„Declaraţia de la Chicago cu privire la ineranţa Biblică” a fost produsă la o Conferinţă internaţională a

liderilor evanghelici, ţinută la Hyatt Regency O'Hare în Chicago, în toamna anului 1978. Declaraţia de la
Chicago a fost semnată de aproape 300 erudiți evanghelici de seamă, incluzându-i pe James Boice,
Norman L. Geisler, John Gerstner, Carl F. H. Henry, Kenneth Kantzer, Harold Lindsell, John Warwick
Montgomery, Roger Nicole, J. I. Packer, Robert Preus, Earl Radmacher, Francis Schaeffer, R. C. Sproul, şi
John Wenham.
Textul următor, „Articolele de afirmare şi negare” a fost publicat în TOTO de către Carl F. H. Henry în
„Dumnezeu, Revelaţia şi Autoritatea”, volumul 4, paginile 211-219.
Articole de afirmare şi negare
Articolul I. NOI AFIRMĂM că Sfintele Scripturi trebuie primite ca şi Cuvântul autoritar al lui Dumnezeu.
NOI NEGĂM că Scripturile îşi primesc autoritatea de la Biserică, de la tradiţie sau de la vreo altă sursă
umană.
Articolul II. NOI AFIRMĂM că Scripturile sunt suprema normă scrisă prin care Dumnezeu ne leagă
conştiinţele, şi că autoritatea Bisericii este subordonată autorităţii Scripturii.
NOI NEGĂM că mărturisirile de credinţă ale Bisericii, conciliile sau declaraţiile ei au o autoritate mai
mare sau egală cu autoritatea Bibliei.
Articolul III.NOI AFIRMĂM că Cuvântul scris este în întregime revelaţie dată de Dumnezeu.
NOI NEGĂM că Biblia e doar o mărturie despre revelaţie, sau că devine revelaţie doar în momentul unei
întâlniri, sau că depinde de răspunsul omului în ce priveşte validitatea ei.
Articolul IV.NOI AFIRMĂM că Dumnezeu care a făcut omenirea după chipul Lui, a folosit limbajul ca
mijloc de revelaţie.
NOI NEGĂM că limbajul uman este atât de limitat de natura noastră de fiinţe create, încât poate fi
considerat inadecvat ca mijloc al revelaţiei divine. De asemenea, negăm că deteriorarea culturii şi a
limbajului uman prin păcat a împiedicat lucrarea de inspiraţie a lui Dumnezeu.
Articolul V. NOI AFIRMĂM că revelaţia lui Dumnezeu în cadrul Sfintelor Scripturi a fost progresivă.
NOI NEGĂM că revelaţia ulterioară, care ar putea îndeplini revelaţia mai timpurie, o corectează sau o
contrazice vreodată pe aceasta. De asemenea, negăm că a mai fost dată vreo revelaţie normativă de la
încheierea scrierilor Noului Testament.
Articolul VI. NOI AFIRMĂM ca întreaga Scriptură şi fiecare parte a ei, până la nivelul cuvintelor
originalului, au fost date prin inspiraţie divină.
NOI NEGĂM că inspiraţia Scripturii poate fi afirmată în mod corect asupra întregului fără să fie afirmată
asupra părţilor; sau asupra unor părţi dar fără a fi afirmată asupra întregului.
Articolul VII. NOI AFIRMĂM că inspiraţia a fost lucrarea în cadrul căreia Dumnezeu, prin mijlocirea
Duhului Său şi cu ajutorul scriitorilor umani, ne-a dat Cuvântul Lui. Originea Scripturii este divină.
Modalitatea inspiraţiei divine rămâne în mare parte un mister pentru noi.
NOI NEGĂM că inspiraţia se poate reduce la înţelegerea umană, sau la stări superioare de conştiinţă de
orice fel.
Articolul VIII. NOI AFIRMĂM că Dumnezeu, în lucrarea Lui de inspiraţie, a folosit personalităţi şi stiluri
literare distincte a scriitorilor pe care El i-a ales şi i-a pregătit.
NOI NEGĂM că Dumnezeu a trecut peste personalitatea acestor scriitori, prin a-i face să folosească înseşi
cuvintele alese de El.
Articolul IX. NOI AFIRMĂM că inspiraţia, fără să confere omniscienţă, a garantat înregistrarea unor
informaţii adevărate şi demne de încredere cu privire la toate problemele despre care autorii biblici au
fost mişcaţi să vorbească şi să scrie.
NOI NEGĂM că limitarea sau condiţia căzută a acestor scriitori, a dus în mod implicit, într-un fel sau altul,
la introducerea unor distorsiuni sau falsităţi în Cuvântul lui Dumnezeu.
Articolul X. NOI AFIRMĂM că inspiraţia se aplică, strict vorbind, numai textelor autografe (scrise de
însăşi mâna autorului) ale Scripturii, care, prin providenţa lui Dumnezeu, pot fi reconstituite cu mare
acurateţe din manuscrisele disponibile. De asemenea, afirmăm că copiile şi traducerile Scripturii sunt
Cuvântul lui Dumnezeu în măsura în care redau cu fidelitate originalul.
NOI NEGĂM că vreun element esenţial al credinţei creştine este afectat de absenţa textelor autografe.
De asemenea, negăm că această absenţă face afirmarea ineranţei biblice invalidă sau irelevantă.
Articolul XI. NOI AFIRMĂM că Scriptura, fiind dată prin inspiraţie divină, este infailibilă, astfel încât,
departe de a ne induce în eroare, ea este adevărată şi demnă de încredere în toate problemele la care se
referă.
NOI NEGĂM că este posibil ca Biblia să fie în acelaşi timp infailibilă şi supusă erorii în afirmaţiile ei.
Infailibilitatea şi ineranţa pot fi distinse, dar nu separate.
Articolul XII. NOI AFIRMĂM că Scriptura este inerentă în totalitatea ei, fiind lipsită de orice falsitate,
înşelăciune sau minciună.
NOI NEGĂM că infailibilitatea şi ineranţa Scripturii sunt limitate la temele spirituale, religioase sau de
răscumpărare, şi că acestea exclud afirmaţiile din domeniile istoriei şi ştiinţei. De asemenea negăm că
ipotezele ştiinţifice despre istoria pământului pot fi utilizate într-o manieră potrivită pentru a răsturna
învăţătura Scripturii cu privire la creaţie şi potop.
Articolul XIII. NOI AFIRMĂM că este potrivită folosirea noţiunii de ineranţă ca termen teologic cu
referire la fidelitatea deplină a Scripturii.
NOI NEGĂM că este că ar fi corect să se evalueze Scriptura în funcţie de nişte standarde ale adevărului şi
erorii care sunt străine utilităţii şi scopului ei. De asemenea, negăm că ineranţa este infirmată de
fenomene Biblice precum lipsa de precizie tehnică modernă, neregularităţi gramaticale sau greşeli
ortografice, descrieri bazate pe observaţie ale naturii, de relatarea unor lucruri false, de folosirea
hiperbolelor şi a cifrelor rotunjite, de aranjamentul topic al materialului, de selectarea variată a
materialului în relatările paralele, sau de folosirea unor citate libere.
Articolul XIV. NOI AFIRMĂM unitatea şi consecvenţa internă a Scripturii.
NOI NEGĂM că aşa-zisele erori şi discrepanţe care nu au fost încă rezolvate viciază pretenţiile de adevăr
ale Bibliei.
Articolul XV. NOI AFIRMĂM că doctrina ineranţei se bazează pe învăţătura Bibliei despre inspiraţie.
NOI NEGĂM că învăţătura lui Isus despre Scriptură poate fi respinsă prin apelarea la acomodare sau la
limitare de orice fel impuse de umanitatea Lui.
Articolul XVI. NOI AFIRMĂM că doctrina ineranţei a fost parte integrantă a credinţei creştine de-a lungul
istoriei sale.
NOI NEGĂM că ineranţa este o doctrină inventată de protestantismul scolastic, sau că este o poziţie
reacţionară postulată ca răspuns la critica superioară negativă.
Articolul XVII. NOI AFIRMĂM că Duhul Sfânt mărturiseşte despre Scriptură, asigurând credincioşi de
adevărul Cuvântului scris al lui Dumnezeu.
NOI NEGĂM că mărturia Duhului Sfânt operează izolat sau împotriva Scripturii.
Articolul XVIII. NOI AFIRMĂM că textul Scripturi trebuie interpretat prin exegeză istorico-gramaticală,
ţinând cont de formele şi procedeele sale literare, şi de faptul că Scriptura trebuie să interpreteze
Scriptura.
NOI NEGĂM legitimitatea tratării vreunui text sau a căutării unor surse care se găsesc în spatele lui,
astfel încât aceasta să ducă la relativizarea, dezistoricizarea sau nesocotirea învăţăturii sale, sau la
respingerea pretenţiilor lui în ceea ce priveşte paternitatea.
Articolul XIX. NOI AFIRMĂM că mărturisirea deplinei autorităţi, a infailibilităţii şi a ineranţei Scripturii
este vitală pentru o înţelegere corectă a credinţei creştine în ansamblul ei. De asemenea, afirmăm că o
astfel de mărturisire trebuie să ducă la o conformare tot mai mare cu chipul lui Cristos.
NOI NEGĂM că o astfel de mărturisire este necesară pentru mântuire. Dar mai negăm şi faptul că
ineranţa poate fi respinsă fără consecinţe grave, atât pentru individ, cât şi pentru Biserică.