretică a obiectelor care transcend experienţa senzorială. Bineînţeles
că aceasta a înlăturat posibilitatea oricărei cunoaşteri reale a religiei sau a oricărui
fundament cognitiv al ei aşa cum a fost ea înţeleasă în mod tradiţional. 7 Kant a
precizat că religia este un obiect al raţiunii practice. El a considerat că Dumnezeu,
unele norme şi viaţa veşnică sunt necesare ca postulate fără de care moralitatea nu
poate funcţiona.8 Astfel, religia a devenit o problemă de etică. Acest punct de vedere
asupra religiei a fost aplicat teologiei creştine de către Albrecht Ritschl, care a spus
că religia este o problemă de judecăţi morale.9
Prin urmare, cum trebuie să privim religia? Eu pretind că religia este fiecare
dintre acestea - crez sau doctrină, sentiment sau atitudine, un mod de viaţă sau un
anumit gen de comportament. Creştinismul se potriveşte tuturor acestor criterii ale
religiei. El este im mod de existenţă, un anumit gen de comportament, un stil de
viaţă. Mai mult, el este toate acestea nu numai în cadrul unei experienţe individuale
izolate, ci şi în direcţia producerii unor grupuri sociale. Creştinismul implică de
asemenea anumite sentimente, cum sunt dependenţa, dragostea şi împlinirea. Şi, cu
certitudine, creştinismul implică un set de învăţături, un mod de a privi realitatea şi
propria persoană şi o perspectivă din care întreaga experienţă are un sens.
Pentru ca cineva să fie un membru vrednic al unui grup poreclit după un
anumit conducător, acea persoană trebuie să adere la învăţăturile acelui conducător.
De exemplu, un platonician este cineva care într-o oarecare măsură este ataşat de
concepţiile susţinute de Platon; un marxist este cineva care acceptă învăţăturile lui
Karl Marx. în măsura în care conducătorul a pledat şi în favoarea unui mod de viaţă
indisolubil legat de mesajul pe care l-a propovăduit, este esenţial ca adeptul să imite
şi acele practici. în general facem totuşi deosebire între practicile inerente (sau
esenţiale) şi cele accidentale (sau incidentale). Aşadar, un platonician nu trebuie să
trăiască în Atena şi să vorbească greaca clasică; un marxist nu trebuie să fie evreu, să
studieze la British Museum sau să meargă cu bicicleta.
În acelaşi fel, un creştin nu trebuie să poarte sandale sau să aibă barbă, sau să
trăiască în Palestina. însă cei care pretind că sunt creştini vor crede ceea ce a
propovăduit Isus şi vor pune în practică ceea ce a poruncit EI, cum ar fi: „Iubeşte-1
pe aproapele tău ca pe tine însuţi." Aceasta pentru că a-L accepta pe Isus ca Domn
înseamnă a face ca El să fie autoritatea care să ne conducă vieţile. Atunci ce anume
este implicat în a fi creştin? James Orr a formulat foarte bine acest lucru: „Cel care
crede cu toată inima lui în Isus ca Fiu al lui Dumnezeu se angajează prin aceasta

6. A. C. McGiffert, Protestant Thought Before Kant, New York, Harper, 1961, ÎI consideră în mod
evident pe Kant ca o cumpănă în dezvoltarea gândirii protestante, deşi Kant a fost un filozof şi nu
un teolog.
7. Immanuel Kant, Critica raţiunii pure, „Analitica Transcendentală", cartea 1, capitolul 2,
secţiunea 2.
8. Immanuel Kant, Critica raţiunii practice, partea 1, cartea 2, capitolul 2, secţiunea 5.
9. Albrecht Ritschl, „Theology and Metaphysics", în Three Essays, trad. în lb. engl. Philip Hefner,
Philadelphia, Fortress, 1972, p. 149-215.
22 Studiindu-L pe Dumnezeu

la multe altele în plus. El devine loial anumitor concepţii despre Dumnezeu, om,
păcat, răscumpărare, despre scopul lui Dumnezeu în creaţie şi istorie şi despre
destinul omenesc - aşa cum se găsesc ele în creştinism."10
Pare, aşadar, rezonabil să se spună că a susţine crezurile pe care le-a susţinut şi
propovăduit Isus este doar o parte din ceea ce înseamnă a fi creştin sau adept al lui
Cristos. Şi tocmai studiul acestor credinţe reprezintă preocuparea specifică a
teologiei creştine. Crezul nu este totul în creştinism. Este implicată şi o experienţă
sau un set de trăiri, incluzând dragostea, umilinţa, adorarea şi închinarea. Există
practici atât de natură etică, cât şi rituală sau devoţională. De asemenea, în
creştinism există şi dimensiuni sociale. Ele implică relaţii cu alţi creştini, în cadrul a
ceea ce în mod obişnuit se numeşte Biserică, şi cu necreştini, în cadrul lumii privite
în ansamblu. Alte discipline ale cercetării şi cunoaşterii care investighează aceste
dimensiuni ale creştinismului. însă obligaţia esenţială de a examina, interpreta şi
organiza învăţăturile Aceluia de la care această religie îşi ia numele aparţine
teologiei creştine.
Transpunerea în viaţă şi practicarea personală a religiei, inclusiv susţinerea
crezurilor doctrinare, au loc la nivelul experienţei primare. Există de asemenea un
nivel al meditării cu privire la ceea ce are loc la nivelul primar. Disciplina care se
ocupă cu descrierea, analizarea, criticarea şi organizarea doctrinelor este teologia.
Astfel, în comparaţie cu religia, teologia este o activitate de nivel secundar. Teologia
este faţă de religie ceea ce este psihologia faţă de emoţiile umane, ceea ce este
estetica faţă de operele de artă, ceea ce este ştiinţa politică faţă de comportamentul
politic.

Definirea teologiei

Studierea lui Dumnezeu sau ştiinţa despre Dumnezeu este o bună definiţie
preliminară sau de bază a teologiei. în orice caz, Dumnezeul creştinismului este o
fiinţă activă, aşa că trebuie să existe o extindere iniţială a acestei definiţii în aşa fel
încât ea să includă lucrările lui Dumnezeu şi relaţia Lui cu ele. Astfel, teologia va
căuta să înţeleagă şi creaţia lui Dumnezeu, mai ales omul şi condiţia lui, precum şi
lucrarea Lui răscumpărătoare pentru omenire.
Cu toate acestea, e nevoie să se spună încă şi mai multe pentru a se arăta ce
anume face această ştiinţă. Prin urmare, noi propunem o definiţie mult mai
completă a teologiei: ea este acea disciplină care se străduieşte să articuleze în mod
coerent doctrinele credinţei creştine, pe baza Scripturilor înainte de toate, în
contextul culturii în general, într-un limbaj specific contemporan şi în raport cu
problemele vieţii.
1. Teologia este prin urmare biblică. Aceasta ia ca sursă primară pentru
conţinutul ei Scripturile canonice, Vechiul şi Noul Testament. Ceea ce nu înseamnă
că se inspiră pur şi simplu într-un mod lipsit de spirit critic din semnificaţiile
superficiale ale Scripturilor. Teologia utilizează instrumentele şi metodele cercetării
biblice. Ea foloseşte, de asemenea, informaţii din alte domenii

10. James Orr, The Christian Viciu o/God and the World, Grand Rapids, Eerdmans, 1954, p. 4.
Ce este teologia? 23

ale adevărului despre care consideră că fac parte din revelaţia generală a lui
Dumnezeu.
2. Teologia este sistematică. Adică se inspiră din întreaga Biblie. în loc să
utilizeze texte individuale izolate unele de altele, ea încearcă mai degrabă să
raporteze diferitele fragmente unele la altele, să contopească diversele învăţături
într-un întreg armonios sau coerent.
3. Teologia se raportează de asemenea la problemele de cultură generală şi de
erudiţie. Astfel, ea încearcă să-şi raporteze concepţia despre origini la conceptele
prezentate de ştiinţă (sau mai corect, de discipline cum ar fi cosmologia), concepţia
despre natura umană la accepţiunea psihologică a personalităţii, ideea de
providenţă la ipotezele filozofiei istoriei.
4. Teologia trebuie de asemenea să fie contemporană. în timp ce tratează
probleme neafectate de trecerea timpului, ea trebuie să folosească un limbaj,
concepte şi structuri ideatice care să aibă un sens în contextul timpului prezent. Aici
există un pericol. Unele teologii, în încercarea lor de a aborda probleme moderne,
au reformulat materialele biblice într-un mod care le-a denaturat. Auzim astfel
despre „pericolul de a-L moderniza pe Isus" 11, un pericol foarte real. Totuşi, în
încercarea de a evita ca Isus să fie prezentat doar ca un alt liberal al secolului al XlX-
lea, mesajul este uneori formulat într-o asemenea manieră încât reclamă ca persoana
din secolul al XX-lea să devină o persoană a secolului întâi pentru a-L putea
înţelege. Drept rezultat ea se trezeşte că este capabilă să se ocupe doar de probleme
care nu mai există. Aşadar, în mod similar, trebuie evitat pericolul opus, „pericolul
de a ne arhaiza pe noi înşine".12
Nu se pune numai problema de a se folosi structurile ideatice din zilele noastre
pentru a exprima mesajul. Mesajul creştin trebuie să vizeze întrebările şi provocările
de care ne lovim astăzi. Dar chiar şi aici e nevoie de un semnal de alarmă în legătură
cu un angajament prea drastic faţă de un set dat de probleme. Dacă prezentul
înseamnă ceva diferit de trecut, atunci, după câte se poate presupune, viitorul va fi
de asemenea diferit de prezent. O teologie care se identifică prea mult cu prezentul
imediat (şi anume, cu „astăzi" şi nimic altceva) se va expune la o ieşire prematură
din uz.
5. În fine, teologia trebuie să fie practică. Prin aceasta noi nu înţelegem o
teologie practică în sens tehnic (şi anume, cum să se predice, să se consilieze, să se
evanghelizeze etc.), ci ideea că teologia se raportează la trăire, nu numai la crez.
Credinţa creştină are ceva de spus ca să ne sprijine în preocupările noastre practice.
Pavel, de exemplu, a dat asigurări cu privire la cea de a doua venire a lui

11. Henry J. Cadbury, The Perii of Medernizing Jesus, New York, Macmillan, 1937. Un exemplu al
modernizării lui Isus poate fi găsit în reconstituirile vieţii lui Isus din secolul al XlX-lea. George
Tyrrell spunea despre interpretarea făcută persoanei lui Isus Cristos de către Adolf Hamack că
„Acel Cristos pe care îl vede Harnack, privind în urmă prin nouăsprezece secole de întunecime
catolică, este doar reflectarea unui chip protestant liberal, văzut pe suprafaţa apei într-o fântână
adîncă", Christianity at the Cross-Roads, Londra, Longmans, Green, 1910, p. 44.
12. Henry ]. Cadbury, „The Perii of Archaizing Ourselves", Interpretntion 3, 1949, p. 331-337.
Oamenii care se arhaizează pe ei înşişi sunt cei care încearcă să alcătuiască comunităţi după tiparul
Bisericii Primare, după cum este descrisă ea mai ales în Fapte 4-5 sau cei care încearcă să rezolve
problema validităţii consumării băuturilor alcoolice pe baza practicii din Noul Testament, fără să se
întrebe în ambele cazuri în ce măsură schimbările sociale care au avut loc din vremurile biblice până
în prezent au modificat semnificaţia practicilor în cauză.
24 Studiindu-L pe Dumnezeu

Isus Cristos, iar apoi a spus: „Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte" (1
Tesaloniceni 4:18). Este necesar totuşi să se observe faptul că teologia nu trebuie să
se preocupe în primul rând de dimensiunile practice. Efectul practic sau aplicaţia
unei doctrine este o consecinţă a adevărului acelei doctrine, şi nu invers.

Localizarea teologiei (sistematice) pe harta teologică

Termenul de „teologie" este extrem de des folosit. Prin urmare, este necesar să
identificăm mai de aproape sensul cu care îl folosim aici. în sensul cel mai larg,
cuvântul cuprinde toate subiectele tratate într-o şcoală teologică. în acest sens,
termenul include diverse subiecte cum sunt Vechiul Testament, Noul Testament,
istoria Bisericii, teologia sistematică, homiletica, educaţia creştină şi consilierea. Un
sens mai restrâns al cuvântului se referă Ia acele încercări care tratează caracterul
specific doctrinar al credinţei creştine. Aici se găsesc discipline ca teologia biblică,
teologia istorică, teologia sistematică şi teologia filozofică. Aceasta este teologie în
contrast cu istoria Bisericii ca instituţie, cu interpretarea textului biblic sau cu
tehnicile practicii pastorale. în cadrul acestei colecţii de subiecte teologice (teologie
biblică, teologie istorică etc.) noi putem delimita teologia sistematică. Acesta este şi
sensul în care va fi folosit de acum încolo cuvântul teologie în această lucrare (în
afară de cazul în care există indicaţii specifice că ar avea alt înţeles). în fine, în cadrul
teologiei sistematice există diferite doctrine, cum sunt bibliologia, antropologia,
cristologia şi teologia propriu-zisă (sau doctrina despre Dumnezeu). Pentru a evita
confuzia, atunci când o avem în vedere pe ultima dintre ele, vom folosi expresia
„doctrina despre Dumnezeu". Figura 1 poate ajuta la vizualizarea acestor relaţii.

Figura 1
Sensuri ale termenului „teologie"

Scriptura
Dumnezeu
Studii biblice Teologie biblică Omul
Studii istorice Teologie istorică Păcatul
Studii teologice
Studii doctrinare Teologie sistematică Cristos
Studii practice Teologie filozofică Mântuirea
Biserica
Lucrurile din urmă

Teologia sistematică şi teologia biblică

Atunci când ne întrebăm care este relaţia teologiei sistematice cu alte investigaţii
doctrinare, dăm peste o legătură deosebit de strânsă între teologia sistematică şi
teologia biblică. Cel care se ocupă de teologia sistematică este dependent de
activitatea şi cunoştinţele celor care lucrează în domeniul exegetic.
Trebuie să distingem aici trei sensuri ale expresiei „teologie biblică". Teologia
biblică poate fi mişcarea cu acelaşi nume, care a apărut în anii '40, a prosperat în
Ce este teologia? 25

anii '50 şi a ajuns să decadă în anii '60. n Această mişcare a avut multe afinităţi cu
teologia neoortodoxă. Multe dintre conceptele ei de bază au fost aspru criticate, mai
ales de către James Barr în The Semantics of Biblical Language. u Declinul mişcării de
teologie biblică a fost urmărit de Brevard Childs în lucrarea sa Biblical Theology in
CristsP A început de curând să se vadă că, în ciuda numelui ei, mişcarea nu a fost
întotdeauna deosebit de biblică. De fapt, câteodată a fost extrem de nebiblică. 13 14 15 16
O a doua semnificaţie a denumirii de teologie biblică este conţinutul teologic al
Vechiului şi Noului Testament, sau teologia care se găseşte în cărţile biblice. Există
două abordări ale teologiei biblice astfel definite. Una este abordarea pur descriptivă
a lui Krister Stendahl.17 Ea constă dintr-o simplă prezentare a învăţăturilor teologice
ale lui Pavel, Ioan şi ale celorlalţi scriitori ai Noului Testament. In măsura în care
descrie în mod sistematic credinţele religioase din primul secol, ar putea fi
considerată o teologie sistematică a Noului Testament. (Cei care văd o mai mare
diversitate ar vorbi despre „teologii ale Noului Testament".) Aceasta este
esenţialmente ceea ce Johann Philipp Gabler a numit teologie biblică într-un sens
mai larg sau teologie biblică „adevărată". Gabler a vorbit de asemenea despre o altă
abordare, şi anume despre teologia biblică „pură", care reprezintă delimitarea şi
prezentarea învăţăturilor biblice neschimbătoare, ce sunt valabile pentru toate
timpurile. în abordarea la care ne referim, aceste învăţături sunt purificate de
conceptele neesenţiale între care se găsesc exprimate în Biblie. 18 Astăzi am putea
considera că această abordare conţine deosebirea dintre teologia biblică descriptivă
şi teologia biblică normativă. Observaţi totuşi, că nici una dintre aceste abordări nu
este teologie dogmatică sau sistematică, deoarece nu se face nici o încercare de
actualizare sau afirmare a acestor concepte neschimbătoare într-o formă potrivită
înţelegerii din

13. James Smart, The Fast, Present and Future of Biblical Theology, Philadelphia, Westminster, 1979, p.
10, respinge această idee, potrivit căreia teologia biblică a fost o mişcare, acceptând în schimb numai
cel de-al doilea sens pe care l-am acordat noi termenului de teologie biblică. în consecinţă el este mai
optimist în ceea ce priveşte viitorul teologiei biblice decât Brevard Childs.
14. James Barr, Semantics of Biblical Language, New York, Oxford University, 1961.
15. Brevard Childs, Biblical Theology in Crisis, Philadelphia, Westminster, 1970.
16.Un exemplu este concepţia lui W. D. Davies despre „trupul de la înviere" din 2 Corinteni 5,
Paul and Rabinic Judaism, Londra, S.P.C.K., 1955, p. 310-318. Cadbury comentează cu privire la
neoortodoxie: „Nu este cu mult diferită de tendinţele de modernizare, de vreme ce adeseori teologia
actuală este introdusă pur şi simplu în documentele mai vechi şi apoi scoasă de acolo. Este vechea
poveste a eisegezei şi exegezei. Nu vreau să spun doar că termenii moderni, cum ar fi demonic sau
conflict, sunt întrebuinţaţi pentru a descrie învăţăturile Bibliei, împreună cu limbajul mult mai
filozofic, influenţat de gânditorii moderni. Chiar şi atunci când limbajul este riguros biblic, ceea ce
înseamnă el astăzi nu este egal cu ceea ce însemna atunci'' („The Perii of Archaizing Ourselves", p.
333).
17.Krister Stendahl, „Biblical Theology, Contemporary", în The Interpreter's Dictionary of the Bible,
ed. George Buttrick, New York, Abingdon, 1962, voi. 1, p. 418-432.
18.Johann Philipp Gabler, „Von der richtigen Unterscheidung der biblischen und der
dogmatischen Theoîogie und der rechten Bestimmung ihrer beider Zeile" în Biblische Theologic des
Ncuen Testaments in ihrer Anfangszeit, Marburg, N.G. Elwert, 1972, p. 272-284; John Sandys-Wunsch
and Laurence Eldredge, „J. P. Gabler and the Distinction Between Biblical and Dogmatic Theology;
Transtation, Commentary, and Discussion of His Originality", Scottish Journal of Theology 33,1980, p.
133-158.
26 Studiindu-L pe Dumnezeu

zilele noastre. Brevard Childs a sugerat că aceasta este direcţia în care trebuie să se
îndrepte teologia biblică pe viitor.19 Ori de câte ori va apărea termenul de „teologie
biblică în această lucrare, se va avea de obicei în vedere această a doua semnificaţie a
teologiei biblice, fie în sensul „adevărat", fie în cel „pur".
Un ultim sens al expresiei în discuţie este pur şi simplu acela de teologie care este
biblică, adică întemeiată pe învăţăturile Bibliei şi fidelă acestora. în acest sens teologia
sistematică de bună calitate va fi teologie biblică. Ea nu este numai întemeiată pe
teologia biblică; ea este teologie biblică. Noi avem în obiectiv o teologie biblică
sistematică. Scopul nostru este teologia biblică „pură" (din cel de al doilea sens)
actualizată. Teologul sistematic construieşte pe rodul muncii teologului biblic.
Teologia biblică este într-un fel materialul brut cu care lucrează teologia sistematică.

Teologia sistematică şi teologia istorică

Teologia istorică este studiul teologiei, aşa cum s-a dezvoltat ea de-a lungul
secolelor de istorie a Bisericii. Dacă teologia Noului Testament este teologia
sistematică a primului secol, atunci teologia istorică studiază teologia sistematică
susţinută şi propovăduită de diferiţi teologi pe parcursul istoriei Bisericii. Există două
modalităţi majore de organizare a teologiei istorice. Ea poate fi abordată prin
studierea teologiei unei anumite perioade ori şcoli de teologie, sau a unui anumit
teolog, ţinându-se seama de diverse domenii cheie ale doctrinei. Astfel, va fi
examinată consecutiv teologia fiecărui secol sau a fiecărei perioade majore de timp
care se succede.20 Aceasta ar putea fi denumită o abordare sincronică. Cealaltă
abordare constă în a urmări istoria gândirii cu privire la o doctrină dată (sau la o serie
de doctrine) de-a lungul perioadelor din viaţa Bisericii. 21 Aceasta ar putea fi denumită
o abordare diacronică. De exemplu, ar putea fi examinată doctrina ispăşirii din
vremurile biblice şi până în prezent. Apoi, în mod similar, ar putea fi trecută în
revistă doctrina despre Biserică. Această a doua metodă de organizare a studiului
teologiei istorice este adeseori denumită istoria doctrinelor, pe când prima este
considerată în general istoria gândirii creştine.
^ Sistematicianul trage foloase însemnate din studiul teologiei istorice. în primul
rând, teologia istorică ne face mai conştienţi şi mai autocritici, mult mai lucizi în
privinţa propriilor noastre presupuneri. Noi toţi aducem în studiul Bibliei (sau al
oricărui alt material) o perspectivă specifică, care este foarte mult influenţată de
situaţia istorică şi culturală în care trăim. Fără a fi conştienţi de acest lucru, noi trecem
tot ceea ce studiem prin filtrul propriilor noastre judecăţi (sau „prejudecăţi"). O
anumită interpretare apare deja chiar şi la nivelul percepţiei. Problema este cum
anume putem noi controla şi canaliza această primă interpretare astfel încât să
împiedicăm ca ea să denatureze materialul cu care lucrăm? Dacă ne dăm seama de
propriile noastre presupuneri, putem ţine în frâu în mod conştient aceste tendinţe.
Dar cum anume putem să ne dăm seama că

19. Childs, Biblical Thcology, p. 99 şi urm.

20. De ex., Jaroslav Peiikan, The Christian Tradilion, Chicago, University of Chicago, 1971, cinci
volume.
21. De ex., Louis Berkhof, The History of Christian Doctrines, Grand Rapids, Eerdmans, 1949.
Ce este teologia? 27

această interpretare este modul nostru de a percepe adevărul, şi nu felul în care stau
lucrurile în realitate? Una din modalităţi este să studiem diversele interpretări şi
afirmaţii făcute în diferite momente din viaţa Bisericii. Astfel vom vedea că există
nenumărate moduri de a privi o problemă. Vom fi de asemenea sensibilizaţi la felul
în care cultura influenţează gândirea cuiva. Este posibil să se studieze formulările
cristologice din secolele al IV-lea şi al V-lea şi să se recunoască influenţa pe care a
avut-o metafizica greacă asupra modului în care au fost dezvoltate categoriile
folosite. Totuşi, cineva poate face aceasta fără a realiza ca propriul lui mod de a
interpreta materialul biblic despre persoana lui Cristos (şi propria lui interpretare a
cristologiei din secolul al IV-lea) este şi ea afectată de climatul intelectual de astăzi.
Neînţelegerea acestui lucru este negreşit o miopie intelectuală. 22 Observarea felului
în care cultura a influenţat gândirea teologică în trecut ar trebui să ne atragă atenţia
asupra a ceea ce ni se întâmplă în prezent.
Un al doilea avantaj din domeniul teologiei istorice este că putem învăţa să
facem teologie studiind felul în care au făcut-o alţii înaintea noastră. Folosirea de
către Toma d'Aquino a metafizicii aristoteliene în scopul teoretizării credinţei
creştine poate să ne instruiască cu privire la felul în care putem întrebuinţa astăzi
ideologiile contemporane la exprimarea conceptelor teologice. Studierea teologiei
unui Jean Calvin, Karl Barth sau Augustin ne va da un model bun şi ar trebui să ne
inspire în activitatea noastră.
Un al treilea avantaj oferit de teologia istorică este că ea poate asigura un mijloc
de evaluare a unei anumite idei. Adeseori ne este greu să observăm implicaţiile pe
care le atrage după sine un concept dat. Se constată adesea că unele idei care par
atât de inedite astăzi au avut de fapt un precedent în perioade mai timpurii din
viaţa Bisericii. în încercarea de a evalua implicaţiile concepţiei martorilor lui Iehova
despre persoana lui Cristos, poate fi examinat punctul de vedere susţinut de Arie în
secolul al IV-lea şi urmările pe care le-a avut acesta. Istoria este laboratorul teologiei.
În acest laborator poate fi apreciată valoarea ideilor pe care le adoptă sau
intenţionează să le adopte teologia.23 Cei care nu reuşesc să înveţe de la trecut sunt,
după cum spunea George Santayana, condamnaţi să îl repete. Dacă examinăm de
aproape în lumina istoriei Bisericii câteva dintre ideile noastre „noi", vom descoperi
că ele sunt de fapt doar forme noi ale unor concepţii vechi. Nici măcar nu trebuie ca
cineva să fie adept al unei concepţii ciclice despre istorie 24 pentru a fi de acord cu
autorul Eclesiastului că nu există nimic nou sub soare (Eclesiastul 1:9).

22. Unii dintre teologii care dezbat subiecte ca „mentalitatea evreiască", „cristologia funcţională" şi
„unitatea naturii umane" nu reuşesc să recunoască prezumpţiile pe care le aduc ei în analiza pe care
o fac (respectiv existenţialiste, funcţiona liste şi behavioriste). Un alt exemplu în acest sens este
analiza lui Jack Roger care susţine că principiile inspiraţiei biblice propuse de teologii din categoria
„Old Princeton" se bazau pe realismul generat de simţul practic scoţian („The Church Doctrine of
Eibiical Authority", în Biblicul Authority, ed. Jack Rogers ,Waco, Tex., Word, 1977, p. 39). Nu există
însă în aceeaşi iucrare şi o analiză la fel de tăioasă a propriului punct de vedere al lui Rogers. El şi-l
caracterizează doar ca fiind platonic/augustinian, opus celui aristotelian, ceea ce este o simplificare
excesivă, care induce în eroare.
23. Miliard ). Erickson, „The Church and Stable Motion", Christmnity Today, 12 octombrie 1973, p. 7.
24. Concepţiile ciclice despre istorie susţin că în loc să progreseze într-o manieră mai mult sau mai
puţin rectilinie înspre un scop, istoria repetă pur şi simplu aceleaşi tipare. Concepţiile ciclice sunt de
 28 Studiindu-L pe Dumnezeu

Teologia sistematică şi teologia filozofică

Teologia sistematică întrebuinţează şi teologia filozofica. 25 în accepţiunea

diferiţilor teologi există trei contribuţii pe care filozofia sau filozofia religiei le pot
aduce teologiei. Filozofia poate: (1) să ofere conţinut teologiei; (2) să apere teologia
sau să îi valideze adevărul; (3) să îi examineze minuţios conceptele şi argumentele.
In secolul al XX-lea Karl Barth a reacţionat cu fermitate împotriva celei dintâi şi într-
o măsură considerabilă şi împotriva celei de a doua. Reacţia lui era îndreptată
împotriva acelui tip de teologie care a devenit efectiv o filozofie a religiei sau o
teologie naturală. De asemenea, influenta şcoală a filozofiei analitice şi-a restrâns
preocupările la cel de-al treilea tip de activitate. în acest al treilea tip de activitate
zace una din foloasele majore ale filozofiei pentru teolog: examinarea minuţioasă a
semnificaţiei termenilor şi ideilor întrebuinţate în demersul teologic, criticarea
argumentelor şi precizarea cât mai exactă a mesajului acestui demers pentru
obţinerea unei maxime clarităţi. După părerea acestui scriitor, filozofia - în cadrul
unor hmite destul de restrânse - îndeplineşte şi a doua funcţie, cântărind afirmaţiile
cu pretenţie de adevăr pe care le-a avansat teologia şi asigurând o parte din temelia
pe a cărei bază este acceptat mesajul. Astfel filozofia poate servi la justificarea
parţială a efortului în care s-a angajat teologia. 26 Deşi filozofia, alături de alte
discipline ale cunoaşterii, poate contribui cu ceva din revelaţia generală la
înţelegerea concepţiilor teologice, această contribuţie este foarte mică faţă de
revelaţia specială pe care o avem în Biblie.

Nevoia de teologie

Este însă cu adevărat nevoie de teologie? Nu este suficient să îl iubesc pe Isus?

Teologia pare să aibă intr-adevăr anumite dezavantaje. Ea complică mesajul
creştin, făcandu-1 confuz şi dificil pentru înţelegerea laicului. Astfel ea pare mai
degrabă să împiedice decât să avantajeze comunicarea adevărului creştin. Nu
dezbină ea Biserica - trupul lui Cristos - în loc să o unească? Observaţi câte
disensiuni confesionale au avut loc din cauza unor diferenţe de înţelegere şi crez
în cazul unor probleme secundare. Prin urmare, este oare teologia cu adevărat de
dorit şi este ea folositoare? Mai multe considerente sugerează că răspunsul la
această întrebare este afirmativ.
1. Teologia este importantă deoarece crezurile doctrinare corecte sunt esenţiale

obicei pesimiste. Un exemplu din domeniul religios este hinduismul, cu credinţa lui în reîncarnările
repetate ale sufletului.
25. Teologia filozofică este o disciplină care se bazează pe contribuţiile filozofiei, în loc sâ se
limiteze la materialele biblice. De obicei o astfel de teologie filozofică întrebuinţează foarte mult
metafizica. In secolul al XX-lea ea a început să folosească logica (în cel mai larg sens al cuvântului),
devenind astfel mai mult analitică decât speculativă sau constructivă.
26. Cu toate că filozofia nu poate dovedi adevărul teologiei creştine, ea poate evalua caracterul
convingător al dovezilor prezentate, validitatea logică a argumentelor ei şi caracterul plin de
semnificaţie sau ambiguitatea conceptelor. Pe această bază filozofia oferă dovezi în favoarea
adevărului creştinismului, fără a pretinde că-i demonstrează într-o manieră convingătoare. Exista şi
dovezi filozofice şi istorice care pot fi aduse, însă nu atât de concludente încât să ofere o concluzie
extrem de sigură.
Ce este teologia? 29

pentru relaţia dintre credincios şi Dumnezeu. Una dintre aceste crezuri se referă la
existenţa şi caracterul lui Dumnezeu. Autorul Epistolei către Evrei, descriindu-i pe
cei care asemenea lui Abel şi Enoh i-au fost plăcuţi lui Dumnezeu, a afirmat: „Şi fără
credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu,
trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută" (Evrei 11:6). Autorul
nu vrea să spună că cine încearcă să se apropie de Dumnezeu fără o asemenea
credinţă poate fi respins din această pricină, ci că cineva nici măcar nu va încerca să
se apropie de Dumnezeu dacă nu are deja această credinţă.
Credinţa în divinitatea lui Cristos pare de asemenea esenţială pentru relaţia cu
Dumnezeu. După ce Isus i-a întrebat pe ucenicii Săi ce cred oamenii despre El, le-a
mai pus şi următoarea întrebare: „Dar voi cine ziceţi că sunt?" Răspunsul lui Petru:
„Tu eşti Cristosul, Fiul Dumnezeului celui viu", a fost întâmpinat de aprobarea lui
Isus (Matei 16:13-19). Nu este suficient să ai un sentiment înflăcărat, pozitiv, faţă de
Isus. Trebuie să fie corecte atât înţelegerea, cât şi crezul tău. Tot astfel, este
importantă şi umanitatea lui Isus. Prima epistolă a lui loan a fost scrisă pentru a
combate învăţăturile unora care afirmau că Isus nu devenise cu adevărat om. Aceşti
„docetişti" susţineau că Isus părea doar a fi om, că umanitatea Lui era doar o
aparenţă. Ioan a subliniat importanţa învăţăturii despre umanitatea lui Isus atunci
când a scris: „Duhul lui Dumnezeu să-L cunoaşteţi după aceasta: Orice duh care
mărturiseşte că Isus Cristos a venit în trup este de la Dumnezeu; şi orice duh care
nu-L mărturiseşte pe Isus nu este de la Dumnezeu" (1 Ioan 4:2-3). în fine, în Romani
10:9-10 Pavel leagă credinţa în învierea lui Cristos (care, trebuie remarcat, este atât
un eveniment istoric, cât şi o doctrină) direct de experienţa mântuirii: „Dacă
mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu
L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă
neprihănirea [dreptatea] şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire." Acestea
sunt doar câteva exemple cu privire la importanţa unui crez corect. Teologia, care se
ocupă cu definirea şi stabilirea unei doctrine corecte, este în consecinţă importantă.
2. Teologia este necesară fiindcă adevărul şi experienţa sunt interrelaţionate.
Deşi unii vor tăgădui sau cel puţin vor pune sub semnul întrebării această
conexiune, până la urmă adevărul ajunge să ne afecteze experienţa. Un om care cade
de Ia etajul zece poate striga în dreptul fiecărei ferestre pe lângă care trece în cădere:
„Totuşi o duc bine!" şi poate chiar să se şi simtă ca atare, dar cu toate acestea
experienţa lui va ajunge să se potrivească în cele din urmă cu realitatea. Putem
continua să trăim plini de bucurie mai multe ore şi chiar zile după decesul ascuns
nouă al unei fiinţe dragi şi apropiate, însă şi în acest caz adevărul va ieşi la iveală,
având un efect zdrobitor asupra experienţei noastre. Deoarece semnificaţia şi
adevărul credinţei creştine vor avea ultimul cuvânt în experienţa noastră, noi trebuie
să ajungem la o împăcare cu ele.
3. Este nevoie de teologie şi datorită faptului că în prezent există un mare număr
de teorii şi mulţi contestatari ai creştinismului. Alternativele seculare abundă,
incluzând şi umanismul, care îl consideră pe om cel mai important în Univers, şi
metoda ştiinţifică, ce caută adevărul fără a recurge la revelaţia din partea unei fiinţe
divine. Marxismul, cu mulţii lui adepţi şi apelul lui puternic la satisfacerea unora
dintre nevoile de bază ale omului, este evident opus concepţiei
 30 Studiindu-L pe Dumnezeu

creştine despre realitate. Alte religii concurează acum cu creştinismul, şi aceasta până
şi în cadrul civilizaţiei occidentale, odinioară presupusă a fi ferită de asemenea
primejdii. Orientul nu exportă în Statele Unite numai automobile, aparate electronice
şi camere de luat vederi. Religiile orientale constituie şi ele acum o provocare pentru
teritoriul odată exclusiv al creştinismului. Islamul a captat loialitatea mai multor
occidentali. Numeroase cvasi-religii îşi lansează de asemenea apelul. Se pledează în
favoarea nenumăratelor sisteme bazate pe folosirea forţelor psihice proprii. Mişcările
eretice nu se limitează la cultele cu renume (cum sunt martorii lui Iehova,
mormonismul). Numeroase grupuri, dintre care unele se pare că folosesc spălarea
creierului şi controlul minţii, îi atrag acum pe indivizii care doresc o alternativă la
creştinismul prea simplu. în fine, în cadrul creştinismului există o mare diversitate de
învăţături, dintre care unele se contrazic reciproc.
„Soluţia pentru confuzia creată nu este numai identificarea concepţiilor false şi
încercarea de a le combate. Ministerul Finanţelor instruieşte agenţi care să identifice
bancnotele contrafăcute. însă această instruire nu se face prin studierea bancnotelor
false, ci prin examinarea a nenumărate bancnote veritabile. Agenţii le privesc, le
pipăie, le cercetează minuţios din toate punctele de vedere. Când în cele din urmă Ii
se dau bancnote false, ei recunosc imediat diferenţa. în mod asemănător, o înţelegere
corectă a învăţăturilor doctrinare ale creştinismului este singura soluţie pentru
confuzia creată de numărul mare de falşi credincioşi.

Punctul de plecare al teologiei

„Teologul care încearcă să elaboreze o tratare sistematică a teologiei creştine

întâmpină de la început o dilemă legată de problema punctului de plecare Ar trebui
oare ca teologia să pornească de Ia ideea de Dumnezeu, sau de la natura şi mijloacele
cunoaşterii noastre despre El? Oare din punctul de vedere al proiectului nostru
prezent, ar trebui tratată mai întâi doctrina despre Dumnezeu sau doctrina despre
Scriptură? Dacă, pe de-o parte, se începe cu Dumnezeu, se ndica întrebarea: Cum se
poate spune ceva semnificativ despre El fără o examinare prealabilă a naturii
revelaţiei despre El? Pe de altă parte, în cazul în care se porneşte de la Biblie sau
de^la vreo altă sursă revelată, existenţa lui Dumnezeu pare a fi presupusă,
subminându-i-se dreptul de a mai fi considerată cât de cât o revelaţie. Dilema cu care
se confruntă în acest caz teologia nu diferă în esenţă de problema pe care o are
filozofia în cazul stabilirii priorităţii metafizicii sau epistemologiei. Pe de-o parte, în
realitate nu poate exista o investigare a unui obiect fără o decizie prealabilă asupra
metodei de cunoaştere. Pe de altă parte, metoda de cunoaştere va depinde totuşi în
mare măsură de natura obiectului investigat.
A sltemativă, începând cu o dezbatere despre Dumnezeu, care are loc
înainte de a se lua în considerare natura Scripturilor, a fost adoptată de unele teologii
tradiţionale. Atunci când unii încep să folosească Scriptura pentru a discuta despre
Dumnezeu fără să formuleze o doctrină despre Scriptură, este evident ca apar
probleme. O abordare mai comună este aceea de a se căuta stabilirea existenţei iui
Dumnezeu pe o bază extrabiblică oarecare. Un exemplu
Ce este teologia? 31

clasic în acest sens este teologia sistematică a lui Augustus Hopkins Strong.27 El îşi
începe teologia cu existenţa lui Dumnezeu, fără a oferi însă nici o dovadă în favoarea
ei. Mai degrabă, el susţine că ideea de Dumnezeu este un adevăr prim. Aceasta este
o intuiţie a raţiunii. Nu este un crâmpei de cunoaştere întipărit în suflet, ci o
presupunere care este atât de importantă încât orice altă cunoaştere depinde de ea.
Ea ajunge să fie conştientizată ca urmare a unei experienţe senzoriale, fără a fi
derivată însă din acea experienţă senzorială. O altă formă a acestei abordări
întrebuinţează un tip mai empiric de teologie naturală. Toma d'Aquino susţinea că
existenţa lui Dumnezeu poate fi dovedită de raţiunea umană, fără a fi sprijinită pe
vreo autoritate exterioară. Bazându-se pe observaţiile lui, el a formulat cinci
argumente (sau un argument cu cinci faţete) pentru existenţa lui Dumnezeu (de ex.,
argumentul mişcării sau al transformării, argumentul ordinii din univers). Aceste
dovezi au fost formulate independent de revelaţia biblică şi anterior recurgerii la
ea.28
Desfăşurarea obişnuită a argumentului cu două variante a acestei abordări, cea
raţională şi cea empirică, are loc cam în felul următor:
1. Dumnezeu există (acest lucru este asumat ca prim adevăr sau este stabilit
printr-un argument empiric).
2. Dumnezeu S-a revelat pe Sine în mod special în Biblie.
3. Această revelaţie specială trebuie investigată pentru a se putea determina
conţinutul exact al revelaţiei lui Dumnezeu.
Există în orice caz anumite probleme legate de această abordare. Prima este că a
doua afirmaţie nu urmează în mod necesar din cea dintâi. Trebuie să credem
neapărat că Dumnezeu, de a cărui existenţă suntem acum convinşi, S-a revelat pe
Sine? Deiştii nu credeau acest lucru. Argumentul, dacă trebuie să existe un
argument, trebuie să stabilească nu numai că Dumnezeu există, ci şi că este de un
asemenea caracter încât ne putem aştepta în mod rezonabil la o revelaţie din partea
Lui.
Cealaltă problemă priveşte identitatea acestui dumnezeu a cărui existenţă a fost
stabilită. Se presupune că el este identic cu Dumnezeul care S-a revelat în Scriptură.
Aşa să fie însă? Multe alte religii pretind că dumnezeul a cărui existenţă a fost astfel
stabilită este dumnezeul revelat în scrierile lor sacre. Cine are dreptate? Este
dumnezeul argumentului cu cinci faţete a lui Toma d'Aquino identic cu Dumnezeul
lui Avraam, isaac şi Iacov? Cel din urmă pare să aibă numeroase calităţi şi
caracteristici pe care primul nu le posedă în mod necesar. Nu este oare nevoie de
încă o dovadă în favoarea afirmaţiei că dumnezeul a cărui existenţă a fost stabilita şi
Dumnezeul Bibliei simt una şi aceeaşi făptură? Şi, la drept vorbind, este oare
dumnezeul a cărui existenţă a fost dovedită prin variate argumente doar o singură
fiinţă? Poate că Toma d'Aquino nu a propus un argument cu cinci faţete pentru
existenţa unui singur dumnezeu, ci mai degrabă cinci argumente pentru existenţa a
cinci dumnezei diferiţi - un creator, un arhitect, unul care a pus totul în mişcare şi
aşa mai departe. Astfel, deşi procedura

27. August H. Strong, Systematic Theology, Westwood, N.J., Revell, 1907, p. 52-70.
28. Toma d'Aquino, Summa contra Gentiles. Pentru un exemplu mai recent în favoarea acestei
abordări vezi Norman Geisler, Philosophy ofReligion, Grand Rapids, Zondervan, 1974.
32 Studiindu-L pe Dumnezeu

obişnuită este aceea de a se stabili mai întâi existenţa lui Dumnezeu şi de a prezenta
apoi dovezi pentru caracterul şi originea supranaturală a Bibliei, se poate vedea că
există aici o prăpastie logică.
Abordarea, care este o alternativă a acestei variante, porneşte de la revelaţia
specială, de la Biblie. Cei care uzează de această abordare sunt adeseori sceptici cu
privire la posibilitatea oricărei cunoaşteri a lui Dumnezeu în afara Bibliei sau aparte
de evenimentul Cristos; fără revelaţie specială omul nu poate şti dacă Dumnezeu
există sau cum anume este El. Astfel, Karl Barth a respins orice tip de teologie
naturală. El îşi începe lucrarea Church Dogmatics cu doctrina despre Cuvântul lui
Dumnezeu imediat după introducere şi nu cu doctrina despre Dumnezeu. El este
preocupat de ce anume este Cuvântul lui Dumnezeu, iar în al doilea rând de cum
anume este prezentat Dumnezeu de către această revelaţie. El nu porneşte de Ia ceea
ce este Dumnezeu, ca apoi să treacă la ceea ce ar trebui să fie revelaţia în lumina
naturii Lui.29 O exemplificare de dată recentă a acestei abordări poate fi găsită în
lucrarea lui Dale Moody, Word of Truth. Introducerea constă în cea mai mare parte
dintr-un istoric al teologiei. Porţiunea principală a cărţii începe cu revelaţia. După ce
stabileşte natura revelaţiei, Moody trece la examinarea a ceea ce este Dumnezeu în
lumina acestei revelaţii.30
Slăbiciunea acestei abordări constă în dificultatea de a decide cum este revelaţia
în lipsa vreunei idei prealabile despre cum este Dumnezeu. Tipul de revelaţie pe
care l-ar da un Dumnezeu foarte transcendent ar putea fi mult diferit de cel pe care
l-ar da un Dumnezeu imanent în lume, lucrând prin intermediul proceselor
„naturale". Dacă Dumnezeu este un Dumnezeu suveran, care controlează totul,
lucrarea Lui de inspirare a Scripturilor va fi foarte diferită de cum ar fi ea în cazul în
care El ar permite o mare cantitate de libertate umană. în primul caz, fiecare cuvânt
din Scriptură ar putea fi tratat ca mesajul special al lui Dumnezeu, în timp ce, în al
doilea caz, ar putea fi luat ceva mai puţin literal. Cu alte cuvinte, felul în care
interpretăm Scriptura este afectat de felul în care îl concepem pe Dumnezeu.
O altă problemă a acestei abordări este: în ce fel poate fi privită Scriptura ca o
revelaţie? Dacă nu L-am delimitat încă pe Dumnezeu, avem noi vreun temei pentru
a trata Biblia ca pe ceva mai mult decât simplă literatură religioasă? Până nu
dovedim într-un fel sau altul că Biblia are o origine supranaturală, ea poate fi pur şi
simplu o relatare a opiniilor religioase ale mai multor autori. Este posibilă
întemeierea unei ştiinţe care să se ocupe de lumi sau persoane fictive. S-ar putea face
un studiu detaliat al Ţării Minimilor, pe baza scrierilor lui Lewis Carroll. Există însă
asemenea locuri şi persoane? S-ar putea efectua de asemenea un studiu extensiv
asupra unicornilor, pe baza literaturii care se referă la ei. Rămâne totuşi întrebarea
dacă există asemenea fiinţe. Aceeaşi problemă apare în cazul unei teologii care, fără
a stabili mai întâi existenţa lui Dumnezeu, începe cu ceea ce are de spus Biblia
despre El şi despre restul subiectelor teologice. Aceste subiecte pot să nu aibă un
statut obiectiv şi nici o existenţă independentă de literatura (Biblia) în care sunt
dezbătute. în acest caz teologia noastră sistematică nu ar fi cu nimic mai bună decât
o unicornologie sistematică.

29. Karl Barth, Church Dogmatics, Edinburgh, T. and T. Clark, 1936, voi. 1, partea 1.
30. Dale Moody, The Word of Truth: A Summary of Christian Doctrine Bascd on Biblical Revclation,
Grand Rapids, Eerdmans, 1981.
Ce este teologia? 33

Există vreo soluţie pentru acest impas? Eu cred că da. în ioc să începem cu
Dumnezeu sau cu Biblia, cu obiectul cunoaşterii sau cu mijloacele cunoaşterii,
putem începe cu ambele. Decât să încercăm să o dovedim fie pe una, fie pe cealaltă,
putem presupune că ambele sunt părţi ale unei teze fundamentale, putem să facem
apoi trecerea în revistă a cunoştinţelor care decurg din această teză şi să verificăm
dovezile care o sprijină.
De pe această bază atât Dumnezeu, cât şi revelarea Lui de Sine sunt presupuse
împreună, sau poate că ne-am putea gândi la existenţa Dumnezeului care Se
revelează pe Sine ca la o singură presupunere. Această abordare a fost adoptată de
către unii conservatori care doresc să fie loiali unei revelaţii propoziţionale sau
informaţionale despre Dumnezeu, fără să făurească întâi un argument din
domeniul teologiei naturale în favoarea existenţei Lui. Prin urmare, punctul de
plecare ar fi ceva de genul: „Există un singur Dumnezeu triunic, iubitor,
atotputernic, sfânt, atotştiutor, care S-a revelat pe Sine în natură, în istorie, în
personalitatea omenească şi în acele fapte şi cuvinte care sunt acum păstrate în
cărţile canonice ale Vechiului şi Noului Testament." 31 Plecând de la acest postulat de
bază noi putem trece la elaborarea unui întreg sistem teologic prin desfăşurarea
conţinutului Scripturilor. Iar acest sistem, la rândul lui, va funcţiona ca o concepţie
despre lume care, ca toate celelalte, poate fi testată în privinţa adevărului ei. în timp
ce nici una dintre părţile specifice ale sistemului nu este demonstrată înaintea
celorlalte, sistemul luat în ansamblu poate fi verificat sau validat.

Teologia ca ştiinţă

Este oare îndreptăţită referirea la teologie ca la o ştiinţă, şi dacă da, ce fel de

ştiinţă este ea? Un alt mod de a pune această întrebare este în ce măsură operează ea
cu cunoaşterea şi în ce sens?
Termenul de ştiinţă nu i-a fost aplicat teologiei până în secolul al XlII-lea.
Augustin a preferat termenul de sapientia (înţelepciune) celui de scientin
(cunoaştere). Ştiinţele se ocupau de lucrurile perene, înţelepciunea se raporta la cele
veşnice, în special la Dumnezeu în calitate de bine suprem. Ştiinţa şi cunoaşterea
pot duce la înţelepciune. Totuşi, pentru a se întâmpla acest lucru, adevărurile
dobândite prin ramurile ştiinţei ar trebui să fie clasificate în conformitate cu binele
suprem. Astfel înţelepciunea, incluzând filozofia şi teologia, poate servi ca un
principiu clasificator pentru cunoaştere.32
O dată cu Toma d'Aquino teologia a ajuns să fie considerată regina ştiinţelor. El
susţinea că ea este o ştiinţă derivată. Există unele ştiinţe care pornesc de la un
principiu cunoscut cu ajutorul luminii naturale a inteligenţei, cum sunt diferite
discipline matematice. Există, de asemenea, ştiinţe care pornesc de la principii
cunoscute prin intermediul unei cunoaşteri mai înalte. Muzica, de exemplu,
porneşte de la principiile stabilite de aritmetică. în mod similar, doctrina sacră

31. Cf. Bemard Ramm, Protestant Christian Evidences, Chicago, Moody, 1953, p. 33; Edward j.
Camell, An Introduction to Christian Apotogetics, ediţia a IV-a, Grand Rapids, Eerdmans, 1952, p. 89.
32. Augustin, De trinitate 14. 3.
34 Studiindu-L pe Dumnezeu

este o ştiinţă, deoarece ea pleacă de la principiile revelate de către Dumnezeu.” Ea

este mai nobilă decât alte ştiinţe. Ştiinţa este în parte speculativă, în parte practică.
Teologia întrece alte ştiinţe speculative prin gradul ei mai mare de certitudine, fiind
întemeiată pe lumina cunoaşterii divine, care nu poate fi indusă în eroare, în timp ce
alte discipline derivă din lumina naturală a raţiunii omeneşti, care poate greşi.
Subiectul ei principal este superior subiectului altor ştiinţe speculative, care tratează
lucruri accesibile minţii omeneşti, fiind constituit din acele lucruri care transcend
raţiunea umană. Teologia este de asemenea superioară disciplinelor practice de
vreme ce este pusă în slujba fericirii veşnice, care este scopul ultim înspre care poate
fi direcţionată ştiinţa.33 34
Pe măsură ce domeniul pe care noi îl numim ştiinţă a naturii a început să-şi
intre în drepturi, a avut loc o limitare progresivă a noţiunii de ştiinţă; pentru ca o
disciplină să fie considerată ştiinţă trebuia să corespundă unor criterii tot mai rigide.
Mai ales în prezent ştiinţa este restrânsă la obiectele experienţei senzoriale, iar
verificarea la „metoda ştiinţifică", care întrebuinţează observaţia şi experimentul,
urmând proceduri stricte de logică inductivă. într-un mod destul de evident, din
această perspectivă teologia nu este considerată o ştiinţă, deoarece ea tratează
obiecte care se află dincolo de percepţia senzorială. 35
Multe din celelalte discipline intelectuale sunt din acelaşi motiv în aceeaşi
situaţie. Teoria psihoanalitică despre personalitate a lui Sigmund Freud este
neştiinţifică, de vreme ce nimeni nu poate vedea, măsura sau verifica entităţi cum
sunt id, ego şi superego. în încercarea de a fi privite ca ştiinţifice, unele discipline
umaniste au manifestat tendinţa de a deveni behavioriste, bazându-şi metoda,
obiectele de studiu şi concluziile mai degrabă pe ceea ce poate fi observat, măsurat
şi verificat, decât pe ceea ce poate fi cunoscut prin introspecţie. Se pretinde ca toate
disciplinele intelectuale să se conformeze la acest standard.
Prin urmare, teologia se află într-o dilemă. Ea trebuie fie să se redefinească într-
un asemenea mod încât să împlinească criteriile ştiinţei, fie să-şi revendice
unicitatea, neconformându-se normelor ştiinţei, abandonând astfel pretenţia de a fi
o ştiinţă şi abandonând în principiu şi pretenţia de a fi cunoaştere în sensul de a
implica unele afirmaţii categorice cu privire la realităţi obiective (adică realităţi care
există independent de cel care cunoaşte).
Karl Barth a pledat cu dârzenie pentru autonomia teologiei. El remarcă cele şase
criterii ale lui Heinrich Scholz pe care trebuie să le satisfacă teologia dacă doreşte să
fie acceptată ca Wissenschaft:36 (1) teologia trebuie să fie liberă de contradicţii interne;
(2) trebuie să existe unitate sau coerenţă în afirmaţiile ei; (3) afirmaţiile ei trebuie să
fie verificabile; (4) ea nu trebuie să susţină nici un lucru imposibil din punct de
vedere fizic şi biologic; (5) trebuie să fie liberă de prejudecăţi; (6) trebuie să existe
posibilitatea ca afirmaţiile ei să fie fragmentate în

33. Toma d'Aquino, Sumtna theologica, partea 1, întrebarea 4, articolul 4.

34. Ibid., articolul 5.
35. Rudolf Carnap, Philosophy and Logicul Syntax, New York, AMS, 1979, capitolul 1, „The
Rejection of Metaphysics".
36. Termen din limba germană însemnând prin derivare „cunoaştere". De obicei este tradus cu
„ştiinţă , însă într-un sens mai larg decât exprimă în mod obişnuit termenul în limba engleză. Există
Naturwissenschaften (ştiinţe ale naturii) şi Geistesivissenschaften (ştiinţe ale spiritului). De obicei
cuvântul denotă o disciplină organizată a domeniului cunoaşterii.
Ce este teologia? 35

axiome şi teoreme şi să permită demonstraţia pe acest temei. Barth acceptă parţial

primul criteriu şi le respinge pe celelalte. „Nu poate fi schimbată nici o iotă aici fără
ca teologia să fie trădată", scrie el. Cu toate acestea, teologia trebuie numită „ştiinţă",
deoarece asemenea tuturor celorlalte ştiinţe (1) ea este un efort omenesc pus în
slujba cercetării unui obiect definit al cunoaşterii; (2) ea urmăreşte o cale precisă,
consecventă spre cunoaştere; şi (3) ea este capabilă să-şi dea socoteală sieşi şi oricui
care este în stare să facă efortul de a o studia şi aşadar de a urma această cale. 37
Prin urmare ce vom spune despre teologie ca ştiinţă? în primul rând trebuie să
se observe faptul că definiţia care reduce de fapt ştiinţa la ştiinţele naturii şi care
tinde apoi să limiteze cunoaşterea doar la ştiinţă este prea mărginită.
În al doilea rând, dacă acceptăm criteriile tradiţionale pentru cunoaştere,
teologia trebuie considerată ca fiind ştiinţifică. (1) Teologia are un anumit subiect de
investigat, în primul rând ceea ce Dumnezeu a revelat cu privire la Sine însuşi. (2)
Ea se ocupă de probleme obiective. Nu exprimă numai sentimentele subiective ale
teologului sau ale creştinului. (3) Ea are o metodologie precisă pentru investigarea
subiectului ei principal. (4) Are o metodă pentru verificarea afirmaţiilor ei. (5) Există
coerenţă între afirmaţiile ei despre subiectul principal.
În al treilea rând, într-o oarecare măsură teologia se situează pe un teren comun
cu alte ştiinţe. (1) Ea se supune anumitor principii de bază sau axiome. Este în acord
cu aceleaşi canoane ale logicii ca şi alte discipline. (2) Ea este comunicabilă. Ceea ce
afirmă un anumit teolog poate fi înţeles, observat şi investigat şi de către alţii. (3)
Teologia foloseşte, cel puţin până la un punct, metodele întrebuinţate de alte
discipline specifice. Ea manifestă afinităţi deosebite faţă de metodologia istoriei, de
vreme ce face referiri la unele evenimente istorice, şi faţă de metodologia filozofiei,
de vreme ce formulează pretenţii metafizice. (4) Ea are unele subiecte comune cu
alte discipline. Astfel unele afirmaţii pot fi confirmate sau combătute de ştiinţele
naturii, de ştiinţele comportamentale sau de istorie.
În acelaşi timp, însă, teologia îşi are statutul ei unic. Ea tratează subiecte unice
sau subiecte comune într-un mod unic. Ea împărtăşeşte cu numeroase alte ştiinţe
fiinţa umană ca obiect de studiu, cu toate acestea îl priveşte pe om într-o lumină
diferită de acestea. Teologia are în vedere ceea ce a revelat Dumnezeu despre om,
având astfel date specifice ei. Ea defineşte omul îh contextul relaţiei lui cu
Dumnezeu; în consecinţă îl abordează pe acesta în cadrul unei structuri de referinţă
neexaminate de nici una dintre celelalte discipline.

De ce Biblia?

Poate şi trebuie să fie ridicată totuşi întrebarea cu privire la motivul pentru care
Biblia ar trebui făcută sursa şi criteriul de prim rang pentru înţelegerea de către noi
a teologiei creştine sau chiar a creştinismului. Aceasta cere o analiză mai amănunţită
a naturii creştinismului.
Fiecare organizaţie sau instituţie are unele scopuri sau obiective sau o bază
37. Barth, Church Dogmatics, voi. 1, partea 1, p. 7-8.
36 Studiindu-L pe Dumnezeu

definitorie. Acestea sunt în general închegate în ceva de genul unei constituţii sau a
unei cărţi, ce prezidează peste structura şi funcţiile organizaţiei şi determină
calificarea fiecăruia în vederea acceptării ca membru. Aceste standarde sunt în
vigoare atâta timp cât nu sunt înlocuite sau modificate de persoane care au
autoritatea să le schimbe, în special când este vorba de o organizaţie cu caracter
legal.
Creştinismul nu este o instituţie ca atare. Deşi poate lua formă instituţională,
mişcarea cunoscută sub numele de creştinism este tocmai aceasta, adică o mişcare,
mai degrabă decât o organizaţie în sine. Astfel, în timp ce bisericile locale pot stabili
unele cerinţe faţă de cei ce doresc să devină membri în trupul lor, Biserica
universală trebuie să urmărească altceva.
Din însuşi numele pe care îl poartă ar trebui să reiasă că creştinismul este o
mişcare ce îl urmează pe Isus Cristos, în mod logic vom privi atunci la El pentru a
stabili ce trebuie crezut şi ce trebuie făcut; pe scurt, ce înseamnă să fii creştin. Cu
toate acestea, avem foarte puţine informaţii extrabiblice cu privire la ceea ce a
propovăduit şi a făcut Isus. Pornind de la presupunerea că Evangheliile sunt surse
credibile de informaţie istorică (o presupunere care va fi verificată mai târziu), noi
trebuie să privim la ele pentru a găsi relatări despre viaţa şi învăţătura lui Isus.
Acele cărţi la care a subscris Isus (adică cele la care ne referim astăzi când vorbim de
Vechiul Testament) trebuie privite ca surse în plus pentru creştinismul nostru. Dacă
Isus a vestit că avea să fie revelat un adevăr suplimentar, acela trebuie de asemenea
examinat. Dacă Isus a pretins că este Dumnezeu însuşi, şi dacă pretenţia Lui este
adevărată, atunci bineînţeles că nici un om nu are autoritatea să abroge sau să
modifice ceea ce a propovăduit EI. Punctul de vedere pe care l-a propus Isus însuşi
Ia fondarea mişcării este cel hotărâtor, nu ceea ce poate fi spus şi învăţat de alţii care
se autointitulează creştini într-un anumit moment de după El. F

Acest lucru este adevărat şi m alte domenii. Deşi poate avea loc o oarecare
reinterpretare şi reaplicare a conceptelor fondatorului unei şcoli de gândire, există
limite dincolo de care nu mai pot fi făcute modificări fără ca şcoala respectivă să nu-
şi piardă dreptul de a mai purta numele acestuia. Astfel, tomiştii sunt cei care susţin
într-un mod fidel învăţăturile lui Toma d'Aquino. Atunci când se fac prea multe
modificări, concepţia trebuie numită îieo-tomism. în general aceste mişcări „neo
simt în spiritul autorului şi intră în accepţiunea mai largă a concepţiei sale, având
însă modificări semnificative. La un moment dat diferenţele pot deveni atât de mari,
încât mişcarea nici măcar nu mai poate fi considerată o versiune „neo" a
originalului. Observaţi polemicile care circulă printre marxişti cu privire la cine sunt
adevăraţii marxişti şi cine sunt „revizioniştii". După Reformă au existat diviziuni în
cadrul luteranismuiui între luteranii autentici şi filipişti, adepţii lui Filip
Melanchthon.
Acest lucru nu înseamnă că doctrinele vor fi menţinute în exact aceeaşi formă ca
în vremurile biblice. A fi cu adevărat biblic nu înseamnă să repeţi cuvintele
Scripturii exact aşa cum au fost ele scrise. De fapt, repetarea cuvintelor exacte ale
Scripturii poate face ca mesajul să devină chiar ncbiblic. O predică biblică nu constă
exclusiv din citate biblice înşirate unul după altul. Ea implică mai degrabă
interpretarea, parafrazarea, analizarea şi resintetizarea materialelor, aplicându-le
Ce este teologia? 37

la o situaţie dată. A rosti un mesaj biblic înseamnă a spune ceea ce ar spune astăzi Isus (sau Pavel etc.) în
situaţia de acum. Mai mult decât atât, Pavel şi Isus nu au prezentat întotdeauna acelaşi mesaj în exact
acelaşi mod. Ei au adaptat ceea ce aveau de spus la auditoriul lor, folosind nuanţe uşor diferite pentru
situaţii diferite. Un exemplu în acest sens îl găsim în Epistolele lui Pavel către Romani şi Galateni, care
tratează de fapt acelaşi subiect, însă cu mici diferenţe.
Făcând din Biblie sursa primară sau supremă a înţelegerii noastre, noi nu excludem complet toate celelalte
surse. Mai exact, din moment ce Dumnezeu S-a revelat pe Sine în moduri generale în domenii cum sunt
natura şi istoria (după cum pare să ne înveţe Biblia însăşi), le putem examina cu folos şi pe acestea în
vederea unor puncte suplimentare de reper pentru înţelegerea revelaţiei majore. Acestea vor fi însă de
importanţă secundară faţă de Biblie.