UNIVERSITATEA "AUREL VLAICU" DIN ARAD

FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE ȘI SOCIALE

PROGRAMUL DE MASTER „TEOLOGIE PUBLICĂ”
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ

LUCRARE DE DISERTAȚIE

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC
Prof. univ. dr. habil. Corneliu Constantineanu

ABSOLVENT Ciuciu I. Marius Ioan

ARAD
2020
 UNIVERSITATEA "AUREL VLAICU" DIN ARAD
FACULTATEA DE ȘTIINȚE UMANISTE ȘI SOCIALE
PROGRAMUL DE MASTER „TEOLOGIE PUBLICĂ”
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: CU FRECVENȚĂ

TEOLOGIE PUBLICĂ, BISERICĂ, SOCIETATE.

Perspective biblice și teologice

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC
Prof. Univ. dr. habil. Corneliu Constantineanu

ABSOLVENT Ciuciu I. Marius Ioan

ARAD
Anul 2020

3
 CUPRINS

Introducere .................................................................................................................................................. 6
Propunerea subiectului .............................................................................................................................. 6
Delimitarea subiectului ............................................................................................................................. 6
Motivația subiectului ................................................................................................................................. 7
Capitolul 1: Teologia publică – Noțiuni introductive .............................................................................. 8
1.1 Teologia publică – o scurtă introducere și definiții ....................................................................... 8
1.2 Istoria unui discurs public ........................................................................................................... 10
1.2.2 Ernest van Eck - Un profet de demult. Isus, teolog în spațiul public ......................................... 12
1.2.3 Perspective asupra teologiei publice din contextul evanghelic ................................................. 13
Capitolul 2: Arena socială și teologia publică – Fundamente biblice și teologice ............................. 16
2.1. Politica, creștinul și Biblia ............................................................................................................... 16
2.1.1. Aspecte generale ale implicării Bisericii în politică ................................................................. 17
2.1.2. Puterile decăzute ....................................................................................................................... 19
2.1.3. Politica în contextul actual ....................................................................................................... 20
2.2 Trezirea conștiinței civice ................................................................................................................. 21
2.2.1 Conștiința civică și creștinul ...................................................................................................... 22
2.2.2 Conștiința civic-creștină ............................................................................................................ 23
2.2.3 Conștiința civică și creștinismul în România? ........................................................................... 24
2.2.4 Aspecte practice ale unei conștiințe civice creștine ................................................................... 25
2.3 Teologia și arta .................................................................................................................................. 26
2.3.1 Arta – sursă și resursă. .............................................................................................................. 27
2.3.2 Arta muzicală în teologie ........................................................................................................... 27
2.3.3 Calitatea lucrării de artă. .......................................................................................................... 28
2.3.4 Paradigma teologică în arta muzicală ....................................................................................... 29
2.3.5 Teologia și arta literară ............................................................................................................. 31
2.4 Munca între sacru și profan ............................................................................................................... 32
2.4.1 Munca – definiții și concept ....................................................................................................... 32
2.4.2 Criza muncii ............................................................................................................................... 34
2.4.3 Biserica și munca ....................................................................................................................... 35
2.5 Importanța istoriei pentru relevanța socială a teologiei evanghelice ................................................ 38
2.5.1 Aspecte generale asupra relevanței istoriei ................................................................................ 39

4
 2.5.2 Istorie și creștinism .................................................................................................................... 40
2.5.3. Teologia evanghelică în contextul contemporan pluralist ........................................................ 41
2.5.4. Importanța istoriei pentru cadrul teologic ................................................................................ 42
Capitolul 3: Biserica și teologia publică – o comunitate alternativă în acțiune ................................ 44
3.1 Poporul lui Dumnezeu – comunitate profetică.................................................................................. 44
3.2 Trăsături și împuternicire pentru manifestarea Bisericii în spațiul public ........................................ 47
3.2.1 Biserica – o comunitate. ............................................................................................................. 47
3.2.2 Biserica – împuternicită pentru a impacta spațiul public .......................................................... 49
3.3 Reconciliere socială sau, ce înseamnă să trăiești în pace cu celălalt – care este diferit .................... 51
3.3.1 Perspectiva paulină asupra reconcilierii ................................................................................... 52
3.3.2 O abordare cristică a celuilalt- care este diferit ....................................................................... 54
3.4 Perspective asupra dialogului inter-religios și interconfesional în teologia publică ......................... 56
3.4.1 Delimitarea conceptului "dialog inter-religios/confesional"..................................................... 56
3.4.2 Ce înseamna "Dialog inter-religios sau interconfesional?........................................................ 57
3.4.3 Diferite forme ale dialogului inter-religios................................................................................ 58
3.4.4 Argumente biblice pro si contra dialogului inter-religios ......................................................... 60
Capitolul 4: Teologia publică și viața publică – educație, misiune și transformare ......................... 62
4.1 Misiune și transformarea societății ................................................................................................... 62
4.2 Educație integrativă - plan de acțiune ............................................................................................... 63
4.2.1 Identificarea și formularea problemei ....................................................................................... 63
4.2.2 Model educațional integrativ – plan de acțiune ........................................................................ 64
4.3 Alternativa unei misiuni integrale ..................................................................................................... 66
4.3.1 Plan de implementare ................................................................................................................ 67
Concluzii..................................................................................................................................................... 70
Bibliografie................................................................................................................................................. 73

5
 INTRODUCERE

Propunerea subiectului
În această lucrare, ”Teologie publică. Biserică. Societate. Perspective biblice și teologice”,
doresc să evidențiez faptul că orice comunitate care se declară creștină, fie biserici, organizații, școli
sau altele, indiferent de confesiune, are un mandat de a se implica în spațiul public unde membrii
acestora își desfășoară activitatea. Vom aborda conceptul de implicare în spațiul public dintr-o
perspectivă relativ nouă și vom descoperi câteva moduri noi de implicare în public. Comunitățile de
creștini s-au obișnuit cu o viață de credință destul de retrasă fiind presată de mediul ostil înspre a se
retrage din arena publică. Totodată, progresismul și globalismul creează parcă un mediu tot mai ostil
creștinismului, mediu în care, ca și creștini, trebuie să ne deprindem cu noi strategii și practici de a ne
implica în public. Bisericile, ca și comunități creștine complexe, sunt puse în situația în care vechile
practici tradiționale precum un serviciu de duminică, sau evanghelizarea prin programe de închinare
la biserică, să nu mai fie relevante în contextul actual. În acest sens, trebuie să ne păstrăm inimile
pregătite pentru a primi revelația proaspătă a Duhului Sfânt care ne poate călăuzi prin cele mai
întunecate și ostile timpuri.

Delimitarea subiectului
În studiul nostru ne vom raporta la toată comunitatea de creștini, cu precădere cei din zona
evanghelică din Europa de est, iar studiul de caz de la finalul lucrării este efectuat într-o biserică din
zona evanghelică. Acest subiect este înrudit cu: misiunea bisericii, dezvoltarea comunitară, căutarea
binelui comun, etica creștină în multiculturalism și abordează nevoia creștinilor de a înțelege că
trebuie să se implice în spațiul public și în poziții decizionale. Acest studiu îmbină partea exegetică
cu cea analitică și argumentativă, și aparține astfel unui domeniu de intersecție între teologia biblică
și teologia practică, trasând o traiectorie de la teoretic la practic.

În primul capitol vom prezenta câteva noțiuni introductive referitoare la spațiul public,
teologia publică, actorii spațiului public, cât și o scurtă introducere și definiții. Ne vom opri asupra

6
câtorva voci importante care au dezvoltat conceptul teologiei publice și vom conclude cu ideea
conform căreia istoria este importantă în relevanța socială a evangheliei.
Capitolul doi tratează arena socială în perspectiva teologiei publice accentuând fundamentele
biblice și teologice. Tratează implicările teologice în domenii precum politica, arta, munca, atitudinea
civică și argumentează în favoarea faptului că aceste domenii, și nu numai, pot lucra împreună cu
teologia pentru o comunitate mai stabilă și integrativă.
În capitolul trei vom trata relația dintre biserică și teologie publică ca o comunitate alternativă
în acțiune. Vom discuta despre trăsături și împuternicire pentru manifestarea Bisericii în spațiul public
și vom aborda conceptul de reconciliere socială care ne învață ce înseamnă să trăiești în pace cu
celălalt – care este diferit. În final vom aborda un subiect destul de important pentru contextul pluralist
multicultural în care ne aflăm, și anume dialogul interreligios și interconfesional. Ultimul capitol -
Teologia publică și viața publică – tratează subiectele despre educație, misiune și transformare socială
și ne oferă câteva soluții practice asupra modului în care teologia publică se poate implementa în
practicile comunităților creștine, ajutând la împlinirea chemării divine de a propovădui evanghelia.

Motivația subiectului
Am ales acest subiect deoarece consider că este extraordinar de important pentru comunitățile
creștine să înțeleagă faptul că este nevoie de moralitatea creștină în spațiul public. O moralitate care
poate să contribuie la bunăstarea umană, care luptă pentru demnitatea umană, care urmărește binele
cetății, care oferă șansa la salvarea sufletului și al cărei ambasadori sunt însăși creștinii. În altă ordine
de idei, comunitățile creștine au adoptat o atitudine de retragere din spațiul public în urma presiunii
din partea lumii, iar această atitudine nu este una biblică. Chiar dacă au existat momente în istorie în
care retragerea din public era considerată o opțiune valabilă, contextul actual ne oferă șansa de a reveni
în atenția publicului iar creștinii trebuie să se folosească de această oportunitate.
De asemenea, biserica trebuie să dezvolte o înțelegere pentru intervențiile ei în public iar
modul ei de manifestare în public va trebui să difere de modelul de manifestare în interiorul ei, în
privat. Modelul urmat de Domnul Isus în care El însuși se implică în spațiul public consolidând în
același timp comunitatea ucenicilor și mai apoi Biserica, va fi modelul pe care noi îl vom urma
studiind felul în care El a manifestat dragostea, credința și grija pentru comunitate.

7
 CAPITOLUL 1

TEOLOGIA PUBLICĂ – NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1 Teologia publică – o scurtă introducere și definiții

Teologia publică este un domeniu destul de nou în comunitățile creștine, un loc încă prea puțin
explorat, în unele comunități chiar deloc explorat, care începe să își facă apariția tot mai mult în
discursurile religioase – creștine, devenind un subiect tot mai atractiv de dezbătut. În acest sens este
necesar să introducem acest concept, să încercăm să îl delimităm și să îl încadrăm în subiectele de
interes ale comunităților creștine. Pentru aceasta vom începe cu câteva opinii ale unor teologi care ne
vor ajuta să înțelegem conceptul de teologie publică și ne vor ajuta să formulăm o definiție
satisfăcătoare.
Unul dintre teologii preocupați de definirea teologiei publice este Gerrard Mannion de
confesiune catolică, care aduce în discuție contextul teologiei publice, punând la dispoziție câteva
reflecții asupra originilor, istoriei și metodologiei acesteia. În lucrarea sa, ”O scurtă genealogie a
teologiei publice, sau, A face teologie atunci când se pare că nimeni nu ascultă”1, Mannion afirmă că
teologia publică este o abreviere pentru ideea implicării bisericii „în” lume, care aduce împreună
contribuțiile diverse ale bisericilor și teologilor la viața socială, politică, economică și culturală a
comunităților în care acestea există.
Teologia publică în faza sa incipientă este regăsită în tradiția evreiască și cu precădere în

1
Gerard Mannion, „A Brief Genealogy of Public Theology, or, Doing Theology when It Seems Nobody Is Listening”, în
Annali di Studi Religiosi 10 (2009), pp. 121-152. Mannion dezvoltă într-un mod minuțios aspecte ale teologiei publice și
încurajează la un discurs public centrat nu pe un monolog care transmite lumii ce are de făcut ci pe implicare morală și
socială în nevoile urgente ale societății. Perspectiva sa atinge foarte bine un subiect sensibil al comunităților noastre,
anume promovarea în spațiul public a unei etici strict creștine (sau penticostale) presupunând că „noi” avem rezolvarea la
toate problemele societății, iar lumea trebuie să accepte perspectiva noastră telogică asupra spațiului public.

8
perioada nou testamentară, astfel găsim că Isus vorbește în public, iar discursul lui Pavel din Areopag
este un exemplu evident al teologiei în public. Acceptarea creștinismului ca religie de stat în secolul
IV a fost interpretată ca un lucru atât pozitiv cât și negativ, din cauza implicării prea mari a clerului
bisericesc în deciziile politice. Aceștia recurgând la principii greșite cum ar fi mântuirea posibilă doar
sub ascultare de Papa. Începând cu perioada reformelor și perioada confesională, teologia publică
capătă un sens cu totul nou. Biserica Catolică începe să piardă influența politică dar și religioasă,
formându-se tot mai multe comunități în afara ei. Secolul XVIII aduce cu el schimbări drastice odată
cu revoluția franceză și continuând cu secolul XX în perioada nazismului, timp în care relevanța și
drepturile credinței publice scad vertiginos. Asistăm în sec. XXI la o abordare tot mai separatistă a
spațiului public, precum „lumea și biserica”, lucru care denotă influența culturii asupra filozofiei
bisericii.
În acest sens, Duncan susține implicarea mai multor specialiști, din diferite domenii, în luarea
deciziilor care vizează spațiul public sau politic. Astfel, problema este privită din mai multe
perspective, din interior și din exterior putând fi soluționată cu mai multă acuratețe. Considerăm astfel,
foarte bine venită ideea dialogului teologic public, putându-se preveni sau canaliza evenimente de
genul holocaustului sau 11 Septembrie 2001.2 În încercarea teologilor de a interveni în spațiul public
cu o etică creștină, aceștia s-au lovit deseori de o lume necunoscută neputând penetra cu
profesionalism spațiul laic. În acest sens, Mannion afirmă că:

Avem nevoie de o metodă care să asiste mai bine biserica în eforturile sale de a avea un impact
pozitiv asupra societăților pluraliste și seculare. Metoda aceasta nu trebuie să fie una privilegiată sau
în mod distinct „creștină” și nici măcar etică „teologică” sau „filozofie socială”, ci mai degrabă o
metodă prin intermediul căreia creștinii pot aprecia transparent tradițiile, convingerile și practicile
care au contribuit la formarea lor și care totodată modelează mecanismele lor de discernământ moral
și social.3

Multe încercări de a face teologie publică s-au lovit de rigiditatea abordării creștinocentrice,
comunitățile creștine ajungând să susțină un monolog în care să spună lumii ce are de facut și să se
laude cu răspunsurile creștinismului la orice problemă. Mannion susține faptul că o abordare mai
reconciliantă dinspre biserică spre lume sau rolul pe care o teologie publică bine direcționată l-ar putea
juca este abordarea provocărilor morale și sociale urgente ale societății. Astfel, autoritatea bisericii în
lumea seculară va crește. Consider totodată, așa cum afirmă și Mannion, că noi creștinii trebuie să

2
Forrester, Duncan B. “The Scope of Public Theology,” în Studies in Christian Ethics 17, no. 2, August 2004, pp.5–19.
3
G. Mannion, ”A Brief Genealogy of Public Theology,” p. 149.

9
lucrăm mai degrabă la un dialog cu schimb de opinii în discursul public, care să ofere alternative în
loc de directive. În acest sens, în următoarea secțiune, vom studia câteva opinii ale unor teologi cu
referire la abordarea teologiei publice.

1.1 Istoria unui discurs public

1.2.1 Sebastian Kim - Teologia publică în istoria creștinismului

Sebastian Kim, în ”Teologia publică în istoria creștinismului” dorește să evidențieze câțiva

teologi și câteva discursuri teologice importante, din contextul catolic, în formarea teologiei publice
din trecut, până în anul 1990. În acest articol, el definește teologia publică ca acea acțiune critică,
reflectivă și rațională a teologiei în cadrul societății cu scopul de a instaura împărăția lui Dumnezeu,
care există de dragul celor săraci și marginalizați. Kim îl prezintă pe Sf. Augustin (354-430), care
crede că rolul autorității guvernamentale nu era să inspire virtutea, ci era limitat la prevenirea haosului,
însă atât biserica, cât și statul împărtășesc obiectivul comun de a asigura pacea pământească.
Perspectiva reformatorilor, Luther de exemplu, arată că ei au împărțit autoritatea socială în două
realități care se suprapun și coexistă: conducerea spirituală direcționată direct de Cuvântul lui
Dumnezeu și Duhul Sfânt și conducerea pământească condusă de oamenii legii, puși de Dumnezeu să
legiuiască. Calvin susține că cele două puteri, ecleziastă și politică, trebuie să conlucreze spre binele
comun, dar fiecare cu specificul ei. Reforma a contribuit la teologia publică, printre altele, prin ideea
„preoției tuturor credincioșilor” și a individualismului, care au scos individul din anonimat.4
În învățătura socială catolică, conceptul binelui comun este parte centrală a principiilor sale.
Binele comun este identificat ca fiind unul dintre cele trei principii cheie ale doctrinei sociale a
bisericii, alături de principiul subsidiarității și cel al solidarități. În ce privește dezvoltarea ecumenică
a teologiei în spațiul public, în Europa secolului al XX-lea, William Temple a fost preocupat în special
de suferințele cauzate de condițiile precare de trai, malnutriție și șomaj. El a susținut cu îndârjire că
biserica trebuie „să găsească o ordine socială care asigură locuri de muncă.”5 Metoda sa de angajament

4
Sebastian Kim, „Public Theology in the History of Christianity”, în Sebastian Kim C.H. (ed.), Companion to Public
Theology, ed. Leiden, Brill, 2017, p. 40-66. Acest articol oferă exemple ale istoriei recente despre activismul teologic în
spațiul public. Arată faptul că dimensiunea implicării și a înțelegerii teologiei publice diferă în timp, spațiu și cultură și
cât este de important să formăm o teologie publică relevantă contextului. Kim demonstrează totodată faptul că este crucial
ca în comunitățile noastre să evităm retragerea din spațiul public și să antrenăm o deschidere mai mare a comunităților
creștine evanghelice spre spațiul public, înfruntând frica de ostilitate.
5
S. Kim, ”Public Theology in the History of Christianity”, p.46.

10
social al creștinilor are două părți: în primul rând, biserica anunță principii creștine și observă starea
reală a ordinii sociale în raport cu acestea. În al doilea rând, ea îi încurajează pe creștini să transforme
ordinea socială existentă în acord cu principiile ei și în favoarea acestora. La colțul opus, Reinhold
Niebuhr, „teologul vieții publice” în SUA, este preocupat de moralitate și putere în eliberarea politică.
El susține că deși problema fie a tiraniei sau a anarhiei va exista întotdeauna în politică, noi nu trebuie
să căutăm dreptatea exclusiv prin acțiuni umane, dar nici să ne dezicem de implicarea în acestea, ci
trebuie să fim în căutarea unor „oportunități creative pentru dreptate.”6 Mai mulți teologi precum
David Hollenbach, Richard John Neuhaus și alții, au început să exploreze tărâmul teologiei publice
din contexte variate, cea mai recentă transformare pentru teologie publică fiind înființarea Centrului
Global pentru Teologie Publică în 2007.7
În emisfera sudică a existat un angajament teologic în ce privește crearea unei societăți drepte,
economic, social și politic. Africa de Sud este puternic influențată de creștini ca Desmond Tutu în
zbaterile segregaționismului. De Gruchy susține că pentru a stabili o ordine dreaptă a lumii, care este
ultima viziune a creștinismului fundamentată pe eliberarea lui Israel din Egipt, trebuie prezentată
viziunea dreptății sociale pentru cei oropsiți, săraci și pentru alte victime ale societății, în așa fel încât
„toți oamenii să fie respectați la fel în calitate de purtători ai chipului lui Dumnezeu.”8 M.M. Thomas,
în India, a provocat creștinii să depășească starea de izolare socială și să nu creeze o cultură creștină
exclusivistă, ci una deschisă. La rândul lor, comunitatea hindusă trebuia să își lărgească înțelegerea
spațiului public prin includerea comunității creștine în aceasta, pentru o dezbatere mai sănătoasă și
mai transparentă spre binele comun. America Latină a cunoscut și ea o implicare a teologiei
eliberaționiste a celor săraci și abuzați de sistem, prin Arhiepiscopul Oscar Romero. Acesta încuraja
protestele pașnice la un sistem opresiv și trimite mai multe scrisori pastorale condamnând violența
statului.
În calitate de teologie creștină, teologia publică trebuie să își extragă resursele din Scriptură și
totodată din alte surse religioase și seculare, în acest sens literatura de înțelepciune din Biblie poate
reprezenta un instrument metodologic crucial. Teologia publică trebuie să își poată continua strădania
de a duce prezența lui Dumnezeu în spațiul public pentru binele comun.

6
Reinhold Niebuhr, The Nature and Destiny of Man: A Christian Interpretation, ed. Charles Scribner’s Sons, New York,
1955, p. 269.
7
S. Kim, ”Public Theology in the History of Christianity”, p.46.
8
S. Kim, ”Public Theology in the History of Christianity”, p.56.

11
1.2.2 Ernest van Eck - Un profet de demult. Isus, teolog în spațiul public

Teologul Ernest van Eck dezbate în articolul său ”Un profet de demult. Isus, teolog în spațiul
public” tema incluziunii (acceptarea) și nedreptatea socială. În plus, el va argumenta și faptul că Isus,
în calitate de profet social cu o misiune specifică, poate fi înțeles ca un „teolog public” par excellence.
Van Eck afirmă că, din punct de vedere istoric, parabolele lui Isus pot fi înțelese ca discursuri politice
(ex: împărăția lui Dumnezeu), sau despre restructurarea societății (samariteanul milos), în contextul
unei comunități subjugate de elită și doritoare de schimbare. Isus a avut o politică a compasiunii,
susține Borg, acceptând pe cel necurat din punct de vedere social, contrar politicii elitei de la templu.
Astfel că Isus abordează două „boli sociale” ale acelor zile: exclusivismul religios, fariseic și
nedreptatea socială a romanilor și a elitei din templu.9
Faptul că Isus compară împărăția lui Dumnezeu, cu lucruri necurate în cultura iudaică precum:
sămânța de muștar sau aluatul dospit de o femeie, provoacă un șoc în cultura iudaică. Această
asemănare sugerează incluziunea în împărăție a celor considerați necurați de elita iudaică: femei, copii,
șchiopi, orbi, necurați. Observăm că activitatea pildelor este desfășurată într-un spațiu agrar de către
țărani și femei, El mută deci punctul de interes de pe elita autosfințită pe zonele și populațiile
marginalizate a Israelului. Iar într-o cultură unde statutul personal era reprezentat de persoanele cu
care te însoțești, aceasta însemna că Dumnezeu dorește să aibă compania celor marginalizați de
elitiștii iudaici. Unele din pildele Sale, abordau subiectul nedreptății sociale (ex: bogatul și Lazar,
lucrătorii viei...).
Tradițiile profetice a Vechiului Testament vorbesc și ele despre o incluziune, în care potrivit
lui Gelston, Isaia 43:8-13, 44:3-5 și 44:6-8 arată că neamurile recunosc domnia lui YHWH ca unic
Dumnezeu și putere supremă.10 Profeți precum Osea și Amos sunt exemple concludente a preocupării
pentru cei săraci care erau asupriți de elită. Isus și-a asumat rolul de voce profetică, călcând pe urmele
înaintașilor Săi și a vorbit despre un Dumnezeu incluziv, un Dumnezeu care condamnă exploatarea și
violența asupra păturii considerate neînsemnate de societate. Astfel că Isus se încadrează perfect în
profilul unuia care face teologie publică.
Van Eck menționează că teologia publică nu este despre teologii instruiți sau păstori care fac
teologie în spațiul public, ci este despre teologii publici (vecinii sfinți, străinii și concetățenii care fac

9
Ernest van Eck, “A Prophet of Old: Jesus the ‘Public Theologian”, în Heinrich Bedford-Strohm și Etienne de Villiers
(ed.), Prophetic Witness: An Appropriate Contemporary Mode of Public Discourse? Theologie in der Öffentlichkeit, Band
1, ed. LIT Verlag, Berlin, 2011, pp. 47-74.
10
E. van Eck, “A Prophet of Old: Jesus the ‘Public Theologian”, p.52.

12
teologie în public. Acești teologi publici vin din aproape orice zonă a vieții (directori de film,
romancieri, oameni de știință, filozofi, poeți, artiști, tehnicieni, vânzători și funcționari publici),
reflecțiile lor teologice au multe fațete (filme, cântece, poeme, romane, artă etc). Un astfel de teolog a
fost Isus.
Ernest van Eck oferă o înțelegere cu totul genială asupra laturii sociale din parabolele
Domnului Isus. Faptul că Isus aseamănă Împărăția lui Dumnezeu cu lucruri “necurate”, urmărind
astfel includerea în Împărăție a absolut oricărei persoane din orice nivel social, nu înseamnă altceva
decât har. Totodată gestul că Isus a luat masa cu vameșii și cu păcătoșii, într-un context în care acest
lucru însemna că ești de același nivel social ca ei, ne spune nouă că nu avem voie să facem diferențe
în pătura socială, ci mai degrabă să urmărim aspectele reconciliatoare a relațiilor.

1.2.3 Perspective asupra teologiei publice din contextul evanghelic

Declarația de la Osijek din 1991 – ”Libertate și dreptate în relațiile biserică-stat

INFEMIT” 11 , a fost întocmită de 85 de reprezentanți ai organizației International Fellowship of
Evangelical Mission Theologians, într-o conferință la Osijek, Croația. Aceștia au discutat pe marginea
temei “libertate și dreptate în relațiile biserică-stat”, făcând referire la: implicațiile misiologice ale
colapsului socialismului din Europa de Est, libertatea religioasă în contextul unei religii dominante,
credința biblică și desacralizarea puterii, identității etnice și cetățenia creștină si nevoia unei teologii
politice evanghelice. În contextul schimbărilor politice majore care au avut loc în Europa de Est,
această conferință accentuează faptul că bisericile evanghelice din zonă trebuie să își adapteze modul
de evanghelizare la noua realitate și să regândească responsabilitatea lor socio-economică. Totodată
bisericile din occident au fost încurajate să evite introducerea unor valori și soluții brute la situația din
est ținându-se cont de cultura țărilor de misiune.

Declarația de la Oradea din 1994: ”Echipare pentru viitor – consultare asupra educației
teologice și dezvoltării leadership-ului în Europa post-comunistă – INFEMIT”12 a fost elaborată de
91 de teologi evanghelici care s-au întrunit cu scopul de a edifica liderii creștini, a elabora o mărturisire

11
INFEMIT, “The Osijek Declaration of 1991: Freedom and Justice in Church-State Relations – INFEMIT Fourth
International Conference”, disponibil online la: https://20yearsoffreedom.wordpress.com/
12
INFEMIT, “The Oradea Declaration of 1994: Equipping for the Future – Consultation on Theological Education and
Leadership Development in Post-Communist Europe”, accesat la 12.4.2020, disponibil online la:
https://20yearsoffreedom.wordpress.com/

13
de viziune și scopuri pentru educația și conducerea teologică în perioada post-comunistă. Această
declarație intervine într-un context în care sistemul comunist este înlăturat și anumite libertăți sunt
activate, dar există încă în popor reminiscență economică și mentală a conducerii comuniste.
Este întărit accentul pus pe nevoia de lideri creștini atât în mediile creștine cât și în cele laice,
iar prezența liderilor creștini se dorește a influența unele decizii luate în zona de interes public, precum
politica. În acest sens dezvoltarea liderilor creștini este o nevoie stringentă, astfel că acest congres a
hotărât câteva direcții clare în vederea dezvoltării liderilor din acest context post-comunist. Direcțiile
răspund unor nevoi precum: îmbunătățirea relațiilor dintre bisericile evanghelice și cele ortodoxe,
respectiv romano-catolice; urmărirea binelui comun în societate si conlucrarea pentru diminuarea
suferinței umane; adâncirea unității creștinilor și susținerea mișcărilor de înnoire în mijlocul
comunităților protestante istorice din regiune, evaluarea compatibilității resurselor venite din exterior
cu ethosul creștin autohton, etc.

Declarația de la Osijek din 1998: ”A doua consultare asupra educației teologice și

dezvoltării leadershipului în Europa post-comunistă, în contextul Împărăției lui Dumnezeu și
împărățiilor acestei lumi.” 13 Cel de al doilea congres de la Osijek din 1998 a găzduit 170 de
participanți, profesori, teologi și lideri bisericești. Această întâlnire a avut scopul de a reflecta inter-
cultural asupra educației teologice pentru misiunea creștină concentrându-se cu precădere asupra
împărăției lui Dumnezeu și împărățiilor lumii din contextul prezent al Europei Centrale și de Est.
Europa anului 1998 este o Europă marcată încă de comunism chiar dacă doar la nivel de
mentalitate. Globalizarea își aruncă și ea tentaculele grele asupra spațiului public, consumerismul
anihilează alegerea personală, autonomia și lipsa unei societăți juridice periclitează dezvoltarea
economică sănătoasă, familiile și bisericile sunt sub o formă continuă de stres într-o civilizație tot mai
aglomerată, moralitatea este și ea în declin, iar tinerii angrenați spre iresponsabilitate. Amestecul
dintre lipsa responsabilității pentru viață publică, nivelul scăzut al încrederii, și dezamăgirea față de
istorie întăresc tendințele din biserici de a menține Creștinismul în sfera privată a vieții. Datorită
acestor motive, declarația de față cheamă la mărturisirea lui Isus ca Domn suveran peste cursul istoriei
și dorește să motiveze lucrarea Împărăției lui Dumnezeu prin biserică.

13
INFEMIT, “The Osijek Declaration of 1998: Second Consultation on Theological Education and Leadership
Development in Post-Communist Europe, in the Context of the Kingdom of God and the Kingdoms of the World”, în
Transformation 16.1, 1999, pp. 1–4.

14
 Angajamentul De La Cape Town 2010 - Mărturisirea de credinţă şi Apelul la acţiune.
Congresul de la Lausanne împreună cu Alianța Evanghelică Mondială concep un manifest care
prezintă o platformă de misiune comună, bazată pe principiile biblice comune bisericilor participante.
Acesta are scopul de a încuraja Biserica la misiune și anume cea de a-L mărturisi pe Cristos în orice
context. Acest manifest tine cont de câteva realități neschimbate precum: oamenii sunt pierduți,
evanghelia aduce o speranță și misiunea bisericii continuă. Totodată legământul de la Lausanne este
conceput într-o atitudine și un limbaj al dragostei, aceasta fiind liantul dintre Dumnezeu și om, om și
om. Angajamentul de la Lausanne este compus din 2 părți, prima, intitulată: De dragul Domnului pe
care Îl iubim, este o mărturisire de credință, iar a doua: De dragul lumii în care trăim, este o chemare
la acțiune. 14
Dacă ne luăm angajamentul să Îl mărturisim pe Domnul Isus și apoi să acționăm conform cu
această mărturisire de dragul lumii în care trăim, va trebui să ne preocupăm și cu dezbaterea unor
domenii laice unde credem că biserica ar trebui să aducă aportul său. Domenii precum politica, aportul
civic, arta, munca sau domeniul social, sunt câteva aspecte asupra cărora ne vom opri în capitolul
următor.

14
The Lausanne Movement, Angajamentul de la Cape Town, accesat la 2.12.2019, disponibil online la:
https://www.lausanne.org/ro/angajamentul-de-la-cape-town/angajamentul-de-la-cape-town

15
 CAPITOLUL 2:

ARENA SOCIALĂ ȘI TEOLOGIA PUBLICĂ – FUNDAMENTE

BIBLICE ȘI TEOLOGICE

În acest capitol dorim să luăm sub lupă câteva domenii din arena socială care se intersectează
cu teologia publică și să găsim fundamentele biblice care stau la baza implicării teologiei, sau a
comunităților creștine, în spațiul public. Ne vom referi astfel la domeniul politic, care este de altfel
unul destul de controversat, apoi vom trata aspecte legate de simțul civic la creștini. Vom vedea apoi
faptul că arta este un domeniu în care nu doar că se transmit anumite mesaje religioase constructive,
ci într-o anumită măsură ea se naște din divinitate, după care vom trasa câteva linii directoare
referitoare la muncă și teologie concluzând cu semnificația pe care o are istoria pentru relevanța
socială a teologiei.

2.1. Politica, creștinul și Biblia

Până în ziua de azi între creștini s-a consolidat o respingere vehementă împletită cu frică, cu
privire la implicarea acestora în domeniul politic. Desigur că acest lucru nu este bazat pe adevărul
biblic, ci în mod contrar, parcă tinde să excludă acele pasaje biblice care vorbesc despre implicarea în
zona politică a unei comunități. Nu întâmplător subtitlul este așezat sugestiv, arătând faptul că
creștinul este prins între politică și Biblie, fiind supus unei continue tensiuni. Pe de-o parte politica, o
zonă într-adevăr compromisă și parcă sortită să subjuge din nou și din nou individul, pe de altă parte
Biblia, simbolul dreptății, păcii, demnității și libertății umane și a tot ce este bun. În continuare, vom
căuta să răspundem la câteva întrebări despre politică, implicare creștină, poziția biblică vis-a-vis de
politică și să vedem în ce mod Biserica creștină, ca entitate mondială cuprinzând toate confesiunile ei,
se poate implica sau nu în acest domeniu. Înainte de toate vom trece în revistă o definiție a politicii
conform dicționarului explicativ:

16
 ”POLÍTIC, -Ă, politici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Știința și arta de a guverna un stat; formă de
organizare și conducere a comunităților umane, prin care se menține ordinea internă și se garantează
securitatea externă a comunităților respective. ◊ Expr. A face politică = a lua parte în mod activ la
discutarea și rezolvarea treburilor statului. 2. Tactica, strategia, metodele și mijloacele folosite de
organele puterii în vederea realizării obiectivelor fixate; ideologia care reflectă această activitate. 3.
Fig. Dibăcie, abilitate în atingerea unui scop. II.◊ Drepturi politice = drepturile de participare a
cetățenilor la conducerea treburilor statului. Nivel politic = grad de pregătire a cuiva în probleme de
politică generală; orientare justă în astfel de probleme. Om politic (și, înv., substantivat, m.) =
persoană care are un rol important în activitatea politică, care își desfășoară activitatea principală în
domeniul politicii.15

Politica deci, în înțelesul etimologic al cuvântului, se rezumă la activitățile de

conducere/guvernare a unei comunități, respectiv unui stat. Dacă suntem de acord cu faptul că biserica
are un cuvânt de spus în comunitatea unde se află, iar pentru a fi un factor decizional ea trebuie să se
implice în mediile de coordonare a acestei comunități din care face parte, atunci putem răspunde și la
întrebarea dacă biserica ar trebui să se implice în politică. Studii recente arată înspre o raportare mai
integrativă în relația biserică-politică.16

2.1.1. Aspecte generale ale implicării Bisericii în politică

Biblia ne îndeamnă să fim cap și nu coadă, iar semnificația de a fi cap, se rezumă la a conduce,
a iniția, a fi în fruntea unui anumit grup de oameni. A face politică deci, nu înseamnă nici mai mult,
nici mai puțin decât a răspunde îndemnului biblic de fi cap și nu coadă. Biserica nu reprezintă altceva
decât o comunitate de creștini care urmăresc scopurile biblice, comunitate de altfel, formată din
indivizi care la rândul lor fac parte din societatea civilă a unei comunități mai extinse de felul unui sat,
oraș, stat și continent. Aceste persoane sunt implicate în mod natural inclusiv și în viața publică
exterioară, comunități religioase din care fac parte. Creștinul este astfel în mod direct impactat și
impactează în mod direct viața comunității civice sau laice, luând parte la anumite decizii publice și
comune. Câteva exemple de implicări în spațiul public sunt: votul democratic parlamentar,

15
https://dexonline.ro/definitie/politic, accesat la 10.06.2019.
16
Walter Wink prezintă în cartea sa “The powers that be” cinci perspective diferite din istoria lumii care au influențat
înțelegerea asupra lumii materiale și spirituale. Walter Wink, The powers that be: theology for a new millennium, ed.
Galilee Doubleday, New York, 1998, pp. 13-22.

17
participarea la anumite consilii în cadrul orașului, județului etc, sau în mod indirect beneficiind (sau
nu) de pe urma deciziilor luate la nivel politic, guvernamental.17
Deciziile liderilor, ale persoanelor din apropierea noastră ne afectează în mod direct. Simplul
fapt că nu suntem de-acord cu practica corupției, ridicarea perversiunilor la rang de mândrie sau
abuzul în serviciu, ne responsabilizează în mod direct la implicare. Nu ne convin drumurile pline de
gropi? Sau pensiile aproape invizibile pentru unii, iar pentru alții extrem de mari? Suntem indignați
de anumite stări ale orașului\statului în care locuim? Suntem așadar în mod direct responsabili de
implicare pentru că nu putem judeca ceva cu care nu dorim să avem de-a-face.
Isus a spus în Matei 22 “dați Cezarului ce este al Cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui
Dumnezeu” , El nu a omis ceea ce este al Cezarului, ci din contră, El recunoaște această domnie ca
lăsată de Dumnezeu căutând să respecte ce ține de ea. Într-o altă ipostază din Matei 17, Isus se obligă
să plătească dările la templu doar pentru a respecta un sistem în care comunitatea din acea vreme
funcționa. Pavel vine apoi și spune în Romani 13 că orice dregător este la bază un slujitor în slujba lui
Dumnezeu și creștinul trebuie să respecte legile date de acesta. Tot Pavel le spune același lucru
creștinilor prin scrisoarea către Tit capitolul 3, iar Petru în 1 Petru capitolul 3.
În înțelegerea lui Berkhof textele biblice referitoare la domnii, stăpâniri, dregătorii, împărății,
etc au o conotație foarte variată:
Două lucruri au fost întotdeauna adevărate despre puteri: (1) sunt ființe personale, spirituale și (2)
influențează evenimentele de pe pământ, în special pe cele din natură. Înarmați cu această informație,
ar trebui acum să cercetăm ce ar fi putut face Pavel cu același cuvânt. În acest sens, să nu luăm de
bun faptul că sensurile caracteristice de mai sus dețin adevărul în vederea utilizării lui la fel de bine.
Acest lucru a fost de obicei asumat, dar este impropriu din punct de vedere științific. Trebuie să citim
din cuvintele lui Pavel ceea ce au însemnat domniile pentru el; numai atunci putem spune dacă și în
ce măsură a împărtășit el părerile curente.18

Trebuie să înțelegem faptul că dregătorii nu sunt doar persoanele fizice puse în funcții publice,
ci este vorba aici și de stăpâniri spirituale, domnii ale văzduhului, sisteme politice, ideologii și altele.
Deducem faptul că autoritatea cu care se iau anumite decizii de către conducători poate veni și de la
domnul văzduhului de exemplu, sau de la diferite puteri transcendente. În acest sens, Pavel îndeamnă
din nou să nu luptăm împotriva cărnii și sângelui, adică împotriva persoanelor fizice, ci împotriva
puterilor văzduhului, a acelor puteri care îi conduc în decizii pe conducătorii pământești. Deci, o luptă

17
Radu Preda, ”De la apologie la lobby. Politici europene și viziuni eclesiale”, în Radu Carp, Un suflet pentru Europa,
Dimensiunea religioasă a unui proiect politic, ed. Anastasia, București, 2005, pp. 339-345.
18
Hendrikus Berkhof, Hristos și Puterile/Christ and the Powers, ed. Herald Press, Schotdale, PA, 1962, p. 7.

18
trebuie dusă, astfel că nu mai avem vre-o scuză pentru neimplicare în viața politică a comunității
noastre.19

2.1.2. Puterile decăzute

Înțelegerea lui Pavel despre puterile decăzute și scopul lor, așa cum Corneliu Constantineanu
o explică în „Christ and Caesar: Religion, Power and Politics from a Pauline Perspective,” ne ajută să
avem o privire de ansamblu bună asupra modului în care trebuie să ne raportăm la ele. El afirmă că
înțelegerea lui Pavel despre Puteri este încapsulată în scrisorile sale în felul următor:

1) puterile au fost create de Dumnezeu; a fost intenția lui Dumnezeu ca viața umană să fie structurată
pe rețele de legi și șabloane pentru a face conviețuirea posibilă. 2) Puterile s-au răzvrătit și sunt
decăzute; au refuzat să se conformeze puterii creatoare a lui Dumnezeu și s-au prezentat pe ele însele
ca puteri ultime. 3) în ciuda faptului că sunt decăzute, ele se află sub suveranitatea lui Dumnezeu.
Ele încă sunt folosite de Dumnezeu pentru scopurile Sale bune, iar în ciuda atitudinii rebele ele nu
pot împiedica planul lui Dumnezeu cu privire la creația Sa.20

Uitându-ne așadar, încă o dată la definițiile cuvântului politica, putem observa faptul că acesta
are și o înțelegere peiorativă, însemnând și dibaci sau șiret. Putem cu ușurință să afirmăm faptul că
acest domeniu al politicului este unul cât se poate de compromis. Puterile decăzute ale veacului
influențează persoanele din funcțiile de conducere a acestei lumi. În altă ordine de idei, întotdeauna
un om căzut sub blestemul păcatului va fi prada influențelor păcătoase a puterilor decăzute care, de
obicei, se răsfrâng împotriva individului. Însuși era întunecată a evului mediu când Biserica se afla
quasi la pupitrul decizional al imperiului Roman cu toate derapajele sale, ne amintește cât de greu este
să menții o linie creștină, morală în momentul când deții puterea.

Ne aflăm azi într-un moment în care politica secularizată continuă să eșueze lamentabil, iar
demnitatea umană cunoaște noi aspecte ale înrobirii sale.21 În acest context, comunitățile creștine, care
au fost în marea majoritate a timpului sub asediul dictaturilor, aleg să se retragă din spațiul public, să
se închidă în sine și să rezume credința la o chestiune personală și privată. Cu toate că trebuie să

19
Corneliu Constantineanu, „The Kingdom of God and Christian Unity and Fellowship: Romans 14:17 in Context,”
Kairos 2.1, (2008).
20
Corneliu Constantineanu, ”Christ and Caesar: Religion, Power and Politics from a Pauline Perspective”, în Natalia
Vlas and Vasile Boari, (editori), Religion and Politics in the 21st Century: Global and Local Reflections, ed. Cambridge
Scholars Publishing, Cambridge, 2013, p. 194.
21
Radu Carp, Dacian Grațian Gal, Sorin Mureşan, Radu Preda, (editori), În căutarea binelui comun: pentru o viziune
creştină a democraţiei româneşti, ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2008, pp. 79-87.

19
recunoaștem faptul că acele vremi nu erau deloc ușoare, iar Biserica nu avea prea multe opțiuni,
trebuie să spunem că această atitudine pe care o resimțim și astăzi trebuie schimbată, cu atât mai mult
cu cât prigoana fizică nu mai are loc.

2.1.3. Politica în contextul actual

Am ajuns la concluzia că orice sistem politic, oricât de frumos ar fi el prezentat la început,

ajunge într-un final să cadă pradă minților pervertite ale puterilor decăzute. Exact aici trebuie orice
creștin să se întrebe cu responsabilitate: ce aș putea eu să fac? Berkhof prezintă o modalitate de ieșire
din acest impas prin ideea de “încreștinare” a puterilor în felul următor:

Atunci, nu există pe lângă secularism, nihilism şi “restaurare” a patra soluţie? Chiar dacă punem
deoparte ca nerealistă supoziţia că mai mult decât o mică minoritate dintre oameni ar aparţine
Bisericii adevărate a lui Hristos, încă trebuie să afirmăm că există a patra posibilitate. Se poate
întâmpla ca Biserica lui Hristos, prin predicarea ei, prin prezenţa ei şi prin tiparele de viaţă obţinute
în părtăşiile ei, să reprezinte o mărturie aşa de puternică şi să se adreseze conştiinţei oamenilor mult
dincolo de graniţele ei, încât ei să se orienteze în funcție de această realitate, acceptând-o tacit ca
punct de reper. […] Putem numi asta drept o “încreştinare” a Puterilor. Dar trebuie să fim atenţi cu
acest cuvânt. El nu poate să însemne mai mult decât că Puterile, în loc să fie centre ideologice, sunt
ceea ce Dumnezeu le-a destinat să fie: ajutoare, instrumente, dând formă şi direcţie vieţii autentice a
omului, ca fiu de Dumnezeu şi ca aproape. Că ele sunt “încreştinate” înseamnă că sunt făcute
instrumentale, modeste; s-ar putea zice chiar “neutralizate.” Dat fiind că ne rămâne clar că toate
acestea nu sunt un scop în sine (dacă ar fi, ne-am fi întors în secularism), ci orientate de şi arătând
spre lucrările lui Dumnezeu cu oamenii în Isus Hristos şi spre viaţa oamenilor în părtăşie cu acest
Dumnezeu.22

Desigur că acest model de a face politică nu este ușor de implementat, iar pentru unii este ceva
chiar de neconceput. Însă este un model. Practic, fiecare creștin ar trebui să manifeste atitudini morale
creștine în spațiul public în relaționare cu semenii în orice ipostază s-ar afla din punct de vedere politic.
Conform lui N.T. Wright în Răul și dreptatea lui Dumnezeu, creștinii ar trebui să își reajusteze retorica
și prioritățile, fiind în special preocupați de modul cum ajung la putere conducătorii și autoritățile,
deoarece odată aflați la putere, aceștia vor avea libertate deplină să facă tot ce vor, în următorii ani.23

Concluzie
Abordarea acestei tematici este provocată de înțelegerea foarte precară a relației dintre biserică
și politic în comunitățile creștine cu precădere cele evanghelice. Am pornit de la definiția cuvântului

22
Hendrikus Berkhof, Hristos și Puterile/Christ and the Powers, Schotdale, PA, ed. Herald Press, 1962, p. 26.
23
N.T.Wright, Răul și dreptatea lui Dumnezeu, ed. Scriptum, Oradea, 2017, p. 103.

20
politică, unde am observat că acesta se referă la nevoia de a direcționa o comunitate, comună atât
creștinilor cât și necreștinilor și astfel, Biserica poate și trebuie să se implice aici. Am continuat să
expun câteva moduri prin care politicul ne afectează în mod direct pe toți și am dat câteva exemple
din Noul Testament, unde se pune accentul pe domeniul politic. Mai departe am expus un mod
revoluționar de interpretare al puterilor din perspectiva lui Berkhof, ca fiind vorba de puteri atât
omenești, cât și transcendentale omului. În final, am prezentat o soluție la eșecul politic de până acum
tot din percepția lui Berkhof, încreștinarea puterilor”. Indiferent de concepțiile personale asupra
politicului, un adevăr general este faptul că orice creștin trebuie să manifeste o atitudine aferentă
Împărăției din care face parte.

2.2 Trezirea conștiinței civice

„Persoanele civile de astăzi nu au convingeri foarte puternice și mulți care au convingeri

puternice nu sunt foarte civili. Ceea ce lumea are nevoie astăzi sunt persoane cu o civilitate hotărâtă”.24
Martin Marty face această afirmație în lucrarea sa By Way of Response, pledând pentru un creștinism
implicat în viața civică. De-a lungul istoriei creștinii au întâmpinat diferite moduri de raportare la viața
publică, uneori au beneficiat de libertate, alteori de prigoană. Aceste momente vin cu siguranță peste
viața noastră, însă ceea ce face diferența este modul cum ne raportăm la situație. De cele mai multe
ori creștinii au adoptat o atitudine de retragere din societate, slăbindu-și influența asupra spațiului
public și închizându-se în comunități restrânse.
Această atitudine însă, nu a fost una pozitivă și nu a reușit să rezolve conflictele în care aceștia
se aflau în public. Credem că fiecare creștin trebuie să înțeleagă în primul rând faptul că și el este
parte din societatea în care viețuiește și are același drept la replică precum restul societății laice.
Pornind de la acest aspect, considerăm că dezvoltarea unei atitudini de implicare civică este
determinant pentru creștin astăzi. El este chemat la implicare, influențare și ucenicizare în spațiul
public, în virtutea marii trimiteri făcută Bisericii universale.25

24
Martin E. Marty, By Way of Response, ed. Abingdon, Nashville, 1981, p. 81.
25
Richard J., Mouw, ”A Spirituality for public life”, în Theology Today 61, nr.4, Ianuarie 2005, pp. 471-482.

21
2.2.1 Conștiința civică și creștinul

Fiecare misiune sau trimitere adresată creștinilor implică societatea laică. „Voi sunteți sarea
pământului”, „ voi sunteți lumina lumii [...] care luminează înaintea oamenilor”, „ faceți ucenici din
toate neamurile...” (Matei 5, 28). Așadar, creștinul este prin esență, un agent al schimbării pus de
Dumnezeu într-un context care are nevoie de influența sa. Pământul are nevoie de sarea care dă gust,
întunericul nu poate fi disipat decât prin lumină, iar neamurile fără Dumnezeu vor fi ucenicizate doar
prin acțiunea directa a urmașilor lui Cristos. Tot așa și spațiul public în care conviețuim cu lumea
seculară va deveni un loc mai bun, dacă și numai dacă, creștinul ascultă de poruncile primite de la
Dumnezeu și se implică în modelarea civilizației.26
Desigur că această implicare a creștinilor în public a cunoscut cele mai variate provocări și
reacții, de la schimbare radicală în bine, la prigoană cruntă, de la comoditate la activism public și așa
mai departe. De obicei, prezența creștinismului urmează o sinusoidală tipică, creștinii sunt acceptați
de comunitate, creștinismul devine tot mai implicat civic, încep împotrivirile, creștinii sunt
defavorizați, urmând represaliile și culminând cu prigoana acestora. În tot acest proces implicarea nu
trebuie să înceteze, chiar dacă urmează o adaptare la conjuncturi, implicarea trebuie să continue.
Astfel, Biserica Catolică din secolul III-IV a creat un sistem de îngrijire a persoanelor rănite în lupte,
sistem care a pus bazele spitalului așa cum îl cunoaștem noi astăzi, cu acces liber tuturor cetățenilor,
indiferent de clasa socială.
Tertulian spunea referitor la creștinii martirizați în perioada bisericii primare că „sangele lor
este sămânța creștinilor”, adică prigoana nu face altceva decât să înmulțească numărul creștinilor. În
zilele noastre, creștinul este prigonit la nivel social, este marginalizat și forțat să renunțe la propriile
convingeri, adoptând anumite ideologii seculare. Dar nu întotdeauna creștinismul a reușit să țină piept
cu brio prigonirilor, acesta refugiindu-se în catacombe, case și comunități exclusiviste tăindu-și orice
legătură de implicare în public, lucru care este și de înțeles în timp de prigoană. Condamnabil este
însă faptul că acest aspect al retragerii din arena publică rămâne activ și în timp de pace, iar această
situație trebuie regândită.
De la Împăratul Constantin când creștinismul a devenit religie oficială în stat și de-a lungul
evului mediu, conștiința civică a fost foarte puternic impregnată de creștinism. Biserica catolică
reușind să dețină monopolul în chestiuni de administrare socială și civică. Apoi, urmează declinul

26
Richard J. Bernstein, “The Meaning of Public Life,” în Religion and American Public Life:Inferprefritions and
Explorufions, ed. Robin W. Lovin, New York: Paulist, 1986, pp. 47-50.

22
societății creștine începând de la Descartes până azi. Putem afirma fără nicio reținere faptul că aceasta
este perioada în care spațiul public are cea mai mare nevoie de creștinism și de implicarea creștinilor.
Conștiința civică înseamnă sa te simți responsabil pentru mediul înconjurător, în orice
domeniu civic: relații interumane, natura, politica, economia, cultura. Înseamnă să îți dorești să te
implici în bunul mers al lucrurilor din comunitatea din care faci parte și înseamnă să cauți în mod
activ schimbarea în bine. Dacă pornim de la premisa că religia creștină este cea care pune bunăstarea
și demnitatea umană pe primele locuri împreună cu grija pentru creație, și ne arată și cum putem face
asta, atunci purtăm în noi o responsabilitate de implicare. Un creștin „integral” va căuta ca pe lângă
bunăstarea spirituală să se ocupe și de bunăstarea cetății și societății în toate domeniile ei.27 Având în
vedere acest aspect trebuie să înțelegem că există cetățeni cu conștiință civică așa cum o înțeleg ei,
formată pe valori, nu întotdeauna creștine. Aceste persoane își manifestă conștiința civică și
influențează, iar dacă creștinul alege să se retragă, nu va avea nimeni de câștigat.
Conștiința civică se referă apoi și la modul în care viața unui individ anume, creștinul în cazul
nostru, se reflectă în cetate.28 Putem traduce aceasta ca modul de raportare a individului la instituțiile
statului, instituțiile politice, de sănătate sau de educație. Aceste instituții pot fi folositoare în măsura
în care individul este educat să le folosească. Așadar, simțul civic poate fi modelat de către cei din
jurul individului, familia, anturajul, nu de el însuși.

2.2.2 Conștiința civic-creștină

Dacă simțul civic se poate forma doar de către cei din jurul individului, atunci putem spune că
am ajuns la un capăt de fir. Grupul cel mai apropiat de individul creștin este în primul rând familia și
apoi biserica. Iar biserica reprezintă probabil prima comunitate unde familia este educată, sau nu, în
spiritul conștiinței civice. Aceasta înseamnă că biserica are și această responsabilitate de a educa nu
doar în studiul biblic, ci și studiul civic. Biserica trebuie să învețe să influențeze enoriașii în sensul
implicării civice. Biserica poate să dezvolte în primul rând acea empatie față de toți cetățenii, ea poate
să încurajeze la deschidere față de necreștini în ce privește propriile valori și credințe.
Conștiința civic-creștină nu are în vedere evanghelizarea cetățenilor. Ea nu se concentrează pe
aspectele teologice sau bisericești încercând să le impună publicului larg. Ci mai degrabă, dorește să

27
Christopher J.H. Wright, Etica vechiului Testament pentru comunitatea creștină, ed. Casa cartii, Oradea, 2019, pp.364-
366.
28
Ibid.

23
asigure o bază solidă de valori pozitive, creștine pe care societatea să poată cladi structurile ei.
Înseamnă să condamne hoția, corupția, violența, atacurile morale și altele, bazându-se pe valorile
regăsite în Sfânta Scriptură. Ea este deci un dreptar care poate să ofere direcție și claritate valorilor
societății. Spre exemplu, creștinul poate fi liber să își exprime public dezacordul față de corupție fără
să facă apel la convingerile sale religioase, care foarte probabil nu sunt împărtășite de restul grupului.

2.2.3 Conștiința civică și creștinismul în România?

Ne putem pune întrebarea, în mod legitim, dacă Romania mai are cetățeni cu conștiință civică
creștină, iar răspunsul va fi cu siguranța afirmativ. Nu putem delimita foarte exact un număr sau un
procent însă aceasta există. Faptul că încă Romania este o țară cu o populație creștină în proporție de
90% , cel puțin declarată, ne ajută să înțelegem fundalul civilizației noastre creștine. Desigur că vom
putea aduce multe acuze atât sistemului cât și cetățenilor, acest lucru fiind general valabil în lume. Nu
vom găsi o comunitate unde părerile să fie unanim împărtășite.
Da, Romania și cetățenii ei au nevoie de educație în privința aceasta. În primul rând educație
în sensul de responsabilizare civică, însușire de acțiuni cu scop civic și gândire critică asupra faptelor
publice. Motivul pentru care comunitățile și indivizii sunt atât de ușor manipulabili este de fapt lipsa
educației civice, astfel că în lipsa unor principii generale cetățeanul este ghidat de impulsuri sporadice
ale unor formatori de opinie care în general urmăresc o anumită agendă.29
Reducem acest aspect al simțului civic la ideea creștină și recunoaștem cu atât mai mult faptul
că este nevoie de educație, implicare și gândire critică. Am argumentat mai sus faptul că bisericile și
orice comunitate creștină ar trebui să introducă în agenda lor acest aspect al educației enoriașilor în
ceea ce privește spațiul public, ajutând astfel la dezvoltarea unei conștiințe civice care să influențeze
viața publică. Cu atât mai urgent este acest lucru cu cât vedem cum sub ochii noștri au loc adevărate
atacuri la adresa societății din partea progresismului postmodernist suflând din trâmbița
neomarxismului.

29
Corneliu Constantineanu, ”God in Public. Prolegomena to a public theology in Romania”, în Journal of Humanistic and
Social Sciences, nr. 1, volumul 8, 2017, Arad, pp. 171-175.

24
2.2.4 Aspecte practice ale unei conștiințe civice creștine

Nevoia de educație a conștiinței civice este atât de mare între creștini încât ar fi binevenită
ideea de a dezvolta chiar și un proiect în acest sens, care să vizeze orice comunitate cu valori creștine.
Proiect în care se vor găsi strategii de educare și de implicare a creștinilor în opinia publică. Dar până
atunci să ne oprim un timp asupra posibilităților actuale de implicare în public și să arătăm cum poate
credința creștină să aducă un aport pozitiv comunității în care trăim.
Primul lucru la care ne gândim când discutăm despre conștiința civică este votul democratic.
Cetățeanul responsabil votează, iar aceasta este cea mai simplă modalitate pentru cetățeanul creștin
de a influența spațiul public și politic. Trecem în revistă și acțiunile caritabile sau de protejare și
îngrijire a mediului înconjurător.
Următorul aspect important este implicarea entităților cu valori creștine în discursul public.
Pavel afirmă în Romani 10, faptul că credința vine în urma auzirii cuvântului; această afirmație
implică un adevăr care poate fi înțeles din mai multe perspective nu doar spiritual. Astfel conștiința
civică este formata de ceea ce auzim spunându-ni-se. Avem deci în fața noastră o paletă largă de oferte
printre care și valorile creștine, iar acestea trebuie expuse publicului larg prin formatori de opinie într-
un mod înțelept. În mod cât mai practic spus creștinul trebuie să își facă vocea auzită, referitor la
subiecte de interes public, oriunde s-ar afla el: la locul de muncă, la școală sau în orice loc de întâlnire
publică unde se dezbat subiecte de interes comun.
Un alt aspect al conștiinței civice este manifestarea empatiei față de ceilalți indivizi care sunt
în afara limitelor proprii de valori.30 Aceasta înseamnă că onorăm creația lui Dumnezeu și spiritul
empatic se îndreaptă direct înspre persoana în cauză, nu înspre acțiunile sau valorile acesteia.
Mandatul biblic este clar, trebuie să trăim în pace cu toți oamenii purtând discuții asupra diferențelor
de opinii în mod civilizat și cu dragoste față de oameni.

Concluzie
În această secțiune am dorit să scoatem în evidență nevoia unei conștiințe civice în
comunitățile de creștini. Am arătat faptul că în aceste comunități simțul civic este foarte slab dezvoltat
ca urmare a retragerii creștinilor din scena publica în urma diferitelor presiuni. Acum această atitudine
de retragere trebuie demontată și spiritul civic are nevoie să fie dezvoltat așa cum este menționat și în

30
Ruth Padilla DeBorst, ”An Integral Transformation Approach: Being, Doing and Saying”, în Craig Ott, The Mission of
the Church: Five Views in Conversation., ed. Baker, Grand Rapids, 2016, pp. 41-47.

25
Sfânta Scriptură. Pentru aceasta am menționat faptul că este nevoie de o educare strategică a
comunităților de creștini pentru a manifesta o implicare civică de calitate. Am afirmat faptul că deși
în Romania 90% din cetățeni se declară creștini, simțul civic este destul de firav31, iar pe alocuri
impulsionat de anumite evenimente sporadice. Am încheiat apoi prin menționarea câtorva aspecte
practice ale conștiinței civice și anume: votul democratic, activități caritabile și ecologice, implicarea
în discursul public în orice domeniu al vieții și manifestarea unui spirit empatic creștinesc față de
persoanele cu valori diferite.

2.3 Teologia și arta

Acest subcapitol are ca scop observarea faptului că arta ca și concept are un punct de intersecție
cu teologia, sau cu spiritualul. Vom observa faptul că însuși Creatorul a folosit arta și, dacă nu e prea
mult, a apreciat-o. Mai apoi ne vom concentra asupra aspectului cel mai evident al artei și anume
muzica, demonstrând modul în care acest domeniu al artei poate fi folosit de Dumnezeu și de creștini
în scopuri duhovnicești. De asemenea, vom trata pe scurt și nevoia impunerii unor cadre în ceea ce
privește exprimarea artei muzicale în contextul creștin. Tot în această secțiune vom aborda arta
muzicală prin prisma celor trei adevăruri fundamentale: cunoașterea lui Dumnezeu, revelația și
methanoia; având în vedere cele trei virtuți transcendente, adevărul, frumosul și bunătatea. Trebuie să
începem printr-o redare succintă a definiției artei, așa cum o regăsim în dicționarul explicativ al limbii
române:
Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de
exprimare cu caracter specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă, dintr-o țară etc.) care aparțin
acestei activități. 2. Îndemânare deosebită într-o activitate; pricepere, măiestrie. Îndeletnicire care
cere multă îndemânare și anumite cunoștințe.32

Înțelegem deci, faptul că arta este o activitate a omului, bazată pe o pricepere și măiestrie
deosebite, prin care acesta creează opere calitative și plăcute. Chiar din definiții observăm accentul
pus pe valorificarea frumosului și pozitivului.

31
C. Constantineanu, ”God in Public. Prolegomena to a public theology in Romania”, pp. 169-170.
32
“Arta” in Dicționarul Explicativ al Limbii Române, DEX, disponibil la https://dexonline.ro/definitie/arta, accesat la
20.12.2019.

26
2.3.1 Arta – sursă și resursă

În înțelesul larg al teoriei creaționismului putem spune că nimic nu poate exista în afara sferei
divine. Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. Înțelegem deci, faptul că în mod indirect,
Dumnezeu este creatorul artei așa cum o cunoaștem noi; deși nu greșim dacă spunem că El este Primul
Artist al universului. Geniul suprem care a creat opere de artă unice și inegalabile, omul, capabil să
transmită mai departe fărâmă din genialitatea Sa. Nimeni în afară de El nu a creat ceva vre-o dată care
să nu fi izvorât din Dumnezeu. Această idee ne lasă să înțelegem faptul că ceea ce numim noi, oamenii,
artă și capacități artistice de oricare ar fi ele, își au rădăcinile în El.33 Și totuși nu toate piesele de artă
sunt închinate lui Dumnezeu și nu toți artiștii caută să-i placă lui Dumnezeu chiar dacă aceștia au fost
înzestrați de Dumnezeu cu abilități artistice.34 În altă ordine de idei, o oarecare piesă muzicală care nu
conține nimic dumnezeiesc în compoziția sa, are totuși un punct de intersecție cu divinul, prin însuși
faptul că artistul respectiv a fost capacitat de Creator cu abilități artistice. Așadar, nu greșim când
afirmăm că Dumnezeu este sursa artei și tot El a capacitat artistul cu abilități creative.

2.3.2 Arta muzicală în teologie

Vorbind despre implicările artei muzicale în teologie nu putem evita cele două mari personaje
din spațiul protestant, John Calvin și Martin Luther. John Calvin este mai degrabă recunoscut pentru
faptul că a interzis instrumentele muzicale în bisericile puritane din timpul său, permițând ca doar
Psalmii să fie cântați. Calvin afirma că dacă vocea și cântecul interpuse în rugăciune, nu pornesc din
adâncul inimii, acestea nu au nicio valoare în legătura dintre credincios și Dumnezeu.35 Martin Luther,
la polul opus, susținea faptul că după Cuvântul lui Dumnezeu, muzica merită primul loc în viețile
creștinilor. Calvin argumentează însă poziția sa, afirmând că dacă urechile noastre sunt tentate să fie
mai receptive la melodia respectivă, decât este mintea noastră la ințelesul spiritual al cuvintelor, atunci
închinarea prin muzică își pierde scopul.36
În mediul protestant, conceptul de artă pus în legătură cu relația creștinului cu Dumnezeu a
fost deseori ignorat, nereprezentând o resursă spirituală care să conducă la sfințire. În înțelegerea

33
Frank Burch Brown, Good taste, bad taste, & christian taste – Aesthetics in religious life, New York, USA, ed. Oxford
University Press, 2000, pp. 121-126.
34
Wessel Stoker, Where Heaven and Earth Meet - The Spiritual in the Art of Kandinsky, Rothko, Warhol, and Kiefer, ed.
Rodopi B.V., Amsterdam - New York, 2012, pp. 200-203.
35
Jeremy Begbie, Music, Modernity and God, New York, USA, ed. Oxford University Press, 2013, p.10.
36
Ibid. p.17.

27
mișcărilor protestante arta nu ar fi putut aduce niciun aport în procesul de sfințire al creștinului,
conform cu afirmațiile lui Frank Burch Brown.37 Abia în ultimele decenii muzica a reușit să ocupe un
loc de frunte în preocupările unui creștin, în ce privește relația de calitate cu Dumnezeu.
Asistăm astfel în ziua de azi la o înțelegere a conceptului de închinare diametral opusă de până
acum și anume că aceasta ar fi doar muzică. Totuși, fiecare creștin trebuie să înțeleagă faptul că
închinarea noastră înaintea lui Dumnezeu nu trebuie să rămână limitată la ceea ce ne oferă un un
program de serviciu duminical compus din câteva cântări, poezii și o predică. Nu ne putem închina
lui Dumnezeu oare și admirând un peisaj natural, sau prin faptul că oferim excelență în loc de
superficialitate într-un anumit lucru?

2.3.3 Calitatea lucrării de artă.

Este destul de dificil în ziua de azi când vorbim despre calitate, să afirmăm cu exactitate dacă
o piesă muzicală este de bun gust sau nu pentru că nu vom reuși să fim obiectivi. Gusturile fiecărui
om sunt diferite, iar ceea ce pentru unul ar părea o piesă de bun gust, pentru un altul ar putea reprezenta
doar o piesă mediocră sau chiar slabă.38 Totuși trebuie să oferim câteva repere general-valabile atunci
când criticăm o piesă muzicală.
O piesă muzicală de artă va fi în primul rând de calitate. Putem aplica acest filtru al calității în
diferite arii ale piesei muzicale. Astfel o piesă de artă de calitate reușește să înalțe sufletul și să-l
înnobileze prin emoția transmisă, ea va îndrepta gândurile și trăirile auditoriului spre transcendental.39
Apoi vom observa dacă structura ei cu toate elementele necesare sunt aranjate armonios. Însuși faptul
că creatorul operei folosește tehnici și structuri complexe este un mod de a oferi calitate operei
muzicale. Totodată, vom putea aprecia dacă mesajul transmis prin versurile piesei sunt sau nu de
calitate. 40 Alegerea potrivită a cuvintelor, a motivului literar transmis prin piesa muzicală inspiră
calitate sau nu. Nu e același lucru dacă audiem o piesă muzicală care vorbește despre străzile New
41
York-ului sau un Nabucco care înseamnă istorie, spiritualitate, cultura generală și genialitate

37
F. B. Brown, Good taste, bad taste, & Christian taste – Aesthetics in religious life, pp. 252-253.
38
F. B. Brown, Good taste, bad taste, & Christian taste – Aesthetics in religious life, pp.182-184.
39
Gordon Graham, The re-enchantement of the world – Art versus religion, New York, USA, ed. Oxford University Press,
2007, pp.119-122.
40
Jeremy Begbie, Music, Modernity and God, pp.17-23, Autorul oferă o dezbatere detaliată a problematicii textului în
cântările religioase.
41
Siobhan Dowling Long & John F.A. Sawyer, The Bible in music – A dictionary of songs, works and more, ed. Rowmann
& Littlefield, Lanham, 2015, p.165.

28
muzicală. Înțelegem deci, faptul că închinarea de calitate înseamnă excelență în tot actul închinării;
de la crearea piesei muzicale până la aducerea jertfei ”pe altar”.

2.3.4 Paradigma teologică în arta muzicală

Dar cum vom filtra opera de artă compusă cu măiestrie față de una superficială sau chiar de o
calitate ieftină? Cum vom stabili dacă aceasta îmbogățește auditoriul cu virtuți transcendente?42 În
toată această inițiativă, arta muzicală va trebui să se supună unui proces destul de strict de selecție,
sau de creație dacă piesele muzicale urmează a fi concepute. Nu orice piesă muzicală se potrivește
paradigmei teologice creștine. Și chiar dacă unele piese muzicale reușesc să se încadreze aici, nu toate
vor fi de folos în momentele de închinare din viața bisericii. Acest proces de selecție înțeles ca
paradigma teologică constă în trecerea creației artistice prin diferite filtre, abordate din punct de vedere
teologic.
Astfel, vom folosi filtrul celor trei adevăruri biblice fundamentale: cunoașterea lui Dumnezeu
ca scop al vieții, cunoașterea lui Dumnezeu doar prin revelație și methanoia ca scop al revelației.
Totodată, vom critica piesa muzicală prin prisma celor trei virtuți transcendente: adevărul, frumosul
și bunătatea. Desigur că actul închinării, cu tot ce cuprinde el – creația operei și închinarea propriu
zisă trebuie să fie plăcute lui Dumnezeu. Închinarea plăcută lui Dumnezeu pornește de la trei întrebări
la care va trebui să găsim răspuns:

• Este în legământ – m-am predat lui Dumnezeu?

• Este teocentrică – declară, atestă și răspunde chemării unei vieți de creștin roditor?

• Este în dreptate – sunt în relație corectă cu comunitatea de creștini și nu numai?

Pentru a putea face această analiză va trebui să ne folosim de o operă de artă, iar eu am ales
piesa muzicală It is well compusă în 1873 de Horatio Spafford, avocat de succes și membru în biserica
prezbiteriană, și aduce cu sine povestea unui șir de evenimente dramatice trăite de familia acestuia.
Fiul său moare la vârsta de doi ani, iar afacerea sa a fost distrusă de Marele Incendiu din Chicago în
1871, urmând apoi să fie lovită de criza economică din ’83. În acel an, planificase o călătorie în Europa

42
Lucian Blaga, Trilogia culturii, București, ed. Humanitas, 2011, pp.205-210, Lucian Blaga oferă o dezbatere pe larg a
modului în care transcnendentul trebuie să influențeze omul folosindu-se de arta arhitecturală, dar ideile putând fi
transpuse în toate celelalte domenii ale artei.

29
împreună cu familia. După o schimbare de planuri acesta amână plecarea, dar trimite familia înainte,
urmând să sosească și el. Vasul Ville du Havre pe care se aflau cele patru fiice și soția acestuia s-a
scufundat, iar fiicele sale au murit, doar soția putând fi salvată. Aceasta îi trimite faimoasa scrisoare
Saved alone... imediat după aceea Horatio pornește înspre ea. A fost inspirat să scrie aceste versuri
trecând pe lângă locul unde cele patru fiice ale sale au murit. Philip Bliss compune linia melodică și
îi dă numele după vasul scufundat, Ville du Havre.43
De la primele versuri această piesă dorește să arate poziția statornică a sufletului autorului în
Dumnezeu, oricare i-ar fi destinul. El trăiește această siguranță după ce ființa sa a fost cuprinsă de
pace. Virtutea inspirată este încredere totală în Dumnezeu. Vorbește apoi despre faptul că jertfa lui
Cristos la cruce spală toate păcatele iar încercările și răcnirile lui satan nu fac altceva decât să ne
întărească poziția în Cristos. Încă odată afirmă în următoarele versuri faptul că Cristos este motivul
pentru care trăiește, chiar dacă ar năvăli Iordanul peste el, pentru că El dă pacea Sa. Cerul și nu
mormântul este ținta noastră în timp ce așteptăm venirea Lui plini de speranță. În ultima parte pictează
momentul revenirii pe cer a lui Cristos, iar credința noastră va fi răsplătită odihnindu-ne sufletul în
Cristos.
Trebuie să răspundem unor întrebări așa cum am menționat mai sus, referitor la calitatea unei
opere de artă.44 Conduce piesa analizată la cunoașterea lui Dumnezeu? Vom spune da! Piesa vorbește
despre Cristos și lumea angelică, despre încrederea în providența Sa, despre pacea care inundă sufletul
și despre speranța mântuirii. Totodată, piesa se conformează și adevărului conform căreia cunoașterea
lui Dumnezeu este posibilă doar prin revelație. Methanoia este prezentă în operă prin însuși atitudinea
autorului în ciuda dramei trăite, atitudine care dă exemplul unei minți transformate dintr-un sistem de
gândire secular, într-unul creștin.
Dacă privim succint asupra celor trei virtuți transcendente: adevărul, frumosul și bunătatea,
putem aprecia faptul că opera de față arată adevărul deontologic, propozițional și ontologic vorbind
despre cum este, cine este și ce poruncește Dumnezeu. Apoi frumosul este evident, această piesă fiind
unul din imnurile cele mai vechi fiind apreciat de toate comunitățile creștine. Iar în final bunătatea
este proclamată prin această piesă și poate transforma inima fiecărui auditoriu.

43
“It is well with my soul”, disponibil la https://en.wikipedia.org/wiki/It_Is_Well_with_My_Soul, accesat la 12.01.2020.
44
F. B. Brown, Good taste, bad taste, & christian taste – Aesthetics in religious life, pp.128-132.

30
2.3.5 Teologia și arta literară

În ce privește arta literară vom începe prin a afirma faptul că biblia tratează în mod firesc
marile întrebări ale umanității: de unde vin? Cine sunt eu? Unde mă duc? Care este misterul nedeslușit
al suferinței? Scopul literaturii religioase, sau a motivelor religioase din literatură, este de a trezi acei
senzori căutători ai realității din spatele realității. Deschizătoare de uși către o lume care nu este
epuizată în logica proceselor și în nebunia de zi cu zi.45
Din punct de vedere teologic, aceasta poate fi o limitare serioasă și într-un mod „naivă”,
deoarece ar putea lăsa impresia că literatura religioasă, în special lirica, are mai degrabă un efect
reducționist asupra teologiei. Dar în literatura care conține motive religioase nu este vorba despre
teologie, ci despre literatură. Literatura va păstra nevătămat adevărul expus de religie, însă va avea
libertatea stilistică deplină pentru a crea universul fantastic sau mistic de care are nevoie opera literară.
Prima biblie completă, numită și Biblia lui Ștefan Cantacuzino, a fost tradusă în 1688. Această
carte a pus o piatră de temelie în dezvoltarea limbii românești scrise și devenind pentru mult timp
Biblia Standard folosită de Biserica Ortodoxă Română. Primele cărți traduse în românește și tipărite
au fost de natură religioasă, iar Diaconul Coresi a influențat uimitor dezvoltarea literaturii tipărite
publicând în decursul a mai bine de 20 de ani o întreagă serie de cărţi bisericeşti destinate tuturor
românilor din cele trei ţări româneşti.46 Aceasta a dezvoltat și puterea literară.

Concluzii
Am arătat în acest studiu faptul că arta, muzicală și literară în cazul nostru, este un “bun” divin
și Dumnezeu este cel care înzestrează artistul indiferent de modul în care acesta din urmă alege să
folosească aceste capacități. Am descris cum arta a avansat la factor important în închinare în mediul
evanghelic și cum creștinii nu trebuie să limiteze conceptul de închinare doar la muzică. Am
demonstrat apoi faptul că închinarea începe din momentul creării pieselor muzicale și nu doar atunci
când ne închinam propriu zis la slujbele de duminică. Compunerea operelor de artă trebuie făcută cu
excelență, calitatea fiind un dar de închinare. Am continuat prezentând o paradigmă teologică prin
care putem trece atât creațiile muzicale, cât și starea noastră ca închinători, pentru a recunoaște dacă
ne aflăm în cadrul teologic. În final, am făcut o analiză succintă a piesei It is well demonstrând cum

45
Maria-Daniela Panazan, Poezia religioasă românească - Eseu monographic, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, pp. 11
– 13.
46
Alexandru Piru, Istoria literaturii române, Ed. Grai și suflet-Cultura națională, București, 1994. p. 10-16.

31
se încadrează aceasta în paradigma teologică explicată mai sus și am expus foarte pe scurt câteva
aspecte referitoare la arta literară.

2.4 Munca între sacru și profan

În această secțiune vom continua să dezvoltăm un alt domeniu care se intersectează cu teologia
publică și anume munca. Vom încerca să dezvoltăm câteva argumente prin care vom primi o înțelegere
mai clară a poziției pe care conceptul de muncă o are în viața noastră ca indivizi sociali și spirituali.
Vom aborda poziția comunităților creștine din România asupra muncii și vom elabora câteva concluzii
referitoare la relația biserică-muncă. Astfel, ne vom folosi în mare parte de valoroasele lucrări ale lui
Miroslav Volf, dar nu numai, referitoare la subiectul muncii. El depășește înțelegerea protestantă
asupra muncii, aceea de vocație și găsește un nou înțeles al conceptului muncii sub forma de charisma.

2.4.1 Munca – definiții și concept

Este de apreciat punctul de vedere al lui Volf conform căruia munca nu trebuie să fie limitată
la acțiunea de întreprindere a muncii în vederea creării unui trai mai bun încadrat într-un program de
8 ore pe zi, care nu are de-aface cu lumea spirituală. El nu susține nici ideea că munca ar fi o acțiune
seculară. Înțelegerea pneumatologică pe care el o edifică în lucrarea sa, proiectează conceptul de
muncă ca o parte integrantă din viața spirituală a omului. Ea este explicată ca un dar al Duhului Sfânt
care trebuie să încununeze viața fiecărui credincios.47 Vocația era un concept dezvoltat în perioada
feudală și capitalistă și prezenta o înțelegere mai degrabă statică pe când charisma este reprezentată
dinamic, adaptată unei lumi în permanentă mișcare. Volf insistă asupra punctului de vedere conform
căruia domeniul muncii este unul pneumatologic, unul care are legătură directă cu persoana și puterea
Duhului Sfânt.48 Ființa umană este înzestrată de Dumnezeu cu anumite calități care ne fac apți pentru
un anumit fel de muncă, unde vom fi roditori dar și satisfăcuți dacă umblăm în acea chemare.
În înțelegerea cuvântului muncă, percepția generală este asemănată cu conceptul de câștig
material/bănesc. Această percepție a prins contur în ultimele decenii în urma industrializării mutându-
se astfel centrul ocupației individului în industrii. Totuși, această înțelegere este destul de limitativă

47
Miroslav Volf, Work In The Spirit - Toward A Theology Of Work, ed. Oxford University Press, New York, 1991, pp. 6-
15.
48
Volf, Work in the Spirit, pp. 19-21.

32
și nu reprezintă adevărata situație. Suntem de-acord cu faptul că munca trebuie să cuprindă atât
conceptul de asigurare a traiului cât și conceptul de muncă în afara oricărui câștig material. Există
muncă care să nu fie răsplătită financiar sau material, cum ar fi munca casnică și există la fel și obținere
de bani fără muncă, chiar în context de angajat. Volf vine astfel cu o definiție proprie care reușește să
cuprindă conceptul de muncă atât printr-o lentilă seculară cât și printr-una cu fundament creștin.
Definiția lui este următoarea:

Munca este o activitate socială onestă, deliberată și metodologică, al cărei scop principal este
crearea de produse sau stări de lucruri care pot satisface nevoile indivizilor care lucrează sau ale
celor apropiați lor sau (dacă este în primul rând un scop în sine) activitate necesară pentru ca
indivizii care acționează să-și satisfacă nevoile în afara necesității pentru activitatea în sine.49

Munca este astfel una din condițiile fundamentale ale omenirii.

Volf dezvoltă o înțelegere teologică a ceea ce înseamnă charisme, așa cum reies din
carismele pauline, și susține faptul că ele oferă o bază solidă pe care se poate construi o teologie a
muncii care să fie atât credincioasă față de revelația divină cât și de folos lumii moderne a muncii. Nu
putem dezvolta o definiție care să cuprindă întreaga sferă de activități ale creștinilor, dar trebuie să
considerăm faptul că dacă întreaga existență etică a creștinului este carismatică sau pneumatologică
atunci, aici trebuie să includem și munca. Totodată, carismele nu trebuie definite atât de îngust încât
doar activitățile ecleziale să fie incluse. Ele vor avea o sferă de operare mult mai largă decât spectrul
părtășiei creștine și se vor manifesta și în sfera necreștină. Volf continuă afirmând faptul că carismele
nu trebuie să aibă un caracter pur miraculos, ele trebuie să se regăsească și în zona normală a
activităților individului.50
Această abordare a muncii pare una utopică atunci când aruncăm privirile noastre asupra
realității. Totuși este interesant de observat faptul că aceste aspecte reprezintă munca din două
perspective, dinainte de cădere și de după cădere. Sinergia dintre om și muncă înainte de cădere, așa
cum a intenționat Dumnezeu să fie și pervertirea muncii de după momentul căderii influențată de
lumea păcătoasă cu nevoia de eliberare. Totuși în lumina noii creații, Duhul pune la dispoziție orice
resurse care sunt necesare pentru răscumpărarea muncii. Acest domeniu încă exclus din lista
subiectelor spirituale, dar care nu este cu nimic mai lumesc decât un serviciu duminical, pentru că atât

49
Volf, Work in the Spirit, p. 11.
50
Volf, Work in the Spirit, pp. 111 - 113.

33
munca cât și cântarea de închinare sunt rezultatul aceleiași inimi. Omul sfințește locul, cântarea,
munca, vorbirea.

2.4.2 Criza muncii

În Work in the Spirit, Volf aduce în discuție problema muncii și se referă la câteva probleme
majore în acest sens. Una dintre probleme este reprezentată de creșterea puternică a poluării mediului
înconjurător, o problemă pe care o considerăm destul de gravă și astăzi. Modernizarea muncii a dus
la tehnologizarea proceselor de muncă și la industrializarea aproape a fiecărui segment de producție,
ceea ce a generat o explozie a numărului de fabrici poluante, transporturi maritime /terestre /aeriene
la fel de poluante, dar mai ales la exploatarea mult mai agresivă a resurselor terestre. Toate acestea
reușesc să ridice un semnal de alarmă puternic asupra problemei modernizării și tehnologizării muncii,
care în opinia mea este una din problemele actuale a lumii.51
Desigur că Volf are dreptate atunci când afirmă faptul că problema tehnologizării muncii nu
va fi rezolvată prin încercări de estompare a modernizării aparaturilor. Nu vom crea mai multe locuri
de muncă alegând să folosim mașinării de lucru istorice sau încercând să le eliminăm total. Soluția
constă în folosirea tehnologiei într-un mod favorabil, decent, un mod care nu va suprima bunăstarea
umana. Desigur că aici este momentul în care principiile creștine pot cel mai bine să contribuie la o
reglementare corectă a fundamentelor etice ale muncii. Creștinismul pune în prim plan demnitatea
umană fără să anatemizeze progresul tehnologic.
Ne putem lăuda astăzi cu faptul că multe practici inumane, precum sclavia, au fost abolite
prin forța principiilor creștine, însă activismul nostru (dacă putem să-l numim așa) nu trebuie să se
mulțumească cu niște amintiri nostalgice ale istoriei. Asistăm la fel de bine și astăzi la practici care
nu pot fi numite umane. În mod interesant acestea se manifestă preponderent în câmpul muncii și vom
aminti câteva dintre ele aici. Volf detaliază asupra acestor teme pe criza muncii și se referă în primul
rând la exploatarea copiilor prin muncă. Această practică este întâlnită mai ales în țările subdezvoltate
unde mogulii industriilor reușesc să influențeze viața socială a comunităților și unde educația este mai
precară. Volf afirmă faptul că: Copiii muncitori sunt printre cei mai exploatați muncitori ai planetei
din punct de vedere fizic și psihologic. Majoritatea copiilor muncitori sunt „condamnați la un prezent
crud și un viitor sumbru.”52

51
Volf, Work in the Spirit, p. 40-45.
52
Volf, Work in the Spirit, p. 35-38.

34
 Discriminarea este și ea un factor disturbator, deși în prezent se fac eforturi masive pentru
combaterea ei. Dacă până acum femeile au fost discriminate, măsurile antidiscriminatorii luate de
instituții tind să cadă în extrema de a-i discrimina pe bărbați, doar pentru a forța o schimbare de
paradigmă, lucru care este și el împotriva demnității umane. Discriminările se pot manifesta pe mai
multe planuri nu doar de gen. Ele pot fi, printre altele, și pe bază rasială sau religioasă. Alte aspecte
sunt reprezentate de exploatarea adulților la locul de muncă, muncile care dezumanizează persoana și
tot mai acută în ultimul timp fiind criza ecologică.

2.4.3 Biserica și munca

Principiile creștine, când vorbim de spațiul public, ne învață să oferim valoare unor subiecte
precum: demnitatea umană, dreptatea socială și juridică, nediscriminare etc. Totuși, chiar dacă aceste
principii izvorăsc din etica creștină, înțelegerea acestor principii în relație cu subiectul muncii se
dovedesc adesea foarte deformat înțelese în comunitățile creștine. Bisericile au clădit o înțelegere
foarte precară asupra spiritualității în domeniile extra-bisericești. Tot ce nu este legat de biserică (a se
înțelege totalitatea bisericilor locale) este secular sau lumesc. Iar spiritualul poate fi întâlnit doar în
cadrul acțiunilor bisericești, a programelor duminicale. Desigur că această perspectivă se răsfrânge
negativ și asupra conceptului muncii, fiind înțeles ca unul total secular, care nu are absolut nicio punte
comună cu cele spirituale. Munca însă este regăsită în Sfânta Scriptură și aceasta ne oferă destule texte
care pot să ne ajute în înțelegerea corectă a muncii.
C. Constantineanu afirmă în lucrarea sa „Credința și munca – Reflecții biblice și teologice
asupra muncii” faptul că „munca are o valoare indispensabilă largă, deoarece este un mijloc pentru
mai multe scopuri.”53 El oferă în acest eseu câteva principii biblice și teologice care ne pot ajuta în
înțelegerea acestui domeniu al muncii, principii care merită expuse cel puțin sumar. Un prim principiu
este acesta: “În primul rând, este important să începem cu adevărul biblic că Dumnezeu este un
lucrător. A lucrat în creație și încă lucrează. Probabil cea mai clară afirmație care exprimă acest adevăr
aparține lui Isus: „Tatăl Meu lucrează până acum” (Ioan 5, 17).”54 În al doilea rând, el afirmă că:
“…munca este o funcție rânduită de Dumnezeu și Dumnezeu a creat oamenii ca lucrători. În Geneza

53
Corneliu Constantineanu, ”Credința și munca. Reflecții biblice și teologice asupra muncii”, în: Poporul lui Dumnezeu
și societatea, (ed.) Hans Klein, ed. Astra Museum, Sibiu, 2015, p. 146.
54
Constantineanu, ”Credința și munca. Reflecții biblice și teologice asupra muncii”, p.144.

35
1: 28 citim că „Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Umpleţi pământul şi supuneţi-l şi
stăpâniţi”.”55
Apoi principiul al treilea spune că: “…munca nu este rezultatul blestemului. Natura muncii
este bună, nu rea; munca a fost inițiată înainte de căderea omului, nu după.”56 Păcatul este acela care
intrând în lume a deteriorat natura omului și a muncii făcând-o asiduă. Principiul patru: “…munca a
fost răscumpărată de Isus Hristos” 57 în sensul în care cel care a fost răscumpărat și care muncește,
manifestă o atitudine de răscumpărat și în chestiuni legate de munca în sine. Al cincilea principiu
spune astfel: “…munca are atât valoare intrinsecă, cât și una instrumentală. Mai întâi, trebuie să
înțelegem că munca are o valoare în sine, precum și valoarea de auto-împlinire a celui ce muncește.”58
Vedem astfel că biblia ne oferă pe lângă pasajele exacte cu referire la muncă, încă câteva
principii pe care le-am putut observa în narațiunea ei. Nu avem niciun motiv întemeiat pentru a
exclude acest subiect din sfera spirituală. Cu atât mai mult cu cât munca este o parte indispensabilă
din viața fiecărui creștin, iar acesta trebuie să manifeste metanoia sa chiar și în zonele din afara sferei
bisericești. În domeniile înțelese ca seculare, chiar dacă într-un mod greșit, acolo creștinul trebuie să
învețe să își exercite credința nu doar în relație cu colegii de muncă ci și cu actul muncii în sine.
Dacă munca este poruncită de Dumnezeu, aceasta înseamnă că ea este o binecuvântare. Munca
fiecăruia trebuie la rândul ei să binecuvânteze mai departe, iar acesta este unul din aspectele unei
înțelegeri creștine asupra muncii. Lucrul nostru trebuie să ajute la bunăstarea umanității, să ducă înspre
bine și nu să deterioreze societatea. Locul de muncă trebuie și el ales conform unor principii așa cum
sugerează Constantineanu în lucrarea sa.59
Bainton afirmă în articolul său, cu referire la înțelegerea lui Calvin asupra eticii muncii faptul
că: “Dacă credința ta spune că ești printre cei aleși, atunci ești ales. Așadar nu mai trebuie să te
îngrijorezi. Ce eliberare de energii ar putea asta aduce, să uiți de tine și să muncești cu ardoare pentru
gloria lui Dumnezeu! Weber identifică asta ca nucleul eticii muncii lui Calvin[...]”. 60 Chiar dacă
doctrina lui Calvin nu este unanim acceptată și aceasta nu face nici subiectul temei noastre, putem
include în viața noastră această atitudine asupra eticii muncii. Să ne imaginăm ce ar însemna ca tot
câmpul muncii să fie ocupat de indivizi care văd munca lor ca pe o binecuvântare pentru societate,

55
Ibid.
56
Ibid.
57
Ibid.
58
Ibid.
59
C. Constantineanu, ”Credința și munca. Reflecții biblice și teologice asupra muncii”, p.148.
60
Roland H. Bainton, ”Calvin, Beza and the Protestant Work Ethic” în Reformed Journal 32, nr. 4 (Aprilie 1982), p. 18-
21.

36
care caută prin munca lor bunăstarea umanității, care să înțeleagă faptul că vocația lor trebuie aleasă
inteligent urmând pașii prezentați în articol, care să muncească aplicând o etică a muncii cu valori
creștine! E îndeajuns ca doar comunitățile creștine să facă acest lucru și înțelegerea asupra întregului
concept al muncii se va schimba.

2.4.4 O abordare teologică și practică a domeniului muncii

Munca este parte integrantă din viața oricărui creștin. Fie munca desfășurată într-un serviciu
de opt ore și cu un anturaj care nu are nicio legătură cu lucrurile spirituale, aici putem să includem și
locurile de muncă în instituții religioase, fie munca prestată ca hobby sau munca de acasă, acestea
sunt activități care sunt incluse în conceptul de muncă. Astfel munca, deși este un subiect separat și a
fost înțeles ca fiind separat de viața spirituală, nu este o acțiune seculară. Prin acțiunile pe care le
întreprindem muncind, putem transmite anumite mesaje legate de identitatea noastră creștină, mesaje
care pot să fie o mărturie bună sau una rea.61
Biblia ne îndeamnă să căutăm să fim cap și nu coadă, iar tot ceea ce facem, trebuie să facem
ca pentru Domnul. Dumnezeu nu ne cere perfecțiune, dar ne cere să ne implicăm în acțiunea respectivă
în așa fel încât să considerăm că lucrăm ca pentru El, iar calitatea muncii să se ridice la standarde
maxime. Acest lucru ne provoacă totodată să căutăm să ne dezvoltăm în domeniul unde activăm. Când
în toate domeniile, munca este făcută cu excelență, comunitățile noastre vor beneficia de o calitate a
vieții ridicată.62 Și cum viața se dovedește deseori un circuit închis, fiecare dintre noi vom beneficia
la rândul nostru de pe urma faptului că cineva a depus efortul maxim pentru a presta o muncă de
calitate.
Este absolut necesar ca noi creștinii să avem o purtare corectă în relație cu semenii noștri și în
raport cu orice situație din viața noastră publică. Mărturia personală la locul de muncă este cea care
oferă greutate, sau nu, în discuțiile purtate pe subiecte religioase. România este o țară cu tradiții
religioase creștine puternice încă, iar într-un astfel de mediu abordarea temelor creștine trebuie făcută
înțelept.
Un aspect foarte interesant de dezbătut atunci când vorbim despre integrarea credinței în
muncă este impactul scontat la nivelul economiei naționale și de ce nu mondiale. Dacă Biblia susține

61
R. H. Bainton, ”Calvin, Beza and the Protestant Work Ethic”, p. 22.
62
Robert Bellah, et. al., Habits of the Heart: Individualism and Commitment in American Life, ed. Harper & Row, New
York, 1985, pp. 288-289.

37
principiul din 1Tesaloniceni „Cine nu vrea să lucreze nici să nu mănânce”, iar acest principiu devine
unul implementat într-o anumită țară, cum va arăta rata șomajului? Desigur va fi una foarte mică, iar
problema sărăciei nu va mai fi de actualitate. Totodată, unele persoane asistate social din motive
neîntemeiate, puternice consumatoare de alcool, spre exemplu, vor fi nevoite să renunțe la aceste
năravuri din lipsa banilor și vor fi constrânși să meargă la muncă.
Această chestiune ridică o altă problemă, cea a relației dintre angajator și angajat. Deși am
putea crede că o comunitate dornică de lucru care ar putea oferi suficiente oportunități de angajare,
aceasta ar crea și un cadru propice abuzurilor din partea angajatorilor către angajați, aceasta nu e cazul.
Principiile creștine vor influența și modelul de leadership al angajatorilor și randamentul angajaților
astfel încât fiecare va avea de câștigat. Perspectiva creștină asupra muncii implică o abordare care are
în vedere binele comun. Astfel că fiecare persoană implicată în câmpul muncii abordează colectivul
printr-o lentilă a credinței creștine, aplicând principiile creștine.63
Vorbim de aspecte legate de mobbing, bullying, sindromul burnout sau chiar chestiuni de
corupție. Implementând o atitudine creștină în muncă, vom aborda aceasta automat cu ajutorul
principiilor creștine general valabile. Demnitatea umană în rândul angajaților trebuie să se ridice astfel
mai presus de scopurile financiare ale unei anumite companii. Dacă luăm sub lupă doar aspectul
corupției de orice fel, vedem că implicarea principiilor credinței creștine la locul de muncă ar trebui
să schimbe radical bunul mers al lucrurilor.
Dar implicarea credinței la locul de muncă nu poate însemna creștinarea angajaților, nici
schimbarea caracterului lor, nici obligarea lor la a îmbrățișa regulile acelei credințe. Deci putem vorbi
despre credință la locul de muncă, cel puțin în contextul actual, ca o chestiune mai degrabă personală?
Ceva ce voi manifesta eu, creștinul, din dorința de a asculta de Dumnezeu și de a fi o lumină în lume?
Sau există un teren comun care poate uni cei trei factori: munca în context secular, credința creștină
și indivizii creștini/necreștini? Până vom afla răspunsul la această întrebare trebuie să facem ceea ce
ne stă în putință și în credință, în locul unde ne aflăm.

2.5 Importanța istoriei pentru relevanța socială a teologiei evanghelice

“Important nu e ceea ce face istoria din noi, ci ceea ce facem noi din istorie.” J.P. Sartre64

63
C. Constantineanu, ”Credința și munca. Reflecții biblice și teologice asupra muncii”, p. 138.
64
Radu Râmniceanu, Colocviul înțelepților, ed. Emia, Deva, 2003, p. 118

38
 În această ultimă secțiune a capitolului dorim să ne concentrăm asupra ideii conform căreia
istoria ar fi importantă pentru relevanța teologiei evanghelice contemporane. În primul rând vom
arunca o privire asupra conceptului de istorie, apoi vom dezvolta ideea unei teologii relevante în
câmpul social, urmând ca la final să facem legătura dintre istorie și teologia evanghelică relevantă din
punct de vedere social. Putem afirma faptul că dacă cineva dorește să fie responsabil din punct de
vedere teologic pentru dialogul lui despre Dumnezeu, care acționează în istorie, care se revelează pe
sine și care și-a oferit mântuirea tuturor oamenilor, acela trebuie să înțeleagă istoria și să poată gândi
în cadre istorice. Chiar și atunci când ingerăm cuvântul lui Dumnezeu prin revelație, referința la istorie
rămâne constitutivă în toate disciplinele teologiei.

2.5.1 Aspecte generale asupra relevanței istoriei

Cunoașterea istoriei ne formează identitatea, ne oferă o comoară de moșteniri care îmbrățișate,

vor reuși să ne ofere stabilitate spirituală, emoțională, culturală și la un nivel mai larg chiar politică.
Înțelegem astfel faptul că facem parte dintr-o comunitate și dintr-un spațiu de cultură care este la
rândul lui integrat intr-un alt cadru mai larg, regional, național, continental sau mondial. Istoria este
pentru om asemenea rădăcinilor pentru copac, cu cât mai adânci cu atât mai trainic și rezistent va fi
copacul în furia intemperiilor. Se spune că istoria se repetă, iar cei înțelepți reușesc să învețe din ea.
”Un popor care nu își cunoaște istoria și eroii, e ca un copil care nu își cunoaște părinții” citat
al lui Nicolae Iorga.65 Din istorie putem pricepe încotro ne îndreptăm și de unde venim. Pentru a
înțelege istoria trebuie să fim capabili să ne transpunem în gândirea, tradiția, cultura și legislația din
contextul la care ne referim. Așadar, nu este posibil să tratăm statutul femeii din societatea anilor 1200
prin prisma a ceea ce înseamnă astăzi statutul femeii în societate, cu toate drepturile omului la care
adăugăm și activismul mișcărilor feministe.
Istoria oferă un model, sau un dreptar pentru emanciparea popoarelor. Ne arată greșelile și
deciziile bune împreună cu consecințele lor, ne învață cum să fim independenți ca ființă umană și ca
popor. Oare să fie acesta motivul pentru care goana aceasta spre globalizare tinde, și chiar reușește,
să reducă la tăcere importanța faptelor istorice începând din mediul politic și trecând la școli? Este cel

65
https://booknation.ro/citate-despre-istorie/, accesat la 12.03.2020.

39
puțin un regres faptul că în prezent, într-un mod mai puțin public, la nivel global se atentează la
scoaterea sau remodelarea materiei de istorie din școli.

2.5.2 Istorie și creștinism

”Cine nu cunoaşte creştinismul nu cunoaşte nici o religie, iar cine cunoaşte creştinismul
împreună cu întreaga sa istorie, le cunoaşte pe toate”66, spune Adolf Harnack. Creștinismul este legat
de istorie prin însuși faptul că se naște în istorie. Sfânta Scriptură este o carte istorică, ea relatează
niște fapte petrecute cu cel puțin două mii de ani în urmă. Aceasta înseamnă că cel care o citește va
trebui să o și înțeleagă prin prisma culturii și a contextului în care aceasta a fost scrisă. Creștinii trebuie
așadar, să dezvolte un interes aparte pentru istorie pentru că în istorie sunt ascunse bazele credinței pe
care ei o declară. Earle E. Cairns afirmă despre istoricitatea creștinismului următoarele:

Dumnezeu a devenit om și a trăit în timp și spațiu în persoana lui Cristos. Creștinismul a devenit
o religie globală și universală, spre deosebire de toate celelalte religii care au apărut în trecut în
Orientul Apropiat și Îndepărtat. Pe lângă aceasta, influența lui în istoria rasei umane a devenit tot
mai mare. Astfel , istoria Bisericii este o problemă de interes profund pentru creștinul care dorește
să fie lămurit cu privire la descendența lui spirituală, să urmeze exemplele bune din trecut și să
evite erorile pe care Biserica le-a făcut adesea.67

Teologia are de-aface cu istoria, întrebarea pertinentă este cât de mult are de-aface cu istoria?
Dacă abordăm ideea conform căreia istoria nu are niciun cuvânt de spus pentru relevanța teologică,
atunci cel mai probabil că primul gând care ne vine în minte este că totul devine relativ. Nu mai este
nimic exact, nimic ce să rămână și să fie valabil, nimic după care să ne putem ghida, ne aflăm astfel
pe un nisip mișcător. Ne gândim apoi la faptul că însuși gândul la ceea ce este constant și durabil, care
se ține în sine și la care ne raportăm prin urmare; gândul la permanență și la ceea ce este valid, tocmai
aceasta este istoria care rămâne în memorie. Omul are nevoie de istorie pentru că istoria durează; ceea
ce este istoric persistă, iar aceasta doar când istoria este consolidată de adevăr. Referitor la calitatea
informației istorice tot Cairns afirmă:

Istoria Bisericii este deci consemnarea interpretată a originii, progresului și impactului

creștinismului asupra societății umane, având la bază date organizate și adunate prin metoda
științifică din izvoare arheologice, documentare sau din surse vii. Ea este relatarea interpretată și

66
http://www.citatepedia.ro/index.php?id=13083, accesat la 23.06.2020.
67
Earle E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor – o istorie a bisericii creștine, ed. Cartea Creștină, Oradea, 2014, p.
11.

40
 organizată a răscumpărării omului și a pământului. Doar dacă satisface aceste criterii a definiției,
cercetătorul creștin care studiază istoria va avea o mărturie exactă a istoriei pe care el o declară.68

2.5.3. Teologia evanghelică în contextul contemporan pluralist

Biserica creștină în general și cea evanghelică în special nu își poate permite luxul de a
funcționa, sau de a activa, într-un mod superficial, cu înțelegeri precare ale scopului și misiunii ei în
raport cu lumea, și nu numai. Creștinii sunt responsabili să ofere lumii șansa de a cunoaște semnul
speranței, iar aceasta se poate întâmpla doar dacă biserica transmite un mesaj inteligibil și practică
ceea ce predică. Programele tipice de evanghelizare în cadrul serviciilor duminicale au devenit demult
irelevante în contextul actual multicultural, iar bisericile s-au cufundat în strategii și practici care nu
reușesc să transmită lumii un mesaj inteligibil și digerabil. Sigur că în acest peisaj o înțelegere
teologică bine fundamentată este stringentă, la fel și adoptarea de practici și strategii care să reușească
să transmită clar mesajul evangheliei, iar această sarcină este preluată tot mai mult de conceptul
teologiei publice.69
Teologia publică, așa cum afirmă Corneliu Constantineanu, este o implicare serioasă a
credinței creștine în domeniul public în toate domeniile sale sociale, politice, culturale și economice
ale vieții în societate. Pornește de la premisa, dovedită de-a lungul istoriei implicării creștinismului în
societate, că Evanghelia poate și ar trebui să ofere răspunsuri alternative morale, etice și spirituale la
întrebările complexe cu care se confruntă lumea noastră de azi. Teologia publică este preocupată de
întrebări teologice care se referă la sfera publică. Includerea teologiei în dialogul cu problemele
domeniului public devine nu doar relevantă, ci extrem de urgentă dacă avem în vedere contextul
istoric, post-comunist, post-dictatorial, de tranziție al Europei Cetrale.70
În acest sens tot mai mulți teologi se afirmă preocupați în dialogul interreligios sau religios-
laic. Hans Küng este unul din teologii preocupați de transmiterea adevărului biblic lumii
contemporane și folosește o abordare care are în vedere contextul pluralist și multicultural. Kung
încearcă să adopte o metodă diferită de a ajunge atât la oamenii de știință cât și la persoanele care se

68
E. E. Cairns, Creștinismul de-a lungul secolelor – o istorie a bisericii creștine, p. 12.
69
Cristian Romocea, ”Bible advocacy in an age of cultural change”, în Impactul scripturii în lumea contemporană, ed.
Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2016, pp.100 – 105.
70
Constantineanu, ”God in Public - Prolegomena to a public theology in Romania”, pp. 167-176.

41
învârt în cercuri multireligioase ținând cont de posibilitatea lor de a urma o altă direcție religioasă,
aceasta fiind metoda istorico-critică.71

2.5.4. Importanța istoriei pentru cadrul teologic

Metoda istorico-critică este una pertinentă deoarece credința creștină este fondată în totalitate
pe învățăturile găsite în Sfânta Scriptură, o carte care este și ea în totalitate istorică. Ea este scrisă în
urmă cu aproximativ două mii de ani, prezintă informații de ordin istoric și conține elemente de
cultură, tradiție, moralitate, etică și legislație care compuneau cadrul de conviețuire al comunităților
de acum două mii de ani. Vedem chiar și în contextul actual cât de interpretabile sunt anumite legi și
tradiții oferindu-ne posibilitatea să dezbatem mult și bine pe marginea lor, fără să ajungem la un
consens. În acest sens, recunoaștem că este cu atât mai stringent să ne dezvoltăm, și în comunitățile
noastre creștine, un ochi critic care să adopte metodologia istorico-critică urmată și de Küng cu cât
recunoaștem faptul că doctrinele și învățăturile creștine au fost fondate într-un cadru istoric.
Deducem astfel, faptul că metoda istorico-critică trebuie să completeze gândirea rațională și
revelația divină, ele vor conviețui. Corneliu Simuț afirmă în legătură cu studiul istorico - critic al
doctrinelor creștine următoarele:

Din acest punct de vedere, istoria, dogma și moralitatea trebuie să se îmbine reciproc. Studiul
istorico- critic ar trebui să conviețuiască cu doctrinele bisericii, lucru care evident nu s-a întâmplat,
astfel că rezultatele acestui studiu au dus la contestarea multor adevăruri ale credinței. Între
evanghelie și credință trebuie să existe continuitate istorică. Cu alte cuvinte, această continuitate
istorică trebuie să existe între lucrarea istorică a lui Cristos și biserică. În acest caz, aspectul
continuității istorice este susținut dogmatic, pe baza credinței care afirmă lucrarea Duhului Sfânt
în istorie.72

Metodologia istorico-critică folosită de Küng, afirmă C. Simuț, se concentrează pe istoricitatea

persoanei lui Isus și de asemenea și pe unicitatea persoanei Sale. În mod contradictoriu cu teologii
liberali Küng insistă asupra unicității lui Isus și asupra dumnezeirii Lui. Chiar dacă metodologia
aplicată de Küng are anumite lacune, precum eliminarea lucrării Duhului Sfânt din argumentare, ea

71
Corneliu C. Simuț, Metodologie, cristologie și pluralism religios în teologia lui Hans Küng, ed. Universității Emanuel
din Oradea, Oradea, 2011, pp. 95-98.
72
Simuț, Metodologie, cristologie și pluralism religios în teologia lui Hans Küng, p. 100.

42
oferă platforma unei dezbateri pertinente într-un cadru multireligios sau chiar laic asupra credinței
creștine.73

Concluzie
Am argumentat faptul că istoria este o parte componentă a vieții de credință a fiecărui creștin.
Istoria, la fel ca știința, nu luptă împotriva religiei, cu atât mai puțin a creștinismului, ea însă susține
cu dovezi istorice datele, faptele și evenimentele pe care însăși biblia le expune. Am arătat și faptul
că datorită istoricității scrierilor biblice, creștinismul este o religie care se naște în istorie și este
imperativ necesar să cunoaștem contextul istoric unde religia creștină s-a format. Neglijând acest
aspect se poate ajunge la cele mai întunecate abuzuri, erezii și alte situații contraproductive comunității
creștine mondiale. Acțiunile bisericilor trebuie să reflecte o înțelegere serioasă a contextului istoric în
care credința creștină s-a format, doar așa poporul lui Dumnezeu își va putea împlini chemarea într-
un mod cât mai apropiat de ceea ce Dumnezeu dorește de la credincioși. Aspecte legate de acțiunile
bisericii ca popor al lui Dumnezeu vor fi discutate mai pe larg în capitolul următor.

73
C. C. Simuț, Metodologie, cristologie și pluralism religios în teologia lui Hans Küng, p. 85.

43
 CAPITOLUL 3

BISERICA ȘI TEOLOGIA PUBLICĂ

O COMUNITATE ALTERNATIVĂ ÎN ACȚIUNE

Biserica, instituție spirituală și socială, trebuie să aibă un fundament teologic foarte solid
pentru a impacta cu succes spațiul public. Ea are nevoie de fundament solid pentru sănătatea ei
spirituală, dar și pentru a avea impact în lumea seculară. Dorim astfel să demonstrăm faptul că
prezența bisericii în spațiul public este benefică mai ales atunci când aceasta își cunoaște scopul și
identitatea și când acțiunile ei demonstrează acest lucru. Vom arăta de asemenea faptul că biserica
trebuie să dezvolte interes pentru intervențiile ei în public și că modul ei de manifestare în public va
trebui să difere de modul de manifestare din interiorul ei, în privat. Modelul urmat de Domnul Isus
în care El însuși se implică în spațiul public consolidând în același timp comunitatea ucenicilor și mai
apoi Biserica, va fi modelul pe care noi îl vom urma, studiind felul în care El a manifestat dragostea,
credința și comunitatea, clădind o comunitate profetică care să-L urmeze.

3.1 Poporul lui Dumnezeu – comunitate profetică

Vorbind despre importanța bisericii ca și comunitate profetică si ca semn al speranței pentru

lumea noastră, trebuie avut în vedere faptul că la momentul actual un număr foarte mare de
biserici/comunități creștine funcționează din inerție neavând o imagine clară a ceea ce ar trebui să
exprime în relație cu lumea. Înțelegerea generală a ceea ce reprezintă scopul bisericii în lume este
rezumată la expresii de genul a fi lumină, sarea pământului sau ambasadori ai cerului, iar la nivel
practic scopul bisericii se rezumă deseori la ceea ce aceasta înțelege prin evanghelizare. Într-un astfel
de context, consider ca imperativă nevoia unei baze teologice solide, așa cum afirmă Miroslav Volf
referitor la biserică, ca o comunitate profetică și semn al speranței.

44
 Biserica creștină nu își poate permite luxul de a funcționa, sau de a activa, într-un mod
superficial, cu înțelegeri precare ale scopului și misiunii ei în raport cu lumea, și nu numai. Creștinii
au responsabilitatea de a oferi lumii șansa la a cunoaște semnul speranței, iar aceasta se poate întâmpla
doar dacă biserica transmite un mesaj inteligibil și practică ceea ce predică. 74 Programele de
evanghelizare în cadrul serviciilor duminicale au devenit demult irelevante în contextul actual, iar
bisericile s-au cufundat în strategii și practici care nu reușesc să transmită lumii un mesaj inteligibil și
digerabil. Sigur că în acest peisaj o înțelegere teologică bine fundamentată este relevantă, la fel cum
și adoptarea de practici și strategii care reușesc să transmită clar mesajul evangheliei.
Pavel îi îndeamnă pe creștinii din Efes să răscumpere vremea căci zilele sunt rele. Cu atât mai
mult astăzi, după două mii de ani, vremea trebuie răscumpărată și mai mult. Dacă ceva este urgent,
atunci aceasta este implicarea creștinilor în lume, iar aceasta se va întâmpla eficient doar atunci când
biserica își înțelege identitatea sa, o acceptă și acționează conform acesteia. Faptul că biserica este un
semn al speranței vorbește despre identitatea ei. Ea este un semn al speranței, dar nu face neapărat
semnele speranței. Dacă biserica înțelege că ea este un semn va acționa în consecință, inclusiv pri
semnele care-i vor însoți pe cei ce vor crede. Și aceasta trebuie să se întâmple. Nu a fost niciodată mai
urgent ca acum, ca biserica să înțeleagă acest aspect al identității ei: semn al speranței și comunitate
profetică.75
Orice acțiune a bisericii creștine trebuie să aibă la bază două motivații: prima, vestirea
mântuirii celor păcătoși și cea de-a doua, bunăstarea societății în care ea se află. Orice plan, acțiune
de caritate, seară de evanghelizare, implicare la nivel politic sau educațional trebuie să pornească din
aceste două motivații și la rândul lor să aibă ca efect aceste 2 lucruri. Dacă hrănim săracii dar scoatem
din ecuație factorul Dumnezeu/salvarea sufletului, aceasta nu este altceva decât o faptă bună identică
cu o alamă zângănitoare. N.T. Wright afirmă cu referire la motivația creștinilor de a se implica în
arena socială următoarele: „Dacă noi credem și ne rugăm, așa cum ne-a învățat, pentru că Împărăția
lui Dumnezeu a venit pe pământ ca și în cer, cu nici un chip nu ne putem odihni mulțumiți cu
nedreptatea majoră în lume”76. Deci trebuie să ne educăm să arătăm (nu să o etalăm) credința noastră
prin faptele noastre.

74
Christopher J. H. Wright, The Mission of God's People: A Biblical Theology of the Church's Mission, ed. Zondervan,
Grand Rapids, Mich., 2010, pp. 182-189.
75
Miroslav Volf, ”The Church as Prophetic Community & Sign of Hope”, în European journal of theology, 1993, Volumul
2, nr: 1/2, p. 9.
76
N. T. Wright, ”Building for The Kingdom, Our work is nor in vain”, în Rick Brown, The kingdom of God and the Mission
of God, p. 7, disponibil la http://www.ijfm.org/PDFs_IJFM/28_2_PDFs/IJFM_28_2-BrownPt2.pdf - accesat la 22.06.2020

45
 Consider că orice persoană creștină trebuie, la modul cel mai serios, să se implice în mod
practic în cele două direcții: vestirea mântuirii și caritate. Desigur că ele se pot intersecta, nu e nevoie
să separăm acțiunile, hrănim săracii în timp ce ne rugăm pentru ei sau le vorbim despre Dumnezeu.
Este foarte important ca biserica să înțeleagă faptul că fiecare creștin este responsabil de aproapele
său și că nu există un anumit dar sau o chemare specială pe care trebuie să o primească pentru a face
bine sau pentru a vorbi despre Dumnezeu cu cei din jur.
Dacă ar fi să numim câteva metode de implicare socială ar trebui să începem cu cele pe care
și Biblia le menționează mai des: copiii, văduvele, bolnavii și săracii. Cele mai vulnerabile ființe pe
pământ sunt copiii, iar aceștia au poate cea mai mare nevoie de atenție din partea umanității. Este de
prisos să spun că lupta împotriva avortului este o obligație în primul rând a creștinilor. Copiii orfani,
sau abandonați prin maternități au nevoie de dragostea și afecțiunea oamenilor, și aici biserica trebuie
să se implice. Chiar dacă în ziua de azi să fii văduv nu este o povară atât de mare ca în trecut, totuși
este o ocazie foarte bună pentru creștini să fie alături de semenii lor. Aici începe teologia publică.
Știm foarte bine faptul că accesul gratuit la spitale a fost la începuturi o idee a creștinilor.77
Azi, statul oferă ajutoare sociale pentru cei în nevoie, dar aceasta nu trebuie să absolve biserica de
responsabilitatea ei socială. Consider că bisericile ca și comunități de creștini, în contextul pluralist în
care trăim, trebuie în mod obligatoriu să își dezvolte această latură socială și să ofere șansa fiecărui
membru să se implice într-un proiect sau altul. Practic, biserica trebuie să dezvolte persoane capabile
să construiască diferite proiecte, fie ele caritabile sau de evanghelizare, care să funcționeze în absolut
orice comunitate locală. Să ofere astfel, o platformă pentru membrii comunității locale unde aceștia
se pot implica și unde vor învăța să facă teologie publică. Implicarea poate consta la rândul ei din mai
multe părți, poate fi timpul acordat, implicare financiară, implicare materială, sporadică sau pe o bază
continuă.
În articolul său, „The Church as Prophetic Community & Sign of Hope,” Volf prezintă un
model prin care biserica poate transmite în mod inteligibil mesajul unei comunități care este semnul
speranței pentru lume. Relația dintre biserică și lume este cea de donor-receptor, dar pentru ca lumea
să poată recepta ceea ce este transmis trebuie ca mesajul să fie cât se poate de clar semnificând speranța
noii creații. Problema bisericii se află în incapacitatea sa de a transmite mesajul în modul înțeles de
lume. 78 Avem nevoie de teologi și transmițători care să reușească să se folosească de creativitate

77
Constantineanu, Handaric, Riviș-Tipei, Demean-Dumulesc, Impactul Scripturii în lumea contemporană, p. 334
78
M. Volf, The Church as Prophetic Community & Sign of Hope, în European journal of theology, p. 9.

46
pentru a trece de limitele bisericii, cum ar fi limbajul de jargon sau mediul exclusivist creștin. Nevoia
de creativitate pentru a transmite mesajul creștin este astăzi mai mare ca niciodată. Progresul
tehnologic și (pseudo)progresul moral reușesc să formeze o prăpastie tot mai mare între tradiția biblică
și stilul de viață promovat de lume. Însă, în tot acest efort Duhul noii creații va convinge lumea de
păcat și va înmuia inimile împietrite.
În concluzie, doresc să scot în evidență încă odată, nevoia de implicare a bisericii moderne,
pluraliste, în ceea ce am stabilit ca domenii principale: social și vestire a mântuirii. Acest lucru nu este
opțional și nu suportă amânare, este un concept pe care biserica trebuie să-l adopte cât mai urgent.
Biserica este un semn al speranței atunci când își manifestă prin acțiuni caracterul unei comunități
profetice, închinându-i-se lui Dumnezeu și slujind semenilor lor pe pământ.

3.2 Trăsături și împuternicire pentru manifestarea Bisericii în spațiul public

3.2.1 Biserica – o comunitate a iubirii și a credinței

Biserica este o comunitate care trăgându-și seva din învățăturile Domnului Isus va demonstra
aceste învățături în viața sa. Prima trăsătură și poate cea mai proeminentă, pe care o vedem în viața
Domnului Isus este iubirea. În primul rând, Biserica este o comunitate a iubirii pentru că Dumnezeu
este iubire (1 Ioan 4: 16).79
Aceasta este probabil trăsătura care a câștigat cea mai mare atenție atât în spațiul creștin cât și
în cel laic. Întreaga lume are nevoie disperată de iubire, iar aceasta este cu atât mai satisfăcătoare cu
cât vine de la Cel care a creat lumea, Cel care îi cunoaște nevoile în cele mai mici dimensiuni și detalii.
De aceea biserica este o comunitate a iubirii. Biserica poate să fie o comunitate a iubirii doar atunci
când aceasta a beneficiat de iubire astfel încât să o și poată împărtăși mai departe. Doar o persoană
iubită poate perpetua iubirea. Daniel Oprean afirmă următoarele, cu referire la dragostea lui
Dumnezeu:
Iubirea lui Dumnezeu, ca motiv al creaţiei omului este independentă de om fiind izvorâtă din viaţa
Treimii. Aşadar această iubire este nesfârşită şi neîntreruptă tocmai pentru că sistematic şi
fundamental fiecare Persoană vede chipul şi asemănarea Celorlalte Persoane divine în om. Spre
deosebire de iubirea umană, iubirea lui Dumnezeu nu este declanşată şi dependentă de calităţile
obiectului iubirii sale, ci mai degrabă este motivul creator al obiectului iubirii, omul. De aceea chiar

79
Daniel G. Oprean, ”Biserica în teologia protestantă, o comunitate după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, în Poporul
lui Dumnezeu şi societatea, coord. Corneliu Constantineanu, Mihai Handaric, Iosif Riviş-Tipei, Mircea Demean-
Dumulesc, ed. Universităţii Aurel Vlaicu, Arad, 2016, p. 22.

47
 după căderea omului în păcat care a avut ca şi consecinţă umbrirea chipului lui Dumnezeu în om,
iubirea lui Dumnezeu rămâne o constantă a istoriei omului.80

Biserica nu este doar o comunitate care trăiește în dragostea lui Dumnezeu, ea este acea
comunitate care exprimă această dragoste celor din jur. Pentru aceasta este nevoie de o comunitate
fizică, o adunare unde persoanele să relaționeze. O biserică este o adunare, dar o adunare nu este încă
o biserică. Conform lui Miroslav Volf o condiție indispensabilă a eclezialității este ca oamenii să se
adune în numele lui Hristos. Adunarea în numele lui Hristos este condiția prealabilă pentru prezența
lui Hristos în Duhul Sfânt, care este ea însăși constitutivă pentru biserică: „Căci, acolo unde sunt doi
sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor" (Matei 18:20).81
Comunitatea bisericii este bine fundamentată, totodată, atunci când înțelege faptul că ea este
o comunitate a credinței. Fără credință este cu neputință sa-I fim plăcuți Lui (Evrei 11:6). Credința
este o lucrare a Duhului Sfânt în noi și fără Duhul Sfânt nu putem cuprinde marginile noii făpturi în
Cristos. Apoi credința vine în urma auziri Cuvântului, care poate influența nu doar intelectul, ci atinge
chiar și frecvențele spirituale ale sufletului. Barth distinge trei forme ale Cuvântului lui Dumnezeu:
Cuvântul lui Dumnezeu revelat în Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu scris şi Cuvântul lui Dumnezeu în
proclamarea Bisericii.82
Toate aceste trăsături oferă un fundament solid pe care biserica trebuie să construiască mai
departe și fără de care aceasta nu poate forma o comunitate sănătoasă atât din punct de vedere spiritual,
cît și din punct de vedere al implicării ei în spațiul public, social, politic, academic, educațional și
altele. Iar dacă biserica este o comunitate sănătoasă și misiunea ei în afară va avea un efect benefic.
Implicarea socială în îngrijirea copiilor orfani sau ajutorul material acordat familiilor defavorizate,
indiferent de confesiunea acestora, sunt unele din practicile des întâlnite când vorbim de misiune. Am
putea spune că misiunea include practica evanghelizării, așa cum o cunoaștem noi azi, însă nu este
constrânsă sau limitată de aceasta. Cu alte cuvinte ajutorarea, de exemplu, familiilor defavorizate se
poate face fără să ne simțim obligați să convertim la creștinism sau chiar la propria confesiune pe cei
în cauză.

80
Daniel G. Oprean, ”Biserica în teologia protestantă, o comunitate după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, p. 23.
81
Miroslav Volf, After our likeness. The Church as the Image of the Trinity, ed. William B.Eerdmans Publishing
Company, Michigan, 1998, p. 145.
82
Otniel Ioan Bunaciu, Între Vremuri: O prezentare a vieţii lui Karl Barth şi o introducere în teologia Cuvântului,
ed. Dorotea, Bucureşti, p. 65.

48
3.2.2 Biserica – împuternicită pentru a impacta spațiul public

La fel cum Iacov afirmă în capitolul 2, faptul că o credință fără fapte este moartă, tot astfel
putem afirma și noi că un creștinism care își înțelege identitatea și scopul său, misiunea sa, dar nu
acționează pe baza acestora, este ineficient și nu ajută nimănui. Principiul cauză-efect se aplică foarte
bine și aici. Ceea ce sunt, sau cine sunt, se dovedește prin faptele pe care le fac. Identitatea unei
comunități anume va genera faptele și acțiunile acesteia, conform cu identitatea ei. Domnul Isus
spune: ...îi veți cunoaște după roada lor...(Matei 7:16-17). În spațiul bisericesc însă, această
cunoaștere nu are ca scop etichetarea caracterului de mântuit sau nemântuit, cum mulți au înțeles
greșit, ci dorește să întărească mai degrabă biserica, să trăiască în mod activ conform cu setul de valori
în care aceasta crede. Mihai Himcinschi afirmă următoarele cu referire la continuarea misiunii bisericii
după moartea ultimului apostol:
Odată cu moartea ultimului apostol, Biserica nu a fost lipsită de propovăduirea și învățătura plină
de viață a apostolilor. Kerigma apostolică face parte din documentele Bisericii, ea nu este transmisă
doar în formele scrise, în care sunt păstrate cuvintele și faptele deosebite ale lui Hristos din mediul
istoric, ci și în oglindirea și răspunsul Bisericii apostolice primare la problemele sociale din vremea
lor. O parte din expresia scrisă a Kerigmei apostolice devine Scriptura Bisericii implementată
social. Ea conține plenitudinea învățăturii creștine îndreptată spre întreaga lume – cu toate
problemele ei sociale de atunci – nu într-un mod cantitativ, ci într-o formă calitativă.83

Creștinii nu sunt sub nicio formă chemați la izolare fizică față de lumea în care se află. Chiar
dacă au existat și încă mai există persoane care aleg să se retragă din societate pentru a contempla
divinitatea, acestea sunt cazuri rare și benevole.84 Dar când vorbim despre creștinism ca un tot unitar,
ca trupul lui Cristos, trebuie să privim în primă fază la ultimele cuvinte ale Mântuitorului, rostite
înainte de înălțarea Sa, anume la marea trimitere. Aceasta constituie în mod irevocabil o chemare la
acțiune din partea urmașilor Săi exercitată înspre marea de oameni nemântuiți. Avem într-adevăr un
Ioan botezătorul despre care se crede că făcea parte din gruparea esenienilor, cei care au înțeles că
trebuie să se separe de lume pentru a aștepta venirea lui Mesia. Ioan botezătorul însă, nu putem spune
că făcea parte din ucenicii Domnului. Privim la momentul înălțării însă ca un început al Bisericii, ca
la un punct zero. Marcu scrie următoarele în capitolul 16:
Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură. 16 Cine va
crede şi se va boteza va fi mântuit, dar cine nu va crede va fi osândit. 17 Iată semnele care vor
însoţi pe cei ce vor crede: în Numele Meu vor scoate draci, vor vorbi în limbi noi, 18 vor lua în
mână şerpi, dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma, îşi vor pune mâinile peste bolnavi, şi

83
Mihai Himcinschi, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, editura Reîntregirea,
Alba Iulia, 2006, p. 93.
84
Rastko Jovic, „Creștinismul ca o contracultură – speranța unei alternative,” în Altarul Reîntregirii, nr.3, 2014, pp. 123
– 124.

49
 bolnavii se vor însănătoşi.” 19 Domnul Isus, după ce a vorbit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut la
dreapta lui Dumnezeu. 20 Iar ei au plecat şi au propovăduit pretutindeni. Domnul lucra împreună
cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau. Amin. (Marcu 16:15-20)

Observăm deci, că Domnul Isus ne face o chemare generală spre a acționa concret în lume, în
spațiul public. El devine totodată un exemplu demn de urmat în ce privește implicarea socială, deși,
Domnul Isus a avut o misiune specifică pe pământ, El s-a oprit și în dreptul celor bolnavi, săraci, bătuți
de soartă și legați în lanțuri de cel rău. El ne atenționează asupra faptului că pe săraci îi avem
întotdeauna cu noi, deci suntem responsabili de acest domeniu.85 Desigur că nu dorim să promovăm
o evanghelie pur socială, ci mai degrabă să descoperim intenția curată a Sfintei Scripturi cu privire la
implicarea urmașilor lui Isus în lume. Nu putem permite nici ca frica de respingere să ne țină blocați
între cele 4 ziduri comode ale comunității creștine în care ne aflăm și în același timp nu putem accepta
nici gândul că o viață obedientă față de obiceiurile comunității, cum ar fi participarea la slujbele
religioase sau cititul Bibliei, ne va absolvi de chemarea fiecărui creștin la implicare activă în spațiul
public. Constantineanu subliniază foarte bine fundamentul implicării creștinilor în public, pe baza
expunerii pauline din Romani 12-15. Acest fundament, pe care îl redăm mai jos, trebuie să
caracterizeze și comunitățile creștine actuale:

Pentru Pavel, a trăi în conformitate cu Evanghelia înseamnă a trăi având ca fundament și model
exemplul lui Cristos (Romani 15:3,7). Viața de ”sacrificiu” la care îi îndeamnă Pavel pe cititorii
săi, ascultarea lor de Cristos până la sacrificiu, este o lepădare benevolă a prerogativelor cuiva
pentru binele celuilalt oglindită de însuși Isus Cristos, care nu și-a ”plăcut lui însuși”, ci a suferit
în locul altora (Romani 15:3). Barierele comportamentale ale celor ”dinăuntru” față de cei ”din
afară” sunt dărâmate de Pavel, el îndemnându-i pe credincioșii din Roma, cu maximă seriozitate,
să trăiască în pace cu toți oamenii”(Romani 12:18) și să manifeste o ”dragoste autentică” față de
toți […] Pavel arată că viața credincioșilor ”în Cristos” și ”în conformitate cu Duhul” înseamnă
transformarea vieților lor și înnoirea minții lor, ceea ce duce la sacrificii zilnice făcute pentru alții,
exprimate prin manifestări concrete de dragoste, pace, reconciliere, armonie, toleranță și
considerație față de celălalt.86

Dacă apostolul Pavel pune un așa mare accent pe porunca creștinilor de a ”trăi în pace cu toți
oamenii”, încă de la începuturile bisericii când contextul social nu era unul tocmai liber, iar creștinii
sufereau persecuții, cu atât mai mult este valabil acest principiu pentru creștinii secolului XXI unde
contextul social oferă mult mai multe libertăți. Noi suntem fii ai învierii conform Luca 20:36 și semne

85
R. Jovic, Creștinismul ca o contracultură – speranța unei alternative, p. 133.
86
Corneliu Constantineanu, ”Semnificația socială a reconcilierii în context românesc – rolul bisericilor în arena publică”,
în Dorin Dobrincu, Dănuț Mănăstireanu (coord.), Omul Evanghelic – o explorare a comunităților protestante românești,
ed. Polirom, Iași, 2018, p. 471.

50
și minuni pentru cei din jurul nostru, însă în viețile noastre acest statut trebuie să treacă de la unul de
tip ”a fi” la unul de tip ”a face”, sau la a deveni public. Noi suntem născuți de același Duh și suntem
împuterniciți tot de El, pentru a duce Vestea Bună mai departe, cu tot ce cuprinde ea, mântuirea
sufletului și răscumpărarea creației.

Concluzii
În această prezentare am dorit să arătăm faptul că Biserica este o comunitate chemată la a
impacta lumea din jurul ei. Am demonstrat faptul că trăsăturile comunităților creștine sunt edificate
pe dragoste, care izvorăște din Dumnezeu și umple pe creștin, acesta având datoria să o dăruiască mai
departe aproapelui său. Apoi comunitatea aceasta este una a credinței, prin faptul că ea se naște prin
credință și trăiește doar prin credință. Nu în ultimul rând ea este o comunitate a Cuvântului. Biserica
este împuternicită să poarte această chemare până la final și aceasta nu doar la nivel de oficiu ci chiar
fiind însoțită de semne și minuni conform cu Marcu 16. Cuvântul lui Dumnezeu este viu și lucrător și
astăzi în măsura în care noi ca și fii ai învierii decidem să ne disponibilizăm pentru chemarea noastră.
Fiecare comunitate de creștini trebuie să trăiască la înălțimea chemării Lui, împuternicită de Duhul
Sfânt pentru orice lucrare bună.

3.3 Reconciliere socială sau, ce înseamnă să trăiești în pace cu celălalt – care este diferit

Trăim într-o vreme în care umanitatea devine tot mai sensibilă la subiecte precum
discriminare, excludere, rasism, minorități sociale și multe alte denumiri. Simțim parcă presiunea
mondială care caută să omogenizeze toate culturile lumii, iar globalizarea este deja un cuvânt uzual
în vocabularul nostru. În acest context, trebuie să observăm faptul că încă mai sunt, și vor mai fi,
diferențe între culturi, între anumite comunități și grupuri sociale. Nu dorim să atacăm ideea
pluralismului sau a globalizării parcă forțate, ci ne vom preocupa mai degrabă cu dezvoltarea unei
înțelegeri cu privire la datoria creștinismului față de faptul împlinit al globalizării.
Ne aflăm deja într-un proces de globalizare, fie că vrem să acceptăm sau nu, iar acest proces
se pare că reușește să scoată în evidență diferențele , de multe ori doar cele negative, dintre anumite
grupuri sociale. Dar datoria creștinilor de a se implica în societate și de a aduce pace, restaurare și
reconciliere tocmai aici trebuie să se reflecte. Care este deci răspunsul bisericii sau al creștinilor în
general la astfel de situații? Ne întrebăm în mod legitim dacă Sfânta Scriptură ne oferă acoperire

51
pentru o astfel de abordare a diferențelor sociale, politice sau de oricare fel ar fi ele? Dacă da, cum ar
trebui să arate manifestarea creștinilor în această direcție? La aceste întrebări, și nu numai, vom
încerca să răspundem în cele ce urmează sperând să găsim o cale cât mai aproape de adevăr și de ceea
ce Domnul Isus dorește de la cei care îl urmează.

3.3.1 Perspectiva paulină asupra reconcilierii

Am putea afirma faptul că apostolul Pavel este unul dintre cei mai vocali susținători ai ideii
despre reconciliere socială în Sfânta Scriptură. El însuși provenea dintr-un mediu unde cultura iudaică
trebuia combinată cu stilul de viață roman, deține astfel două nume – Pavel și Saul, studiază filosofia
și legea iudaică în școala lui Gamaliel, cunoaște foarte bine diferitele clase sociale din acea vreme,
cultura iudaică, greacă și romană și a fost un membru important al celei mai răspândite partide politice
și religioase din acea vreme. Desigur că acest portofoliu impresionant îl va ajuta pe Pavel să discearnă
corect după convertire, care este voia lui Dumnezeu cu privire la diferențele socio-culturale dintre
oameni. În acest sens Gordon Zerbe afirmă despre Pavel că: “Viziunea etică a lui Pavel este
fundamental legată de viziunea sa răscumpărătoare:”

În miezul evangheliei lui Pavel stă viziunea sa despre restaurarea cosmică – răscumpărarea
escatologică a întregii ordini create. ... „Pacea” este una dintre caracteristicile esenţiale ale acestei
ordini viitoare a mântuirii. În timp ce limbajul „păcii” la Pavel se referă uneori la mântuirea
escatologică per ansamblu, termeni ca „reconcilierea cosmosului/tuturor lucrurilor” şi „supunerea
tuturor lucrurilor” lui Hristos şi lui Dumnezeu exprimă de asemenea viziunea unei păci cosmice.
... Pentru Pavel, deci, termenul „pace” se referă fundamental la mântuirea fundamentală a întregii
persoane, a întregii omeniri, şi a întregului univers. Se referă la starea normală a tuturor lucrurilor
– ordinea acţiunii creatoare şi răscumpărătoare a lui Dumnezeu contrară dezordinii puterilor
haotice ale lui Satan87

Pavel corelează restaurarea sufletului prin mântuire cu reconcilierea întregii creații, neputând
astfel separa dimensiunea teologică de cea socială, altfel riscăm să interpretăm greșit teologia lui,88
conform cu Romani 8:19-22 :

Chiar şi creaţia aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, 20 întrucât creaţia a fost
supusă deşertăciunii, – nu pentru că a vrut ea, ci datorită Celui Ce a supus-o –, în nădejdea 21 că
şi creaţia însăşi va fi eliberată din sclavia degradării şi adusă în libertatea glorioasă a copiilor lui
Dumnezeu. 22 Noi ştim că, până acum, întreaga creaţie geme şi suferă durerile naşterii. (Romani
8:19-22).

87
Gordon Zerbe, ”Paul’s Ethic of Nonretaliation and Peace”, în Millard M. Swartley (ed.), The Love of Enemy and
Nonretaliation in the New Testament, ed. John Knox Press, Louisville: Westminster, 1992, p.181.
88
Constantineanu, ”Semnificația socială a reconcilierii în context românesc – rolul bisericilor în arena publică”, p. 467.

52
 Revelația pe care Pavel o are cu referire la lucrarea de înnoire a lui Dumnezeu include mai
mult decât dimensiunea spirituală a sufletului uman. El arată înspre o înțelegere asupra faptului că
toată creația este ideea și posesia lui Dumnezeu, iar aceasta este declarată ”bună” de însuși Dumnezeu,
care chiar dacă a fost supusă deșertăciunii, totuși va fi inclusă în planul de reconciliere al lui
Dumnezeu.
Observăm deci, în argumentul adus de Pavel un punct important, anume că reconcilierea lui
Dumnezeu are o natură incluzivă nu exclusivă. Ea nu se referă doar la o parte a creației, ci la toată și
nu se adresează doar iudeilor, ci întregii omeniri în Cristos. Dragostea lui Dumnezeu unește și
îndeamnă la bunătate față de semenii noștri.89 Persoana născută din nou adoptă un stil de relaționare
reconciliator față de cei mai diferiți semeni. Pavel afirmă următoarele: ”Aşa că, de acum încolo, nu
mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuş
acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele
vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2 Cor. 5:16-17).
Constantineanu accentuează din argumentul lui Pavel faptul că ”credincioșii se vor strădui să
demonstreze un comportament care va avea un impact pozitiv asupra tuturor oamenilor. Aceasta ar
trebui să fie o atitudine constantă și plină de responsabilitate.” 90 Astfel că în Romani 12, Pavel oferă
un ghid destul de practic asupra modului în care trebuie un creștin să se comporte față de cel care este
diferit de el. Îndeamnă la ospitalitate, la binecuvântarea celor care ii persecută, manifestarea empatiei
cu cei în bucurii sau în necaz, sunt îndemnați să trăiască în armonie unii cu alții, să nu întoarcă rău
pentru rău, să urmărească ce este bine înaintea tuturor oamenilor și dacă este posibil să caute să trăiască
în pace cu toți oamenii!
Pavel accentuează acest spirit al acceptării indiferent de diferențele dintre oameni și în
capitolul trei din Galateni unde îi învață pe creștinii din Galatia următoarele: ”În Cristos Isus, voi toţi
sunteţi copii ai lui Dumnezeu, prin credinţă. 27 Căci toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos, v-aţi îmbrăcat
cu Cristos. 28 Nu este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat, nici femeie, pentru
că voi toţi sunteţi una în Cristos Isus.” (Galateni 3:26-28). Cu toate că acest pasaj se referă la
identitatea persoanelor care fac parte din trupul lui Cristos, acesta ne descoperă caracterul reconciliant

89
Corneliu Constantineanu, ”The Bible and the Public Arena: A Pauline Model for Christian Engagement in Society with
Reference to Romans 13”, în KAIROS - Evangelical Journal of Theology, Vol. IV. Nr. 2 (2010), p. 139.
90
Corneliu Constantineanu, ”Hospitality and Welcome as Christian Imperatives in Relation to ‘the Other’” în
Transformation: An International Journal of Holistic Mission Studies, vol. 35, no. 2 (2018), p.116.

53
al lui Dumnezeu. Acel caracter pe care chiar și Pavel l-a cunoscut în momentul convertirii lui. Modul
în care Pavel privește conceptul reconcilierii nu lasă loc pentru niciun fel de discriminare în
relaționarea cu cei care sunt diferiți față de noi. Dacă Dumnezeu a inclus în dragostea Sa pe toată
lumea, dece am încerca noi să excludem pe cineva?

3.3.2 O abordare cristică a celuilalt- care este diferit

În ceea ce privește diferențele dintre persoane, culturi sau comunități, Sfânta Scriptură oferă o
cale de a aborda corect problema, unul dintre cele mai provocatoare pasaje fiind cel din Matei 5, unde
Domnul Isus rostește predica de pe munte:
Aţi auzit că s-a zis: ‘Ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte’. 39 Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi
celui ce vă face rău. Ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. 40 Oricui
vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa. 41 Dacă te sileşte cineva să mergi cu el
o milă de loc, mergi cu el două. 42 Celui ce-ţi cere, dă-i; şi nu întoarce spatele celui ce vrea să se
împrumute de la tine. 43 Aţi auzit că s-a zis: ‘Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul
tău’. 44 Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine
celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, 45 ca să fiţi fii ai Tatălui
vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă
ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. 46 Dacă iubiţi numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată
mai aşteptaţi? Nu fac aşa şi vameşii? 47 Şi dacă îmbrăţişaţi cu dragoste numai pe fraţii voştri, ce
lucru neobişnuit faceţi? Oare păgânii nu fac la fel? (Matei 5:38-48)

Domnul Isus aduce o completare neîntâlnită până atunci la ceea ce evreii cunoșteau ca fiind
legea iudaică. Dacă până în acel moment evreii învățaseră să răsplătească cu dinte pentru dinte și ochi
pentru ochi, acum vor fi expuși unei noi rațiuni asupra a ceea ce înseamnă relaționarea cu aproapele.
Acum, dușmanul nu va mai trebui să fie urât ci va fi iubit, pe cei ce blestemă îi vor binecuvânta în
schimb, iar celor care îi urăsc și asupresc le vor întoarce cu fapte bune înapoi și se vom ruga pentru
ei. Acesta este fundamentul pe care un creștin va trebui să își clădească caracterul său.
Trebuie să subliniem însă faptul că acest caracter nu trebuie înțeles ca o formă de slăbiciune
sau de supunere la toate presiunile negative venite din exterior. Din contră, acest comportament
caracterizat prin iubirea dușmanului, denotă exact o atitudine de acceptare a faptului că oamenii sunt
diferiți, o atitudine de toleranță față de persoanele care au valori ce se opun propriilor noastre valori.
Etica creștină ne învață că demnitatea umană are o valoare mai mare decât disputele ideologice.91 De
asemenea, faptul că arătăm acceptare și toleranță față de persoana cuiva nu înseamnă că va trebui să
fim de acord și cu principiile sale de viață. În timp ce respectul nostru și acceptarea vor fi manifestate

91
Corneliu Constantineanu, Trăiți în pace – Dimensiunea socială a reconcilierii în teologia paulină, ed. Casa Cărții,
Oradea, 2013, p. 243.

54
față de o persoană cu înclinații imorale din punct de vedere sexual, acest lucru nu ne obligă să fim de-
acord cu acele înclinații imorale. Este cât se poate de potrivită afirmația ”iubește păcătosul nu păcatul
lui”.
Adresăm aici și subiectul despre persoane diferite și din alte puncte de vedere decât cele uzuale
și moderne de genul rasismului, ideologiei de gen sau antisemitismul. Astfel de categorii includ
discriminarea din punct de vedere economic și social. Persoanele care au un statut social mai slab sunt
vulnerabili opresiunii și discriminării. Văduvele, orfanii, anumite persoane defavorizate pot fi
exploatați și expuși discriminării. Sfânta Scriptură însă ne învață în Iacov 4 faptul că religia curată
este în primul rând grija față de aceste persoane. Strâns legată de această categorie sunt persoanele
discriminate din punct de vedere economic. Vechiul Testament ne oferă o perspectivă foarte clară,
încă dinainte de perioada bisericii primare, prin legile date poporului evreu cu referire la grija față de
săraci, văduve, orfani și de străini. Levetic 25:25-47, Deuteronom 14:28, Exod 23:3 și alte texte prevăd
mai multe reglementări legislative referitoare la includerea acestor categorii defavorizate în sistemul
social și economic tocmai pentru a fi ajutate. Christopher J.H. Wright afirmă cu referire la aceste
principii următoarele:
Legea insista ca săracii să fie tratați în mod echitabil în fața legii, pe toată durata procesului. Cu
alte cuvinte, nu trebuiau tratați cu favoritisme, dar nici (mai plauzibil) nu trebuiau nedreptățiți de
către cei bogați, care se bucurau de poziție socială și putere economică. […] legea ridică în jurul
întregului sistem de legislație privitor la sărăcie un ethos moral și emoțional de largă cuprindere.
Acesta include, pe de o parte, mulțumirea față de Dumnezeu și imitarea Lui ca motivație, iar pe
de altă parte, compasiunea și generozitatea ca virtuți cheie.92

Divergențele dintre oameni pot căpăta cele mai diferite nuanțe. De la discriminări pe baza
rasei, etniei, orientării sexuale, până la cele mai ”nevinovate” forme chiar din comunitățile creștine,
legate de preferințele muzicale, a anumitor slujitori din biserici sau a modului de manifestare a
credinței. Nu trebuie să se cânte cântări vechi pentru că nu mai sunt actuale, cele moderne sunt prea
”lumești”, fără mesaj și gălăgioase, predicatorul cutare nu e bun, biserica cutare este prea conservativă,
sau cealaltă prea libertină. Nu trebuie să privim prea departe și vom sesiza ușor faptul că duhul acesta
al discriminării, al neacceptării celuilalt care este diferit și-a făcut loc pe băncile bisericii, tocmai acolo
de unde trebuie abolit. Această situație este atacată de către Pavel în scrisoarea sa către Romani unde
adresează tocmai problemele discriminării în biserică. Constantineanu surprinde acest aspect astfel:
Astfel reiese clar din scrisoare că una dintre problemele majore cu care se confruntau creștinii
Romani, avea de-aface cu diferențele, disensiunile și chiar diviziunile dintre diferite grupuri (mai
ales, dar nu exclusiv, dintre credincioșii evrei și cei dintre neamuri), pe teme cum ar fi etnicitatea,
practica religioasă (aderarea la reguli culinare, respectarea anumitor legi și sărbători evreiești) și

92
Christopher J.H. Wright, Etica Vechiului Testament pentru comunitatea creștină, ed. Casa Cărții, Oradea, 2019, p. 175.

55
 relațiile cu persoanele dinăuntrul și din afara comunității creștine. Acest fundal cu probleme
explică interesul lui Pavel nu doar față de reconciliere, pace, dragoste, unitate, bună primire – în
încercarea sa de a pune capăt oricărui conflict și de a reconcilia diverse grupuri, ci pentru
formularea atât de viguroasă a logicii Evangheliei ca fiind incompatibilă cu un astfel de
comportament.93

Am căutat în acest subcapitol să arătăm perspectiva biblică asupra reconcilierii sociale izvorâte
din același loc cu reconcilierea spirituală. Am observat faptul că Sfânta Scriptură nu susține o abordare
dualistă a reconcilierii, ci mai degrabă una integrală care începe prin reconcilierea relației om-
Dumnezeu și continuă în cadrul relației om-om. Am disecat câteva domenii mai importante unde
discriminarea este puternică și am tras un semnal de alarmă împotriva acestor practici, chiar dacă
unele mai subtile, în cadrul comunităților creștine. Am încheiat printr-un citat din scrierile lui
Constantineanu care oferă o perspectivă din teologia paulină la problematica acceptării celui care este
diferit. O problematică care va primi mai multe răspunsuri referitoare la modelul de dialog care este
dorit pentru a susține reconcilierea socială.

3.4 Perspective asupra dialogului inter-religios și interconfesional în teologia publică

Orice reconciliere pornește de la un dialog sănătos. Astfel vom analiza câteva

perspective asupra dialogului inter-religios și interconfesional din domeniul teologiei publice
într-o societate pluralistă și multiculturală. Constatăm că eforturile de comunicare ale creștinilor
atât cu lumea necreștină cât și cu semenii lor din alte confesiuni, au fost de multe ori prea slabe
sau chiar inexistente. Exclusivismul ajungând astfel, metaforic vorbind, la rang de doctrină.
Mișcările care au susținut acest dialog, au provocat o apropiere a religiilor, iar pe de altă parte
au reactivat unele tensiuni inter-confesionale. Citind mărturia biblică vedem că acest dialog a
fost promovat de însuși Domnul Isus și continuat de apostoli, în acest fel, creștinul contemporan
se poate raporta la un model pe care trebuie să îl implementeze în viața de credință.

3.4.1 Delimitarea conceptului "dialog inter-religios/confesional"

În introducere vom analiza la ce ne referim atunci când vorbim despre "dialog inter-
religios/confesional", ce este și ce nu este acest dialog, urmând apoi să aducem argumente biblice pro
și contra acestei provocări.

93
Corneliu Constantineanu, Trăiți în pace – dimensiunea socială a reconcilierii în teologia paulină, p. 146.

56
 Trebuie însă să recunoaștem faptul că întâlnirea, sau coexistența mai multor religii într-o țară,
poate da naștere la sentimente de teamă sau închidere în sine. În acest sens dialogul și cooperarea între
autoritățile politice și cele religioase este la fel de important ca și dialogul între reprezentanții
diferitelor religii și confesiuni, în vederea unei conviețuiri pașnice.94 De obicei când se discută despre
un dialog inter-religios, majoritatea oamenilor etichetează această acțiune ca o formă de ecumenism
menit să creeze o singură religie mondială cu implicații antihristice. Dialogul însă respinge această
idee acceptând mai degrabă perspectiva unității în diversitate. În acest sens, în Aprilie 2011 a avut loc
la București întrunirea șefilor celor 18 culte recunoscute în România în vederea încurajării dialogului,
evitării conflictelor între religii și confesiuni și cooperarea pentru binele comun al societății.95
Dialogul inter-religios/confesional totodată nu înseamnă omogenizarea tuturor cultelor
creștine subordonate unei dictaturi religioase. In special confesiunile de mici dimensiuni si cele
fundamentalist-exclusiviste resping din start ideea unui dialog de teama pierderii identității lor. Acest
lucru împreună cu teama introducerii doctrinelor străine în crezul unei confesiuni anume sau a
renunțării la propriile convingeri teologice de dragul dialogului inter-religios/confesional, sunt fricile
răspândite în aceste comunități religioase. Conceptul de dialog inter-religios/confesional se
îndepărtează însă vehement de aceste speculații.
Dar ce înseamnă atunci acest dialog? Care sunt beneficiile rezultate de pe urma lui? La ce nivel
se poate purta dialogul inter-religios/confesional? Poate fi acesta argumentat biblic, sau este el doar o
găselniță teologică? La aceste întrebări vom căuta să răspundem în următoarele rânduri.

3.4.2 Ce înseamnă "Dialog inter-religios sau interconfesional?

Fondul comun de dialog este constituit pe conceptul ca toată creația poartă chipul lui
Dumnezeu și orice ființă umană are la bază un fundament religios. Astfel că dialogul presupune în
primul rând onestitate față de subiectul discuției și față de interlocutor. Totuși, un astfel de dialog nu
poate dezvolta convingeri în detrimentul credinței creștine cultivând un soi de religie universală cu un
motiv comun. Adevărul nu poate fi ignorat sau relativizat. Dialogul inter-religios înseamnă a fi dedicat
cauzei cristice, urmărind în același timp o comunicare constructivă cu semenii fideli altor convingeri,
astfel că fiecare participant, trebuie să fie conștient de identitatea sa spirituală.

94
Radu Carp, Dumnezeu la Bruxelles-Religia în spațiul public european, Ed. EIKON, Cluj-Napoca, 2009, p. 91.
95
„Provocările dialogului interreligion,” disponibil la http://ziarullumina.ro/provocarile-dialogului-interreligios-
12288.html accesat la 10.02.2019.

57
 Dacă considerăm dialogul inter-religios și interconfesional ca o subspecie a teologiei publice,
putem fi în totalitate de acord cu Gerard Mannion. Acesta afirmă că teologia publică este o abreviere
pentru ideea implicării bisericii „în” lume, care aduce împreună contribuțiile diverse ale bisericilor și
teologilor la viața socială, politică, economică și culturală a comunităților în care există creștini.96
Dialogul inter-religios/confesional nu își împlinește scopul dacă în urma lui nu se produce o schimbare
pozitivă. Astfel că acesta contribuie indiscutabil la bunăstarea societății, la îmbunătățirea condiției
umane având implicații chiar și asupra mediului înconjurător.97 Pe lângă faptul că etica creștină este
fundamentată în credințe și practici care vin în sprijinul umanității, în special al persoanelor
defavorizate, chiar și ideea unui dialog inter-religios îndeamnă spre o schimbare pozitivă a condiției
socio-umane.
Am menționat mai sus faptul că teologia publică este o abreviere pentru implicarea bisericii în
lume, lucru cu care suntem în totalitate de acord. Însă această implicare a bisericii nu se poate derula
într-un mod indolent, oricum. Teologul public, în orice sferă de acțiune s-ar afla el, ține cont de întreg
contextul în care acționează. Acesta trebuie să învețe să își exprime opiniile într-un limbaj acceptabil
spațiului public, folosind o argumentare rațională. Robert A. surprinde acest aspect în lucrarea sa
Teologia publică și imaginarul social modern astfel: "Vom fi nevoiți să prezentăm argumente care
contează din punct de vedere public, nu privat, într-o societate seculară. Nu vom putea susține
argumente din Scriptură sau din alte surse pur creștine, însă vom fi nevoiți să dezvoltăm argumente
folosind o raționalitate acceptată general ca obiectivă; însă un spațiu public funcțional nu poate
exclude prin definiție pe cei care prezintă un argument rațional, informat și accesibil".98

3.4.3 Diferite forme ale dialogului inter-religios

Având în vedere forma pozitivă, discutată mai sus, pe care dialogul inter-religios /confesional
o îmbracă, putem continua să dezbatem ideea despre locusul unde acest dialog se poate manifesta și
persoanele care îl pot iniția. Putem să arătăm astfel în mod progresiv unde începe acest dialog și până
unde poate să ajungă; mediul în care este, sau ar trebui să fie, inițiat fiind dinspre comunitatea creștină
locală înspre confesiunile creștine de orice fel și religiile para-creștine. Acest lucru nu înseamnă

96
Gerard Mannion, ”A Brief Genealogy of Public Theology, or, Doing Theology when It Seems Nobody Is Listening”,
p. 148.
97
David Tracy, ”The Role of Theology in Public Life: Some Reflections”, în Word & World 4.3, 1984, p. 238.
98
Robert A. Kelly, “Public Theology and the Modern Social Imaginary”, în Dialog: A Journal of Theology, Volumul 50
nr.2, Iunie 2011, p. 170.

58
nicidecum că comunitățile creștine vor neglija inițiativele la dialog venite din exterior.
În primul rând dialogul este exercitat în viața cotidiană a fiecărei persoane indiferent de poziția
socială a acesteia sau de implicarea sa în sfera religioasă. Reprezentative sunt următoarele cazuri:
relațiile de vecinătate, locul de muncă sau alte cercuri sociale unde creștinul își exprimă crezul propriu
într-un mod sau altul. În acest cadru dialogul trebuie să lase loc de înțelegere, acceptare și dragoste a
celor din jur. Chiar dacă conținutul dialogului nu cuprinde subiecte sau chiar expresii, cuvinte
religioase, creștinul va demonstra principiile morale creștine, dragostea și acceptarea celuilalt.
Un nivel următor al dialogului inter-religios /confesional ar putea fi descris de producerea unor
acte precum colaborarea în vederea bunăstării societății și în special a persoanelor defavorizate, sau
cu ocazia unor catastrofe naturale. Acest dialog al faptelor este adesea mai pregnant decât orice
încercare verbală de construi un dialog. Constantineanu afirmă în studiul sau asupra teologiei
reconcilierii pauline din Trăiți în pace, faptul că "o înțelegere adecvată a unei credințe reconciliante
în Hristos determină o credință supusă, care îi consacră pe oameni unei trăiri în care este loc pentru
deosebiri și diversitate, o viață de iubire și dăruire de sine [...] o credință care elimină orice temei
pentru aroganță, sau superioritate socială, culturală, economică, etică [...]".99
Dacă în primele două nivele dialogul inter-religios poate fi exercitat de orice persoană, în cel
de-al treilea putem vorbi de un dialog teologic. Acesta permite experților din ambele părți să
dialogheze mai profund pe fondul moștenirii religioase a fiecăruia. Apoi dialogul academic este
surprins de Harold Breitenberg astfel: "În ceea ce privește cercurile academice, ea a fost prezentă la
conferințe profesionale, în programe academice, și în teze de doctorat. După debutarea conceptului în
vocabularul teologiei, eticii și istoriei bisericii, acesta și-a făcut loc în discuții variate din arii ca
politică, legislație, drepturile omului, economie, știință, mediul înconjurător, retorică, și sociologie și
a apărut în contexte diverse ca de exemplu comunicate de presă, materiale denominaționale, presa
populară, și senatul SUA".100
Nu în ultimul rând dialogul interreligios este purtat în sfera politică, sfera cu cea mai mare
putere decizională. Este important de menționat faptul că nu întotdeauna factorii decisivi ai dialogului
sunt strict religioși. Aceștia pot fi de natura politică, economică, anumite conflicte etnice sau culturale.
Aici, interlocutorii pot influența mai mult ca oriunde masele de oameni prin atitudinile luate unii față
de alții. Să ne imaginăm doar ce ar însemna mediatizarea unui astfel de discurs în mass-media din

99
Constantineanu, Trăiți în pace, p.243.
100
E. Harold Breitenberg, Jr., ”To Tell the Truth: Will the Real Public Theology Please Stand Up?”, în Journal of the
Society of Christian Ethics 23.2, 2003, p. 60.

59
Romania, între cultul ortodox și cel evanghelic!

3.4.4 Argumente biblice pro și contra dialogului inter-religios

Desigur că orice argument adus fără a fi fundamentat biblic este perisabil. Prin urmare, vom
privi în următoarele rânduri asupra unor pasaje biblice101 care susțin sau contrazic ideea unui dialog
inter-religios /confesional.
Faptele Apostolilor 17:22-31 unde Pavel se folosește de un motiv cultural din viața atenienilor
pentru a deschide dialogul. În textul dat, Pavel este preocupat de interacționarea cu persoane de o
religie diferită, motivat fiind de dorința arzătoare ca și aceștia să cunoască harul dat de Dumnezeu
oamenilor.
Marcu 9:38-40 poate fi considerat argumentul de bază în favoarea dialogului interconfesional.
Când Isus le poruncește ucenicilor să nu-i oprească pe cei care fac minuni în numele Său, dar totuși
nu Îl urmează în mod fizic, El setează un precedent asupra modului în care creștinii de orice confesiune
ar trebui să se raporteze unii la ceilalți. El menționează așadar în versetul 40, faptul că "Cine nu este
împotriva noastră, este pentru noi.".
Luca 6:35 "Voi, însă, iubiți pe vrăjmașii voștri, faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți
ceva în schimb. [...] căci El este bun și cu cei nemulțumitori, și cu cei răi [...]". La baza oricărui dialog
stă iubirea de oameni. Dacă Dumnezeu ne îndeamnă să ne iubim vrăjmașii, cu atât mai mult ar trebui
să arătam această dragoste confraților noștri sau celor de altă religie decât creștină. Iubirea vrăjmașilor
sau împrumutul care nu așteaptă nimic în schimb este un veritabil dialog al faptelor.
Luca 10:30-37 Pilda Samariteanului milos arată că în acest dialog al faptelor, factorul decisiv nu
a fost și nu trebuie neapărat să fie unul de natură religioasă. Astfel creștinul este îndemnat să pătrundă
în afara sferei creștine pentru a-și exercita public teologia sa.
Iacov 1:27 pune accentul pe implicarea creștinului în cazurile sociale defavorizate fără să facă
diferența asupra aspectelor religioase.

Adesea este adus ca și contraargument la dialogul inter-religios versetul din Deuteronom

12:30: "Ferește-te să nu cercetezi despre dumnezeii lor şi să zici: „Cum slujeau neamurile acestea
dumnezeilor lor? Şi eu vreau să fac la fel.” La o primă privire am putea înțelege că orice interpelare

101
Pasajele biblice sunt extrase din Biblia – traducerea Dumitru Cornilescu.

60
sau dialog teologic para-creștin ar fi interzis. Însă acest verset sugerează doar îndemnul făcut de
Dumnezeu la adresa poporului evreu de a nu se închina altor dumnezei, ispitiți fiind de contextul
social în care ei se aflau la momentul respectiv. Cu alte cuvinte dialogul interreligios nu va trebui să
slăbească identitatea creștinului. Prin urmare, deducem faptul că dialogul inter-religios cere o anumită
educație și maturitate a interlocutorilor.
Un alt text "îndrăgit" îl reprezintă cel din 2 Petru 2 și 3, unde Petru îi îndemna pe credincioși
să se păzească de învățătorii mincinoși. Din nou, trebuie accentuat faptul că un dialog inter-
religios/confesional nu are ca scop convingerea interlocutorului despre doctrinele teologice personale.
Nici un participant la dialog nu va trebui să insiste asupra propriilor principii de interpretare scripturală
și nu va pune presiune în vederea convertirii. Spre exemplu, în dialogul dintre un creștin și un budist
aceștia se vor concentra asupra moștenirilor religioase a fiecăruia în căutarea binelui societății, fără a
impune propriile credințe.102
Am arătat faptul că în societatea pluralistă și multiculturală în care ne aflăm, dialogul inter-
religios și interconfesional devine indispensabil. Beneficiile pe care acesta le poate produce sunt
vădite și exercitarea lui este stringentă. Am continuat prin a arăta că dialogul și cooperarea între
autoritățile politice și cele religioase este la fel de important ca și dialogul între reprezentanții
diferitelor religii și confesiuni, în vederea unei conviețuiri pașnice. Am dezbătut câteva opinii publice
despre înțelegerea greșită a dialogului interreligios, iar apoi am arătat ce înseamnă acesta, beneficiile
lui și o scurtă exemplificare a formelor pe care le poate lua. Prin câteva repere biblice am arătat faptul
că Sfânta Scriptură mai degrabă încurajează spre un dialog interreligios sau confesional, iar nouă
creștinilor ne rămâne să punem în aplicare ceea ce deja știm.

102
Constantineanu, Trăiți în pace, pp. 243-258.

61
 CAPITOLUL 4

TEOLOGIA PUBLICĂ ȘI VIAȚA PUBLICĂ –

EDUCAȚIE, MISIUNE ȘI TRANSFORMARE

4.1 Teologie publică si transformarea societății

În comunitățile creștine de azi ne confruntăm tot mai mult cu nevoia de a duce la îndeplinire
marea trimitere pe care Domnul Isus ne-a dat-o în momentul înălțării Sale. “Duceți-vă și faceți ucenici
din toate neamurile,[...] și învățații să păzească tot ce v-am poruncit.” Misiunea este așadar un pilon
foarte important al bisericilor creștine din toată lumea. Trebuie să recunoaștem însă că și aici, ca în
orice alt domeniu, modul în care această misiune este îndeplinită variază și nevoia de actualizare este
reală.
În acest capitol vom aborda perspective asupra modelului educațional integrativ și a misiunii
integrale. Vom trece în revistă, printre altele, atât avantajele cât și dezavantajele modului de misiune
ales și analiza SWOT a modului în care educația și misiunea este înțeleasă. Trebuie să menționăm
faptul că misiunea va fi înțeleasă separat de evanghelizare. În timp ce evanghelizarea are în vedere
strict informarea/convertirea persoanei necreștine la creștinism sau direcționarea ei către Dumnezeu,
misiunea are în schimb o paletă de acțiuni mult mai largă. Spre exemplu, implicarea socială în
îngrijirea copiilor orfani sau ajutorul material acordat familiilor defavorizate, indiferent de
confesiunea acestora, sunt unele din practicile des întâlnite ale misiunii. Am putea spune că misiunea
include practica evanghelizării însă nu este constrânsă sau limitată de aceasta. Cu alte cuvinte,
ajutorarea, de exemplu, a familiilor defavorizate se poate întâmpla fără să fim presați să le prezentam
evanghelia celor în cauză.

62
 4.2 Educație integrativă - plan de acțiune

4.2.1 Identificarea și formularea problemei

Când vorbim despre educație în comunitățile creștine, de obicei răspunsul credincioșilor este
unul reținut. Având în vedere educația academică, constatăm cu dezamăgire faptul că biserica a
adoptat în general o atitudine defensivă condamnând educația ”prea multă” ca fiind ”pentru lume”.
Sau asociind automat un nivel academic avansat cu mândria. Această atitudine este cât se poate de
greșită și nefondată biblic. De fapt, Sfânta Scriptură este plină de autori erudiți, de persoane care au
străbătut acest drum al studiilor avansate. Într-adevăr, studiul teologiei în majoritatea comunităților,
se desfășoară într-un mod destul de lipsit de creativitate și de interes, nereușind parcă să lege teoria
cu viața studentului de zi cu zi. Tocmai acest aspect îl tratează modelul educațional integrativ, aducând
o alternativă mult mai eficientă la studiul teologic. Constantineanu descrie această alternativă în felul
următor:
Dar teologia nu este și nu trebuie să fie un exercițiu anost, teoretic, abstract. Teologia înseamnă
aplicarea Cuvântului viu al lui Dumnezeu la întreaga realitate a vieții astfel încât urmașii lui
Hristos să poată trăi o viața adevărată, de credincioșie, să fie martori adevărați ai singurului Domn
și Mântuitor Isus Hristos, semne ale noii creații. Teologia adevărată nu este doar un studiu despre
Dumnezeu și intervenția Lui în creație, în mod ultim prin Isus Hristos, ci este și o experiență care
ne îndreaptă în mod direct către dragostea lui Dumnezeu și către o viață umană autentică – în
armonie cu Dumnezeu, cu noi înșine, cu semenii, cu întreaga creație.103

Așa cum deja am observat în capitolele anterioare, putem afirma faptul că contextul social
actual devine tot mai ostil față de valorile morale și în special creștine. Umanitatea tinde să se afunde
tot mai mult în imoralitate, iar demnitatea umană este parcă răstălmăcită tocmai împotriva omului.
Creștinul însă, are nevoie să ducă mai departe chemarea sa, de a fi sare și lumină, fără să se lase
intimidat de provocările progresiste și să găsească noi modalități de a-și împlini rolul de agent al
schimbării. Constatăm totuși cu regret faptul că, creștinul din ziua de azi se limitează tot mai mult la
spațiul dintre cele patru ziduri ale bisericii, poate din frică de respingere, poate din preconcepții legate
de modul în care ar trebui să se raporteze la necreștini. Oricare ar fi acestea, noi trebuie să
conștientizăm faptul că biserica are nevoie să adopte o metodă relevantă de a-și educa/învăța membrii
ei, spre a fi creștini autentici și roditori și vom face aceasta aplicând conceptul educației integrative.

103
Corneliu Constantineanu, ”Minte și inimă, teologie și spiritualitate - O viziune pentru educația teologică în Mileniul
trei”, în Corneliu Constantineanu, Mihai Handaric, Iosif Riviş-Tipei, Mircea Demean-Dumulesc, Importanța cărții de
specialitate în pregătirea studentului de la teologie, ed. Universității ”Aurel Vlaicu”, Arad, 2016, p. 153.

63
 În primul rând, vom explica pe scurt la ce ne referim când vorbim despre educație integrativă.
Cu toții cunoaștem modelul educațional clasic care se desfășoară în școli; acumulare de informație pe
care elevul/studentul va trebui să o reproducă în fața profesorului pentru a fi punctat. Educația
integrativă dorește să depășească această barieră a teoretizării obiectului de studiu și să creeze un
cadru unde elevul să poată să își exprime propriile păreri, să poată dezvolta anumite răspunsuri
personalizate și mai ales să poată transpune practic în viața sa ceea ce a învățat. Teologia are nevoie
de comunitatea credincioșilor pentru a fi trăită, mai mult decât de discursuri informaționale făcute de
la pupitre înalte.104 În următoarele rânduri voi expune un model de educație integrativă care combină
și practica misiunii.

4.2.2 Model educațional integrativ – plan de acțiune

Planul de acțiune este propus pentru proiectul educațional de tip integrativ numit ”Tabăra
Restart”, care unește membrii diferitelor comunități creștine cum ar fi a bisericilor participante,
fundațiilor și a școlilor avizate și are la bază conceptul educației integrative. Prin acest proiect se
urmărește educarea tinerilor creștini, în special tineri cu chemare consacrată, asupra aspectului
integrativ al vieții creștine și totodată implicarea acestora într-un model de misiune. Proiectul, sau
tabăra ”Restart” are ca prim scop intenția sa ajute studenții sa conștientizeze beneficiile modului
integrativ de implicare ca și creștini în arena socială. De asemenea, șansa uriașă de a impacta
societatea printr-o multitudine de proiecte care pot fi realizate în spațiul public: sociale, educaționale,
dezvoltare personală etc, îi va ajuta să își consolideze credința în Dumnezeu și să înțeleagă modul de
implicare pe care Biblia îl portretizează. În acest sens, planul va fi implementat după modelul de mai
jos:

Obiectivele generale/specifice
Persoanele care vor participa la acest proiect vor trebui să dobândească următoarele obiective:
să înțeleagă nevoia schimbării paradigmei de educație clasică în educație integrativă; să recunoască
nevoile contextului social actual în care trăiește; să poată pune în aplicare ceea ce cunoaște din punct
de vedere teologic; să poată afirma cu sinceritate că umblă în chemarea sa de la Dumnezeu urmând
acest proiect.

104
Steuernagel, Valdir. “Doing Theology Together with Mary”, în Journal of Latin American Theology: Christian
Reflections from the Latino South. 2013 Vol. 8, No. 2.

64
Identificarea grupului țintă
Grupul țintă este constituit din persoane care: împărtășesc valorile creștine exprimate în comunitățile
evanghelice – cu posibilitate de extindere; sunt implicate în cel puțin o activitate într-o biserică
creștină, demonstrând astfel un spirit proactiv, de discipol; își doresc să experimenteze în mod practic
ceea ce înseamnă a fi ucenic al lui Cristos; dau dovadă de maturitate spirituală, necesară pentru a
parcurge obiectivele proiectului educațional; au vârsta minima de 18 ani, sau chiar mai mică dacă
dovedește maturitate.

2. Strategie și plan de acțiune

Proiectul se desfășoară pe două planuri: unul teoretic de instruire și unul practic.

A. Partea teoretică este compusă din 2 cadre generale după cum urmează.
I. Studiu biblic. Studenții vor urma secțiunile studiului biblic care conține subiecte legate de
mântuirea personală, chemarea și pregătirea spirituală, modelul biblic de implicare în
public și altele.
II. Metode de abordare: studenții vor învăța cum să abordeze persoanele necreștine, contextul
abordării, consiliere pentru persoanele necreștine, crearea unor punți de dialog,
managementul conflictului, abordarea discuțiilor despre substanțe interzise, sex și altele.

B. Partea practică constă în vizite la școlile din portofoliu unde se vor organiza anumite evenimente
captivante cu elevii, sau ore de dirigenție cu tematica educației sexuale sau a pericolului consumului
drogurilor. În aceste cadre persoanele care fac parte din proiect vor aborda elevii pe baza temelor
discutate și vor păstra legătura cu ei dacă este posibil. La finalul anului școlar se organizează tabăra
Restart unde vor fi chemați elevii din școlile vizitate. Aceștia vor fi înștiințați că participă la o tabără
morală cu organizatori creștini, unde studenții proiectului educațional vor avea ocazia să petreacă un
timp intensiv cu elevii din școli și îi vor consilia, fiind astfel o mărturie creștină, se vor și distra și vor
pune în practică ceea ce au învățat în partea teoretică.

Cursurile de pregătire pentru studenții proiectului vor fi disponibile în mod gratuit atât cu
frecvență cât și cu posibilitate de participare online. Cursurile cu frecvență se vor desfășura în incinta
bisericii sau a altei locații, o dată pe săptămână. Partea teoretică va fi urmată de o parte practică în

65
care fiecare student se va implica în secțiunile prezentate anterior, la evenimentele din școli și în
tabără. Studenții proiectului vor avea posibilitatea de a achita taxa de participare la tabără pentru elevii
care prezintă o situație financiară precară.

Acesta este unul din multele modele de educație integrativă care oferă o alternativă
comunităților creștine pentru a se implica mai eficient în educația persoanelor și pentru a impacta cu
succes spațiul public.

4.3 Alternativa unei misiuni integrale

Fiecare creștin este un misionar. Astfel că responsabilitatea noastră este să ne preocupăm cu

abordarea acestui subiect pentru a-l adapta contextului actual. Conceptul misiunii integrale explicat
de Ruth Padilla DeBorst oferă o perspectiva nouă asupra teologiei misiunii, schimbând radical modul
în care misiunea este abordată, atât practic cât și teoretic.105 Până acum, misiunea era înțeleasă în
proporție de 90% ca organizarea de programe de evanghelizare in care preocuparea misionarului era
să convertească sau să direcționeze înspre creștinism, beneficiarii. Iar restul de 10% se concentrează
pe a trimite misionari undeva într-un capăt de lume pentru câteva săptămâni, în vederea convertirii
indigenilor la creștinism, prin formare de biserici.
Misiunea integrală însă, ține cont și de contextul în care ea este practicată, implicându-se în
toate aspectele vieții: social, spiritual, politic, economic și ecologic. Aceasta înseamnă că misionarul
creștin manifestă o responsabilitate socială față de lucrarea de misiune la care este chemat. În acest
sens, lucrarea de reconciliere se extinde la întreaga creație, deci misionarul nu mai poate să se limiteze
la mântuirea sufletelor, ci caută reconcilierea per ansamblu. Ruth Padilla explică cât se poate de
cuprinzător în lucrarea sa Being, doing and saying conceptul de misiune integrală, ca fiind un cadru
teologic-misiologic în care se înțelege că misiunea implică întregul popor al lui Dumnezeu care
exprimă scopurile bune ale lui Dumnezeu pentru întreaga lume, evidențiate în cine poporul lui
Dumnezeu este, ceea ce face și ce spune el în toate dimensiunile vieții, personal, public și structural.
Astfel, va fi unit ceea ce niciodată nu trebuia separat: evanghelizarea cu teologia eliberării, o
schimbare a inimii cu o schimbare a structurilor, reconciliere verticală (Dumnezeu-oameni) cu
reconciliere orizontală (oameni-oameni) și plantare de biserici cu reclădirea comunității.106

105
Ruth Padilla DeBorst,”An Integral Transformation Approach: Being, Doing and Saying”, în Craig Ott, The Mission of
the Church: Five Views in Conversation, ed. Baker, Grand Rapids, 2016. pp. 41-60.
106
Ibid.

66
Ce facem cu această alternativă a misiunii?
În acest sens, consider că acest model de misiune ar trebui adoptat de toate comunitățile și
bisericile creștine la nivel mondial. Modelul de misiune de tip evanghelizare și-a pierdut eficiența în
contextul actual. Lumea ca și creație a lui Dumnezeu nu va fi un loc mai bun ascunzându-ne între
patru ziduri câteva ore pe săptămână și înghesuind în capul nostru niște informații pe care cei mai
mulți nici măcar nu le discută sau nu le trăiesc în afara cercului bisericesc.
Este necesar ca bisericile să înțeleagă cât de important este să acționeze pe două direcții. Teoria
și practica. O teorie fără practică este inutila, iar practica fără teorie este, acolo unde este, de o calitate
slabă. Astfel, comunitățile religioase se pot concentra pe cât mai multe proiecte în afara zidurilor
bisericii, deoarece fiecare creștin are nevoie să iasă din zona sa de confort și chiar dacă este luat în
derâdere pentru credința lui, el trebuie să învețe să fie o voce în exterior.

4.3.1 Plan de implementare

Planul de implementare este propus pentru proiectul misionar „Apollo”, care se desfășoară în
cadrul bisericii (nu este limitat la biserică) și are la bază conceptul misiunii integrative. Prin acest
proiect se urmărește educarea creștinilor, în special tineri, asupra aspectului integrativ al misiunii
creștine. Proiectul, sau școala „Apollo” are ca prim scop să ajute studenții să conștientizeze șansa
uriașă pe care o au de a impacta societatea printr-o multitudine de proiecte misionare, care pot fi
realizate în spațiul public: sociale, educaționale, dezvoltare personală etc. În acest sens, proiectul va
fi implementat după cum urmează:

Identificarea și formularea problemei. Contextul social actual devine tot mai ostil față de
valorile morale și în special creștine. Umanitatea tinde să se afunde tot mai mult în imoralitate iar
demnitatea umană este parcă răstălmăcită tocmai împotriva omului. Creștinul însă, are nevoie să ducă
mai departe chemarea sa, de a fi sare și lumină, fără să se lase intimidat de provocările lumii și să
găsească noi modalități de a-și împlini rolul de agent al schimbării.

Obiectivele generale/specifice: să înțeleagă nevoia schimbării paradigmei de misiune clasică

în misiune integrală; să recunoască nevoile contextului social în care trăiește; să cunoască proiectele

67
locale care împărtășesc aceleași valori și să se implice personal; să realizeze astfel de proiecte în
colaborare cu persoane, biserici și/sau ONG -uri.

Identificarea grupului țintă. Grupul țintă este constituit din persoane care: împărtășesc
valorile creștine exprimate în școala Apollo; sunt implicate în cel puțin o activitate într-o biserică
creștină, demonstrând astfel un spirit proactiv; au vârsta minima de 18 ani

Strategie și plan de acțiune. Cursurile se vor desfășura atât cu frecvență, cât și online.
Cursurile cu frecvență se vor desfășura în incinta bisericii o data pe săptămână, respectiv vineri după
masa și sâmbătă, intensiv. Partea teoretică va fi urmată de o parte practică în care fiecare student se
va implica într-unul din proiectele prezentate anterior. Pentru absolvire, studenții vor trebui să
realizeze un proiect de misiune în orice formă și colaborare vor dori.

Analiza SWOT a modelului de misiune integrală. În această analiza vom scoate în evidență
punctele tari (S), punctele slabe (W), oportunitățile (O) și amenințările (T) modelului de misiune
integrativa abordat în școala Apollo.

S: W:

- grad de eficiență ridicat prin raportare directă și - necesită o mai mare investiție a timpului și de
adecvată la condiția beneficiarului. personal divers față de modelul clasic

- prin diversitatea proiectelor fiecare creștin se - organizarea proiectelor este mult mai complexă
poate implica unde se simte chemat. și obositoare

- gradul de satisfacție al misionarului este ridicat -necesită resurse financiare mari

în urma răspunsului pozitiv al beneficiarilor
- pot apărea împotriviri din interiorul bisericilor,
- întâmpina nevoile beneficiarului cu succes prin conceptul nefiind înțeles sau acceptat de membrii
faptul că misionarul local cunoaște cultura, comunității
obiceiurile și limbajul beneficiarului

68
O: T:

- dacă colaborează cu alte comunități creștine care - pot apărea împotriviri din interiorul bisericilor,
susțin aceleași principii – proiecte sunt mai mari conceptul nefiind înțeles sau acceptat de membrii
comunității
- se direcționează resurse materiale de la posibili
sponsori - misionarii nu vor fi disponibili oricând, ei trăind
în comunitate și având obligații personale (job,
- se pot dezvolta anumite proiecte de durată
familie)
- oportunitate de dăruire pentru cei care vor să
- fiind proiecte mai mari, este posibil ca resursele
susțină financiar dar nu știu unde
financiare și umane să lipsească

69
 CONCLUZII

În lucrarea de față, ”Teologie publică. Biserică. Societate. Perspective biblice și teologice.”,

am dorit să evidențiez faptul că orice comunitate care se declară creștină, fie biserici, organizații, școli
sau altele, indiferent de confesiunea sa, are un mandat de a se implica în spațiul public, unde membrii
acestora își desfășoară activitatea. Am abordat conceptul de implicare în spațiul public dintr-o
perspectivă relativ nouă și am descoperit câteva moduri noi de implicare a creștinilor în spațiul public.
Am început în capitolul întâi prin prezentarea unor opinii ale câtorva teologi cu referire la
teologia publică, oferind astfel câteva definiții ale acesteia, după care am prezentat câteva fragmente
din istoria unui discurs public din punct de vedere teologic. În următorul capitol am expus câteva
domenii din arena socială care se intersectează cu teologia publică și am găsit fundamentele biblice
care stau la baza implicării teologiei, sau a comunităților creștine, în spațiul public. Am abordat
subiectul politicii, un domeniu unde creștinii trebuie să învețe să se implice și unde chiar Sfânta
Scriptură ne îndeamnă să ne implicăm. Am abordat apoi câteva chestiuni legate de simțul civic la
creștini și am scos în evidență nevoia unei conștiințe civice în comunitățile de creștini. Am arătat
faptul că în aceste comunități simțul civic este foarte slab dezvoltat ca urmare a retragerii creștinilor
din scena publică, în urma diferitelor presiuni. Acum, această atitudine de retragere trebuie demontata
și spiritul civic are nevoie să fie dezvoltat așa cum este menționat și în Sfânta Scriptură. Pentru aceasta,
am menționat faptul ca este nevoie de o educare strategică a comunităților de creștini pentru a
manifesta o implicare civică de calitate. Am abordat apoi domeniul artei și am demonstrat faptul că
arta, muzicală și literară în cazul nostru, este un “bun” divin, iar Dumnezeu este cel care a înzestrat
artistul indiferent de modul în care acesta din urmă alege să folosească aceste capacități. Am descris
cum arta a avansat la factor important în închinare în mediul evanghelic și cum creștinii nu trebuie să
limiteze conceptul de închinare doar la muzică. Am demonstrat apoi faptul că închinarea începe din
momentul creării pieselor muzicale și nu doar atunci când ne închinăm propriu zis la slujbele de
duminică. Compunerea operelor de artă trebuie făcută cu excelență, calitatea fiind un dar de închinare.
Tot în capitolul doi am argumentat faptul că istoria este o parte componentă a vieții de credință
a fiecărui creștin. Istoria, la fel ca știința, nu luptă împotriva religiei, cu atât mai puțin a creștinismului,

70
ea însă susține cu dovezi istorice datele, faptele și evenimentele pe care însăși biblia le expune. Am
arătat și faptul că datorită istoricității scrierilor biblice, creștinismul este o religie care se naște în
istorie și este imperativ necesar să cunoaștem contextul istoric unde religia creștină s-a format.
Neglijând acest aspect se poate ajunge la cele mai întunecate abuzuri, erezii sau alte situații
contraproductive comunității creștine mondiale. Acțiunile bisericilor trebuie să reflecte o înțelegere
serioasă a contextului istoric în care credința creștină s-a format.
Am urmat apoi, în capitolul trei, să dezvolt ideea conform căreia biserica trebuie să fie o
comunitate profetică în acțiune și să scot în evidență încă odată, nevoia de implicare a bisericii
moderne, pluraliste, în ceea ce am stabilit ca domenii principale: social și vestire a mântuirii. Acest
lucru nu este opțional și nu suportă amânare, este un concept pe care biserica trebuie să-l adopte cât
mai urgent. Biserica este un semn al speranței atunci când își manifestă prin acțiuni caracterul unei
comunități profetice, închinându-se lui Dumnezeu și slujind semenilor lor pe pământ.
Biserica ca și comunitate creștină este chemată la rândul ei la a impacta lumea din jurul ei. Am
demonstrat faptul că trăsăturile comunităților creștine sunt edificate pe dragostea care izvorăște din
Dumnezeu și umple pe creștin, acesta având datoria să o dăruiască mai departe aproapelui său.
Biserica este o comunitate a credinței prin faptul că ea se naște prin credință și trăiește doar prin
credință. Nu în ultimul rând, ea este o comunitate a Cuvântului. Biserica este împuternicită să poarte
această chemare până la final și aceasta nu doar la nivel de oficiu ci chiar fiind însoțită de semne și
minuni, conform cu Marcu 16.
În final, am prezentat trei aspecte ale vieții publice: transformare, educație și misiune. Am
prezentat conceptul misiunii integrale scoțând în evidență faptul că misiunea este o practică a
creștinilor, care trebuie dusă la împlinire și trebuie adaptată contextului în care este practicată. Am
afirmat faptul că modelul clasic de misiune, cel care se rezuma doar la evanghelizare si de obicei prin
misionari străini, nu mai este neapărat eficient în zilele noastre. În schimb, va trebui să abordăm un
nou mod de misiune, numită misiune integrală, care merge mai adânc în sufletul comunității locale.
Biserica locală va trebui să dezvolte proiecte prin care să aducă un plus de bunăstare în vecinătatea
sau localitatea în care se află. Am arătat câteva modalități prin care o comunitate poate dezvolta
proiecte misionare. Am argumentat de ce reflectorul misionarismului trebuie să se mute pe populația
indigenă, iar misionarii străini să își reevalueze roadele misiunii lor. Nu pentru ca nu mai este nevoie
de aceștia, ci pentru că contextul de azi este de așa natură încât misiunea nu mai poate fi practicată
oricum și de oricine. Misiunea integrală vine în ajutorul comunităților creștine oferind o alternativă

71
sustenabilă și de succes în acest domeniu. Astfel spațiul public va fi impactat într-un mod eficient, iar
cuvântul lui Dumnezeu va fi răspândit transformând nu doar sufletul omului, ci și mediul în care acesta
trăiește.
Această abordare a teologiei, numită teologie publică, dorește să ne ofere un impuls în
înțelegerea noastră ca și creștini asupra întregii vieți de umblare cu Dumnezeu. Ea nu caută doar să
faciliteze acumularea de informații, ci și să expună o motivație pentru a transmite principiile creștine
spațiului public. Este o teologie practicată, care împuternicește creștinul, prin elaborarea conceptelor
ei, să se implice în spațiul public pentru a-l îmbogăți cu ajutorul principiilor creștine. Fie ca toți
creștinii, în orice comunitate s-ar afla ei, să conștientizeze imensa valoare a teologiei publice și să
acționeze în consecință.

72
 BIBLIOGRAFIE

„Arta,” în Dicționarul Explicativ al Limbii Române, DEX, https://dexonline.ro/definitie/arta

Bainton, Roland H., ”Calvin, Beza and the Protestant Work Ethic” în Reformed Journal 32, nr. 4
(Aprilie 1982).
Begbie, Jeremy, Music, Modernity and God, ed. Oxford University Press, New York, USA, 2013.
Bellah, Robert, et. al., Habits of the Heart: Individualism and Commitment in American Life, ed.
Harper & Row, New York, 1985.
Berkhof, Hendrikus, Hristos și Puterile/Christ and the Powers, ed. Herald Press, Schotdale, PA,
1962.
Bernstein, Richard J., “The Meaning of Public Life,” în Religion and American Public Life:
Inferprefritions and Explorufions, ed. Robin W. Lovin, New York: Paulist, 1986.
Blaga, Lucian, Trilogia culturii, București, ed. Humanitas, 2011.
Breitenberg, E. Harold, Jr., ”To Tell the Truth: Will the Real Public Theology Please Stand Up?”, în
Journal of the Society of Christian Ethics, 23.2, 2003.
Bunaciu, Otniel Ioan, Între Vremuri: O prezentare a vieţii lui Karl Barth şi o introducere în teologia
Cuvântului, ed. Dorothea, București.
Burch Brown, Frank , Good taste, bad taste, & christian taste – Aesthetics in religious life, New
York, USA, ed. Oxford University Press, 2000.
Cairns, Earle E., Creștinismul de-a lungul secolelor – o istorie a bisericii creștine, ed. Cartea
Creștină, Oradea, 2014.
Carp, Radu, Dumnezeu la Bruxelles-Religia în spațiul public european, Ed. EIKON, Cluj-Napoca,
2009.
Carp, Radu; Gal, Dacian Grațian, Mureşan, Sorin, Preda, Radu, (editori), În căutarea binelui
comun: pentru o viziune creştină a democraţiei româneşti, Cluj-Napoca, ed. Eikon, 2008.
Constantineanu, Corneliu, “Christ and Caesar: Religion, Power and Politics from a Pauline
Perspective” în Natalia Vlas and Vasile Boari, editori, Religion and Politics in the 21st
Century: Global and Local Reflections, ed. Cambridge Scholars Publishing, Cambridge, 2013.
Constantineanu, Corneliu, ”God in Public. Prolegomena to a public theology in Romania”, în

73
 Journal of Humanistic and Social Sciences, nr. 1, volumul 8, 2017, Arad.
Constantineanu, Corneliu, ”Minte și inimă, teologie și spiritualitate - O viziune pentru educația
teologică în Mileniul trei”, în Corneliu Constantineanu, Mihai Handaric, Iosif Riviş-Tipei,
Mircea Demean-Dumulesc, Importanța cărții de specialitate în pregătirea studentului de la
teologie, ed. Universității ”Aurel Vlaicu”, Arad, 2016.
Constantineanu, Corneliu, ”Semnificația socială a reconcilierii în context românesc – rolul
bisericilor în arena publică”, în (coord.) Dorin Dobrincu, Dănuț Mănăstireanu, Omul
Evanghelic – o explorare a comunităților protestante românești, ed. Polirom, Iași, 2018.
Constantineanu, Corneliu, ”The Bible and the Public Arena: A Pauline Model for Christian
Engagement in Society with Reference to Romans 13”, în KAIROS - Evangelical Journal of
Theology, Vol. IV. Nr. 2 (2010).
Constantineanu, Corneliu, „The Kingdom of God and Christian Unity and Fellowship: Romans
14:17 in Context,” Kairos 2.1, (2008).
Constantineanu, Corneliu, ”Credința și munca. Reflecții biblice și teologice asupra muncii”, în:
(ed.) Hans Klein, Poporul lui Dumnezeu și societatea, ed. Astra Museum, Sibiu, 2015.
Constantineanu, Corneliu, ”Hospitality and Welcome as Christian Imperatives in Relation to ‘the
Other”, în Transformation: An International Journal of Holistic Mission Studies, vol. 35,
no. 2 (2018).
Constantineanu, Corneliu, Trăiți în pace – dimensiunea socială a reconcilierii în teologia paulină,
ed. Casa Cărții, Oradea, 2013
Dowling Long, Siobhan & Sawyer, John F.A., The Bible in music – A dictionary of songs, works
and more, ed. Rowmann & Littlefield, Lanham, 2015.
Forrester, Duncan B. “The Scope of Public Theology.” în Studies in Christian Ethics 17, no. 2,
August 2004.
Graham, Gordon, The re-enchantement of the world – Art versus religion, ed. Oxford University
Press, New York, USA, 2007.
Himcinschi, Mihai, Biserica în societate. Aspecte misionare ale Bisericii în societatea actuală, ed.
Reîntregirea, Alba Iulia, 2006
INFEMIT, “The Oradea Declaration of 1994: Equipping for the Future – Consultation on
Theological Education and Leadership Development in Post-Communist Europe”, accesat la
12.4.2020, disponibil online la: https://20yearsoffreedom.wordpress.com/.

74
INFEMIT, “The Osijek Declaration of 1991: Freedom and Justice in Church-State Relations –
INFEMIT Fourth International Conference”, disponibil online la:
https://20yearsoffreedom.wordpress.com/
INFEMIT, “The Osijek Declaration of 1998: Second Consultation on Theological Education and
Leadership Development in Post-Communist Europe, in the Context of the Kingdom of God
and the Kingdoms of the World”, în Transformation 16.1, 1999.
Întrunirea sefilor de culte la Bucuresti, disponibil la: http://ziarullumina.ro/provocarile-dialogului-
interreligios-12288.html accesat la 10.02.2019.
„It Is Well with My Soul,” https://en.wikipedia.org/wiki/It_Is_Well_with_My_Soul, accesat la
12.01.2020.
Jovic, Rastko, ”Creștinismul ca o contracultură – speranța unei alternative”, în Altarul Reîntregirii,
nr.3, 2014.
Kelly, Robert A., ”Public Theology and the Modern Social Imaginary”, în Dialog: A Journal of
Theology, Volumul 50 nr.2, Iunie 2011.
Kim, Sebastian, „Public Theology in the History of Christianity”, în Sebastian Kim C.H. (ed.),
Companion to Public Theology, ed. Leiden, Brill, 2017.
Mannion ,Gerard, ”A Brief Genealogy of Public Theology, or, Doing Tehology when It Seems
Nobody Is Listening”, în Annali di Studi Religiosi 10, 2009.
Marty, Martin E., By Way of Response, ed. Abingdon, Nashville, 1981.
Mouw, Richard J., A Spirituality for public life, articol publicat în Theology Today 61, 2005.
Muzica, https://dexonline.ro/definitie/muzic%C4%83
Niebuhr, Reinhold, The Nature and Destiny of Man: A Christian Interpretation, ed. Charles
Scribner’s Sons, New York, 1955.
Oprean, Daniel G., ”Biserica în teologia protestantă o comunitate după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu”, în Poporul lui Dumnezeu şi societatea, coord. Corneliu Constantineanu, Mihai
Handaric, Iosif Riviş-Tipei, Mircea Demean-Dumulesc, ed. Universităţii Aurel Vlaicu, Arad,
2016.
Oprean, Daniel G., Eclesiologie – Sola Scriptura, Suport de curs Master -Teologie Publică UAV
Arad.
Padilla DeBorst, Ruth, ”An Integral Transformation Approach: Being, Doing and Saying”, în Craig
Ott, The Mission of the Church: Five Views in Conversation, ed. Baker, Grand Rapids, 2016.

75
Pănăzan, Maria-Daniela, Poezia religioasă românească - Eseu monographic, Ed. Reîntregirea,
Alba Iulia, 2006.
politic: https://dexonline.ro/definitie/politic, accesat la 10.06.2019
Preda, Radu, ”De la apologie la lobby. Politici europene și viziuni eclesiale”, în Radu Carp, Un
suflet pentru Europa. Dimensiunea religioasă a unui proiect politic, București, ed. Anastasia,
2005.
Râmniceanu, Radu, Colocviul înțelepților, ed. Emia, Deva 2003.
Roland H., ”Calvin, Beza and the Protestant Work Ethic” în Reformed Journal 32, nr. 4 (Aprilie 1982).
Romocea, Cristian, ”Bible advocacy in an age of cultural change”, în Impactul scripturii în lumea
contemporană, ed. Universității Aurel Vlaicu, Arad, 2016.
Simuț, Corneliu C., Metodologie, cristologie și pluralism religios în teologia lui Hans Küng, ed.
Universității Emanuel din Oradea, Oradea, 2011.
Steuernagel, Valdir, “Doing Theology Together with Mary”, în Journal of Latin American
Theology: Christian Reflections from the Latino South. 2013 Vol. 8, No. 2.
Stoker, Wessel, Where Heaven and Earth Meet - The Spiritual in the Art of Kandinsky, Rothko,
Warhol, and Kiefer, ed. Rodopi B.V., Amsterdam - New York, 2012.
Tracy, David, ”The Role of Theology in Public Life: Some Reflections”, în Word & World 4.3, 1984.
van Eck, Ernest, “A Prophet of Old: Jesus the ‘Public Theologian”, în Heinrich Bedford-Strohm
și Etienne de Villiers (ed.), Prophetic Witness: An Appropriate Contemporary Mode of Public
Discourse? Theologie in der Öffentlichkeit, Band 1, Berlin: LIT Verlag, 2011.
Volf ,Miroslav, Work In The Spirit - Toward A Theology Of Work, ed. Oxford University Press,
New York, 1991.
Volf, Miroslav, After our likeness -The Church as the Image of the Trinity, ed. William B.
Eerdmans Publishing Company, Michigan, 1998.
Volf, Miroslav, ”The Church as Prophetic Community & Sign of Hope”, în European journal of
theology, 1993, Volumul 2, nr: 1/2.
Wink, Walter, The powers that be: theology for a new millennium, ed. Galilee Doubleday, New
York, 1998.
Wright, Christopher J.H., Etica vechiului Testament pentru comunitatea creștină, ed. Casa cărții,
Oradea, 2019.

76
Wright, Christopher J.H., The Mission of God's People: A Biblical Theology of the Church's Mission,
ed. Zondervan, Grand Rapids, Mich., 2010.
Wright, N.T., Răul și dreptatea lui Dumnezeu, Oradea, ed. Scriptum, 2017.
Zerbe, Gordon, ”Paul’s Ethic of Nonretaliation and Peace”, în Millard M. Swartley (ed.), The Love of
Enemy and Nonretaliation in the New Testament, ed. John Knox Press, Louisville: Westminster,
1992.

77
 Declarație

Subsemnatul, Ciuciu Marius Ioan, declar pe propria răspundere, că pentru pregătirea

lucrării „Teologie publică. Biserică. Societate. Perspective biblice și teologice.” pe care o
prezint ca teză de Disertație, nu am folosit alte lucrări în afara celor menționate în notele de
subsol și în lista bibliografică și că lucrarea nu este plagiată, ci este rodul muncii personale.

Data: Semnătura:

78