Facultatea de Teologie Penticostală „Betania” Arad 1

Metode hermeneutice, sem 2

Perioada sensului obiectivist.

Această perioadă este numită şi perioada comparării dintre două texte . Interpreţii au căutat să
descopere o relaţie de corespondenţă biunivocă între două texte . Textul principal care era interpretat era
Biblia. Autorii erau preocupaţi în mod deosebit de a analiza relaţia dintre Vechiul Testament şi Noul
Testament. Relaţia dintre cele două texte ale Bibliei corespundea cu relaţia dintre religia iudaică şi religia
creştină . Interpreţii căutau să găsească corespondenţa unui element din religia mozaică cu un element din
religia creştină. Această corespondenţă presupunea o îmbogăţire a elementelor pe care le conţine creştinismul
faţă de cele mozaice . Această comparare a dat naştere la mai multe moduri de abordare a textelor culminând
cu metoda celor patru sensuri ale unui text biblic.
În acest caz interpretatumul era reprezentat de credinţa creştină . În această perioadă interpretatumul
avea prioritate faţă de interpretandum.
Interpretarea Bisericii trebuia să fie respectată de orice interpret al unui text.

Semestrul 2

În această perioadă sensul textului era controlat de Biserică deoarece acesta era transmis prin
intermediul tradiţiei, după principiul credităţii spirituale. Sensul textului era controlat de doctrinele Bisericii.

Perioada reformei sau a sensului subiectivist

Interpretarea Scripturii în această perioadă este determinată de reforma din secolul XVI şi de exegeza
practicată de teologi după conciliul de la trent (catolicii au contraatacat protestantismul). În consecinţă
principiile de interpretare ale reformaţorilor împreună cu principiile contrareformatorilor au format metodele
de interpretare a Scripturii începând cu secolul XIV.
Interpreţii pun accentul în acea perioadă pe dimensiunea diacronică (timp) a interpretării. Ei susţin că
interpretarea spontană şi actualizată a Scripturii trebuie să fie înlăturată şi înlocuită c o interpretare care pune
accentul pe reconstituirea sensului original al textului biblic. Exegeţii din acea perioadă susţin că sensul textului
este pervertit de om de-a lungul timpului în mod direct proporţional cu timpul dintre vremea scrierii textului şi
perioada în care trăieşte interpretul.
Teologii au ajuns la concluzia că de-a lungul istoriei Bisericii interpretarea Scripturii a acumuat o
cantitate enormă de reziduri la care trebuie să se renunţe. Pentru eliminarea acestor reziduri există două sisteme
intelectuale necesare, în opinia lui Pânzaru:
1. o analiză introspectivă care ţine seama de cunoştinţele interpretului, Dumnezeu ne vorbeşte din adâncurile
inimii noastre şi ca urmare interpretul trebuie să fie sensibil la această intervenţie divină. Pânzaru aduce ca
argument versetul din Iov 4:12, 13 “Un cuvânt s-a furişat până la mine în clipa când vedeniile de noapte
frământau gândul”
2. bănuiala sau presupoziţia despre care Pânzaru spune că este unealta sigură despre descoperirea minciunii.
Bănuiala ne ajută să căutăm o corelaţie între textul interpretat şi persoana care interpretează textul,
arătându-se în vedere în mod special anumite elemente comune pe care le-a experimentat autorul textului
atunci şi pe care interpretul le întâlneşte ca fiind similare în contextul prezentat.
În perioada reformei s-a renunţat la interpretarea mistică pe care interpreţii o considerau ca fiind o
metodă nelegitimă. În această perioadă interpreţii consideră că doar sensul literal al textului trebuie analizat
având în vedere în mod special acurateţea istorică a relatării faptelor conţinute în text. Interpreţii puneau
accentul pe analiza din punct de vedere lingvistic şi stilistic al limbilor originale în care a fost scrisă Scriptura.
Facultatea de Teologie Penticostală „Betania” Arad 2

Un rol important est acordat arheologiei care capătă o autoritate deosebită în interpretare. Interpreţii se bazează
pe studiul etnografic analizând anumite manuscrise şi obiceiuri pe care le au popoarele semitice din perioada
interpretului şi care aruncă lumină asupra unor aspecte întunecate ale textului studiat.
Pânzaru susţine că în această perioadă sensul unui text face tranziţia de la modelul ereditar la modelul
descoperirii realizate de către interpret. În această perioadă i-a naştere critica literară, care urmăreşte
autenticitatea, data, structura textului analizat şi face corelaţia între textul scris şi biografia autorului care a scris
textul.
Pânzaru observă că în secolul XVII şi XVIII autorii preferă să folosească pseudonime deoarece unii
dintre ei publică anumite manuscrise preluate din arhive pe care nu le-au cercetat suficient din punct de vedere
al originilor. Intrpreţii sunt influenţaţi de “Poetica” lui Aristotel care conferă interpretării o dimensiune
normativă. Această normativitate evoluează de la valoarea internă pe care o are textul respectiv sau o anumită
artă, către o generalizare denumită “gustul societăţii” care reprezintă de fapt norma în care intrpreţii încercă să
se încadreze în societăţile în care trăiesc. Pânzaru observă că încă din sec. XVIII asistăm la o discrepanţă
evidentă între filologi care sunt consideraţi continuatorii marii tradiţii umaniste şi aşa numiţii “criticii gustului”
care folosesc ca şi termeni de operare literatura contemporană.

Perioada sensului ca simptom, sfârşitul sec. XIX

Această perioadă se caracterizează prin analiza unor situaţii de interpretare considerate de Pânzaru ca
fiind sărace. Exegetul este confruntat cu anumite comportamente ale omului, cum ar fi: maladii psihice,
manifestări incomprehensibile, existenţa unor fenomene despre care nu se poate spune de la început dacă conţin
o anumită coerenţă sau unitate între ele.
Interpretarea textului în această perioadă presupune folosirea progreselor ştiinţei, din acest motiv
interpretarea este numită profesională. În această perioadă nu mai există un interpretatum bine defint,ci se
apelează în mod special la anumite principii de metodologie. Exegetul este preocupat să descopere sensul
textului apelând la toate cunoştinţele pe care le are. Această abordare face posibilă descoperirea unor valenţe
nemaiântâlnite până atunci cu privire la textul analizat. Dacă în perioada evului mediu prioritatea în interpretare
o avea interpretatumul, în sensul că Biserica deţinea controlul sensului biblic şi dacă în epoca modernă
interpreţii căutau acele evenimente care s-au petrecut în realitate, la care face referire textul încercând să
găsească legătura între prezent şi trecut pe baza principiului cauză – efect. În perioada contemporană
preocuparea interpretului este de a scoate din pasajul analizat lucruri noi care au pus sub semnul întrebării toate
ideile preconcepute întâlnite în interpretarea din perioada anterioară. În perioada medievală urmărea sensul unui
text înainte de a deschide cartea. În tradiţia bisericii erau interpretări şablon ale textelor biblice de la care nu se
permitea nici o abatere. Interpretul avea posibilitatea să consulte această tradiţie pentru a descperii interpretarea
frmulată de către părinţii bisericeşti şi pentru a se conforma acestei interpretări.
După reformă, interpreţii raţionalişi plecau din start urmărind două aspecte:
1. ei erau conştienţi că textul în forma actuală ascunde ceva pe care trebuie să-l descopere. În sensul acest
interpreţii raţionalişti se deosebesc de cei din perioada medievală care nu se aşteptau la elemente noi în
interpretare
2. sensul ascuns al textului poate fi descoperit folosindu-se regulile raţiunii şi ale realităţii pe care o
experimentează textul în prezent
În perioada sensului ca simptom, textul este liber să spună lucruri la care cercetătorii nici nu s-au gândit
vreodată.
În această perioadă interpreţii iau în considerare dimensiunea socială precum şi ipoteza kantiană referitoare
la autonomia esteticului. Asistăm de asemenea la o selectare a anumitor texte care încearcă să ofere în sens
limitat asupra realităţii evitând orice idee preconcepută cu privire la realitatea pe care o descriu aceste texte.
Exegeza din perioada medievală este caracterizată de tradiţia bisericii, ea poate fi observată în cazul unor
interpreţi ca Bernard de Clarviaux sau Toma din Aquino. Înterpretarea din perioda reformei are în vedere în
Facultatea de Teologie Penticostală „Betania” Arad 3

mod deosebit sensul literal al textului şi el este întâlnit în Franţa în ţările de jos, unul din reprezentanţii de
seamă al acestei interpretări este Benedict Spinoza. Cât despre interpretarea sensului ca simptom de la sfârşitul
secolului XIX, Pânzaru afirmă că la baza acestei interpretări stă gândirea lui Nietzsche care este considerat
filosoful imperialismului care încearcă să remodeleze lumea folosindu-se de reacţia politică şi teologică. El
apelează la metoda genealogică care susţine că adevărul este de partea celul mai puternic.
Nietzsche susţine distanţa între sensul textului şi autorul care a scris acel text. Câţiva reprezentanţi de
seamă ai acestei metode sunt Sigismund Freud – psihanaliza; Levi Strauss şi Rene Girard.

Hermeneutica în concepţia lui Paul Ricoeur

În cartea sa intitulată “Eseuri Hermeneutice, de la text la acţiune”, Ricoeur prezintă un articol intitulat
despre interpretare în care explică metoda pe care o foloseşte în interpretarea textului. Ricoeur este preocupat
de funcţia narativă a textelor interpretate, referitor la funcţia narativă cărţile lui Ricoeur scot în evidenţă trei
preocupări importante:
El este interesat de faptul în sine de a povesti despre acest lucru, Freud vorbeşte în cartea sa despre
interpretare “Eseu asupra lui Freud” despre diversitatea, coagularea şi ireductibilitatea modurilor de utilizare a
limbajului.
Ricoeur susţine că nu putem accepta ideea referitoare la folosirea unui sistem de interpretare bine
organizat care să ne ajute să descoperim sensul şi adevărul oricărui text. În concepţia lui Freud nu există un
sistem hermeneutic perfect care să se aplice la orice text.
Cea de-a doua preocupare a lui Freud este o completare a primei preocupări: el încearcă să explice
regulile povestirii şi să găsească o explicaţie coerentă a modurilor diferite folosite în aşa numitul joc “de a
povesti” Freud obsearvă că actul “de a povesti” a continuat să se diversifice de-a lungul timpului apărând mai
multe genuri literare. Această diversificare a creeat probleme importante interpreţilor în a încerca să găsească
relaţia dintre naraţiune, care are pretenţia de a formula adevărul şi lmbajul folosit în interpretarea acelui adevăr.
Prin contrast cu această diversificare a genurilor literare, Freud susţine că există o unitate de tip funcţional între
diferitele genuri narative. El afirmă că acel caracter comun al experienţelor umane este marcat prin actul de a
povesti de dimensiunea temporală a acestui act.
Ricoeur afirmă că tot ceea ce se povesteşte are loc într-un anumit interval temporal, ceea ce se
desfăşoară în timp poate fi povestit. Orice proces ce se petrece în această dimensiune temporală poate fi
recunoscut numai în măsura în care el poate fi povestit. Despre reciprocitatea existentă între naraţiune şi
temporalitate, Ricoeur vorbeşte pe larg în cartea “Timp de povestire”.
În concepţia lui Ricoeur, temporalitatea este caracteristica comună a istoriei şi a ficţiunii în acelaşi timp.
El consideră că istoria, ficţiunea şi timpul sunt aspecte ale aceleiaşi probleme.
A treia preocupare în interpretarea lui Ricoeur se referă la abilitatea de a selecta şi de a organiza
limbajul în aşa fel încât să comunice un anumit mesaj. El spune că limbajul este organizat în unităţi de discurs
mai mari decât fraza, numite “TEXTE”. Într-un text întâlnim trei acţiuni ale autorului: delimitarea, articularea
şi clarificarea experienţei temporale.
Ricoeur afirmă că un text este format dintr-o serie de fraze organizate într-un discurs logic. Autorul are
responsabilitatea de a respecta “principiile de organizare transfrastic”. Acest principiu de funcţionare face
posibil actul de a povesti.
Ricoeur preia de la Aristotel termenul de poetica care defineşte legile de compunere a unui discurs care
poate lua diferite forme literare. Aristotel susţine că principiul caracteristic povestirii este intriga numită
“mythos” . acest termen se referă la sinteza şi organizarea acţiunilor descrise într-un text. Termenul mytos
reprezintă mai mult decât o structurare statică a cuvântului în text. El se referă în mod special la modul în care
autorul construieşte intriga textului.
Punerea în intrigă are de-a face cu selectatrea şi aranjarea evenimentelor precum şi a acţiunilor povestite
care fac din naraţiune o istorie completată în sensul că această naraţiune are un început un mijloc şi o încheiere.
Facultatea de Teologie Penticostală „Betania” Arad 4

Ricoeur afirmă că nici o acţiune nu poate fi considerată ca un început decât atunci când este aşezată într-
o istorie pe care o inaugurează.
Ricoeur afirmă că o acţiune nu poate fi considerată mijloc decât atunci când acesta produce o răsturnare
de situaţie sau descrie o peripeţie. Acea acţiune trebuie să fie dezvoltată, explicată. În acelaşi sens o acţiune
luată separat nu poate reprezenta sfârşitul povestirii decât în măsura în care acea întâmplare încheie un proces
sau desface un nod, în sens narativ. Acţiunea respectivă poate avea rolul de a pecetlui soarta unui erou printr-un
eveniment care aduce clarificare asupra întregii acţiuni, satisfăcând aşteptările ascultătorului.
Ricoeur susţine că modul de construire a unei acţiuni este identic şi în cazul istoriei şi în cazul ficţiunii
(epopeea, basmul popular, romanul modern). Ricoeur susţine că trăsătura caracteristică care oferă prospeţime
povestirii (intrigii) este inteligibilitatea. Intriga este acel complex de evenimente care se transformă în istorie se
extrage din evenimente. Intriga este cea care mediază între eveniment şi istorie.
Ricoeur afirmă că nu putem numi eveniment o acţiune care nu contribuie la progresul istroiei.
Evenimentul ne este o simplă întâmplare ci reprezintă o parte componentă a naraţiunii. Intriga este acea
componentă a unei naraţiuni care conţine anumite împrejurări, mijloace şi inţiative care intrvin în mod ne-voit
în procesul naraţiunii.
Ricoeur aminteşte problemele care apar în cazul când aplicăm noţiunea de intrigă folosită de Aristotel la
istoriografia modernă. El abordează relaţia dintre istoria savantă şi povestire. Afirmă că ar fi inutil să pretindem
că istoria modernă a menţinut caracterul narativ întâlnit în vechile cronici. El spune că modul povestirilor din
cronicile vechi a continuat până în zilele noastre în istoria diplomatică, politică sau eclesiastică. Acest model
povesteşte tratate, politici, argumente, războaie referindu-se în mod special la răsturnările de situaţii care au
afectat modul de exercitare a puterii de către anumite persoane.
Teza susţinută de către Ricoeur spune că legătura dintre istorie şi povestire nu poate fi interpretată fără
ca istoria să îşi piardă specificitatea ei dintre ştiinţele umaniste. Eroarea fundamentală a celor care pun în
contrast istoria cu povestirea se datorează lipsei de cunoaştere a caracterului inteligibil pe care intriga îl conferă
unei povestiri. Ricoeur observă că altă eroare a istoriei are de-a face cu desconsiderarea distanţei existente între
povestire şi experienţa reală pe care o descrie povestirea. Trebuie să nu uităm că există o distanţă între a trăi şi a
povesti. Această distanţă trebuie luată în considerare chiar dacă este foarte mică.
1. Ricoeur afirmă că viaţa este trăită iar istoria este povestită,
2. De asemenea afirmă că dacă vom neglija inteligibilitatea ce stă la baza povestirii nu vom mai reuţi să
înţelegem modul în care explicaţia istorică se grefează pe înţelegerea narativă, explicând mai mult vom reuşi să
povestim mai bine.
3. Ricoeur susţine că istroiografia modernă s-a îndepărtat de istoria narativă mai puţin decât susţin
istoricii. El afirmă că viteza cu care se schimbă lucrurile nu analizează faptele înregistrate în povestire. Schiţa
este legată de acţiunea oamenilor care fac istoria în diferite împrejurări. Istoriile aparţin oamenilor care sunt
consideraţi agenţii sau victimele anumitor instituţii, structuri de care aparţin.
Ricoeur afirmă că istoria nu se poate rupe în totalitate de povestire acest lucru se datorează faptului că
istoria presupune anumite personaje, au scopuri şi anumite înregisrrări care împreună constitue acţiuni la care
face referire. Această acţiune are de-a face cu povestirea. Intriga este considerată unitatea normativă principală
care combină diferite elemente dându-le un anumit sens logic.

Relaţia dintre povestirea adevărată şi ficţiune

Ricoeur observă că o caracteristică comună povestirilor reale şi celor fictive este naraţiunea din intrigă.
În categoria povestirilor fictive sau imaginare între basmul popular, epopeea şi romanul modern. Ricoeur
aminteşte faptul că reprezentanţii metodei structuraliste pun accent deosebit pe cronologia prezentată în
povestire.
Împotriva interpreţilor structuralişti mai mulţi critici literali, observă că cercetătorii folosindu-se de
evoluţia romanului contemporan aduc argumente care să conteste modelele tradiţionale care susţin importanţa
Facultatea de Teologie Penticostală „Betania” Arad 5

intrigi în povestire în sec. XIX. Aceşti cercetători contestă rolul pe care-l are intriga în povestire din punct de
vedere narativ în descrierea anumitor fapte.
Ricoeur susţine că numai o imaginaţie care este reglată de autor prin intermediul anumite intrigi poate
să fie gândită logic. Un alt element comun istoriei şi ficţiunii se referă la temporalitate în relaţie cu experianţa
umană. Ricoeur observă că pe de o parte numai istoria poate să refere la realitatea trecută. Istoria pretinde că
relatează despre evenimente care s-au întâmplat cu adevărat. Autorul unui roman nu este legat de anumite
documente ci de arhive care înregistrează fapte la care el face referire.
Pe de altă parte Ricoeur că ficţiunea nu este lipsită de referinţă. A spune că ficţiunea nu are referinţă
înseamnă a avea o concepţie limitată , în definirea acestui concept ignorând referinţa în cazul unei ficţiuni am
reduce acea naraţiune la o serie de emoţii, lipsite de semnificaţie. Ricoeur consideră că toate sistemele narative
contribuie la configurarea realităţii. Acest lucru este valabil şi în cazul întâmplărilor pe care un autor le
inventează. Aceste întâmplări inventate ne ajută să clarificăm anumite experienţe temporare confuze. Lumea
ficţiunii este un laborator de forme în care autorul încearcă să construiască acţiuni posibile pentru a le testa
plausibilitatea şi consistenţa.
În cazul ficţiunii acţiunea este simulată. Lumea textului unei ficţiuni narative intră într-o relaţie de
coeziunecu lumea reală.
Ricoeur afirmă că aşa cum ficţiunea nu este lipsită de referinţă în aceiaşi măsură, referinţa care este
caracterul istoriei se aseamănă cu referinţa naraţiunii fictive. Asemănare nu constă în trecutul în care constă
istoria, ar fi ireal; ci în sensul că realul din trecut este într-un anumit sens neverificabil. În această direcţie
istoria se aseamănă cu ficţiunea deoarece reconstituirea trecutului este opera imaginaţiei. Ricoeur preia această
afirmaţie de la Colingwood.
Vorbind despre relaţia dintre istorie şi povestire fictivă.Ricoeur susţine că istoricul construieşte anumite
intrigi pe calea documentelor din arhivă sau informaţii din realitate, la care are acces cititorul; le validează sau
le interzice. Istoria este o combinaţie de coerenţă narativă în conformitate cu documentele scrise. Din această
perspectivă Ricoeur spune că istoria este interpretare. Datorită acestei relaţii între referinţa pe care o face
istoricul la trecut şi referinţa fictivă care intervine în interpretarea evenimentelor, experienţa umană continuă să
fie reformulată ţinând seama de dimensiunea ei temporală.

Relaţia dintre naraţiune şi metaforă

Ricoeur încearcă să prezinte raporturile care există între acestea două:

1. povestirea aparţine de categoria genurilor literare; în timp ce metafora aparţine de categoria figurilor de
limbaj
2. povestirea include ca un subgen al său istoria care pretinde că este o ştiinţă sau cel puţin susţine că prezintă
evenimente reale din trecut. Metafora pare să fie caracteristică poeziei lirice care nu este preocupată de
descrieri corecte ale unui eveniment. Din acest punct de vedere Ricoeur încearcă să explice relaţia dintre
povestire şi metaforă ţinând seama de două aspecte importante:
a. primul aspect se referă la structura sau sensul enunţurilor făcutede cele două formulări
b. al doilea aspect se referă la pretenţia pe care cele două le au la adevărul pe care îl descriu
Ricoeur spune că este vorba de o referinţă extralingvistică a celor două enunţuri.
Sensul celor două enunţuri
Asemănarea dintre cele două din punct de vedere al sensului constă în faptul că ele aparţin discursului.
Povestirea şi metafora trec dincolo de sfera cuvântului încercând să explice sensul cu ajutorul frazei.
Metafora este definită de Ricoeur ca aplicarea numelui obişnuit pe care îl are un lucru altui lucru care
are elemente comune cu primul. Metafora înseamnă a atribui unor subiecte anumite predicate sau verbe care nu
pot fi combinate cu cele dintâi subiecte. Metafora este considerată o “predicaţie ciudată”. Metafora distruge
consistenţa iniţială pe care a avut-o fraza din punct de vedere semantic. În metaforă cuvintelesuferă o
Facultatea de Teologie Penticostală „Betania” Arad 6

transformare. Metafora foloseşte o nouă semantică ignorând rezistenţa cuvintelor în legătură cu păstrarea unui
anumit sens.
Metafora face incompatibilă interpretarea literală a frazei. În cazul povestirii şi a metaforei asistăm la
fenomenele inovaţiei semantice, fiecare metaforă poate fi considerată un poem în miniatură.
Şi-n cadrul naraţiunii se produce ceva inedit ce nu a mai fost rostit până atunci. Această noutate se
petrece la două nivele: în domeniul intrigii şi în domeniul explicaţiei a ceea ce vrea să comunice autorul.
Referitor la punerea în intrigă precum şi la metaforătrebuie să avem în vedere imaginaţia la care apelează
autorul precum şi la modul de structurare a textului, care-l face să fie mai inteligibil. Inovaţia are loc şi la
nivelul limbajului, autorul îşi foloseşte imaginaţia respectând anumite reguli, care sunt dictate de intriga care se
află în spatele mesajului pe care-l va comunica.
Ricoeur susţine că există o anumită dialectică între confruntarea cu anumite reguli dinainte cunoscute şi
deviaţia de la aceste reguli. Această dialectică produce noi metafore Ricoeur menţionează pe aristotel care în
cartea sa poetică afirmă că a metaforiza bine înseamnă a descoperi adevărul (Politica, p. 1459). Referitor la
acest citat Ricoeur se întrebă ce înseamnă să descoperi asemănătorul. Concluzia lui este că cel care formulează
metafora, realizează o apropiere între anumiţi termeni ce iniţial sunt foarte diferiţi, însă prin modul de asociere
a acestor termeni descoperim o apropiere între ei . Apropierea dintre aceşti termenide la nivelul logicii, în
constituirea metaforei un rol important îl are imaginaţia pentru a realiza această sinteză de apropiere. Imaginaţia
este definită de Ricoeur ca aceea competenţă care-l ajută pe cel care comunică să producă noi specii logice,
folosind anumiţi termeni care rezistă procesului de asimilare. În sensul acesta Ricoeur aminteşte că este o
asemănare între intriga unui text narativ şi constituirea unei metafore. El a definit intriga ca fiind acea luare
împreună a unor evenimente şi aşezarea lor în istorie. Încercându-se anumiţi factori eterogeni cum ar fi
caracterul unor personaje motivele lor, planurile lor. Interacţiunile dintre personaje care pot fi de cooperare sau
de astilitate precum şi împrejurările în care se află aceste personaje care inţial par a fi nişte fapte întâmplătoare.
Intriga este acea care-l ajută pe istoric sau pe povestitor în general să facă o sinteză logică a unor fapte
eterogene.

Povestirea şi metafora

De ce vom analiza cele 2 construcţii literale dinperspectiva modului în care ele trebuie înţeleasă vom
observa că există un nou paralelism între acestea. Vorbind despre înţelegerea naraţiunii Ricoeur susţine că
explicaţia de natură istorică generată de anumite legi, cauze, funcţii şi structuri se grefează pe înţelegerea
narativă.
El spune că dacă vom explica mai mult vom înţelege mai bine despre naraţiunea fictivă, cum ar fi
basmul popular Ricoeur afirmă că construcţia acestor genuri literare implică raţionament de gradul al doilea.
Spre deosebire de raţionamentul caracteristic istoriei pe care-l consideră raţionament de gradul unu.
Ricoeur susţine că raportul dintre înţelegere şi implicaţie este similar şi în poezie sau în metaforă.
Înţelegerea naraţiunii istorice poate fi asemănată cu înţelegerea unei noi compoziţii semantice caracteristice
metaforei. Din acest punct de vedere Ricoeur defineşte înţelegerea ca fiind constituirea sau reconstituirea unui
discurs care poartă o anumită inovaţie semantică.
Ricoeur afirmă că explicaţia poate fi defintă şi-n cazul naraţiunii şi-n cazul metaforei ca o combinaţie de
semne – o semiotică (ştiinţă care se ocupă cu studiul semnelor) şi ea are un caracter secundar în raport cu
înţelegerea, deoarece atât explicaţia narativă cât şi explicaţia metaforei reprezintă un discurs care face referire
la o realitate din afara construcţiei literare.
Afirmaţiile de mai sus pot fi alicate într-o anumită măsură şi-n cazul scrierii textului Scripturii în sensul
că autorii cărţilor descriu o anumită realitate care în opinia lui Ricoeur nu este realitatea însăşi, ci înregistrarea
ei la nivelul lingvistic. Realitate la care fac referire autorii referent. Ricoeur susţine că raportul dintre explicaţie
şi înţelegere a avut un rol deosebit în dezvoltarea hermeneuticii contemporane.
Facultatea de Teologie Penticostală „Betania” Arad 7

Raportul dintre referent şi teoria metaforei şi a povestirii

Pentru a explica mai bine structura internă a metaforei şi a povestirii Ricoeur a izolat textul de referentul
la care acesta face apel, de pretenţia pe care o are textul de a spune adevărul pe care-l întâlnim în realitate în
existenţa noastră.
Vorbind de referent în cazul poeziei Ricoeur aminteşte de Aristotel care discută despre raportul dintre
mythos şi mimesis. Bazat pe Aristotel Ricoeur afirmă că ficţiunea narativă are rol de a imita acţiunea umană
contribuind la modelarea structurii şi dimensiunii acestor acţiuni în conformitate cu intriga care a fost imaginată
de autor.
În acest caz ficţiunea are puterea de a reface realitatea în măsura în care textul prezintă un orizont nou
care vizează o realitate nouă. Această lume a textului influenţează realitatea în care acţionează omul pentru a
reconstitui sau chiar pentru a transfigura. Relaţia dintre text şi referent poate fi înţeleasă dacă avem în vedere
cele două elemente pe care le conţine metafora.