Metoda investigaţiei teologice

Scena teologică a zilelor noastre

Etapele cercetării teologice
1. Colectarea materialului biblic
2. Armonizarea materialului biblic
3. Analizarea sensului învăţăturilor biblice
4. Examinarea interpretărilor istorice
5. Identificarea esenţei doctrinei
6. Aportul surselor extrabiblice
7. Exprimarea doctrinei în limbaj contemporan
8. Dezvoltarea unui motiv interpretativ central
9. Stratificarea subiectelor
Grade de autoritate ale afirmaţiilor teologice

Scena teologică a zilelor noastre

Teologizarea, asemenea tuturor celorlalte preocupări omeneşti, are loc într-un
anumit context dat. Fiecare teolog şi fiecare student în teologie trăieşte în contextul
unei epoci specifice şi nu într-un vid neafectat de vreme, prin urmare teologizarea
trebuie făcută în această situaţie. în orice asemenea context există atât factori
teologici, cât şi factori neteologici (culturali). înainte de a merge mai departe, este
important să observăm anumite caracteristici ale scenei teologice contemporane.
1. Primul factor teologic semnificativ şi într-o oarecare măsură unic în perioada
de faţă este tendinţa teologiilor de a avea o scurtă durată de viaţă. Aceasta este o
tendinţă care s-a dezvoltat progresiv. Mai demult, o anumită formă de teologie
putea persista mai multe decenii sau chiar secole, lucru care pare să se fi schimbat
însă. în secolul al V-lea Augustin a făcut o sinteză între teologie şi filozofia platonică
(Cetatea lui Dumnezeu) care a dominat pe mai multe planuri teologia timp de mai
bine de opt sute de ani. Apoi Toma d'Aquino a contopit teologia catolică cu filozofia
lui Aristotel (Summa theologica), furnizând astfel o bază pentru teologie până la
Reformă, intervalul de timp fiind de aproape trei secole. Reformatorii au dezvoltat o
teologie independentă de sintezele catolice precedente, lucrarea lui Calvin,
învăţătura religiei creştine fiind cea mai amănunţită redare a noii înţelegeri a
creştinismului. Cu toate că din când în când au existat

56
Metoda investigaţiei teologice 57

mişcări eretice, şi o dată cu lucrarea lui John Wesley a apărut o înţelegere oarecum
diferită a teologiei evanghelice, timp de peste 250 de ani nu a existat nici o
personalitate sau scriere teologică majoră care să poată rivaliza cu influenţa lui
Calvin.
Apoi, o dată cu lucrarea lui Friedrich Schleiermacher, a luat naştere teologia
liberală, nu ca o provocare externă la adresa ortodoxiei - cum a fost deismul - ci ca un
rival din interiorul Bisericii. Lucrările lui Schleiermacher, On Religion: Speeches to Its
Cultured Despisers şi Christian Faith, au fost primele indicii ale faptului că un nou tip
de teologie era pe cale să apară.1 Liberalismul, cu multele lui varietăţi, avea să
domine teologia europeană de-a lungul secolului al XlX-lea şi în perioada de început
a secolului al XX-lea, momentul lui de vârf din America de Nord fiind ceva mai
tîrziu. Dacă pentru Karl Barth 2 secolul al XlX-lea a luat sfârşit în august 1914, această
schimbare a devenit vizibilă în restul lumii teologice în anul 1919, o dată cu
publicarea lucrării lui Der Romerbrief (Epistola către ' Romani). 3 Aceasta a marcat
sfârşitul teologiei liberale şi începutul a ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de
neoortodoxie. Totuşi, durata supremaţiei acesteia s-a dovedit a fi considerabil mai
scurtă decât cea a unora dintre teologiile precedente, în anul 1941 lucrarea lui Rudolf
Bultmann „New Testament and Mythology" a anunţat începutul unei mişcări (sau de
fapt al unui program) numit demitizare. 4 Apariţia ei avea să aducă o înlocuire de
scurtă durată - dar nu mai puţin reală - a punctului de vedere neoortodox. în 1954
Ernst Kasemann a prezentat un referat care a cauzat renaşterea căutării după Isus cel
istoric, punând la îndoială concepţia lui Bultmann. 5 Totuşi, acest lucru nu a adus de
fapt un nou sistem. El a indicat doar sfârşitul dominaţiei anumitor sisteme.
Observaţi ce s-a întâmplat în timpul acestei perioade. Primele mari sisteme
teologice pe care le-am examinat mai înainte au dăinuit sute de ani, însă perioada
de dominare a fiecăruia a fost mai scurtă decât cea a celui precedent. Durata de
viaţă a teologiilor devine tot mai scurtă. Astfel, orice teologie care încearcă să se
ancoreze prea tare în situaţia prezentă a lumii intelectuale este sortită categoric unei
ieşiri timpurii din uz. Lucrul acesta se vede clar îndeosebi în cazul teologiei morţii
lui Dumnezeu, care a înflorit pentru o scurtă perioadă - doar atât cât opinia publică
era interesată de ea - pe la mijlocul anilor '60, iar apoi a dispărut aproape la fel de
repede cum a apărut. Folosind un limbaj modern, timpul de înjumătăţim al
teologiilor de dată recentă este intr-adevăr foarte scurt.
2. Un alt fenomen din zilele noastre este moartea marilor şcoli de teologie. Prin
aceasta noi nu ne referim la instituţii de învăţământ, ci la anumite mişcări bine
definite sau la adunarea unor adepţi în jurul unui set dat de învăţături. Astăzi

1. Friedrich Schteiermacher, On Religion: Speeches to Its Cultured Despisers, New York, Harper and
Row, 1958; The Christian Faith, 2 volume, New York, Harper and Row, 1963.
2. Karl Barth, God, Grace, and Gospel, Edinburgh, Oliver and Boyd, 1959, p. 57-58.
3. Karl Barth, Epistle to the Romtms, ediţia a 6-a, trad. în lb. engl. Edwyn C. Hoskyns, New York,
Oxford University, 1968. în 1963 E. V. Z. Verlag din Ziirich a retipărit ediţia germană originală - Der
Romerbrief: Unver'ânderter Nachdrttck der ersten Auflage von 1919.
4. Rudolf Bultman, „New Testament and Mythology", în Kerygma and Myth, ed. Hans Bartsch,
New York, Harper and Row, 1961, p. 1-44.
5. Ernst Kasemann, „The Problem of the Historical Jesus'', în Essays on Neiv Testament Themes, trad.
în lb. engl. W. J. Montague, Londra, SCM, 1964, p. 15-47.
58 Studiindu-L pe Dumnezeu

există doar teologii individuale şi teologi individuali. Deşi acest lucru nu este pe
deplin adevărat, există totuşi o cantitate considerabilă de adevăr în această
generalizare. In anul 1959, când mi-am început studiile de doctorat în teologie, era
destul de uşor să-i clasifici pe teologi în tabere sau echipe. Exista echipa ortodoxă,
cea neoortodoxă, neoliberalii, demitologizatorii şi alte grupări. Ici-colo teologi
individuali, asemenea lui Paul Tillich, sfidând clasificarea, neaparţinând nici unui
grup. Teologia catolică era privită - cel puţin de cei din afara ei - ca o teologie mai
curând monolitică: toţi teologii catolici erau tomişti.
Astăzi lucrurile sunt cu totul diferite. Ca să folosim o metaforă din domeniul
sportului, în timp ce în trecut terenul de joc era ocupat de mai multe echipe care
puteau fi uşor deosebite prin tricourile pe care le purtau, în prezent fiecare jucător
pare să poarte un tricou diferit. Există, desigur, teologii specifice; de exemplu:
teologia speranţei şi teologia procesului. Totuşi acestora le lipseşte coerenţa
lăuntrică şi un set complet de doctrine, apărând de obicei sub forma unor sisteme
teologice construite pe o temă predominantă sau chiar pe o anumită tendinţă.
Mişcări cum sunt teologia eliberării, teologia neagră, teologia feministă şi diferite
teologii seculare sunt simple orientări înspre preocupări sociologice specifice. Nici
una dintre acestea nu merită cu adevărat să fie numită sistem teologic.
Toate acestea nu înseamnă nimic altceva decât că nu mai este posibil să se
însuşească teologia cuiva apelându-se la un anumit sistem. în timp ce mai demult au
existat diferite teologii care şi-au elaborat amănunţit concepţiile în legătură cu orice
subiect, şi astfel oricine putea găsi răspunsuri solide la toate întrebările specifice
prin apelarea masivă la un sistem, acesta nu mai este cazul astăzi. Acum există mai
degrabă frânturi decât ansambluri teologice detaliate.
3. În conexiune cu cele două puncte dezbătute este faptul că nu par să mai existe
giganţi ai teologiei cum puteau fi găsiţi pretutindeni, chiar şi numai cu o generaţie
în urmă. în prima jumătate a secolului al XX-lea existau mari gânditori care au
formulat sisteme teologice vaste, atent meşteşugite: Karl Barth, Emil Brunner, Paul
Tillich, Rudolf Bultmann. în cercurile conservatoare bărbaţi ca G. C. Berkouwer în
Olanda, Edward Camell şi Cari Henry în Statele Unite erau recunoscuţi ca lideri. în
prezent cei mai mulţi dintre aceşti oameni au ieşit din scena teologică activă şi nu au
mai apărut nici un fel de gânditori care să domine peisajul teologic aşa cum au
făcut-o ei. Doi gânditori care au avut realizări remarcabile sunt Wolfhart
Pannenberg şi Jtirgen Moltmann, însă ei nu au strâns în jurul lor un număr mare de
adepţi. în consecinţă există un cerc mult mai larg de teologi influenţi, însă influenţa
exercitată de fiecare dintre ei este mai mică decât cea a teologilor deja menţionaţi.
Teologia se face acum într-o perioadă caracterizată, printre altele, de o „explozie
a cunoaşterii". Cantitatea de informaţie creşte atât de repede încât stăpânirea unei
largi sfere de gândire devine tot mai dificilă. Cu toate că aceasta este valabil mai ales
pe plan tehnologic, cunoştinţele biblice şi teologice sunt şi ele mult mai vaste decât
au fost vreodată. Rezultatul este un grad mult mai înalt de specializare decât
înainte. în domeniul studiului biblic, de exemplu, experţii în Noul Testament tind să
se specializeze în Evanghelii sau în Scrierile pauline. Istoricii Bisericii tind să se
specializeze într-o singură perioadă, cum ar fi Reforma.
Metoda investigaţiei teologice 59

In consecinţă, cercetarea şi publicaţiile sunt adeseori în domenii mai înguste şi de o

mai mare profunzime.
Aceasta înseamnă că sistematicianul va descoperi că este din ce în ce mai dificil
să cuprindă întreaga gamă de doctrine. A elabora o teologie completă studiată în
profunzime, cum a căutat să facă, de exemplu, Karl Barth în vasta sa lucrare Church
Dogmntics, a ajuns să fie un proiect care se întinde pe durata unei vieţi întregi (Barth
însuşi a murit înainte de a-şi fi sfârşit lucrarea). Elaborarea unei teologii sistematice
este complicată şi de faptul că reclamă o cunoaştere completă a Scripturilor şi a
evoluţiei gândirii de-a lungul întregii istorii a Bisericii. Mai mult decât atât, în ceea
ce priveşte informaţiile de ultimă oră, teologia sistematică nu se limitează, de
exemplu, la descoperirile recente din domeniul limbii ebraice, ci trebuie de
asemenea să ia poziţie şi faţă de prefacerile modeme din domenii „seculare" cum
sunt sociologia, biologia şi numeroase alte discipline. Cu toate acestea, sarcina
trebuie îndeplinită - şi la diferite nivele, inclusiv cel elementar sau introductiv.
Ultimele decenii au fost martore la dezvoltarea unei atmosfere intelectuale mai
degrabă nefavorabile teologiei sistematice. în parte acesta a fost rezultatul
perspectivei atomiste (mai degrabă decât holiste) asupra cunoaşterii. Conştienţa
faptului că există nenumărate detalii care se cer a fi stăpânite a provocat sentimentul
că fărâmele şi bucăţile de informaţii nu pot fi adunate efectiv în nici un fel de întreg.
Se considera un lucru imposibil ca cineva să poată dobândi o privire de ansamblu
asupra întregului câmp al teologiei sistematice.
Un alt factor care a pus piedici lucrării în domeniul teologiei sistematice a fost
concepţia care vedea revelaţia ca pe un şir de evenimente istorice. Potrivit acestui
punct de vedere, revelaţia a fost întotdeauna dată în situaţii istorice concrete. în
consecinţă, ceea ce era revelat se limita la acea perspectivă localizată. Mesajul se
referea mai degrabă la lucruri specifice în loc să fie un mănunchi de afirmaţii
universale despre lucruri în general. Uneori exista tendinţa să se creadă că această
diversitate de particularităţi nu poate fi combinată într-un întreg armonios. Trebuie
să se observe că această părere se baza pe presupunerea implicită că realitatea este
incoerentă pe plan intern. în consecinţă, orice încercare de armonizare sau
sistematizare ar avea inevitabil un efect de distorsionare a realităţii analizate.
Rezultatul tuturor acestor lucruri a fost faptul că teologia biblică era considerată
suficientă, iar cea sistematică facultativă. Prin urmare, teologia biblică a fost
substituită teologiei sistematice. 6 Acest lucru a avut două efecte. In primul rând, se
considera că teologia scrisă şi studiată are un scop mult mai limitat. Era acum
posibilă concentrarea asupra antropologiei lui Pavel sau asupra cristologiei lui
Matei. Acestea erau obiective mult mai la îndemână decât încercarea de a stabili ce
are de spus întreaga Biblie cu privire la subiectele respective. Al doilea efect a fost că
teologia a devenit mai degrabă descriptivă decât normativă, întrebarea nu mai era:
„Ce credeţi despre păcat?", ci „Care credeţi că a fost învăţătura lui Pavel despre
păcat?" Aceasta putea fi atunci comparată cu concepţiile lui Luca, Isaia şi cu ale altor
scriitori biblici care au menţionat păcatul. Cu greu mai putea fi normativă pentru
credinţă teologia biblică, mai ales atunci când se afirma că există tensiuni între
aceste concepţii.

6. Henry J. Cadbury, „The Perii of Archaizing Ourselves", Interpretation 3, 1949, p. 332-333.

60 Studiindu-L pe Dumnezeu

În acei ani teologia sistematică a bătut în retragere. Ea era angajată într-o

frământare lăuntrică cu privire la propria ei natură. Era teologia sistematică în fond
justificată? Cum anume putea fi ea realizată? S-au făcut relativ puţine în domeniul
tratării comprehensive, globale a teologiei. S-au scris eseuri despre anumite subiecte
teologice specifice, însă nu în acea manieră sinoptică, făuritoare de sistem care a
caracterizat în mod tradiţional disciplina. Totuşi, în prezent acest lucru se schimbă.
Au apărut mai multe manuale de teologie sistematică, iar altele sunt în pregătire. 7
Acum teologia biblică este cea care, departe de a înlocui teologia sistematică, este
reexaminată din punctul de vedere al viabilităţii ei. Şi o anumită părere oarecum
profetică despre teologia biblică susţine că ea trebuie să devină mult mai
asemănătoare cu teologia sistematică.8 Există unele semne care indică o abatere de la
accentul pus pe experienţa imediată, fapt care a contribuit la reacţia împotriva
teologiei sistematice.9 înmulţirea mişcărilor eretice şi a religiilor străine - dintre care
unele sunt extrem de severe în privinţa controlului exercitat asupra adepţilor lor şi a
practicilor în care sunt angajaţi aceştia - ne-a reamintit că elementul reflexiv şi critic
este indispensabil în religie. A avut loc şi o realizare crescândă - în parte prin
apariţia „noii hermeneutici" - a faptului că nu este posibil să se formuleze o teologie
doar pe baza Bibliei. Este necesar să se abordeze problema felului în care trebuie
privită Biblia şi cea a modului în care trebuie interpretată. 10 Şi prin urmare se
întâlneşte sfera mult mai largă a problemelor abordate tradiţional de teologia
sistematică.
Una dintre lecţiile pe care am putea să le învăţăm foarte bine din scurta trecere
în revistă a situaţiei recente şi prezente a ambianţei teologice pe care am făcut-o
anterior este să ne păzim de o prea mare identificare cu oricare din orientările
curente din cadrul culturii. Transformările rapide din domeniul teologiilor nu sunt
altceva decât o reflectare a transformărilor rapide din domeniul culturii în general.
în vremuri caracterizate de transformări atât de rapide este înţelept probabil să nu
se încerce o potrivire prea exactă a teologiei cu lumea în care ea este exprimată. Deşi
în capitolul 5 vom discuta problema actualizării mesajului creştin, poate că este
înţelept pe moment să facem un pas înapoi, înspre forma atemporală a adevărului
creştin şi să evităm o formulare ultracontemporană a acestuia. Am în minte două
analogii, una din domeniul sportului, iar cealaltă din cel al mecanicii. Fundaşul, în
fotbal, şi apărătorul, în baschet, trebuie să fie atenţi să nu joace în imediata apropiere
a unui atacant extrem de rapid. Dacă totuşi o vor face, este posibil să descopere că
adversarul trece prea repede de ei şi că nu vor reuşi să recucerească suficient de
repede terenul pierdut. Pentru a evita pericolul unei înfrângeri la scor, apărătorul
trebuie să pericliteze şansa adversarului său de a da

7. Exemple sunt Gordon D. Kaufman, Systematic Thcology: A Historicist Perspectivi:, New York,
Scribner, 1968; John Macquarrie, Principles of Christian Theology, New York, Scribner, 1966; Donald
Bloesch, Essentials of Evangelical Theology, 2 voi., New York, Harper and Row, 1978; Dale Moody, The
Word of Truth: A Summary of Christian Doctirne Based on Biblical Rcvelation, Grand Rapids, Eerdmans,
1981.
8. Brcvard Childs, Biblical Theology in Crisis, Philadelphia, Westminster, 1970, capitolul 6.
9. De ex., Harold Kuhn, „Reason Versus Faith: Challenging the Antithesis", Christianity Today, 10
aprilie 1981, p. 86-87.
10. Anthony Thiselton, The Two Horizons: New Testament Hcrmcneutics and Philosophical Description,
Grand Rapids, Eerdmans, 1980.
Metoda investigaţiei teologice 61

o pasă scurtă sau de a şuta de la distanţă. în mod similar, este bine să nu existe un
joc prea mare între părţile unui dispozitiv mecanic, deoarece ar duce la o uzură
excesivă. Dacă însă mecanismul este prea fix, se poate să nu existe suficient joc
pentru a permite o mişcare normală a părţilor componente, iar acestea se pot fisura.
Teologia care urmează să fie dezvoltată în cadrul acestei lucrări va căuta să
stabilească un fel de echilibru între esenţa atemporală a doctrinelor şi formularea lor
adaptată la publicul contemporan. în măsura în care ea se concentrează asupra celei
dintâi, ea va considera că elementele ce se găsesc în cadrul Bibliei sunt normative
pentru structura ei de bază. în legătură cu aceasta trebuie subliniat faptul că forma
ortodoxă a teologiei nu este teologia unei anumite perioade, nici chiar a uneia
extrem de recente. Această concepţie greşită pare să stea la baza caracterizării pe
care o face Brevard Childs manualului de Teologie Sistematică al lui Louis Berkhof, şi
anume că este o „restaurare a dogmaticii secolului al XVH-lea". 11 Este posibil ca
lucrarea de faţă să le pară unora la fel. Negreşit, includerea sau repetarea unor
afirmaţii din secolul al XVII-lea ale teologiei ortodoxe poate justifica o critică de
acest gen. însă nu trebuie să se presupună că o anumită teologie nu este altceva
decât o nouă versiune a uneia precendente numai fiindcă se poate întâmpla să fie de
acord cu această teologie mai timpurie. Cele două pot fi mai degrabă versiuni
diferite ale concepţiei creştine tradiţionale. în prefaţă ne-am referit la o remarcă
făcută de Kirsopp Lake:
Este greşeala pe care o fac adeseori persoanele educate, care au neşansa să nu
aibă decât puţine cunoştinţe de teologie istorică, să presupună că
fundamentalismul este o formă nouă şi ciudată de gândire. în nici un caz nu este
aşa; aceasta este supravieţuirea în mod parţial şi needucat a unei teologii care a
fost cândva universal susţinută de toţi creştinii. Câţi au existat, de exemplu, în
bisericile creştine din secolul al XVIII-lea care s-au îndoit de inspiraţia infailibilă
a întregii Scripturi? Câţiva, probabil; însă foarte puţini. Nu, eu cred că
fundamentalistul poate să greşească. Noi suntem cei care ne-am despărţit de
tradiţie, nu el; şi îmi pare rău de oricine încearcă să se certe cu un
fundamentalist cu privire la temelia autorităţii. Biblia şi corpus theologicum al
Bisericii sunt de partea fundamentaliştilor.12
O a doua lecţie pe care o putem învăţa din trecerea în revistă a scenei teologice
contemporane este că e posibil şi chiar de dorit să existe un anumit grad de
eclectism. Acest lucru nu vrea să sugereze să se selecteze unele idei dintr-o mare
varietate de perspective care implică puncte de plecare ce se exclud reciproc.
Trebuie remarcat mai degrabă faptul că problemele de astăzi sunt tratate în general
de pe o bază mai puţin drastică din punct de vedere ideologic. Prin urmare, nu se
produc atât de prompt sisteme distincte. Noi trebuie să ne păstrăm formulările
doctrinare suficient de flexibile ca să putem recunoaşte şi întrebuinţa informaţiile
valide ale poziţiilor cu care în general nu suntem de acord. în timp ce trebuie să
sistematizăm sau să integrăm datele biblice, noi nu trebuie să o facem de pe o bază
prea îngustă.
O a treia lecţie care trebuie să se desprindă din analizarea situaţiei prezente

11. Childs, Biblical Theology, pag. 20.

12. Kirsopp Lake, The Religion ofYesterday aud Tomorrow, Boston, Houghton, 1926, p. 61.
62 Studiindu-L pe Dumnezeu

este importanţa menţinerii unui grad de independenţă în timpul demersului

teologic. Atunci când cineva ajunge un „uriaş" în teologie, apare şi tendinţa de
adaptare pur şi simplu la felul lui de a aborda o anumită doctrină. Există
sentimentul că acea abordare nu mai poate fi îmbunătăţită în nici un fel. Acesta a
fost, de exemplu, sentimentul pe care l-a încercat Jiirgen Moltmann după ce a citit
lucrarea lui Karl Barth, Church Dogmatics - Barth a spus totul, astfel că nu a mai
rămas nimic de spus. 13 Atunci însă când cineva adoptă fără rezerve sistemul de
gândire al unei alte persoane, el devine un discipol în cel mai prost sens al
cuvântului, repetând mecanic ceea ce a învăţat de la maestrul lui. Gândirea
independentă, creativă şi critică încetează. Dar faptul că nu există superstaruri
necontestate, sau, dacă există, atunci simt foarte puţine, iar acestea trebuie să ne
îndemne să fim critici cu privire la învăţătura oricui despre care citim sau auzim şi
gata să o modificăm în orice punct în care credem că o putem îmbunătăţi.

Etapele cercetării teologice

Ne întoarcem acum la sarcina de a elabora efectiv o teologie. Există un sens în
care teologia este o artă nu numai o ştiinţă, astfel că ea nu poate urma nişte paşi
rigizi. Cu toate acestea e nevoie ca procedurile să fie descifrate. Nu este neapărat
necesar ca următoarele etape să fie urmate în succesiunea prezentării, trebuie însă să
existe o similaritate în ordinea logică a paşilor făcuţi. Cititorul va observa că în
procedura pe care o vom prezenta, teologia biblică, în sensul ei „adevărat" şi „pur",
este efectuată înaintea teologiei sistematice, astfel că ordinea este exegeză - teologie
biblică - teologie sistematică. De la exegeză nu sărim direct la teologie sistematică.

1. Colectarea materialului biblic

Prima etapă a metodei noastre teologice va consta în adunarea tuturor pasajelor

biblice relevante pentru doctrina care este investigată. Această etapă implică de
asemenea o întrebuinţare atentă şi consecventă a celor mai bune şi mai potrivite
unelte şi metode pentru descifrarea sensului acestor pasaje.
Înainte însă de a putea ajunge la sensul pasajelor biblice, trebuie să acordăm
atenţie operaţiilor exegezei. Uneori există tendinţa de a se crede că metodele de lucru
sunt neutre. Totuşi, în realitate există factori interpretativi inerenţi metodologiei; din
acest motiv se cere analizarea şi îmbunătăţirea permanentă şi cu multă atenţie a
metodologiei. Am observat deja importanţa cunoaşterii întregului context filozofic în
care activează un teolog. Acest lucru este valabil şi la nivelul exegezei; exegetul va
dori să se convingă de faptul că premisele de bază ale uneltelor şi metodelor pe care
le întrebuinţează sunt în armonie cu ale lui. Exegeza implică, printre altele,
consultarea unor gramatici şi a unor dicţionare. Acest fapt se cere analizat cu atenţie.
Un exemplu este masiva şi prestigioasa lucrare Theological Dictionary of the New
Testament (la care se face adeseori referire sub

13. Jiirgen MoJtmann, „Politics and the Practice of Hope", Christitm Century, 11 martie 1970, p. 289.
Metoda investigaţiei teologice 63

numele de „Kittel").14 Fiecare dintre cei care au contribuit la această lucrare operează
în cadrul unei tradiţii şi al unui context care îi sunt proprii. James Barr a remarcat şi
a observat, ca de altfel şi Kittel însuşi, că presupuneri de acest gen se află şi la baza
acestei lucrări de referinţă.15 Teologul va urmări cu perseverenţă — ca parte a
demersului preexegetic - analizarea presupunerilor autorilor pe care îi consultă, sau,
cel puţin, prezenţa factorilor care ar putea influenţa ceea ce se spune. Acest lucru
este extrem de uşor în cazul unor autori ca Rudolf Bultmann, care şi-a arătat făţiş
concepţiile filozofice. Cu toate acestea ar trebui să se facă cercetări în domeniul
descendenţei şi evoluţiei intelectuale chiar şi ale acestui gen de autori, cu scopul de
a-1 sensibiliza pe exeget faţă de posibila prezenţă a presupunerilor cu care el ar
putea să nu fie de acord.
Nu numai uneltele, dar şi metodele exegezei trebuie cercetate cu atenţie. Aici
trebuie să se insiste ca metoda să nu înlăture nimic din ceea ce documentele, cel
puţin la o examinare mai superficială, par să afirme. De vreme ce Biblia vesteşte
existenţa minunilor, o metodologie care presupune că orice fenomen poate fi
explicat fără a se recurge la concepte sau cauze supranaturale, va duce la o
interpretare contrară cu ceea ce pretinde Biblia că s-a întâmplat. Acest lucru este
adevărat nu numai cu privire la evenimentele relatate în Biblie, ci şi cu privire la
însuşi procesul scrierii Bibliei. Dacă se presupune că existenţa documentelor poate fi
complet lămurită doar prin urmărirea procesului de formare a tradiţiei pur şi
simplu, atunci orice posibilitate a unei revelaţii sau comunicări directe din partea lui
Dumnezeu va fi eliminată.
Este posibil să apară şi situaţia opusă. Poate fi adoptată o abordare
supranaturalistă, în cadrul căreia Biblia este considerată atât de unică, încât acele
tipuri de criterii şi metode care sunt întrebuinţate la interpretarea şi evaluarea altor
documente istorice sunt excluse din interpretarea şi evaluarea ei. în acest caz, Biblia
va fi efectiv înlăturată din categoria materialelor istorice. Dacă prima abordare
accentuează prea puternic caracterul uman al Bibliei, cea de-a doua se pare că
afirmă cu prea multă tărie caracterul ei divin.
Ceea ce se sugerează aici este că modul de abordare trebuie să fie unul deschis
oricărei posibilităţi. Astfel, nu trebuie să se considere că cea mai supranaturală
explicaţie posibilă trebuie să fie cea mai valabilă, dar nici că ea nu trebuie să fie
valabilă de loc. Mai degrabă, trebuie să se pornească de la presupunerea că faptele
în cauză puteau sau nu să se întâmple; obiectivul este să se determine tocmai ceea ce
s-a întâmplat. în particular, este important să se ia în serios ceea ce pretinde textul
biblic şi să se aprecieze cu atenţie legitimitatea acelei pretenţii. Aceasta este ceea ce
înţelege Hans-Georg Gadamer prin a pricepe cele spuse la vremea respectivă în
contextul lor atât de îndepărtat de interpret, 16 Adică interpretul ar trebui să încerce
să vadă ce s-a spus de fapt, ce a înţeles scriitorul sau vorbitorul prin cele spuse şi
cum anume urma să fie înţeles mesajul străvechi de către cei cărora Ii se adresa.

14. Theological Dictionary of the New Testament, ed. Gerhard Kittel şi Gerhard Friedrich, trad. în lb.
engl. Geoffrey W. Bromiley, 10 volume, Grand Rapids, Eerdmans, 1964-1976.
15. James Barr, Semantics of Biblical Language, New York, Oxford University, 1961, p. 206-262;
Gerhard Kittel, Lexicographia Sacra, Theology Occasional Papers 7, Londra, S.P.C.K., 1938, versiunea
germană în Deutsche Theologie 5, 1938, p. 91-109.
16. Hans-Georg Gadamer, Truth and Method, Londra, Sheed and Ward, 1975, p. 270-273.
64 Studiindu-L pe Dumnezeu

Este posibil să se adopte într-un mod lipsit de spirit critic, metodologia altcuiva,
fără a se pune sub semnul întrebării dacă este intr-adevăr compatibilă cu materialul
examinat sau cu propriul nostru punct de vedere. Dacă procedăm astfel, ne includem
oarecum încă la început propriile^ noastre concluzii. Interpretarea se aseamănă în
multe privinţe cu navigarea. în cadrul estimărilor sale, pilotul se foloseşte de unele
dintre datele deţinute de el, şi anume de informaţia că nava lui pleacă dintr-un
anumit punct într-o anumită direcţie, cu o anumită viteză, pentru o anumită perioadă
de timp. Chiar dacă viteza şi direcţia vântului şi viteza şi direcţia navei au fost
determinate cu precizie, corectitudinea cursului va depinde de exactitatea busolei
(sau, mai exact, de acurateţea cunoştinţelor pilotului despre busolă, deoarece
declinaţiile busolelor sunt uşor diferite în funcţie de tipul lor). Dacă acul busolei
deviază numai cu un grad în plus faţă de valoarea exactă, atunci după o sută de mile
deviaţia navei de la cursul ei va fi de aproape două mile. Cu cât este mai mare
eroarea, cu atât va fi mai mare deviaţia faţă de cursul intenţionat. Tot astfel, o eroare
neînsemnată în premisele unei metodologii va afecta nefavorabil concluziile. Ceea ce
facem noi aici este să lansăm un avertisment împotriva unei acceptări oarbe a unui
anumit set de presupuneri; mai exact, teologul trebuie să-şi analizeze conştient şi în
profunzime metodologia şi să-şi fixeze cu atenţie punctul de plecare.
O dată ce teologul şi-a definit cu atenţie metodologia, este important ca el să facă
cea mai cuprinzătoare investigare posibilă a conţinutului doctrinar. Ea va include un
studiu lingvistic atent al termenilor folosiţi în materialul analizat. De exemplu, o
înţelegere corectă a credinţei va depinde de o examinare atentă a numeroaselor
întrebuinţări ale cuvântului pistis din Noul Testament. Studiile lexicale vor constitui
adeseori temelia cercetării doctrinare.
Trebuie de asemenea să aibă loc o examinare amănunţită a afirmaţiilor făcute
despre subiect în secţiunile didactice ale Scripturii. în timp ce studiile lexicale ne dau
informaţii generale cu privire la unităţile care formează sensul, pasajele din Scriptură
în care Pavel prezintă de exemplu credinţa ne vor da o înţelegere mai profundă a
sensurilor specifice ale acestui concept. O importanţă deosebită trebuie atribuită
acelor pasaje în care nu se face doar o referire întâmplătoare la subiect, ci îl tratează
sistematic şi în detaliu.
E necesar să se acorde atenţie şi pasajelor narative. Cu toate că nu este la fel de
uşor să ne ocupăm de ele ca de pasajele didactice, ele aruncă adeseori o lumină
specială asupra problemei, nu atât prin definirea sau explicarea conceptului, cât prin
ilustrarea şi astfel clarificarea lui. în aceste pasaje putem vedea adevărul doctrinar în
acţiune. în unele cazuri se poate întâmpla ca termenul pe care îl analizăm nici măcar
să nu apară într-un pasaj relevant. De exemplu, Geneza 22 descrie punerea la
încercare a lui Avraam; lui i s-a cerut să îl aducă pe fiul lui, Isaac, ca jertfă lui
Dumnezeu, ca ardere de tot. Cuvintele credinţa şi a crede nu apar în text; cu toate
acestea pasajul este o ilustrare plastică a dinamicii credinţei, iar autorul Epistolei către
Evrei recunoaşte în renumitul capitol despre credinţă că decizia lui Avraam de a-şi
jertfi fiul este un act de credinţă (11:17-19).
Atunci când vom studia materialul biblic va fi important să îl examinăm în
contextul fundalului istoric şi cultural al vremii. Trebuie să ne păzim de
modernizarea Bibliei. Bibliei trebuie să i se permită mai degrabă să spună întâi
Metoda investigaţiei teologice 65

ceea ce a spus cititorilor şi auditoriului din vremea aceea decât ceea ce credem noi
că trebuie să fi spus sau ceea ce credem că ne spune nouă. Acest lucru urmează să
fie discutat ulterior.

2. Armonizarea materialului biblic

Trebuie apoi să dezvoltăm câteva afirmaţii unificatoare despre tema doctrinară

care este investigată. în loc să ne însuşim pur şi simplu teologia lui Pavel, Luca sau
Ioan în legătură cu o anumită doctrină, trebuie să încercăm să contopim variatele lor
accente într-un întreg coerent.
Aceasta înseamnă că ne bazăm pe presupunerea că există o unitate şi o coerenţă
între aceste câteva cărţi şi aceşti câţiva autori. De aceea noi vom accentua punctele
comune dintre Evangheliile sinoptice şi vom interpreta restul în această lumină.
Vom considera că aparentele discrepanţe indică interpretări diferite, dar
complementare, şi nu contradicţii. Chiar fără un efort prea mare sau nefiresc, vom
vedea că, dacă ne aşteptăm să găsim armonie, vom descoperi în general că ea este
mai mare decât în cazul în care ne-am fi aşteptat la paradoxuri.
Trebuie remarcat că aceasta este procedura urmată în mod obişnuit şi în alte
domenii de cercetare. De obicei, la analizarea lucrărilor unui autor, ale unei şcoli de
gândire sau chiar a diverselor contribuţii aduse pe marginea unui subiect dat,
cercetătorul începe prin a încerca să găsească un teren comun. în general el caută să
vadă în ce măsură diferitele pasaje pot fi interpretate în aşa fel încât să reveleze mai
degrabă coerenţă decât diversitate şi lipsă de armonie. Noi nu pledăm aici în
favoarea unei interpretări forţate, care caută armonie cu orice preţ. Mai curând
pledăm în favoarea încercării teologului de a găsi mai degrabă elementele care
indică coerenţă decât pe cele care indică discordie.
Ca să folosim un termen al Reformei sau un principiu al ei, în interpretare
trebuie urmărită analogia fidei sau analogia credinţei. Trebuie să ţinem cont de Biblie
în întregimea ei atunci când o interpretăm. Vechiul Testament şi Noul Testament
trebuie abordate din perspectiva unităţii care există între ele. După cum a spus un
cercetător: „Contextul meu este Biblia întreagă." Aceasta este practicarea teologiei
biblice în sensul „pur" al lui Gabler.

3. Analizarea sensului învăţăturilor biblice

O dată ce materialul biblic a fost sintetizat într-un întreg armonios, trebuie să se

pună întrebarea: „Ce înseamnă de fapt acest lucru?" Atunci când lucrăm cu anumiţi
termeni teologici ce ne sunt familiari, putem lua în considerare doar conotaţiile pe
care le au pentru noi aceste cuvinte şi să ignorăm sensul lor exact. Luaţi ca exemplu
referirile la Biserică în calitate de trup al lui Cristos şi afirmaţia lui Isus: „Trebuie să
vă naşteţi din nou" (Ioan 3:7). Numeroşi alţi termeni biblici şi concepte biblice ne vin
de asemenea în minte. Ce înseamnă toate acestea de fapt? într-un grup omogen
aceşti termeni pot deveni semnale care să evoce o anumită reacţie bazată pe un
răspuns reflex. Totuşi, în afara acestui cerc închis, comunicarea sensului acestor
termeni poate fi dificilă. Aici oamenii nu împărtăşesc aceeaşi experienţă. Ne putem
găsi în situaţia de a fi rugaţi cu
66 Studiindu-L pe Dumnezeu

insistenţă să comunicăm exact ceea ce vrem să spunem. Şi dificultatea de a clarifica

ceva cuiva poate fi un indiciu că nici noi înşine nu prea înţelegem ceea ce vrem să
spunem. Este foarte greu să clarifici altora ceea ce ţie însuţi nu îţi este clar.
În momentul de faţă noi ne ocupăm încă de sensul conceptelor biblice ca atare.
Teologul va insista în mod necruţător asupra întrebării: „Ce înseamnă acest lucru de
fapt?" Dacă aceste concepte biblice urmează să fie puse într-o formă contemporană,
este esenţial ca forma lor biblică să fie analizată cu precizie. Altminteri exista şansa
unei şi mai mari lipse de precizie, şi aceasta ulterior în cadrul procesului, pe măsură
ce ambiguitatea creşte. Dacă nu cunoaştem exact ce anume este ceea ce vrem să
comunicăm, sarcina va fi - poate fără să ne dăm seama - mult complicată încă de la
început.

4, Examinarea interpretărilor istorice

Cu toate că întrebuinţarea istoriei poate avea loc în oricare dintre cele câteva
stadii ale procesului metodologic, cel de faţă pare să fie un moment deosebit de
potrivit. In capitolul 1 am discutat câteva dintre rolurile pe care le are teologia
istorică în cadrul teologiei sistematice. (Trebuie observat faptul că noi nu studiem
formulările timpurii doar dintr-un respect special faţă de autoritatea tradiţiei.) Un rol
cheie este cel de a ne ajuta să izolăm esenţa doctrinei pe care o analizăm (etapa
următoare din procesul nostru metodologic). Vom descoperi în multe cazuri că o
anumită formulare a unei doctrine, care pare să fie singurul mod evident de a o
aborda cu succes, nu reprezintă de fapt singura opţiune; ea este doar una dintre
multele posibilităţi existente. Acest lucru este valabil şi cu privire la interpretarea
unui text biblic dat. In ultimul rând, examinarea acestor posibilităţi suplimentare ar
trebui să adauge o fărîmă de modestie şi de lipsă de tenacitate la stăruinţa noastră de
a ne susţine punctul de vedere. S-ar putea de asemenea să fim în stare să detectăm în
cadrul multelor variante elementul comun care constituie esenţa doctrinei, cu toate
că trebuie să fim atenţi să nu presupunem că cel mai mic numitor comun este în mod
necesar esenţa.
Teologia istorică poate fi de o importanţă nemijlocită pentru crearea propriilor
noastre formule teologice. Prin studierea unei perioade foarte asemănătoare cu a
noastră, putem găsi modele care să poată fi adaptate în vederea unor formulări
doctrinare moderne. Sau putem descoperi că unele exprimări curente nu sunt altceva
decât variaţiuni pe tema unor formulări mai vechi ale aceluiaşi punct de vedere
fundamental. Putem vedea prin urmare care au fost implicaţiile lui, cel puţin pe plan
istoric. Putem învăţa din exprimările trecute ale formulării prezente.

1. Identificarea esenţei doctrinei

f

Va trebui să despărţim conţinutul permanent, invariabil al doctrinei, de

vehiculul culturii în care ea este exprimată. Nu se pune aici problema de „a azvârli
afară bagajul cultural", cum spun unii. Este mai degrabă, de exemplu, problema
separării mesajului adresat corintenilor, în calitatea lor de creştini ai primului secol
care trăiau în Corint, de mesajul adresat lor doar în calitate de creştini. Acest al
doilea mesaj va fi adevărul de durată din învăţătura lui Pavel,
Metoda investigaţiei teologice 67

care într-o formă de exprimare adecvată se aplică tuturor creştinilor din toate
timpurile şi toate locurile, spre deosebire de ceea ce a fost valabil doar pentru acea
situaţie restrânsă. Aceasta este teologia biblică „pură" a lui Gabler.
În Biblie adevărurile permanente sunt adeseori exprimate sub forma unei
aplicaţii particulare pentru o situaţie specifică. Un exemplu în acest sens este
problema jertfelor. în Vechiul Testament jertfele erau privite ca modalitatea prin
care se realiza ispăşirea. Va trebui să ne întrebăm dacă sistemul de jertfe (arderile de
tot - miei, porumbei etc.) face parte din esenţa doctrinei sau dacă a fost pur şi
simplu o exprimare, la un moment dat, a adevărului de durată ca trebuie să existe o
jertfă înlocuitoare pentru păcatele omenirii. Această separare a adevărului
permanent de forma trecătoare este de o asemenea importanţă, de aceea i se va
dedica un întreg capitol (capitolul 5).

2. Aportul surselor extrabiblice

Cu toate că Biblia este sursa majoră a teologiei sistematice, ea nu este şi singura.

Deşi întrebuinţarea surselor adiţionale trebuie limitată cu foarte mare atenţie, ea
reprezintă totuşi o parte semnificativă a procesului. Unii evanghelici, observând
abuzurile la care s-a dedat teologia naturală, prin crearea unei teologii complet
separate de Biblie, au reacţionat atât de exagerat încât se apropie de ignorarea
revelaţiei generale. însă dacă Dumnezeu S-a revelat pe Sine prin două revelaţii
complementare şi în armonie una cu cealaltă, atunci - cel puţin în teorie - se poate
învăţa câte ceva din studierea creaţiei lui Dumnezeu. Revelaţia generală va fi utilă
atunci când aruncă lumină asupra revelaţiei speciale sau o completează în punctele
în care aceasta nu vorbeşte.
Dacă, de exemplu, Dumnezeu l-a creat pe om după propriul Său chip, cum ne
învaţă Biblia, din ce constă acest chip al lui Dumnezeu? Biblia ne spune puţine, însă
pare să dea de înţeles că ceea ce îl deosebeşte pe om de restul creaturilor este chipul
lui Dumnezeu, (în timp ce omul este descris ca fiind creat „după chipul lui
Dumnezeu", celelalte creaturi sunt descrise ca fiind făcute „după soiul lor".) De
vreme ce Biblia şi ştiinţele comportamentale se intersectează în acest punct de
interes şi preocupare comună, s-ar putea ca ştiinţele comportamentale să fie în stare
să ne ajute să identificăm ceea ce este unic în om, oferind astfel cel puţin o înţelegere
parţială a chipului lui Dumnezeu. Fireşte că datele acestor ştiinţe comportamentale
vor trebui studiate şi evaluate în mod critic pentru a ne asigura că presupunerile lor
sunt în armonie cu cele dobândite în urma cercetărilor noastre biblice. Dacă ele sunt
în armonie, atunci ştiinţele comportamentale pot fi considerate ca fiind o altă
metodă pentru descoperirea adevărului în legătură cu ceea ce a făcut Dumnezeu.
Şi alte sfere de cercetare ne vor fi de folos. Dacă creaţia lui Dumnezeu cuprinde
şi restul universului, atât cel viu cât şi cel inert, atunci ştiinţele naturii ar trebui să ne
ajute să înţelegem ce a făcut El. Mântuirea (mai ales aspecte cum sunt convertirea,
regenerarea şi sfinţirea) vorbeşte despre structura psihologică a omului. Astfel
psihologia, şi mai ales psihologia religiei, ar trebui să ajute la clarificarea acestei
lucrări divine. Dacă, aşa cum credem, Dumnezeu este activ în istorie, atunci
studierea istoriei ar trebui să sporească înţelegerea noastră în legătură cu
manifestările specifice ale providenţei Lui.
68 Studiindu-L pe Dumnezeu

Trebuie să observăm că, în cursul istoriei, disciplinele nebiblice au contribuit de

fapt la cunoştinţele noastre teologice - uneori în ciuda protestelor venite din partea
exegeţilor biblici şi a teologilor. Nu au fost în primul rând considerente exegetice
cele care i-au făcut pe teologi să decidă că, din variatele semnificaţii posibile ale
cuvântului ebraic D18 (yom), în cazul interpretării naraţiunii despre crearea
universului interpretarea „o perioadă de timp" ar putea fi de preferat mai literalei şi
obişnuitei „zile de 24 de ore".
Totuşi, noi trebuie să fim atenţi atunci când corelăm teologia cu alte discipline.
Cu toate că revelaţia specială (păstrată pentru noi în Biblie) şi revelaţia generală sunt
în ultimă instanţă în armonie una cu cealaltă, acea armonie este evidentă doar
atunci când fiecare în parte este pe deplin înţeleasă şi corect interpretată. Practic
însă, nu posedăm niciodată o înţelegere completă a vreuneia dintre aceste surse ale
adevărului lui Dumnezeu, aşa că e foarte posibil să apară fricţiuni între ele.

7. Exprimarea doctrinei în limbaj contemporan

O dată ce am determinat esenţa doctrinei, sarcina următoare este să-i dăm o
exprimare contemporană, să înveşmântăm adevărul veşnic într-o formă potrivită.
Aceasta se poate face în mai multe feluri, unul dintre ele fiind găsirea formei actuale
a întrebărilor la care doctrina specifică ne oferă răspunsuri. Acest procedeu este
similar cu metoda de corelare pe care a dezvoltat-o Paul Tillich.
Tillich şi-a caracterizat teologia ca fiind o apologetică sau o teologie care dă
răspunsuri.17 El a considerat că teologul pendulează între doi poli. Unul este
autoritatea teologică, sursa din care izvorăşte teologia. în cazul nostru, Biblia. Acest
pol este necesar pentru că el asigură autoritatea teologiei. Celălalt pol este ceea ce
Tillich numeşte situaţia. Prin aceasta el nu se referă la starea specifică a individului
sau la aspectele de moment ale principalelor evenimente ale anului. (In lucrarea de
predicare şi de evanghelizare personală este suficient loc pentru aceste probleme. S-
ar putea ca acest gen de material să constituie subiectul unor best-selleruri creştine,
însă nimeni nu-şi mai aduce aminte de astfel de cărţi după zece ani.) Mai degrabă el
se referă la arta, muzica, politica unei culturi, pe scurt, la expresia deplină a direcţiei
pe care o ia gândirea, a stării de spirit sau a perspectivei unei anumite societăţi.
Printr-o analiză a acestei situaţii se poate vedea care sunt întrebările rostite sau
nerostite pe care le pune cultura respectivă. După părerea lui Tillich, efectuarea unei
asemenea analize cade în mare măsură în sarcina filozofiei.
În această abordare gen dialog (de tip întrebare-răspuns) a procesului elaborării
teologiei, polul autorităţii suplineşte conţinutul teologiei. însă forma de exprimare
va fi determinată prin corelarea răspunsurilor oferite de Biblie cu întrebările puse de
cultură. Astfel, mesajul nu este proclamat fără a se acorda atenţie situaţiei
ascultătorului. Nici în maniera unui ideolog care aleargă pe stradă strigând: „Am un
răspuns! Am un răspuns! Cine are întrebarea?" Ci mai curând o analiză a situaţiei,
adică a întrebărilor existente, va conferi mesajului o formă generală, o orientare.

17. Paul Tillich, Systematic Theology, Chicago, University of Chicago, 1951, voi. 1, p. 1-8.
Metoda investigaţiei teologice
69

„ Este necesar să se sublinieze din nou că întrebările influenţează numai forma

răspunsului, nu şi conţinutul. Una dintre problemele modernismului din Statele
Unite de la începutul secolului al XX-lea a constat în faptul că acest curent a fost prea
preocupat de situaţia imediată şi nu s-a putut adapta atunci când această situaţie s-a
schimbat. La baza acestei probleme s-a aflat faptul că modernismul avea tendinţa să
îşi tragă nu numai forma, ci şi conţinutul din împrejurările cu care se confrunta.
Astfel, el nu numai că şi-a reafirmat răspunsurile, ci le-a şi restructurat. El nu a oferit
răspunsul permanent într-o formă nouă, ci a dat un răspuns nou, un răspuns diferit.
Analizarea unei culturi trebuie făcută cu atenţie şi în profunzime. O tratare
superficială va fi adeseori înşelătoare, deoarece situaţia aparentă poate de fapt
dezminţi întrebările care au fost puse. Putem reţine două exemple din partea a două
persoane cu puncte de vedere foarte diferite. Pe de-o parte, în cadrul analizei pe care
o face culturii apusene de la mijlocul secolului al XX-lea, Francis Schaeffer a observat
că în aparenţă există o respingere a raţiunii şi un puternic accent pus pe iraţional, pe
elementul volitiv. Concepţia populară pare să fie aceea că sensul vieţii sau al faptelor
noastre nu este revelat, ci creat prin voinţă. Acest accent apare mai ales în cadrul
existenţialismului. însă, spune Schaeffer, societatea are de fapt nevoie profundă de
interpretare raţională a realităţii. 18 Pe de altă parte, Langdon Gilkey a subliniat că, la
suprafaţă, secularismul modern pare să prezinte o filozofie în concepţia căreia omul
deţine controlul deplin asupra lucrurilor şi a pierdut orice simţ al misterului sau
orice fel de nevoie de ajutor din afară. în realitate, argumentează Gilkey, există
totuşi, în cadrul experienţei omului secular modern, anumite „dimensiuni ale
absolutului", bine definite, cărora le poate fi adresat mesajul creştin. 19
Teologiile care încearcă să răspundă direct la spiritul aparent al vremii simt
osândite Ia o prăbuşire bruscă imediat după succesul lor rapid. Un exemplu de
teologie care a încercat să răspundă direct la situaţia din vremea ei este teologia
morţii lui Dumnezeu, care a beneficiat de foarte multă atenţie, dacă nu după, atunci
pe la mijlocul anilor '60. Această mişcare a acceptat secularismul aparent şi a încercat
să construiască o teologie seculară. Dietrich Borthoeffer, pe de altă parte, a fost de-a
dreptul profetic atunci când a criticat „harul ieftin". El şi-a dat seama ca încercarea de
a răspunde Ia starea de spirit a vremii printr-un accent exagerat
plasat pe har şi prin minimalizarea legalismului avea să ducă la o relieie
superficială.20 . 5

„ Un alt mod de a exprima teza acestei secţiuni este prin a spune că ar trebui să
mcercăm să găsim un model care să facă doctrina inteligibilă într-un context
contemporan. Un model este o analogie sau o imagine, întrebuinţată pentru a
reprezenta sau clarifica adevărul care este examinat sau exprimat. Căutarea unor
modele contemporane va constitui o parte majoră a sarcinii teologiei sistematice spre
deosebire de teologia biblică, aceasta limitându-se la modelele biblice). Vorbim aici
mai degrabă despre modele sintetice, decât analitice. Cele analitice
ÎS. Francis Schaeffer, The God Who I$ Thcre, Downers Greve, III., inter-Varsity 1968 p 87-115 1969
p^|“ey' thB mMaind: The
R^lofGod-binguage, Indianapo!is; Bobbs-Merrill,
20. Dietrich Bonhoeffer, The Cost ofDiscipleship, New York, Macmillan, 1963, p. 45-60.
70 Studiindu-L pe Dumnezeu

sunt instrumente ale înţelegerii, cele sintetice sunt instrumente ale exprimării.
Modelul sintetic ar trebui să fie unul care poate fi înlocuit în mod liber cu altele mai
potrivite şi mai folositoare.
Ceea ce pretindem noi aici nu este ca mesajul să fie făcut acceptabil pentru toţi,
mai ales pentru cei care sunt înrădăcinaţi în presupunerile seculare ale vremii. Există
un element în mesajul lui Isus Cristos care va fi întotdeauna ceea ce Pavel numeşte o
„pricină de poticnire" sau o insultă (1 Corinteni 1:23). Evanghelia, de exemplu, cere o
renunţare la autonomia pe care încercăm să o păstrăm cu atâta tenacitate, şi asta
indiferent de veacul în care trăim. Scopul, prin urmare, nu este să facem mesajul
acceptabil, ci să ne convingem că, în măsura în care este posibil, el este cel puţin
înţeles.
Pe măsură ce vom căuta să formulăm o exprimare contemporană a mesajului,
câteva teme vor părea vrednice de explorat. Deşi veacul nostru pare să fie
caracterizat din ce în ce mai mult de depersonalizare şi detaşare, sunt indicii că există
o sete reală după o dimensiune personală a vieţii, căreia i se poate adresa cu succes
doctrina despre Dumnezeul care ne cunoaşte pe fiecare şi se îngrijeşte de fiecare
dintre noi în parte. Şi cu toate că s-a crezut că tehnologia modernă ar putea rezolva
problemele lumii, există tot mai multe indicii că s-a ajuns la realizarea faptului că
problemele sunt mult mai mari şi mai înfricoşătoare decât păreau şi că omul însuşi
este cea mai mare problemă a omului. In contrast cu toate acestea, puterea şi
providenţa lui Dumnezeu au un nou răsunet. în plus, faptul că dăm o înfăţişare
diferită teologiei noastre, ne poate da posibilitatea de a provoca lumea la o
confruntare cu unele întrebări pe care nu vrea să şi le pună, dar pe care trebuie să şi
le pună.
Astăzi este la modă să se vorbească despre „contextualizarea" mesajului. 21
Deoarece iniţial mesajul a fost exprimat într-o formă contextualizată, el trebuie întâi
„decontextualizat" (trebuie găsită esenţa doctrinei). După care, în orice caz, el trebuie
recontextualizat în trei dimensiuni. Pe prima dimensiune putem s-o numim lungime,
implicând trecerea de la contextul secolului I (sau mai devreme) la cel al secolului al
XX-lea. Am amintit deja acest lucru.
A doua dimensiune este ceva ce am putea numi lărgime. Există multe culturi
diferite în cadrul unei anumite perioade de timp date. Este ceva obişnuit să se
observe diferenţa dintre Est şi Vest şi să se ia aminte la faptul că, în timp ce îşi
păstrează esenţa, creştinismul poate lua forme de exprimare întrucâtva diferite în
contexte diferite. Unele instituţii au neglijat acest lucru, iar rezultatul a fost o grotescă
exportare a unor obiceiuri vestice; de exemplu, uneori s-au construit mici capele albe,
cu clopotniţă, pentru închinarea creştină din Orient. întocmai cum arhitectura
bisericii poate lua o formă indigenă, corespunzătoare unei anumite părţi a lumii, la
fel pot şi doctrinele. Devenim din ce în ce mai conştienţi de faptul că deosebirile
culturale cele mai însemnate simt mai degrabă cele dintre Nord şi Sud, decât cele
dintre Est şi Vest, pe măsură ce lumea a treia devine tot mai proeminentă. Acest fapt
poate fi deosebit de important pentru creştinism, întrucât răspândirea lui rapidă în
locuri ca Africa mută accentul de pe centrele tradiţionale din America de Nord şi
Europa. Misiunile, şi în mod specific studiile despre

21. F, Ross-Hinsler, „Mission and Context: The Current Debate About Contextualization",
Evanghelical Missions Quarterly 14,1978, p. 23-29.
Metoda investigaţiei teologice 71

problemele interculturale, sunt foarte conştiente de această dimensiune a procesului

de contextualizare.22
Există şi dimensiunea înălţimii. Se poate lucra cu teologia la diferite nivele de
abstracţie, complexitate şi rafinament. Ne putem gândi la aceasta ca la o scară cu
trepte de jos până sus. La nivelul de sus sunt superstarurile teologiei. Aceştia sunt
gânditorii de seamă, care fac breşe deosebit de profunde şi inovatoare în teologie.
Aici se găsesc cei ca Augustin, Calvin, Schleiermacher şi Barth. în unele cazuri ei nu
reuşesc să elaboreze toate detaliile sistemului teologic pe care l-au descoperit, însă ei
sunt cei care încep procesul. Lucrările lor sunt lectură obligatorie pentru numărul
mare de teologi profesionişti care se află cu o treaptă mai jos. Deşi aceşti teologi
obişnuiţi admiră superstarurile de Ia nivelul superior şi aspiră să li se alăture,
majoritatea dintre ei nu vor face niciodată parte din acel grup select. Cu o treaptă
mai jos sunt cei care studiază în şcolile teologice şi persoanele dedicate lucrării
creştine. Cu toate că ei studiază teologia cu competenţă, acest lucru este doar un
aspect al trăirii lor creştine. în consecinţă, puterea lor de pătrundere în domeniul
teologiei nu este la fel de mare şi ascuţită ca a celor care îşi dedică tot timpul
studiului.
Pe treptele inferioare ale scării se află persoanele laice - cei ce nu au studiat
niciodată teologia într-un cadru oficial. Aici se vor găsi mai multe nivele de
instrucţie teologică. Diverşi factori determină la ce înălţime se află fiecare persoană
laică pe scară - bagajul de cunoştinţe acumulate prin studiu biblic (în cadrul
serviciilor divine şi/sau orelor de şcoală duminicală), vârsta sau maturitatea,
studiile pe care le are. Adevărata contextualizare a mesajului înseamnă că el va
putea fi exprimat la fiecare dintre aceste nivele. Majoritatea persoanelor angajate în
lucrarea creştină vor fi solicitate să interpreteze mesajul la nivelul celor care sunt
cam cu o treaptă mai jos decât ele; aceste persoane ar trebui de asemenea să încerce
să studieze teologie la un nivel superior cunoştinţelor lor cu cel puţin o treaptă,
pentru a rămâne activi şi în creştere din punct de vedere intelectual.

8, Dezvoltarea unui motiv interpretativ central

Fiecare teolog trebuie să se decidă asupra unei anumite teme care, pentru el,
este cea mai semnificativă şi de cel mai mare ajutor în abordarea teologiei în
ansamblu. Se vor găsi diferenţe considerabile la gânditorii de frunte în ceea ce
priveşte ideea de bază care le caracterizează modul de abordare a teologiei. De
exemplu, mulţi consideră că teologia lui Luther pune în centrul ei mântuirea dată
prin har şi însuşită prin intermediul credinţei. Calvin părea să facă din
suveranitatea lui Dumnezeu baza teologiei lui. Karl Barth a pus accentul pe
Cuvântul lui Dumnezeu, care în accepţiunea lui era Isus Cristos, Cuvântul viu; în
urma acestui fapt unii au numit teologia lui cristomonism. Paul Tillich a vorbit

22. De exemplu, misionarul modem ia în considerare cultura specifică atunci când decide pe care
dintre multele motive complementare ale doctrinei creştine despre ispăşire îl va accentua. într-o
cultură africană, unde păcatul este privit ca un întuneric opresiv, înrobitor, ar putea fi înţelept să se
accentueze puterea lui Dumnezeu de a învinge răul (ceea ce Gustaf Aulen a denumit „concepţia
clasică ' despre ispăşire), folosind acest aspect ca punct de plecare înspre celelalte motive ale
doctrinei.
72 Studiindu-L pe Dumnezeu

mult despre temelia fiinţei. Nels Ferre, şi şcoala iundensiană a unor gânditori
suedezi ca Anders Nygren şi Gustaf Aulen au pus în centru dragostea lui
Dumnezeu. Oscar Cullmann a scos în evidenţă acel „deja, dar nu încă".
Este important pentru fiecare teolog să formuleze un asemenea motiv central.
Acest lucru va conferi unitate sistemului lui, şi astfel el îl va putea transmite cu
putere. Am fost învăţat odată cu prilejul unui curs introductiv despre cum trebuie
ţinut un discurs, şi anume că aşa cum un coş are un mâner de care poate fi apucat, la
fel şi un discurs trebuie să aibă o afirmaţie sau o teză centrală cu ajutorul căreia şi în
funcţie de care întregul poate fi sesizat şi înţeles. Această metaforă i se aplică şi
teologiei. Mai e şi faptul că un motiv central în teologia cuiva va da un anumit
accent de bază sau o anumită turnură slujirii sale.
Ne putem imagina acest motiv central ca pe o perspectivă din care sunt privite
datele teologice. Perspectiva nu afectează datele, ea oferă însă un anumit unghi sau
o anumită nuanţă modului în care acestea sunt privite. întocmai cum o anumită
altitudine sau un anumit loc ne permit adesea să percepem cu o mai mare exactitate
un peisaj, la fel şi un motiv util, integrator ne va da o înţelegere mai clară a datelor
teologice.
S-ar putea susţine că orice teologie cât de cât coerentă are un motiv integrator. S-
ar putea afirma, de asemenea, că uneori pot exista mai multe motive şi că acestea
pot fi chiar oarecum contradictorii prin natura lor. Noi pledăm aici pentru alegerea
şi întrebuinţarea conştientă şi competentă a unui motiv integrator.
Trebuie să fim atenţi însă ca nu cumva acest motiv să devină un factor care mai
degrabă ne încurcă decât ne ajută. Motivul nostru central nu trebuie să determine
niciodată interpretarea pe care o dăm unor pasaje. Altminteri am putea vorbi de
eisegeză în loc de exegeză. Chiar dacă susţinem că motivul „deja, dar nu încă" este
cheia pentru înţelegerea doctrinei creştine, nu trebuie sa ne aşteptăm ca fiecare pasaj
din Scriptură să fie escatologic şi să găsim escatologie „în orice tufiş" în Noul
Testament. Cu toate acestea, posibilitatea abuzului legat de un motiv interpretativ
central nu trebuie să ne împiedice să-l folosim în mod legitim.
Se poate ca motivul integrator să trebuiască să fie adaptat ca parte a
contextualizării teologiei cuiva. Se prea poate ca intr-un moment diferit sau într-un
cadru cultural sau geografic diferit teologia cuiva să trebuiască să fie organizată în
jurul unui punct de sprijin întrucâtva diferit. Acest lucru este valabil acolo unde un
element major al cadrului atrage după sine o orientare diferită. De exemplu, un
teolog îşi structurează astfel teologia într-o atmosferă mai degrabă antinomianistă
decât într-una legalistă.
Dacă ne bazăm motivul central pe cea mai mare cantitate posibilă de material
biblic şi nu doar pe anumite pasaje selectate, vom putea fi siguri că el nu ne va
denatura teologia. Rezultatul poate fi un motiv cu un caracter larg şi general, dar
vom putea fi încredinţaţi că este cu adevărat cuprinzător. O altă regulă importantă
este să păstrăm mereu motivul central în procesul reevaluării. Ceea ce nu înseamnă
că el va fi schimbat adeseori cu un altul, ci că va fi dezvoltat, restrâns, purificat sau
chiar înlocuit dacă este nevoie, pentru a cuprinde întregul set de date pe care a fost
destinat să îl acopere.
Motivul central în jurul căruia va fi construită teologia acestei lucrări este
măreţia lui Dumnezeu. Prin aceasta este înţeleasă imensitatea lui Dumnezeu văzută
Metoda investigaţiei teologice 73

prin prisma puterii Lui, a cunoaşterii Lui şi a altor „atribute naturale" tradiţionale
ale Lui, precum strălucirea şi splendoarea naturii Lui morale. Teologia, ca şi viaţa,
trebuie să fie centrată în jurul marelui Dumnezeu viu, mai degrabă decât în jurul
omului, creatura Sa. Deoarece Dumnezeu este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul,
se cuvine ca teologia noastră să aibă ca prim punct de referinţă măreţia şi bunătatea
Lui. O nouă viziune despre măreţia Dumnezeului tuturor lucrurilor şi fiinţelor este
sursa acelei vitalităţi care trebuie să inunde viaţa creştină. (Măreţia trebuie înţeleasă
aici ca ceva ce cuprinde tot ceea ce în mod tradiţional a fost asociat cu expresia
„slava lui Dumnezeu", însă fără conotaţia de autosuficienţă, care i se atribuia uneori
acestei expresii.)

9. Stratificarea subiectelor

Etapa finală a metodei teologice este aranjarea subiectelor în ordinea

importanţei lor relative. Aceasta înseamnă de fapt că atunci când ne schiţăm
teologia, trebuie să atribuim o cifră romană subiectelor principale, o majusculă
subiectelor secundare, o cifră arabă subiectelor subordonate celor secundare şi aşa
mai departe. Este necesar să ştim care sunt problemele majore. Şi e necesar să ştim şi
ce anume poate fi tratat ca subiect secundar, cu alte cuvinte, care probleme, deşi
indispensabile, nu sunt chiar atât de importante ca diviziunile majore. De exemplu,
escatologia este un domeniu major al investigării doctrinare. în cadrul acestui
domeniu, cea de-a doua venire este un crez major. Oarecum mai puţin importantă
(şi mult mai puţin clar propovăduită în Scriptură) este problema dacă Biserica va fi
răpită înainte sau după necazul cel mare. Aranjarea acestor subiecte pe baza
importanţei lor ar trebui să ne ajute să evităm cheltuirea unor mari cantităţi de timp
şi energie pentru ceva ce este de importanţă secundară (sau chiar terţiară).
De asemenea, va fi necesar să se efectueze şi o oarecare evaluare a subiectelor
care sunt la acelaşi nivel în cadrul schiţei. Cu toate că au un statut egal, unele dintre
ele au mai multe implicaţii decât altele. De exemplu, doctrina despre Scriptură
afectează tot restul doctrinelor, deoarece ele sunt derivate din Scriptură. Mai mult,
doctrina despre Dumnezeu merită o atenţie specială deoarece ea formează cu
precădere cadrul în care sunt dezvoltate toate celelalte doctrine. O modificare aici
va aduce o schimbare considerabilă în formularea celorlalte doctrine.
În final, trebuie să observăm că la un moment dat o doctrină poate necesita mai
multă atenţie decât alta. Astfel, deşi nu am vrea să afirmăm că una dintre doctrine
este superioară alteia în sens absolut, putem conchide că într-un anumit moment
una dintre ele este de o mai mare însemnătate pentru totalitatea înfăptuirilor
teologice şi chiar pentru cele eclesiastice, şi din acest motiv merită o mai mare
atenţie.

Grade de autoritate ale afirmaţiilor teologice

Teologia noastră va fi alcătuită din variate tipuri de afirmaţii teologice, care pot
fi clasificate pe baza derivării lor. Este important să se atribuie fiecărui tip de
afirmaţie un grad adecvat de autoritate.
74 Studiindu-L pe Dumnezeu

1. Afimaţiilor directe ale Scripturii trebuie să li se acorde cea mai mare greutate.
în măsura în care ele reprezintă cu exactitate învăţătura Bibliei, au statutul unui
cuvânt direct din partea lui Dumnezeu. Trebuie să ne asigurăm cu mare grijă de
faptul că lucrăm cu învăţătura Scripturii, şi nu cu o anumită interpretare a ei care ne
este impusă.
2. Implicaţiilor directe ale Scripturii trebuie de asemenea să li se acorde o mare
prioritate. Totuşi, ele trebuie considerate mai puţin autoritare decât afirmaţiile
directe, deoarece introducerea unei etape suplimentare (deducţia logică) aduce cu ea
posibilitatea erorii de interpretare.
3. Implicaţiile probabile ale Scripturii, adică deducţiile care sunt făcute atunci
când una dintre presupuneri sau premise este doar probabilă, sunt ceva mai puţin
autoritare decât implicaţiile directe. Deşi merită consideraţie, asemenea afirmaţii
trebuie susţinute cu o anumită rezervă.
4. Concluziile inductive din Scriptură diferă în ceea ce priveşte gradul lor de
autoritate. Fireşte, în urma investigării inductive rezultă numai probabilităţi.
Siguranţa concluziilor inductive creşte pe măsură ce creşte proporţia dintre numărul
de referinţe luate efectiv în considerare şi numărul total de referinţe care tratează
subiectul respectiv şi care ar putea fi luate eventual în considerare.
5. Concluziile deduse din revelaţia generală, care este mai puţin specifică şi mai
puţin explicită decât revelaţia specială, trebuie, în consecinţă, să fie întotdeauna
supuse afirmaţiilor mai clare şi mai explicite ale Bibliei.
6. Speculaţiile făţişe, care includ adeseori ipoteze bazate pe o afirmaţie singulară
sau o indicaţie indirectă din Scriptură, sau derivate din părţi întrucâtva obscure sau
neclare ale Bibliei, pot de asemenea să fie menţionate sau întrebuinţate de teologi.
Nu există nici un rău în aceasta, atâta timp cât teologul ia măsuri pentru a-1 avertiza
pe cititor sau pe ascultător de ceea ce face. O problemă serioasă apare atunci când
aceste speculaţii sunt prezentate ca având acelaşi grad de autoritate ca afirmaţiile
din prima categorie menţionate anterior.
Teologul va dori să folosească tot materialul legitim ce îi stă la dispoziţie, dându-
i în fiecare caz nici mai multă şi nici mai puţină crezare decât i se cuvine, conform
naturii surselor din care provine.