Cititorul la fântână

Un capitol care tratează despre cititorul care studiază Noul Testament ar putea să pară, cel
puţin la prima vedere, cu totul nepotrivit, într-un volum dedicat lui Dumnezeu şi Scripturii. Cu
toate acestea, sunt mulţi astăzi cei care consideră că teologia începe cu cititorul - cu localizarea
socială a cititorului, cu sexul şi politica sa. Oare figura proeminentă a cititorului nu apare în orice
abordare dedicată interpretării biblice, în măsura în care el este cel care alege o metodă sau
alta - fie ea critica istorică, structuralismul, feminismul sau altele - şi o aplică unor texte anume?
Aşa s-au desfăşurat lucrurile încă de la începutul interpretării biblice: ,,Pe cititor îl veţi avea
întotdeauna cu voi”.
În ultima vreme însă, cititorul a apărut în prim plan şi în cadrul discuţiilor referitoare la
teoria literară şi în cele privitoare la interpretarea biblică. Astfel, unii critici vorbesc despre
mişcarea de eliberare a cititorului. Care sunt însă lucrurile pe care cititorii nu au avut libertatea
să le facă? Răspunsul pe care-l dau un număr tot mai mare de teoreticieni ai literaturii este
„producerea sensului". Lectura nu ţine doar de percepţie, ci şi de producţie; cititorul nu
descoperă, ci mai degrabă creează sensul. În cel mai bun caz, n-ar exista niciun fel de sens, dacă
nu ar exista cititori care să citească. În text nu se găseşte decât posibilitatea sensului. Sensul nu
este actualizat de către autor în momentul conceperii textului, ci de către cititor, în momentul
receptării textului.
Dacă vom compara textul cu o fântână, cu ce vom asemăna sensul, cu apa din fântână,
cu modalităţile în care apa este scoasă din fântână sau cu faptul că apa este băută? Voi
examina, în capitolul acesta, câteva abordări contemporane ale interpretării, care acordă un rol
privilegiat „răspunsului" cititorului. Mai întâi însă, voi examina motivele, atât literare, cât şi
filosofice, ale nou-descoperitei faime şi libertăţi a cititorului.

Lectura cu încărcătură teoretică: explicaţia filosofică

Rădăcinile filosofice ale criticismului întemeiat pe răspunsul cititorului se coboară în timp până
la „revoluţia copernicană" a lui Kant. Astfel, în timp ce Descartes a definit cunoaşterea în
termenii unei „minţi" care înţelege „obiectul", Kant a afirmat că subiectul cunoscător contribuie
cu ceva la constituirea obiectului cunoaşterii. Mintea nu îşi oglindeşte, pur şi simplu, obiectul, ci
şi-l construieşte, prin procesarea senzaţiilor care vin din exterior, cu ajutorul conceptelor proprii
ale minţii. Aşa cum Copernic a sugerat că nu Soarele se roteşte în jurul Pământului, ci Pământul
se roteşte în jurul Soarelui, tot aşa Kant a sugerat că nu mintea se adaptează lumii, ci lumea se
adaptează minţii. Mintea participă activ la constituirea cunoaşterii. Aceasta a fost esenţa criticii
kantiene a metafizicii, adică a căutării descrierilor adecvate - a interpretării conceptuale corecte
unice - a realităţii ultime. Însă, în timp ce Kant considera că toate fiinţele umane interpretează
lumea cu ajutorul aceluiaşi set de categorii, majoritatea filosofilor de azi susţin că nu există un
cadru conceptual unic care să producă adevărul absolut şi nici o perspectivă divină asupra lumii.
Ceea ce fiecare scoate din fântâna lumii depinde de găleata pe care o întrebuinţează.
Analogia cu interpretarea literară este exactă. Noi nu percepem textul aşa cum este el în
sine însuşi, ci doar textul care a fost preluat şi construit de mintea umană. Critica lui Kant a fost
orientată de către criticii literari împotriva ,,metafizicii" sensului. Realismul hermeneutic - ideea
că există ceva care precede lectura şi căruia lectura trebuie să-i corespundă - a ajuns tot mai
greu
de apărat. Thomas Kuhn, un filosof al ştiinţei, susţine că orice observaţie este încărcată teoretic.
Fiecare om de ştiinţă aparţine unei anumite cofnunităţi, a cărei cercetare este orientată de o
anumită „paradigmă" sau cadrul de interpretare. Pentru Kuhn, contextul omului de ştiinţă, care
aparţine unei anumite comunităţi, influenţează genul de întrebări pe care şi le pune. 1
Antirealistul din domeniul hermeneuticii insistă asupra faptului că există o pluralitate de seturi
de categorii interpretative valide, cu ajutorul cărora textul poate fi procesat, iar sensul poate fi
produs. Dacă orice lectură este condiţionată istoric şi încărcată teoretic, atunci nicio lectură nu
este obiectivă, iar cititorului devine, aproape prin definiţie, factorul determinant al interpretării.