STUDIUL NOULUI TESTAMENT

CURS - anul I

Anul universitar 2011-2012

Semestrul I

Pr.Prof.Univ.Dr. Stelian TOFANĂ

Noul Testament
Curs 1

Necesitatea, disciplinele Studiului,

împărţirea cărţilor şi metode de
cercetare
Sfânta Scriptură
- depozitară a unei părţi din Revelație
colecţia Vechiului Testament
(patriarhi, prooroci
- sec. XV - sec. V î.d.Hr.)
- dublă colecţie de cărţi:

colecţia Noului Testament

(descoperirea supranaturală - direct prin Dumnezeu Fiul - Evr.1,1)
 1. Noţiunea de "Noul Testament"
• Prima colecţie de cărţi sfinte, care se încheiase în sec.
V î.d.Hr., a fost numită în greaca vorbită pe vremea
Mântuitorului diaq»kh (legământ).
• La apariţia colecţiei a doua de cărţi sfinte - B…blia nšaj
diaq»khj ( kain¾j diaq»khj ) cărţile Legământului Nou -
Legământul Nou).
• Numirea de diaq»kh - a apărut în momentul în care
autorii Septuagintei (prima traducere grecească a
cărţilor sfinte cinstite de iudei – sec III i.Hr) au tradus
cuvântul ebraic „berit », care însemnează "legământ",
"învoială", "pact", prin cuvântul grecesc diaq»kh
• Pe la mijlocul sec. II d.Hr. - Sfânta Scriptură a
fost tradusă în limba latină (Itala), grecescul
diaq»kh a fost tradus prin latinescul
"testamentum".

• justificare în citatul din Evrei 9,15, unde diaq»kh

are sensul de "dispoziţia din urmă".

• moartea Mântuitorului pe cruce a încheiat cu

omenirea un aşezământ nou, care rămâne
definitiv, deoarece, Cel care l-a încheiat, a
murit.
 2. Necesitatea studiului Noului
Testament
• un studiu complex şi sistematic al Noului
Testament, trebuie să ia în considerare câteva
aspecte:
a - necesitatea studiului împrejurărilor externe ale
apariţiei textului, a limbii în care a scris autorul, a culturii
epocii sale, sau a sa personală, a stării de spirit în momentul
scrierii etc.

b - dificultatea traducerii textului originar dintr-o limbă

veche, care nu se mai vorbeşte, şi din a cărei vocabular, grecii
de azi, mai folosesc doar jumătate.
c - textul sfânt cuprinde pe lângă adevăruri naturale
şi adevăruri supranaturale - descoperite
aghiografilor fie prin vedenii, fie prin acţiuni şi imagini
simbolice, fie prin pilde, asemănări etc., aşa încât pe
unele nici chiar autorii nu le-au putut descifra deplin.

Aplicând la descifrarea acestor expuneri doar regula

generală a sensului literal, uşor se poate ajunge în
erori.

d - multe din adevărurile de credinţă -depăşesc

raţiunea
• Problema restabilirii unui text cât mai aproape
de originar şi a interpretării lui corecte, a
devenit azi o preocupare de bază a teologiei, în
general, şi scopul imediat al Studiului biblic, în
special.

• Origen, la abia două secole numai de la

apariţia acestei dumnezeieşti opere se întreba:
Cine sunt autorii cărţilor sfinte? Ce cultură au
avut? Ce înţeles au dat ei anumitor cuvinte? De
unde diferenţele, nu puţine, de la text la text,
de la traducere, la traducere? etc
 3. Disciplinele Studiului Noului
Testament
1. Introducerea sau isagogia cărţilor Noului
Testament

• Obiectul introducerii - de a urmări istoria cărților

sfinte din momentul apariţiei lor până în zilele noastre.
• Are 2 părți
- partea generală - istoria canonului Noului
Testament; istoria textului Noului Testament; istoria
traducerilor Noului Testament.
- partea specială - problema autorului,
împrejurările scrierii, scopul, destinatarii, limba scrierii,
autenticitatea, integritatea ei etc.
 2. Arheologia biblică
- o disciplină mai nouă - oferă informaţii privind
împrejurările sociale, geografice, politice, culturale,
religioase ale timpului scrierii şi apariţiei cărţilor
canonului Noului Testament.

3. Istoria şi gramatica limbii originare

(greceşti) a Noului Testament.

4. Istoria epocii Noului Testament

- stabileşte cadrul istoric al datelor şi evenimentelor
cuprinse în cărţile Noului Testament, în funcţie de
istoria poporului iudeu şi a lumii greco-romane (de la
Alexandru cel Mare, până la ultima mare răscoală
iudaică - sec. IV î.Hr. - 135 d.Hr.).
5. Hermeneutica biblică

- începuturile acestei discipline biblice îşi are rădăcinile

în sec. II, în lucrarea episcopului Meliton de Sardes - h
kleij (170 d.Hr)
- obiectul hermeneuticii - fixarea principiilor şi a
regulilor cu ajutorul cărora să se poată realiza o
exegeză corectă a textului sfânt

Hermentica se împarte în 3 capitole mari:

- Noematica - teoria sensurilor Sf. Scripturi
- Euristica - aflarea şi identificarea sensurilor în
diferite texte biblice.
- Proforistica - aplicarea sensului celui mai potrivit
textelor biblice, dificil de interpretat.
 6. Exegeza sau interpretarea Noului
Testament

- cea mai veche şi cea mai importantă dintre

disciplinele Studiului biblic.
- pilda Semănătorului –"Tâlcuieşte-ne nouă
pilda aceasta" (Mt.13, 36).

7. Teologia Noului Testament

- o sistematizare a adevărurilor de credinţă
evidenţiate de textele sfinte.
 4. Împărţirea cărţilor Noului Testament
• Cea mai veche grupare - sec. II - Evanghelii şi
Apostol
• Mai recentă - în 3 grupe, după cuprinsul cărţilor şi
după genuri literare:
a) cărţi cu caracter istoric - Sf. Evanghelii și
Faptele Apostolilor –
b) cărţi cu caracter didactic-doctrinar -
Epistolele Sf. Pavel şi Epistolele soborniceşti.
c) cărţi cu caracter profetic - Apocalipsa,
descriind prin acţiuni simbolice, vedenii şi descoperiri
supranaturale prezentul şi viitorul Bisericii lui Hristos în
lupta definitivă cu puterea celui rău şi victoria deplină
asupra acestuia.
• Împărțirea pe capitole și versete:

- capitole - sec. XIII, de la cardinalul

Ştefan Landgton (+1228) - după apariţia
tiparului, a fost adoptată în toate ediţiile tipărite
ale Bibliei.
- versete - editorul Robert Ştefan, care o
introduce în ediţia Vulgatei din 1548.
 5. Metode de cercetare
Scopul urmărit în Studiul Noului Testament este:

• a - de-a stabili un text al Noului Testament

cât mai aproape de textul originar, prin
cercetarea şi comparaţia manuscriselor, a lecţionariilor,
citatelor şi traducerilor din primele secole creştine, cu
ajutorul filologiei comparate, paleografiei şi
arheologiei.

• b - de a scoate înţelesul autentic exprimat de

autorii Noului Testament în scrierile lor.
Metode :
- metoda istorică şi care domină până la
sfârşitul sec. XVII. În folosirea acestei metode,
părerile Sfinţilor Părinţi, sunt supremul
argument.
- metoda critică istorică inaugurată de
Richard Simon prin trei lucrări ale sale
apărute la Rotterdam între 1689-1693.
- metoda "istorico-critică“ – sec. XVIII - o
îmbinare a metodei istorice cu cea critică -
întrebuinţată până azi.
• În Protestantism, din metoda inaugurată de Richard Simon
se dezvoltă trei metode mai însemnate:

• 1 - metoda critico-istorică, adoptată de

protestantismul conservator şi reprezentată în domeniul biblic
prin Fr. Delitzsch, Th. Zahn. B.Weiß etc. Deosebirea faţă de
metoda istorico-critică este că se dă întâietate cercetărilor
critice cu mijloace ştiinţifice asupra textului, dovezile istorice
venind numai ca o confirmare a rezultatelor obţinute.

• 2 - Metoda critică liberală (critică negativă), cu

principalele două şcoli:
- şcoala tübingiană extremistă, întemeiată de
F.Chr.Baur, având urmaşi pe Zeller, Renan
- şcoala neocritică întemeiată de A. Ritschl cu urmaşii
Hilgenfeld, Julicher, Wrede etc. Prin această metodă, cărţile
Noului Testament sunt cercetate ca şi oricare alte cărţi ale
literaturii universale, inspiraţia este contestată, dovezile
patristice sunt nesocotite.
• Noi direcţii în interpretarea Sf. Scripturi

- interpretarea existenţialistă
- interpretarea profund psihologică
- interpretarea feministă
- interpretarea materialistă
- interpretarea sociologică
- interpretarea contextuală
- interpretarea intertextuală etc.