Iisus Hristos Mântuitorul lumii.

1. Întreita slujire a Mântuitorului.

Simbolul de credinţă în articolul al doilea ne spune că Fiul lui
Dumnezeu este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”, născut din
Dumnezeu Tatăl din veşnicie, deofiinţă cu Tatăl prin care toate s-au făcut.
Iar de la articolul al treilea până la articolul al şaptelea inclusiv, Simbolul de
credinţă ne arată că Dumnezeu Fiul ne-a mântuit prin întruparea, moartea,
învierea şi înălţarea Sa la cer, precum şi faptul ca El va fi la sfârşitul
veacurilor judecătorul celor vii şi al celor morţi, întemeind o împărăţie
duhovniceasca veşnica.
Mântuitorul Iisus Hristos prin opera Sa a realizat mântuirea lumii şi a
omului, acesta fiind manifestarea iubirii Sale. Dumnezeu fiind iubire ( I In.
4,8), Cel care numai pentru bunătate a adus toată zidirea cea mai presus de
lume şi cea din lume din nefiinţă în fiinţă, Cel ce pe toate le-a împodobit şi
le-a strălucit cu lumina soarelui şi poartă grijă de ele, Cel ce ne-a zidit pe
noi, oamenii, după chipul si spre asemănarea Sa, Cel care a izbăvit lumea de
înşelăciune cu bunăvoinţa Tatălui, cu lucrarea Cuvântului si cu venirea
Sfântului Duh se descoperă „ca Cel ce „vrea ca toţi oamenii sa se mântuiască
si sa vina la cunoştinţa adevărului” ( I Tim. 2,4)
Dumnezeu a trimis pe Fiul Său în lume, vrând ca pe „toate să le
reunească în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ”(Efes. 1, 10; cf.
Col. 2, 10).
Astfel, Hristos este Alfa şi Omega întregii creaţii. El este izvorul şi
vârful operei lui Dumnezeu. Din El purcede totul, prin El este creat totul,
spre el se orientează totul, în El totul se desăvârşeşte şi-şi găseşte
plenitudinea. Venirea lui Hristos a avut drept scop restabilirea armoniei
primordiale în univers, prin punerea tuturor sub ascultarea Sa şi prin reluarea
legăturii între cer şi pământ, între lumea spirituală şi om, legătură ce fusese
ruptă prin păcat. În felul acesta, Mântuitorul Hristos devine, vârful şi
piramida întregii existenţe, Capul care domină şi dă plenitudine la toate cele
din ceruri şi cele de pe pământ.
Calea către îndumnezeire, propusă primului om, se cădea a fi urmată
potrivit planului dumnezeiesc. Voinţa primului om, a lui Adam, a trasat o
cale inversă, ce duce în nefiinţa, o cale potrivnică firii, ajungând astfel la
moarte. Iată de ce, de acum înainte pentru a ajunge la unirea cu Dumnezeu,
unire la care e chemata toata făptura, omului îi va trebui acum să treacă o
întreita stavila : 1. a morţii, 2. a păcatului, 3. a firii. Toate aceste piedici au
fost înlăturate prin Hristos, prin opera Sa răscumpărătoare.
Răscumpărarea e actul culminant al întregii lucrări mântuitoare a lui
Hristos în lume şi, de aceea Sfinţii Părinţi s-au străduit să o prezinte în toată
bogăţia ei, iar unii teologi au formulat mai multe teorii în privinţa sensurilor
ei ( teoria penala, teoria preţului Răscumpărării, teoria Răscumpărării prin
jertfă, teoria ontologică, teoria morală etc. )
Toată lucrarea de mântuire o face Tatăl, dar în Fiul şi în Sfântul Duh.
Dar nu pentru ca Tatăl n-are suficiente puteri şi Fiul la fel, aşa ar fi când
Tatăl ar înceta să mai fie activ în lucrarea ce se continua în Fiul şi Fiul în
lucrarea ce se împlineşte (se finalizează) în Duhul. Dar, de fapt, Cele trei
Persoane sunt active de la început până la sfârşit în fiecare lucrare. Nu
insuficienta unei Persoane, ci comunitatea de fiinţa este motivul pentru care
Cele trei Persoane lucrează în comun. In acest sens, Sfântul Grigorie de
Nyssa precizează „Nici Dumnezeul cel peste toate nu a făcut toate prin Fiul,
pentru ca nu are nevoie de ajutor, nici Fiul Cel Unul-născut nu lucrează toate
în Duhul Sfânt pentru ca are o putere mai mica decât intenţia. Ci pentru ca
Tatăl este Izvorul puterii, Fiul este puterea şi Duhul Sfânt est Duhul puterii.
Iar zidirea toată, cea sensibilă şi cea netrupească este rezultatul puterii
dumnezeieşti. Tot ce este, încep de la Tatăl, înaintează prin Fiul şi se
desăvârşeşte în Duhul Sfânt”1.
În raport cu starea de decadenţă în care se află firea umană, căzută,
activitatea Mântuitorului se prezintă sub întreit aspect: ca profet, arhiereu şi
împărat.
Lucrarea mântuitoare a lui Iisus Hristos s-a săvârşit prin : chemarea,
Sa profetică, prin slujirea Sa arhierească şi prin demnitatea Sa împărătească.
Prin prima, Mântuitorul pregăteşte împărăţia lui Dumnezeu, prin a doua, o
întemeiază, iar prin a treia, o conduce.
a.) Chemarea profetică, vizează luminarea minţii, sau metanoia,
schimbarea minţii în Hristos, Hristos fiind „Calea adevărul şi viaţa ...lumina
lumii”(Ioan 14,6;8,12 ) care luminează pe tot omul prin învăţătura Sa, El
fiind profetul profeţilor, învăţător ( rabi ), şi profet mare, puternic în faptă şi
cuvânt ( Evrei 1, 2; Luca 2, 19 ); chemare realizată în Biserică prin sfinţenia
dată de Duhul Sfânt ( Matei 28, 20 ), apostolilor şi urmaşilor acestora.
Prin chemarea profetică înţelegem proorocirea şi descoperirea ade-
vărului religios absolut şi întărirea ei prin propovăduire, viaţă şi minuni
(Matei XIII, 57 ; Luca XIII, 33 ; etc).
Despre nici un alt învăţător nu s-a spus vreodată că „a vorbit om ca
Omul Acesta” ca Mântuitorul Iisus Hristos (IoanVII, 46). Această exprimare
lapidară, surprinsă de evanghelistul Ioan pe buzele unor slujbaşi simpli,
trimişi de farisei să-L prindă pe Iisus şi să-L aducă legat, reprezintă punctul
de plecare al demersului pe cât de plăcut pe atât de dificil de a pătrunde în

1
Sf. Grigorie de Nissa, Adversus Macedonianos, P.G. XLB, 131 B, apud. Pr. prof. D.
Stăniloae, op. cit., p. 106.
tainele învîţătirii divino-umane a Mântuitorului. Slujbaşii s-au întors cu
mâinile goale tocmai pentru faptul că au rămas fascinaţi de frumuseţea
cuvântului unui învăţător, pe care-L catalogaseră iniţial un „agitator
oarecare”. El este Învăţătorul unic, după propriile-i cuvinte: Unul este
Învăţătorul vostru (Matei XXIII, 8), Unul nu în sens de singular şi exclusiv,
ci de revelator suprem al adevărului, cu putere dumnezeiască de a trezi
spiritele, pentru a le purifica şi face părtaşe adevărului şi în chipul cel mai
profund.
Mântuitorul în Evanghelia Sfântului Ioan ne îndeamnă, zicând:
„Cercetaţi Scripturile, ca vouă vi se pare a avea întru dânsele viaţa veşnică;
şi acestea sunt cele ce mărturisesc despre Mine” (Ioan V, 39). Până la
întruparea Sa poporul ales de a fost învăţat şi călăuzit de Dumnezeu prin
patriarhi, le-a dat făgăduinţă, a scos din Egipt poporul care se trăgea din acei
patriarhi, a răbdat îndelung când ei au păcătuit, i-a pedepsit ca un părinte, i-a
dus în ţara făgăduinţei pe care le-a dat-o; din când în când le-a trimis
prooroci, i-a pedepsit şi i-a întors de la păcatele lor, i-a răbdat mereu
îndelung, trimiţându-le bărbaţi care să-i vindece, „ până să vină Marele
Doctor, Proorocul, care-i mai presus decât toţi proorocii, Tămăduitorul, care
întrece pe toţi tămăduitorii. Când a venit El, ei L-au trădat şi L-au omorât
zicând:ia-L,ia-L de pe pământ, răstigneşte-L, răstigneşte- pe El (In. XIX.
15)”2.
Iisus Hristos este Învăţătorul prin excelenţă: „Unul este Învăţătorul
vostru” (Matei 23,8). Este unic, dar „nu în sensul de singular şi exclusiv, ci
de revelator suprem al adevărului”3. Mântuitorul Iisus Hristos în cuvântul

2
Origen, Omilia XVIII, în „Scrieri”, partea a întâia, trad. de Pr. Prof. T. Bodogae, Pr.
Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, în P.S.B., vol. 6, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti,
1981, p. 442
3
Pr. prof. dr. C. Galeriu, Mântuitorul Iisus Hristos, Învăţătorul nostru suprem. p. 34.
Său spunea : „ N-am venit să stric Legea ci sa o împlinesc” ( Matei 5 , 17 ),
iar Sfântul Apostol Pavel adaugă: „Legea ne-a fost călăuză spre Hristos”
(Galateni 3, 2). Din cele menţionate reiese ca omul nu putea ajunge la
desăvârşire prin păzirea Legii mozaice. Legea mozaică îi înlesnea iudeului
cunoaşterea deplină a voii lui Dumnezeu, dar numai atât.
Prin învăţătura sa Mântuitorul Hristos ne-a adus legea cea nouă, ce ne
deschide uşile împărăţiei cereşti: „Învăţătura lui Iisus nu s-a transmis la
întâmplare, ea a fost făcută după nişte metode. Metodele de învăţământ
întrebuinţate de El sunt variate, inductivă, deductivă, analitică, sintetică,
toate adaptate momentului, dar transmisibile în toate veacurile.”4
Iisus Hristos, aşa cum îl prezintă Sfânta Scriptură este învăţătorul lui
Israel, iar cu acest apelativ, i se adresau şi apostolii şi mulţimile (Matei
14,21-23). Dar nu numai mulţimile simple îl vedea pe Mântuitorul ca
„învăţătorul lui Dumnezeu, ci şi mulţi din păturile înstărite, ce voiau să-şi
agonisească fericirea cea veşnică. La aceştia se adăugau şi legiuitorii
(pretenţioşi şi suspicioşi), fariseii (cărturarii orgolioşi),saducheii (filosofii şi
ironizanţii), toţi considerându-L pe Iisus învăţătorul lui Israel” 5. Iisus Hristos
este învăţătorul suprem ce armonizează în viaţa sa cuvântul Său.
Mântuitorul Iisus Hristos este modelul suprem al predicatorului ideal,
absolut6. El vorbea, după mărturia evanghelistului, ca Unul care are putere,
iar nu cum îi învăţau cărturarii lor (Matei VII, 29), putere ce izvora, de fapt,
din fiinţa Sa dumnezeiască, totodată din lipsa de păcat: „Cine din voi Mă va
vădi de păcat?” (Ioan, VIII, 16). De aici deducem fără greutate „cheia”
principală a reuşitei actului omiletic: sfinţenia vieţii predicatorului. De aceea

4
Iuliu Olariu, Evangheliile după Matei, Marcu, Luca, Caransebeş, 1894 p.12
5
Pr. Prof. Ioan Ghe. Savin, Mesianitatea Domnului Hristos şi învăţătura Lui, în S.T. nr.
1,2 (1967), p.12
6
Vasile Florescu, în Retorica şi neoretorica, Editura Academiei, Bucureşti, 1973 p. 91
se potrivesc şi propovăduitorilor cuvintele Domnului: „Fiţi desăvârşiţi,
precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei, V, 48). Iisus Hristos,
Dumnezeu şi om desăvârşit, era numit nu întâmplător Rabi (învăţător), El
însuşi mărturisind că pentru a învăţa a venit în lume: „Să mergem în oraşele
şi satele care sunt mai aproape, ca să vestim şi acolo, căci pentru aceasta am
venit” (Marcu I, 38), sau: „Se cade Mie să vestesc împărăţia lui Dumnezeu şi
altor cetăţi, căci spre aceasta sunt trimis” (Luca IV, 43). Evident, nu trebuie
înţelese în sens exclusivist aceste cuvinte. O dată cu misiunea învăţătorească
sau profetică, Mântuitorul le-a desfăşurat şi pe celelalte două: pastorală
(împărătească) şi sfinţitoare sau arhierească.
Aspectul profetic arată pe Mântuitorul ca învăţător prin excelenţă
(Matei XII, 38), „învăţătorul şi Domnul” (Ioan XIII, 13), ca unul care
„învaţă cu putere” (Matei VII, 29). Aspectul intelectual al Răscumpărării stă
în învăţătura înaltă, folositoare şi propovăduită cu suprema autoritate, pe
care a adus-o Mântuitorul şi care a schimbat viaţa creştinului, după modelul
învăţătorului. Prin învăţătura lui Hristos, care este „lumina lumii”, „calea,
adevărul şi viaţa”, am fost pe deplin luminaţi asupra noastră înşine, asupra
lui Dumnezeu, asupra celor create, asupra Fiului lui Dumnezeu, asupra în-
trupării, crucii şi învierii, asupra Domnului Sfânt şi altor adevăruri
mântuitoare. Cunoaşterea acestor adevăruri este o condiţie a mântuirii. în
acest sens, Mântuitorul spune : „Viaţa veşnică este aceasta : să Te cunoască
pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care L-ai
trimis” (Ioan XVII, 3).
b.) Slujirea arhierească a Mântuitorului, reprezintă actul suprem şi
central al activităţii răscumpărătoare, deoarece prin jertfa Sa a fost şi este
lucrată împăcarea omului cu Dumnezeu „ căci s-a luat de pe pământ viaţa
Lui, pentru fărădelegile poporului Meu a fost adus la moarte” ( Isaia 53, 4 –
8 ), căci „ Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi
să-şi dea sufletul său răscumpărare pentru mulţi” ( Matei 20, 28 ), El fiind
jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre şi ale lumii întregi ( I Ioan 2, 2 ).
Slujirea arhierească cuprinde toate suferinţele, patimile şi moartea
Domnului pentru mântuirea noastră (Matei XX, 28 ; Ioan XVIII, 18 ;
Evrei IV, 14 ; V, 1—5).
Jertfa Sa reprezintă mijlocul de izbăvire a firii umane din robia
păcatului, ce se actualizează permanent până la sfârşitul veacurilor, după
porunca Mântuitorului : „ aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea. Căci ori
de câte ori veţi mânca pâinea aceasta şi veţi bea paharul acesta, moartea
Domnului vestiţi” ( I Corinteni 11, 25-26 ).
Jertfa este prezentă de la început în lucrarea de restaurare a
Mântuitorului, “pentru că odată cu întruparea începe şi preoţia Sa. El S-a
întrupat ca să se jertfească şi să învie. Precum rămâne întrupat permanent,
aşa rămâne şi Cel ce S-a jertfit şi a înviat… Şi precum valabilitatea în veac a
jertfei Lui e dependentă de întruparea şi învierea Lui pentru veci, aşa în
întruparea Lui e implicată jertfa sau arhieria şi învierea Lui precum ni se
arată în icoanele vechi ale Naşterii, unde pruncul născut e aşezat pe disc şi
deasupra Lui steaua ca deasupra unui Agneţ – Miel”7.
Sfânta Scriptură arată Arhieria Mântuitorului prin legătura Sa
permanentă cu Tatăl, desigur pe temeiul Întrupării care se va înfăptui prin
trimiterea Lui de către Tatăl: „Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău. Tu
eşti preot în veac după rânduiala lui Melchisedec (Psalmul 109, 5)” 8. Spre
deosebire de preoţia lui Aaron, Preoţia sau Arhieria Lui Hristos este fără
sfârşit, adică o preoţie veşnică (Evrei 7, 24), universală, pentru tot neamul
7
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos, Arhiereu în veac, , în „Ortodoxia”, nr.2/1979
p. 217
8
Ibidem,p. 217-218
omenesc: „Un astfel de Arhiereu se cuvenea să avem: sfânt, fără răutate, fără
de pată, osebit de cei păcătoşi şi fiind mai presus decât cerurile” (Evrei 7,
26). Jertfa Lui a străbătut cerurile, fiind adusă Tatălui pentru noi şi împreună
cu noi, cei cuprinşi de umanitatea Sa: „Drept aceea, având Arhiereu mare,
Care a străbătut cerurile, pe Iisus Fiul Lui Dumnezeu, să ţinem cu tărie
mărturisirea. Că nu avem Arhiereu care să nu poată suferi cu noi în
slăbiciunile noastre, ci ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de
păcat” (Evrei 4, 14 şi 15)9.
Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu Se întrupează, deci cu scopul de a Se
aduce pe Sine Însuşi ca jertfă Tatălui. Şi faptul că Se face întru toate
asemenea nouă, şi la înfăţişare om adevărat (Filip. 2, 7), este o jertfă pentru
măreţia Lui, ce se continuă cu pătimirea, moartea pe cruce, fiind fără de
prihană, şi mijlocirea necontenită între noi şi Tatăl; toate sunt acţiuni ale
Arhiereului Hristos10.
Mântuitorul prin jertfa Sa„ a luat asupra Sa durerile noastre şi cu
suferinţele noastre s-a împovărat. Şi noi Îl socoteam pedepsit, bătut şi
chinuit de Dumnezeu… El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin
rănile Lui noi toţi am fost vindecaţi… Chinuit a fost, dar S-a supus şi nu Şi-a
deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere S-a adus şi ca oaie fără de glas
înaintea celui ce o tunde, aşa nu Şi-a deschis gura Sa… Luatu-s-a de pe
pământ viaţa Lui. Pentru fărădelegile poporului meu S-a adus spre moarte”
(Isaia 53, 4-8)11. Prin Arhieria Sa în veac, Mântuitorul Hristos voieşte să fim
asociaţi şi noi la jertfa Lui, să ne aducem şi noi jertfă Tatălui, să ne facem
bineplăcuţi Lui. Deci, ca să facem aceasta, starea de jertfă trebuie să se

9
Pr. Prof. Dumitru Radu, Iisus Hristos ca Arhiereu, în Îndrumări misionare, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986,p. 349.
10
Ibidem, p. 348.
11
Pr.D Stăniloae, op. Cit. p. 217
sădească şi în noi. Astfel, starea Lui, de jertfă şi de rugăciune în faţa Tatălui
are o îndoită direcţie: una către Tatăl şi una către noi, pentru a ne lua şi pe
noi în această pomenire de jertfă către Tatăl12.
Cuvântul lui Dumnezeu făcut prin Întrupare Preotul prin excelenţă al
întregii creaţii, e unicul Preot deplin, deoarece El e unicul om care Se poate
dărui cu un devotament absolut Tatălui. „El se face omul deplin curat din
puterea Ipostasului Său dumnezeiesc, deci, Omul central, singurul om care
are intrare la Tatăl şi ne poate duce cu Sine şi pe noi, singurul unificator cu
adevărat, căci nu S-a făcut om pentru Sine, închis într-un ipostas omenesc
limitat, ci a luat firea omenească în Ipostasul larg deschis întregii umanităţi.
El S-a făcut prin aceasta singurul preot eficient, rămânând şi Dumnezeu, în
care ca preot, deci ca om, adună pe oameni în mod efectiv. El rămâne prin
aceasta Preot în veac, unicul Preot deplin, unicul om în care avem intrarea şi
putinţa şederii lângă Tatăl. Şi pentru că este nevăzut în urma Înălţării Sale,
El, ca unicul Preot deplin, este izvorul întregii preoţii văzute13.
Jertfa Crucii este momentul prin care arhieria Mântuitorului realizează
împăcarea omului cu Dumnezeu, această împăcare este prelungită şi
actualizată prin Duhul Sfânt prin revărsare harului peste întreaga lume.
Hristos este Arhiereul prin excelentă pentru că El „ e şi dar şi jertfă. În El
darul care coboară la noi e Dumnezeu însuşi, jertfa care suie la Tatăl nu e un
simplu om, ci Dumnezeu-Omul. Harul acestui dar coboară până la cele mai
de jos ale făpturii noastre, iar jertfa suie prin El până la dreapta Tatălui.
Unire perfect realizată în ambele sensuri”14.

12
Ibidem, pag. 219.
13
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Ed. Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, pag. 146
14
Pr. Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, edit. Harisma, Bucureşti 1991, p. 202
 Arhieria Mântuitorului a fost lăsată prin succesiune apostolică preoţiei
bisericii „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi; luaţi Duh
Sfânt...” (Ioan 20, 21-23), textul clasic al trimiterii Sfinţilor Apostoli la
propovăduire este cel de după Înviere: „Datu-Mi-S-a toată puterea în cer şi
pe pământ. Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în
numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească
toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la
sfârşitul veacului”(Mat. 28, 20). „Şi cel ce va crede şi se va boteza se va
mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”(Marcu 16, 16).
c.) Demnitatea împărătească a lui Hristos, pune în evidenţă măreţia şi
preamărirea Dumnezeului - om, comparativ cu chemarea profetică şi slujirea
arhierească în care se arată mai mult starea de umilinţă şi de deşertare.
Demnitatea împărătească este arătată atât în profeţiile Vechiului
Testament ( Psalmul 2, 7; Ieremia 23, 5-6 ) cât şi în Noul Testament, unde
este prezentat ca împărat veşnic ( Luca 1, 33; Matei 2,2,11 ) sau aşa cum
arată Apostolul Pavel, El este „ Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor”
( I Timotei 6, 15 ), demnitate ce o arată în mod desăvârşit prin minunile
făcute şi prin slava pe care o îmbracă firea prin înviere, El făcându-se
începătura celor adormiţi, ridicând firea umană de-a dreapta Tatălui.
Demnitatea împărătească se arată numai în cele duhovniceşti (Matei
XXV, 31—34; XXVII, 11 ; Luca XIX, 12) şi anume : în viaţa pământească,
prin stăpânirea asupra, stihiilor, arătată prin minuni şi stăpânirea asupra
sufletelor ; iar după moartea Sa, prin coborârea la iad, învierea, înălţarea şi
şederea de-a dreapta Tatălui. Ea se mai arată prin prezenţa lui Hristos în
Biserică şi în marile evenimente eshatologice: judecata obştească învierea
morţilor, înnoirea cerului şi pământului şi împărăţia veşnică.
2. Cele trei direcţii ale mântuirii obiective
 Termenul răscumpărare este folosit de teologia creştină pentru a
descrie efectul morţii lui Hristos. Sensul de bază este ,,să cumperi înapoi.
Termenul grecesc (απολΰθρωςίσ), tradus ,,răscumpărare, semnifică a elibera
un captiv prin plata pe care o face o altă persoană. Într-un sens mai larg
implică eliberarea de la pedeapsă, de pâcat, ceea ce înseamnă că
răscumpărarea implică eliberarea de consecinţele păcatelor noastre.
Scriptura foloseşte cuvântul ,,preţ cu sensul de a fi ,,cumpăraţi cu un preţ
(1Corinteni6,20;7,23) şi ,,se vor lepăda de stăpânul, care i-a răscumpărat(2
Petru 2:1). Verbul a răscumpăra este folosit în câteva pasaje pentru a descrie
conceptul de răscumpărare: ,,Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii
(Galateni 3,13); ,,Dumnezeu a trimis pe Fiul Său,ca să răscumpere pe cei ce
erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea(4,4, 5); ,,Marelui nostru
Dumnezeu şi Mântuitor Iisus Hristos.
Termenul de preţ de răscumpărare înseamnă ceva de valoare plătit
pentru obţinerea eliberării sau izbăvirii unui captiv. Îl găsim folosit în (Ieşire
21,30 şi Proverbe 13,8). Iisus a folosit termenul atunci când a corectat pe cei
doi ucenici ce au cerut un loc de frunte, spunându-le ucenicilor că ,,oricare
va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. Pentru că nici Fiul omului n-a
venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare
pentru mulţi (Matei 20:27, 28; Marcu 10:45). Semnificaţia preţului
răscumpărării este clarificată mai târziu de către Iisus, în timpul cinei cea de
taină. Referitor la pahar, Iisus a zis: ,,Acesta este sângele Meu, sângele
legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor”
(Matei 26:28; vezi Marcu 14:24; Luca 22:20). Prin moartea Sa, semnificată
de sângele Lui care se varsă, El va plăti răscumpărarea şi va oferi iertarea
păcatelor tuturor acelora care îndeplinesc condiţia de pocăinţă şi credinţă.
 Noţiunea de mântuire / răscumpărare are o bogăţie de sensuri, dintre
care, cele mai însemnate sînt : sensul ontologic, adică cel ce priveşte firea
noastră, sensul solidarităţii, al recapitulării şi sensul de ispăşire substitutivă
penală. Teologia patristică, cât priveşte jertfa răscumpărătoare şi actele prin
care firea umană este restabilită în har, a formulato într-o serie de teorii pe
care ortodoxia le rezumă luând în considerare cele trei aspecte ale
răscumpărării, adică aspectul: ontologic, de jertfă, şi recapitulativ15.
Astfel, în ce priveşte sensul ontologic, firea noastră, alterată prin
păcat, stricăciune şi moarte, avea nevoie de restaurare, pe care Mântuitorul o
efectuează prin întruparea Sa. Prin întrupare, firea dumnezeiască a
Mântuitorului primeşte în sine pe cea omenească şi o dată cu ea şi pe a
noastră - o restaurează şi o îndumnezeieşte (II Petru I, 4). Această idee este
proprie concepţiei ortodoxe şi constituie pentru Părinţii bisericeşti un aspect
esenţial al operei mântuitoare.
Concepţia despre ( θέωσίς- îndumnezeire ) se explică în modul
următor: în potentă, firea umană a primit un germene de regenerare prin
întruparea Fiului lui Dumnezeu, care a primit în firea sa dumnezeiască firea
noastră, străbătând-o aşa cum e străbătut fierul de căldura focului.
Acest proces este în întrupare la început, se dezvoltă prin lupta bi-
ruitoare contra ispitelor şi se desăvârşeşte prin înviere. Însuşirea individuală
a îndumnezeirii se face împărtăşindu-ne de Sfintele Taine, când murim şi
înviem cu Hristos, ne prefacem în Hristoşi, nu mai viem noi, ci Hristos.
Îndumnezeirea trece asupra întregii firi, transfigurând-o.
Sub aspectul moral mântuirea prin Hristos ne înfăţişează pe Iisus
Hristos ca model desăvârşit, pe care trebuie să-1 urmăm (Filip. 2, 5-11).
Iisus Hristos e modelul pururea neajuns şi necesar desăvârşirii cre-
15
Pr. N. Chiţescu,Teologia Dogmatică, ed. Cit. pg. 616
dincioşilor. El e pildă : de smerenie, care merge până la „chenoză”; de
iubire, până la jertfa vieţii celui Drept şi Sfânt pentru păcătoşi; de iertare,
mergând până la mântuirea ucigaşilor lui ; de sfinţenie... etc.
Această explicaţie a Răscumpărării, numită morală, pentru mulţi
protestanţi moderni şi contemporani, este unica explicaţie a Răscumpărării.
Insă - aşa cum apreciază Prof. Chiţescu — „luată singură este insuficientă,
dar în sine nu e greşită”16.
Aspectul ontologic al Răscumpărării, evidenţiază realitatea trupului
asumat de Hristos, combătând aparenţa docheţilor eretici, şi arată că
subiectul lui nu este un Cuvânt aparent, pentru că atunci şi mântuirea ar fi
ceva aparent. Slăbiciunile firii ( afectele ), nu ating întru nimic dumnezeirea,
deşi acest trup şi afectele sale aparţin Logosului, care: „ către Lazăr a trimis
glas omenesc, ca un om dar l-a sculat din morţi dumnezeieşte ca Dumnezeu.
În acestea se făceau şi se arătau aşa, pentru că avea un trup adevărat şi nu o
nălucire. Domnul îmbrăcând trupul, l-a îmbrăcat pe acesta întreg cu toate
pătimirile lui, încât, putem spune că trupul era al Lui, aşa spunem că şi
afectele erau ale Lui... ale Lui sunt şi biruinţele şi harul” 17. Sfântul Maxim
Mărturisitorul, leagă păcatul de libertatea dată omului, prin care lipsindu-se
de nemurire primeşte stricăciunea şi moartea, care nu este altceva decât
concluzia logică şi ontologică a păcatului. După el afectele sunt de două
feluri, de: plăcere şi de durere. Plăcerea este dată de păcat, prin mijlocirea
senzuală, iraţională şi se cere repetată, de aceea Creatorul, pentru a înlătura
această plăcere, a înfipt în ea durerea, şi astfel, viaţa omului se manifestă
între plăcere şi durere, durerea ultimă fiind moartea: „ căci cel ce se
îngrijeşte de mântuirea noastră a înfipt în mod providenţial în această plăcere

16
Ibidem., p. 203
17
Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt contra arienilor,III, XXXI, ed. Cit, pg. 361-362
ca un mijloc de pedepsire, durerea, prin care s-a sădit, în chip înţelept, în
firea trupului, legea morţii”18, prin care Dumnezeu pune capăt cercului vicios
manifestat de plăcere, prin fuga de durere şi ancorarea în plăcere.
Naşterea supranaturală, face ca Mântuitorul Iisus Hristos, să nu aibă în
natura sa plăcerea, ci numai durerea, luată de bunăvoie şi suportată la infinit,
prin care suprimă partea iraţională din fire, refăcând în duh, starea primului
Adam. Prin naşterea din duh, El dă adevărata libertate, care scoate actele
omului din automatism, din sfera involuntarului şi incidentalului, lucru
urmat de animale şi de plante, aducând totodată şi posibilitatea ridicării
omului la Dumnezeu, prin ferirea de păcat, restabilind „ plăcerea spirituală”
pe care o avea firea lui Adam înainte de cădere, căci: „ omul a fost făcut de
la început după chipul lui Dumnezeu, ca să se nască cu voinţa din Duh... să
se arate fiu al lui Dumnezeu prin îndumnezeirea din har”19.
Aspectul de jertfă al Răscumpărării
În concepţia ortodoxă, păcatul înseamnă neascultare. Înţelepciunea
divină a găsit calea de a efectua osândirea noastră la moarte şi în acelaşi
timp de a ne salva de la pieire. Iar aceasta a făcut-o pe calea iubirii : Tatăl a
jertfit pe unicul Său Fiu, care va preaslăvi pe Tatăl (Ioan XVII, 4), făcând ca
toţi cei ce vor crede în El să nu piară, ci să aibă viată veşnică.
Hristos şi-a asumat natura noastră, s-a supus de bunăvoie urmărilor
păcatului, a luat asupra-şi răspunderea vinei noastre, cu toate că era străin de
păcat, pentru a înlătura prăpastia dintre noi şi Dumnezeu, introducându-ne
înăuntru propriei Sale persoane, unde nu-i nici o sfâşiere, vindecând tot ce
ne e propriu şi cu deosebire voinţa — sursa păcatului.

18
Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsurile către Talasie, 61 trad. Pr. D. Stăniloae în
Filocalia vol. III, ed. aII-a, Edit. Harisma, Bucureşti 1994, pg. 333
19
Idem, Ambigua, ed. cit. pg. 294
 Dar dacă era drept ca Mântuitorul să moară în locul nostru, era tot atât
de nedrept să rămână sub stăpânirea morţii, pentru că El era sfinţenia
absolută.
Aspectul de jertfă al Răscumpărării se manifestă în două direcţii, una
către Dumnezeu, prin ascultare desăvârşită până la moarte pe cruce ( Filipeni
2,6-8 ), pentru că prin „ sângele lui Hristos Care S-a adus pe Sine jertfă fără
prihană lui Dumnezeu” ( Evrei 9, 14 ), se aduce omagiere Creatorului. Iar
alta către om, care priveşte ridicarea pedepsei pentru păcat „ Hristos
făcându-se pentru noi blestem” ( Galateni 3, 13 ), prin El eliberându-se firea
de sub moarte şi repusă în starea de relaţie : „ că Hristos este răscumpărare,
dându-se pe Sine preţ de răscumpărare pentru noi, zice Sfântul Grigore de
Nyssa, prin aceasta înţelegem că dându-ne nouă nemurirea ca o cinste
deosebită fiecărui suflet în parte, El a făcut pe toţi cei răscumpăraţi de El,
prin viaţa Sa, de la moarte, un bun al Său propriu..., astfel după cum atunci
când eram în stăpânirea morţii, întru noi se sălăşluia legea păcatului, tot aşa
şi acum când suntem în stăpânirea vieţii, suntem datori să ne punem în
armonie cu felul de a fi al Celui care ne are în stăpânire”20.
Ascultarea şi moartea Domnului suportate pentru păcatul nostru, s-a
transformat în El din moarte dreaptă ( pentru că era legată de fire ), în
moarte nedreaptă, pentru că El era fără de păcat, şi ca urmare , moartea a
fost biruită, prin moarte de viaţă făcătoare: „ Hristos a înviat din morţi, cu
moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le” ( vezi
troparul Sfintelor Paşti ).
Noul Testament afirmă de douăzeci şi opt de ori că Hristos a suferit, a
pătimit, pentru noi. Scriptura nu vorbeşte niciodată despre faptul că Hristos

20
Sfântul Grigore de Nyssa, Despre desăvârşire către monahul Olimpiu,trad. Pr. T.
Bodogae în P.S.B. 30, I.B.M., Bucureşti 1998, pg. 462
este ,,pedepsit pentru păcate sau pentru păcătoşi. Pedeapsă înseamnă a cauza
durere, pierdere sau suferinţă pentru o crimă sau facere de rău, pe
când ,,suferinţa nu implică vină. Aşa cum apostolul Pavel a scris, Iisus
Hristos ,,a fost dat din pricina fărădelegilor noastre şi a înviat din pricină că
am fost socotiţi neprihăniţi (Romani 4,25). El a fost ,,Mielul lui Dumnezeu,
care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29; 1 Petru 1:18, 19) împlinind profeţia lui
Isaia când el ,,a văzut slava Lui, şi a vorbit despre El” (Ioan 12,41).
Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut om în mod desăvârşit, însuşindu-şi
prin iconomie, trupul cu toate necesităţile şi atributele lui : foame, sete,
suferinţă, oboseală, etc. . Aşa cum arată Sfinţii Părinţi, firea umană a lui
Hristos a avut afectele care au pătruns în firea noastră după căderea în păcat,
dar n-a avut şi păcatul însuşi, pentru că păcatul stă în povârnirea voii spre
rău, dar El fiind om Dumnezeu, voia Sa stăpâneşte afectele sau slăbiciunea
firii. Toate acestea impun colaborarea trupului cu sufletul şi cu: „ mintea din
el, pentru că Cuvântul lui Dumnezeu s-a unit cu trupul prin intermediul
minţii, care stă la mijloc între curăţia lui Dumnezeu şi grosimea trupului.
Căci mintea din el este puterea conducătoare a sufletului şi a trupului” 21.
Toate acţiunile Logosului ca : vindecările, învierile, erau realizate printr-o
lucrare teandrică. Astfel trupul participa şi se îndumnezeia, fiind pus în
opera şi slujba dumnezeiască, pentru că Dumnezeu era în el22 .
Iisus Hristos Dumnezeu-Omul moare şi înviază pentru El, dar şi
pentru noi; pentru firea umană luată din Fecioară, pentru întreaga fire umană
ca şi pentru întreaga făptură. Mormântul Lui este în acelaşi timp «purtător de
viaţă, mai înfrumuseţat decât raiul, mai luminat decât orice cămară
împărătească». Şi aşa devine „izvor al învierii”.

21
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica. III, VI, pg. 126
22
Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt contra arienilor,III, XXXI, ed. cit pg. 359-360
 Iată într-adevăr mormânt gol, care nu mai este, cum se spune, „locaş
de veci”. Rămâne gol şi se face mărturie şi nădejde pentru noi, vestindu-ne
că şi mormintele noastre vor rămâne goale. Aceste morminte păstrează în
ele, de la învierea Domnului trupuri chemate la înviere şi viaţă veşnică. De
aceea, Apostolul învăţând despre învierea trupurilor, nu va zice : „se
îngroapă, ci se seamănă...”.„Se seamănă (trupul) intru stricăciune, înviază
întru nestricăciune.., se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se
seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc...” (I Cor., 15, 42—44).
În Iisus Hristos moartea se uneşte indisolubil cu învierea. Mântuitorul
moare şi înviază. Mai adânc, se jertfeşte pentru a ne descoperi o nouă viaţă :
a învierii. Moartea Lui este şi Jertfă pentru că este oferire de bună-voie.
„Venind Domnul spre Patima cea de bună-voie pentru mântuirea noastră,
Hristos adevăratul Dumnezeul nostru...”, mărturiseşte Biserica în Otpustul
Duminicii Stâlpărilor. Domnul pe Sine se aduce Jertfă de bunăvoie şi fără de
păcat, deci fără sămânţa morţii. Numai jertfa, numai moartea ca jertfă are
drept final viaţa. Crucea ca moarte a lui Iisus dă morţii, prin ea însăşi, un alt
sfârşit în biruirea morţii, adică învederează rostul morţii, făcând din moarte,
care pune capăt vieţii, moarte care se desfiinţează pe ea însăşi, eliberând
viaţa de moarte : Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând... .
Astfel, Pastile înseamnă deodată : moarte ca jertfă şi înviere ; „trecerea de la
un mod de a fi la altul”. Este o „trecere”, mutaţie fundamentala care
cuprinde doi poli, doi timpi : jertfă şi înviere.
In Întruparea, Crucea, Învierea, Înălţarea Sa la cer, trimiterea Duhului
Sfânt de la Tatăl pentru a ne naşte şi a ne creşte în acelaşi Duh al Său (Rom.
8, 9), Domnul ne descoperă această putere creatoare a jertfei pascale. Ne-o
descoperă prin întrupare, din El, ca origine şi izvor al ei. Mai profund, ne-o
descoperă ca „paşte” din veci, înainte de însăşi întemeierea lumii.
Semnificativ, în acest sens, este cuvântul Sfântului Apostol Petru : „Ştiind că
nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur aţi fost răscumpăraţi din viaţa
voastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scumpul sânge al lui Hristos ca al
unui Miel nevinovat şi neprihănit, Care a fost cunoscut mai înainte de
întemeierea lumii, dar Care S-a făcut arătat în anii cei mai de pe urmă pentru
voi” (I Petru 1, 18-20).
Aspectul recapitulativ al răscumpărării
În întruparea Cuvântului, este recapitulată întreaga fire umană , în
mod real, dar în această fire suntem cuprinşi şi noi în mod virtual, această
virtualitate devenind actuală prin credinţa în Hristos, în care ne putem
împropria roadele jertfei de pe cruce, acest lucru este arătat foarte clar de
Sfântul Apostol Pavel care zice: „ şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună
ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus” ( Efeseni 2, 6 ). Aspectul
recapitulativ al Răscumpărării, pune în evidenţă întruparea deplină a
Dumnezeului Om, precum şi mântuirea adusă de noul Adam întregii
umanităţi cuprinsă în mod virtual în Sine, El fiind al doilea Adam ( I
Corinteni 15, 45 ), în care umanitatea primeşte daruri suprafireşti, prin El
trupul fiind ridicat la calitatea de „ templu al Duhului Sfânt”, primind
puterea să se raţionalizeze, prin Trupul deplin Raţionalizat prin Raţiunea
Cuvântului, care: „ desfăcând ca Raţiune legile iraţionalităţii pătrunse în fire
din pricina păcatului, umple cu dreptate lumea de sus cu cei născuţi ca El în
duh spre nestricăciune, făcându-Se începător celor asemenea Lui în
ascultare”23. Umanitatea lui Hristos este modelul prin care se vede curăţia
desăvârşită dată de prezenţa dumnezeirii, El fiind Arhetipul după care a fost
creat chipul lui Adam, şi precum „ întru Adam toţi mor, aşa întru Hristos toţi
vor învia” ( I Corinteni 15, 22 ). Noul Adam ne cuprinde pe toţi:
23
Ibidem, 93, pg. 239
„ concentrându-ne în umanitatea Sa, pe cât de mult s-a desfăcut pe sine
pentru noi prin pogorământ”24 luând chipul cel pământesc al vechiului
Adam, suflându-i Duhul ce dă viaţă, pentru ca moartea să fie înghiţită de
viaţă ( II Corinteni 5,4 ), îl face asemenea cu Creatorul său: „ Mântuitorul a
fost cel dintâi dintre toţi şi singurul care ne-a arătat în fiinţa Sa un chip de
om adevărat şi fără scăderi”25. Hristos dă posibilitatea umanului să se
sfinţească din interior şi în mod integral, El osândind păcatul şi slăbiciunile
date de firea vechiului Adam: „ fiind Dumnezeu după fire, a osândit păcatul
în trupul propriu, poruncind trupului să se oprească de la păcat, şi
schimbându-i mişcarea spre ceea ce place lui Dumnezeu şi nu voii proprii.
Astfel, a preschimbat trupul psihic ( natural ) în trup duhovnicesc. Acesta
este modul recapitulării”26. Numai în Hristos, cel ce s-a făcut subiect al
trupului, este extirpată radical prezenţa oricărei forme a păcatului. Prin
unirea cu trupul, pe care îl eliberează din robia patimilor, ne împărtăşeşte şi
nouă aceste puteri în Duhul Sfânt, dacă voim ca voia noastră să se oprească
de la păcatele trupului şi să facă voia Tatălui Ceresc. Natura hristică legată
de cosmologie, realizată prin înviere, reliefează unitatea hărăzită ei de
Creator.
Sfântul Maxim Mărturisitorul prezintă restaurarea a toată creaţia în
Hristos, care a unit în mod indisolubil raiul cu lumea locuită, recapitulând în
sine fiecare parte a creaţiei, aducând în armonie şi relaţie extremităţile
înrudite, desfăcute de păcat. Umanitatea Lui, ca principiu al întregii
existenţe, este sfetnicul din care lumina Înţelepciunii iradiază şi susţine toată
creaţia, pentru că: „ raţiunile celor mai generale şi mai universale sunt
24
Ibidem, pg. 248
25
Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. Pr. T. Bodogae, edit. Arhiepiscopiei
Bucureşti 1989, pg 261
26
Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evangelia Sfântului Ioan, IX, trad. Pr. D.
Stăniloae, în P.S.B. 41, I.B.M., Bucureşti 2000 pg. 890
cuprinse de înţelegere, iar raţiunile celor particulare, conţinute în chip variat
în ale celor generale, sunt cuprinse de Înţelepciune.... . Iar înţelegerea şi
înţelepciunea lui Dumnezeu şi Tatăl este Iisus Hristos, care susţine cu
puterea înţelegerii Sale raţiunile generale ale lucrurilor şi cuprinde cu
chibzuinţa Sa părţile acestora ca Făcător şi Proniator prin fire al tuturor, şi
adună prin Sine într-Una cele distanţate... şi le leagă pe toate într-o iubire
paşnică şi într-o armonie indisolubilă”27. A ceastă reuniune făcută pe veci,
este dată de învierea lui Hristos, viaţa cea adevărată coborâtă în mormânt
( vezi stihul I, starea I, de la Prohodul Domnului din Sfânta Vineri ), care
nu se exercită printr-o acţiune exterioară, ci este legată de firea umană, cu
care Hristos ajunge la Dumnezeu Însuşi. Înnoirea sau sfinţirea umanităţii în
Hristos imprimă şi un nou mod de viaţă, dat de jertfa Sa care distruge tirania
morţii, aducând omului adevărata demnitate.

3. Relaţia dintre mântuirea subiectivă şi obiectivă

Biserica Ortodoxă concepe mântuirea obiectivă, înfăptuită de Iisus
Hristos, în aspectul ei negativ, ca o iertare şi desfiinţare a păcatului (Tit 2,
14), iar în aspectul ei pozitiv ca o restaurare a firii noastre căzute în păcat, ca
o însănătoşire şi o renaştere la viaţa cea nouă (Tit 3, 11-12).
Mântuirea noastră, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este în raport
de întâlnirea noastră cu Mântuitorul, care este calea, adevărul şi viaţa şi care
ne spune că: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (Ioan 14, 6).
Ori, aceasta ar însemna că, odată cu înălţarea Mântuitorului la cer, legătura
noastră cu Dumnezeu, comuniunea cu El, singura garanţie a mântuirii, ar
dispare.

27
Sfântul Maxim Mărturisitorul, 106, op. cit. pg. 268
 Hristos înainte de Înălţarea Sa la ceruri, trimiţând pe Apostoli la
propovăduire îi asigură pe ei si pe urmaşii lor : „ Si Eu voi fi cu voi până la
sfârşitul veacului”( Mt. 28 , 20) . Si El e cu noi toţi prin Duhul Sau cel Sfânt,
după cum El însuşi ne-a spus : „ Dar mângâietorul , Duhul Sfânt , pe care-L
va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învaţă toate şi vă va aduce
aminte despre toate cele ce v-am spus Eu”( Ioan 14 , 26). Duhul Sfânt nu va
vorbi de la Sine , ci cate va auzi va vorbi si cele viitoare va vesti , El ne va
face parte de tot ceea ce e in Hristos( Ioan 16 , 13) si deci de ceea ce are
Tatăl : „ Toate cate are tatăl ale Mele sunt ;de aceea am zis ca din al Meu ia
si va vesteşte”( Ioan 16 , 15).
Pogorârea Duhului Sfântului sau Cincizecimea e actul de trecere de la
lucrarea mântuitoare a lui Hristos Însuşi, în umanitatea Sa personala, la
extinderea în oameni. Duhul care e Duhul lui Hristos, ca unul ce odihneşte
deplin peste El ( Ioan 1, 33) si străluceşte din Hristos tuturor, coboară in
chipul limbilor de foc peste lume, sfinţindu-o.
Prin Întruparea, viaţa de ascultare, Răstignirea, Învierea si Înălţarea
Fiului lui Dumnezeu ca om, s-a pus temelia mântuirii noastre, mântuire care
se înfăptuieşte însă de abia prin sălăşluirea în noi a lui Hristos cu trupul
purtat de El, Înviat, Înălţat si deplin pnevmatizat, transfigurat, desăvârşit
transparent. Aceasta sălăşluire produce biserica, actul final al operei de
mântuire.
Aşadar Hristos ne mântuieşte prin sălăşluirea Sa în noi prin Duhul
Sfânt Începutul sălăşluirii trupului îndumnezeit al lui Hristos în celelalte
fiinţe umane şi, cu aceasta, începutul bisericii se face odată cu Pogorârea
Duhului Sfânt. Aceasta pogorârea reprezintă actul de trecere de la lucrarea
mântuitoarea lui Hristos la extinderea lucrări mântuitoare, ca viaţa
dumnezeiască în noi, reprezintă întemeierea biserici în chip istoric, concret
si vizibil. Unii teologi vorbesc deseori despre Trimiterea Duhului Sfânt ca de
un act menit să înlocuiască lucrarea lui Hristos; consecinţa imediata a acestui
raţionament nu e alta decât considerarea bisericii drept opera exclusivă a
Sfântului Duh. E total falsa imaginea unui Hristos în cer si a Duhului Sfânt.
Nu se poate deci disocia între lucrarea şi iconomia Fiului, şi lucrarea
şi iconomia Duhului Sfânt ca să se poată spune ca Biserica ţine numai de
Hristos şi e lucrarea lui sau că ea ţine şi e lucrarea exclusiva a Duhului Sfânt,
începând din ziua Cincizecimii.
Mântuirea subiectivă, adică însuşirea subiectivă a mântuirii obiective,
Biserica Ortodoxă învaţă că ea se dobândeşte în trei etape : chemarea,
îndreptarea şi mărirea.
Chemarea este pregătirea supranaturală, pe care Dumnezeu o face
pentru mântuire, prin Harul Său, pe calea multor mijloace. Ea corespunde
cuvintelor Mântuitorului: „Nimeni nu poate veni la Mine, de nu-1 va trage
pe el Tatăl, cel ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 6, 44). Chemarea constă mai
întâi din invitarea sau îndemnul extern venit prin predicarea adevărului
dumnezeiesc de către Biserică şi în al doilea rând, din lucrarea lăuntrică a
Harului, prin care credinciosul primeşte lumină pregătitoare şi i se insuflă
încredere în adevărul descoperit şi în posibilitatea iertării prin Hristos. În
această fază, sufletul trece prin diferite stări, precum: conştiinţa păcatului,
aversiunea faţă de el, teama de pedeapsă, dorinţa de a primi îndurarea lui
Dumnezeu şi de a dobândi iertarea prin Botez, continuând prin primirea
celorlalte Sfinte Taine .
Cel mai important din aceste momente, îndreptarea, care pe de o parte
duce la ştergerea păcatului, iar pe de altă parte la sfinţenie, adică la viaţa cea
nouă în Hristos, pentru că „în Ierusalim cel de sus nimic întinat nu poate
intra” (Apoc. 21, 17). Aceste două momente sînt inseparabile.
 După învăţătura ortodoxă, iertarea păcatelor este o ştergere reală şi nu
numai o acoperire şi nesocotire a lor, cum cred protestanţii. Cât despre
concupiscenţa, care rămâne şi după aceea, aceasta nu-i un păcat, decât atunci
când consimte la ea voinţa. Prin îndreptare, se desfiinţează perversiunea
voinţei, căci, fiind regenerată prin Har, tinde spre Dumnezeu ; îmboldirea
spre păcat serveşte numai ca mijloc de excitare .
Îndreptarea este deci o adevărată înnoire lăuntrică. Aspectul pozitiv al
îndreptării este sfinţirea, adică acea comuniune harică cu Dumnezeu sau cum
spune Andruţos : „cu cugetul bun, dispoziţia sfântă — plămădită de Harul
Dumnezeiesc sălăşluit în suflet —, care întăreşte în el credinţa şi iubirea şi
se manifestă în bucuria faţă de bine şi în tendinţa neînfrânată de a-l face” 28.
Ea are diferite grade. Îndreptarea se pierde prin păcate grele (Rom. XI, 20 ; I
Cor. X, 12 ; I Ioan V, 16, 17 ; Apoc. III, 11).

Andruţos, Teologia Dogmatică, p. 225, apud. Pr. N. Chiţescu, Teologia Dogmatică, ed.
28

Cit. pg. 618