Evenimentele finale ale Bibliei

de
Simion Motz

1987
DOOR OF HOPE PRESS
 Transylvania Press
Publicatã online, sub formã de PDF: 2008
CUPRINS
Cuvât înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .4
I. Introducere
1. Câteva lucruri de luat în considerare când ne apropiem
de Cuvântul lui Dumnezeu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .5
2. Unele explicaþii referitoare la titlul cãrþii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .15
II. Venirea Domnului
3. Evenimentul cel mai important . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .24
4. Venirea Domnului sã-ªi ia Biserica . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .28
5. Cum va veni Domnul ºi în ce fel se va petrece
întâlnirea noastrã cu El . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .33
6. Ale texte care aratã cã Biserica are parte de
o nãdejde ºi o întâlnire specialã cu Domnul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .38
7. Ce se va întâmpla dupã rãpirea Bisericii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .48
8. Venirea a doua a Domnului Isus cu mãrire ºi slavã . . . . . . . . . . . . . . . . .51
III. Despre înviere
9. Mai multe învieri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .55
10. Învierea Domnului Isus . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .60
11. Învierea Bisericii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .63
12. Învierea dinaintea Mileniului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .67
13. Ultima înviere arãtatã în Biblie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .68
IV. Despre judecatã
14. Despre judecatã în general . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .70
15. Judecata Bisericii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .76
16. Judecata Neamurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .83
17. Judecata de pe urmã la marele tron alb . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .92
Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .94

3
 Cuvânt înainte
Este dureros că mulţi credincioşi nesocotesc evenimentele finale –
venirea Domnului, învierea şi judecata – spunând că nu sunt aşa de
importante ca viaţa practică. Ei vor să-L aducă pe Domnul Cristos pe
pământ, să rezolve problemele încâlcite ale vremurilor de azi, în loc să-i
pregătească pe credincioşi să-L întâlnească pe nori, ca apoi să fie pe
veci cu El.
Necunoaşterea Scripturilor în legătură cu ultimele eveni­mente dă naşte-
re la atâta confuzie! E necesar să ştim ce va fi cu noi în viitor, căci
viaţa aceasta e aşa de scurtă pe pământ, ca un lat de palmă, pe când
viitorul e o veşnicie.
Apostolul Pavel ne îndeamnă să ne gândim la lucrurile de sus, şi nu la
cele de pe pământ. Despre proorocii din vechime se spune că erau în
căutarea cetăţii cu temelii tari, a cărei ziditor şi făcător este Dumnezeu
(Evrei 11.10). Apoi cerce­ tau stăruitor să vadă lucrurile din viitor... (I
Petru l.10-12).
Pe de altă parte, există în fiinţa noastră dorinţa după veşnicie, care
cere răspuns precis. Satan ştie lucrul acesta şi tocmai de aceea a falsifi-
cat aşa de mult aceste învăţături. Putem noi oare să stăm nepăsători şi
să nu fim documentaţi din cuvântul lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, în
această pri­vinţă? Sau să negăm anumite versete din Biblie, care vorbesc
despre aceste evenimente, numai pentru că atâţia le interpre­tează greşit?
Să nu uităm, apoi, sfatul cuvântului lui Dumnezeu: „Pre­ găteşte-te să
întâlneşti pe Dumnezeul tău” (Amos 4.12).

4
 I
Introducere
CAPITOLUL 1
Câteva lucruri de luat în considerare când ne
apropiem de Cuvântul lui Dumnezeu
Inspiraţia totală a Cuvântului lui Dumnezeu
„Toată Scriptura e insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să
mustre, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumne-
zeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (II
Timotei 3.16-17).
Nimic nu e în plus sau în minus. Deci orice cuvânt îşi are locul, rolul şi
însemnătatea, precum şi ordinea lui în text, care nu poate fi modifica-
tă.
Toată Scriptura... Ca să fii destoinic şi desăvârşit, tre­
buie s-o cunoşti
în întregime, nu numai anumite părţi ale ei.

Autoritatea divină a cuvântului lui Dumnezeu

Sub nici un motiv n-am voie:
–să modific cuvântul după înţelegerea mea, după păre­ rea mea sau
după starea mea,
–să ştirbesc cuvântul lui Dumnezeu, adică să iau numai o parte,
care-mi convine. Aşa a făcut Satan şi face când ispiteşte pe oameni
cu cuvântul lui Dumnezeu. De exemplu: „Astfel dar, preaiubiţilor,
după cum întotdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântui-
rea voastră, cu frică şi cu cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci
cu mult mai mult acum, în lipsa mea”. Dacă mă opresc aici şi nu sfâr-
şesc fraza, e o jumătate de adevăr, care pune accentul pe puterea şi destoi-
nicia omului de a-şi duce mântuirea până la capăt. Dacă însă continui şi
sfârşesc fraza cu a doua parte a adevărului, care e şi concluzia: „Căci
Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă după plăcerea Lui
şi voinţa, şi înfăptuirea”, imediat lumina e deplină. Văd că e chema-
rea mea la ceva, dar că Cel ce dă porunca o şi împlineşte El în
mine, dacă eu consimt aceasta prin predarea şi ascultarea mea de El
(Filipeni 2.12-13).
5
 „Adevărat, adevărat, vă spun că orice veţi cere de la Tatăl în
Numele Meu, vă va da” (Ioan 16.23). Luat numai acest adevăr, ar
putea să dezamăgească pe cineva. Venind însă cu completarea acestui
adevăr: „Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele,
cereţi orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15.7), imediat am răspunsul
complet.
„Iată semnele care vor însoţi pe cei ce vor crede: în Numele
Meu vor scoate draci; vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână şerpi;
dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; îşi vor pune mâinile
peste bolnavi şi bolnavii se vor însă­nătoşa” (Marcu 16.17-18). Pe baza
acestui text, luat numai în parte, adică ştirbit, Satan a despărţit pe
credincioşi şi a strecurat o erezie, anume că vorbirea în limbi ar fi
semnul după care se poate vedea că cineva e credincios şi că dacă
nu vorbeşti în limbi, nu ai Duhul Sfânt. Nu-mi ajunge timpul şi locul
să mai dau alte exemple aici, dar ori de câte ori venim numai cu o
jumătate de adevăr din cuvântul lui Dumnezeu, ca să ne susţinem o
părere, deşi cunoaştem şi cealaltă jumătate a adevărului, suntem sub
influenţa lui Satan sau satanici.
O reţetă a unui medicament nu poate fi modificată de farmacist.
Modificarea îi poate atrage chemarea în judecată. La fel, pacientul e
obligat ori să respecte prescripţia sau felul de utilizare a medicamen-
tului, dacă vrea să se facă bine, ori să nu ia medicamentul respectiv.
A-l lua oricum înseamnă fie să-i aducă otrăvirea, fie să-1 facă fără
valoare.

Cuvântul lui Dumnezeu e adevărul (Ioan 17.17)

Dacă Biblia pronunţă sau spune ceva, înseamnă că e ade­ vărat,
chiar dacă numai într-un singur loc sau verset ar fi pomenit acest
adevăr. Asta mă învaţă că:
–n-am voie să neg,
–n-am voie să schimb,
–n-am voie să nesocotesc,
–n-am voie să scuz neacceptarea de către mine a acelui adevăr prin
spiritualizarea lui. De exemplu, discutam cu un frate despre trinitatea
omului: duh, suflet şi trup, citând textul din 1 Tesaloniceni 5.23, „Dum-
nezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi duhul vostru, sufletul
vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără prihană la venirea
Domnului nostru Isus Cristos”. Fratele nu a negat, ci mi-a spus: „Ah, e

6
numai într-un singur loc” (când, de fapt, e în sute de locuri! Numai
în Epistole e arătat acest adevăr foarte distinct. Citiţi, de exem­ plu,
Evrei 4.12; Filimon 25; I Corinteni 5.3, 4, 5; Romani 8.16, etc.). Dar
să admitem prin absurd că acest adevăr ar fi exprimat într-un singur
loc, aşa cum susţinea fratele, căci aşa fusese învăţat de superiorii lui.
Întrebarea se pune: Cum am eu curajul să spun că nu e adevărat? Aceas-
ta denotă că cineva nu crede în inspiraţia totală a cuvântului Scripturii,
sau că îşi permite să nesocotească pe Dumnezeu, ca să nu spun că Îl
face mincinos. Apoi mai e şi altceva: Dacă un adevăr exprimat aşa de clar
nu e acceptat şi se caută a se interpreta fals, cum mai poate avea cine-
va încredere într-un astfel de om cu privire la alte texte sau adevăruri,
care cer şi mai multă explicaţie?

Tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru

învăţătura noastră (Romani 15.4; I Corinteni 10.11)
Deci, nu am voie să neglijez Cuvântul lui Dumnezeu, spunând:
„Asta nu mă interesează pe mine” sau „De aceasta nu am nevoie”
sau „Aceasta nu o pot pricepe”. Biblia a fost scrisă pentru oameni şi
nu numai pentru o parte dintre ei, învăţaţi sau slujitori, ci pentru toţi. Ea
nu e un monopol al slujitorilor bisericeşti, cum susţin unele religii creş-
tine oficiale. Dacă nu cunosc sau nu pricep ceva din ea, e lipsa sau
vina mea şi nu poate constitui o justificare pentru a nu o cerceta sau
accepta în întregime. Mai mult decât atât, necunoscând-o şi neluând-o în
seamă, mă păgubesc pe mine foarte mult, căci nu există vreo situaţie,
problemă sau întrebare din viaţa mea la care Biblia să nu răspundă,
nici persoane care să nu fi trecut pe unde trec eu.

„Nici o proorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură...”

„...Căci nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului, ci
oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt”.
(II Petru l.20-21)
A nesocoti proorociile sau a le dispreţui este un păcat, pe lângă
faptul că ne păgubim singuri. Apoi: Dacă nici o proorocie din Scriptură
nu se tâlcuieşte singură, înseamnă că întotdeauna când vin la Cuvântul
lui Dumnezeu, vin cu rugăciune, cu smerenie şi supunere, golindu-mă
de mine însumi sau renunţând la ce ştiu eu, fiind gata să primesc ceea
ce îmi descoperă şi îmi vorbeşte Domnul, chiar dacă nu se potriveşte în
unele privinţe cu ce am ştiut eu până acum.

7
 Cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul proorociei, e mai presus chiar de
experienţa noastră. Iată ce zice apostolul Petru: „...Şi noi înşine am auzit
acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt. Şi avem
cuvântul proorociei făcut şi mai tare, la care bine faceţi că luaţi aminte,
ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până ce se va crăpa
de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (II Petru
1.18-19). Aici iar trebuie să atrag atenţia că s-au înfiinţat religii noi, baza-
te pe experienţe (vedenii), nesocotindu-se cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul
proorociei. Apoi:
Dacă Dumnezeu a dat cuvântul şi acesta e inspiraţia Lui, prin Duhul
Sfânt, numai El poate să-1 descopere şi să-l explice prin Duhul Sfânt.
Aceasta nu în funcţie de şcoala sau înţelepciunea omenească, fie chiar
cea mai religioasă, ci în funcţie de relaţia mea faţă de Dumnezeu şi de
creşterea mea spirituală. O deplină dependenţă de Dumnezeu şi ascultare
de El sunt factorii care ne vor asigura o înţelegere clară. „Cât despre
voi, ungerea pe care aţi primit-o de la El rămâne în voi, şi n-aveţi tre-
buinţă să vă înveţe cineva; ci, după cum ungerea Lui vă învaţă despre
toate lucrurile şi este adevărată şi nu este o minciună, rămâneţi în El,
după cum v-a învăţat ea” (I Ioan 2.27). Iar psalmistul zice: „Prin
lumina Ta vedem lumina” (Psalmul 36.9).
Fiind revelaţia lui Dumnezeu, nimeni nu are voie să se îngâmfe sau
să se laude. „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l
fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi când nu l-ai fi pri-
mit?” (I Corinteni 4.7).

Să ţinem sus cuvântul vieţii (Filipeni 2.16),

„...ca o făclie care luminează în întuneric”.
„Aşa zice Domnul” – iată care trebuie să fie mesajul nostru. Şi
apoi să vestim acest mesaj,
–chiar dacă nu-l pricepem,
–chiar dacă eu nu sunt conform mesajului,
–chiar dacă loveşte în mine, în ceea ce am învăţat, în ce am propo-
văduit sau în ceea ce trăiesc în prezent. Cunosc un frate cu o impor-
tanţă în lucrarea lui Dumnezeu şi în Biserică, care a spus aşa fraţilor:
„Vă rog să respectaţi cuvântul lui Dumnezeu. Acesta e adevărul. Chiar
dacă acest cuvânt ar lovi vreodată în mine, vă rog să mi-I aplicaţi şi
mie, neţinând cont de faptul că vă sunt iubit”.

8
Cunoaştem în parte şi proorocim în parte (I Corinteni 13.9).
Nu putem avea pretenţia că ştim şi cunoaştem totul, oricât de bătrâni
am fi, oricât de învăţaţi am fi în ale cuvântului lui Dumnezeu şi ori-
cât de duhovniceşti am fi. Să nu uităm ce a spus apostolul Pavel: „O,
adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepă-
trunse sunt judecăţile Lui şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi în
adevăr, cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul
Lui?” (Romani 11.33-34; vezi şi Isaia 55.8-9). De aceea, să nu dăm
verdicte. Să nu avem ultimul cuvânt. Lasă să-L aibă Domnul. Tu
împrăştie lumina pe care ţi-a dat-o El până acum.

Sub ameninţarea judecăţii lui Dumnezeu, să nu scoţi nimic

din cuvântul lui Dumnezeu şi nici să nu adaugi ceva la el
„Mărturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta
că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgii-
le scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele
cărţii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul
vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta” (Apocalips 22.18-
19).
Vă daţi seama ce responsabilitate avem când vestim cu­ vântul lui
Dumnezeu? Şi cu câtă uşurătate se poartă unii în această privinţă.

Sunt taine în cuvântul lui Dumnezeu – taine pe care Dumnezeu le păstrează

Chiar dacă Dumnezeu le descoperă robilor Săi, nu avem voie să le
explicăm sau să le spunem. Aduceţi-vă aminte de ce a spus Elisei
proorocilor când au venit să-i spună: „Ştii că Domnul răpeşte astăzi
pe stăpânul tău deasupra capului tău?” Şi el a răspuns: „Ştiu şi eu,
dar tăceţi” (II Împăraţi 2.3). Un frate bătrân pe care l-am respectat
spunea: „Tace Scriptura, tac şi eu”.
Apostolul Pavel spune: „Cunosc un om în Cristos care... a fost
răpit în rai şi a auzit cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i
este îngăduit unui om să le rostească” (II Corinteni 12.2-4). În acest
context, intervine un alt sfat: „Să nu treceţi peste ce este scris” (I Corin-
teni 4.6).
Iată câteva exemple de texte, pe care Biblia le spune, dar nu le
explică:
„După cum toţi mor în Adam, toţi vor învia în Cristos” (I Corin-
teni 15.22).

9
 „Şi când toate lucrurile îi vor fi supuse [Domnului Isus], atunci
chiar şi Fiul se va supune Celui ce i-a supus toate lucrurile, pentru
ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (I Corinteni 15.28).
„Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât ...” (Romani 9.6-23).
Observaţi că Pavel nu explică, aşa cum fac isteţii de teologi din zilele
noastre, ci doar arată totala suveranitate a lui Dumnezeu.
„Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi
oamenii” (Ioan 12.32).
„Cristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păca­ te ... El a fost
omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care s-a dus să propovă-
duiască duhurilor din închisoare” (I Petru 3.18-20). „Căci tocmai în
vederea aceasta a fost vestită Evanghelia şi celor morţi, pentru ca să
fie judecaţi ca oameni în trup, dar să trăiască după Dumnezeu în
duh” (I Petru 4.6). În legătură cu aceste texte, un frate care făcuse
seminarul în România, fiind odată învăţătorul şcolii duminicale la o
bise­
rică din Arad, s-a grăbit să spună: „Băgaţi de seamă, nu s-a dus
să propovăduiască Evanghelia ca aceia să se pocăiască”. L-am între-
rupt, căci era şcoală, şi l-am întrebat: „Frate, dragă, de ce treci
peste ce este scris?” Un altul, pastor tot la acea biserică, a susţinut
sus şi tare de la amvon că nu este mileniu (mia de ani), ca să nu se
dea apă la moara mileniştilor (adică a martorilor lui Iehova), care erau
o primejdie în cartierul respectiv. Imediat după terminarea serviciului,
l-am tras deoparte şi l-am mustrat: „Cum poţi tu să contrazici cuvântul
lui Dumnezeu, când de şase ori într-un singur capitol (capitolul 2O din
Apocalipsa) se afirmă acest lucru? Înţeleg să spui că tu nu poţi înţelege
cum vine asta, dar să spui categoric ceva care Dumnezeu afirmă – oare
cum voi putea numi aceasta?”

Să ne ţinem strâns de Capul, care este Cristos (Coloseni 2.19)

Nimeni n-are voie să predice cuvântul lui Dumnezeu aşa cum îl taie
capul şi mintea lui. Dacă acest cuvânt a fost scris prin inspiraţie divină
şi cei ce l-au scris au fost mânaţi de Duhul, atunci şi cei ce-I explică
şi-l propovăduiesc trebuie să fie mânaţi de Duhul la aceasta. Nu pot să
mă ridic şi să spun ceva numai ca să umplu un anumit gol care s-a
creat sau ca să arăt ce ştiu şi eu, ci să iau seama la călăuzirea Duhu-
lui: când trebuie să spun, ce trebuie să spun şi cum trebuie să spun.
Adică lucrarea mea să fie comandată de Cap, care este Cristos, Cel
ce lucrează în toţi (adică în tot trupul) şi prin toţi. Chiar dacă oamenii

10
– adică biserica – mă numesc ca predicator, învăţător sau orice altă sluj-
bă, dacă eu ştiu că nu am chemarea sau încuviinţarea Capului, trebuie
să refuz.
Numai ţinându-mă strâns de Cap, eu voi avea un rost, voi fi în
armonia Lui şi voi glorifica pe Dumnezeu – scopul final şi central.
Altfel, voi fi un blestem şi sub blestem, indiferent cât de bună ar fi
lucrarea mea sau cât m-ar lăuda oamenii pentru ea. Sau poate voi fi o
stea rătăcitoare, despre care vorbeşte Iuda (13). Nu uitaţi, o stea, dar
rătăcitoare, având ca sfârşit distrugerea. Scopul nu e ca să facem ceva, fie
chiar bun şi extraordinar de bun, ci să rămânem la locul unde ne-a
aşezat Domnul şi la slujba mică sau mare pe care ne-a dat-o El, adică
să ne ţinem strâns de Cap (Vezi şi Romani 12.1-2; I Corinteni 12; I
Corinteni 4.l-2).

Să nu uităm că sunt diferite daruri şi

slujbe ale Duhului (I Corinteni 12, etc.)
Tu nu poţi explica totul din cuvântul lui Dumnezeu, nu pentru că e
neapărat o taină, ci pentru că tu, poate, eşti evanghelist. Tu înţelegi tot
ce-ţi este de folos şi necesar ca să vesteşti o Evanghelie completă. Nu
eşti însă şi prooroc, ca să explici profeţiile, pe care Domnul le-a dat
altuia din biserică. Sau poate nu ai nici darul evanghelistului şi nici pe
cel al prooro­ cului, dar ai darul de a învăţa, de a ajuta sau alte daruri.
Când se exprimă ceilalţi, tu să nu fi nici gelos, nici invidios, ci să
asculţi uimit în adoraţie către Dumnezeu, pentru tot ce este El şi ce face
prin copiii Săi.
Necazul este că noi nu ne ţinem strâns de Cap, de Cristos, neso-
cotim locul şi chemarea noastră şi abuzăm de poziţia noastră. De exem-
plu, un învăţător vrea să facă pe evanghelistul sau unul care nu are
nici un dar de a vorbi vrea să facă pe învăţătorul, păstorul vrea să fie
de toate sau face „cumul de funcţii” şi reduce toate la mărginirea sa
sau a unui dar pe care l-a primit el. De cele mai multe, ori păstorul nu
are darul de păstor. Vorbesc de darul Duhului Sfânt ca păstor, nu de o
numire omenească bazată pe faptul că a urmat o şcoală teologică. Păsto-
rul bun îşi dă viaţa pentru oi. De fapt, această calitate trebuie s-o aibă
toţi fraţii, cu atât mai mult un păstor. Dar, ia spuneţi-mi, vă rog, câţi
păstori de aceştia aţi văzut? Dureros, dar am văzut mulţi care şi-au dat
oaia la lup sau, cel puţin, nu au apărat-o atunci când lupul a voit s-o
mănânce. Dar nu e treaba mea să judec pe unul sau pe altul. Fiecare va

11
da socoteală de sine personal înaintea Domnului. Ceea ce vreau să spun
e că fiecare trebuie să rămână la locul lui, altfel biserica devine o
organizaţie, nu un organism şi în loc să aducă binecuvântare, aduce
haos şi dezamăgire.
Ce bine au înţeles primii creştini această învăţătură a Domnului!
Iată, de exemplu, ce atitudine ia apostolul Petru referitor la Pavel: „Să
credeţi că îndelunga răbdare a Domnu­ lui nostru este mântuire, cum v-a
scris şi preaiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea dată lui, ca şi
în toate epis­tolele lui, când vorbeşte despre lucrurile acestea. În ele
sunt unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori şi nestator­
nici le
răstălmăcesc ca pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor” (II Petru 3.15-
16). Deşi el era apostolul Petru, cu vază, recunoaşte slujba şi chemarea pe
care Dumnezeu i-a dat-o lui Pavel, o chemare şi o descoperire specială,
ce nu se poate explica după ordinea celorlalte Scripturi, cum şi spune
el de fapt (Efeseni 3; Coloseni l.24-27).

Să împarţi drept cuvântul adevărului (II Timotei 2.15).

Ce înţeleg eu prin aceasta: Să aşez sau să las cuvântul lui
Dumnezeu la locul, la timpul, pentru oamenii şi împrejurările
pentru care a fost dat.
Deşi toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca
să înveţe, să mustre, să dea înţelepciune în neprihă­ nire (II Timotei
3.16), deşi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţă-
tura noastră (Romani 15.4), nu totul ne-a fost adresat nouă. De exemplu:
–Legea a fost dată lui Israel, pentru o vreme, până la Cristos.
–Promisiunile făcute lui Israel sunt pentru el, şi nu pentru
neamuri sau pentru Biserică.
–La fel, ce se spune astăzi Bisericii nu se poate ames­ teca cu
Legea sau cu ce i s-a spus lui Israel.
–Ce scriu apostolii: Petru, Iacov, scriitorul către Evrei, în pri-
mul rând e direct pentru cei către care se adresează, şi apoi pen-
tru noi.
–Ceea ce scrie apostolul Pavel Bisericii nu se poate aplica la
cei din vechime sau la cei din timpul Domnului Isus, când Biseri-
ca nu era înfiinţată.
Ca să fie mai clar, dau un exemplu: Când scriu o scrisoare sorei
mele, o am în vedere pe ea. Dar citând şi alţii scrisoarea, primesc şi
ei învăţătură, mângâiere sau încurajare.

12
 Cu alte cuvinte, există diferite categorii de oameni, de credin-
cioşi şi diferite dispensaţii. Dacă nu ţinem cont de aceasta, Biblia
apare o carte plină de contradicţii, când, de fapt, nu e aşa, ci e
desăvârşită armonie. Vorbind despre înviere, judecată, venirea
Domnului, lege, har, dacă nu ţii cont de cele de mai sus, nu poţi
potrivi ceea ce se spune despre una cu ceea ce se spune despre
alta. Aşa înţeleg eu a împărţi drept cuvântul adevărului.

Dumnezeu nu face nimic fără să descopere robilor Săi prooroci

Dacă nu cunoaştem totul, e vina noastră că nu suntem preocu­
paţi de lucrurile lui Dumnezeu. Sau ne-am făcut greoi la price-
pere (Evrei 5.11).
Sau suntem nişte copii (Galateni 4.1; I Corinteni 13.11; Evrei 5.
13-14). „Am multe lucruri să vă spun, dar nu le puteţi purta”, spunea
apostolul Pavel, la fel şi Domnul Isus. Sau, aşa cum am arătat mai
sus, El descoperă fiecăruia potrivit cu slujba şi darul lui.

Să iei cuvântul lui Dumnezeu în întregime; Biblia se

explică prin Biblie; să fii în Duhul Scripturilor!
Ce înseamnă asta? Când vreau să înţeleg un gând, un adevăr, iau
toate textele din Sfânta Scriptură care se referă la acel subiect şi cele
care sunt pentru, şi cele care sunt contra. Apoi aşez ideea sau adevărul
respectiv în contextul lui, la locul, la timpul şi în dispensaţia pentru care
a fost scris.

Suntem chemaţi să cercetăm şi să cunoaştem Scripturile.

Să fim plini de cunoştinţa lui Dumnezeu!
„Vă rătăciţi, pentru că nu cunoaşteţi nici Scripturile, nici puterea
lui Dumnezeu” (Matei 22.29), spunea Domnul Isus iudeilor.
„Cuvântul lui Cristos să locuiască din belşug în voi, în toată înţe-
lepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu psalmi, cu cântări de
laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în
inima voastră” (Coloseni 3.16).
„Până voi veni, ia seama bine la citire, la îndemnare şi la învăţătura
pe care o dai altora”, spune apostolul Pavel Iui Timotei (I Timotei
4.13). Vezi şi Efeseni l.17-19; Filipeni 1.9-11; Coloseni l.9-11; Iosua l.8;
Psalmul 119.30-34, etc.
Iată ce făceau proorocii: „Proorocii care au proorocit despre harul

13
care vă era păstrat vouă au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor
şi a căutării lor stăruitoare. Ei cerce­
tau să vadă ce vreme şi ce împre-
jurări avea în vedere Duhul lui Cristos, care era în ei, când vestea
mai dinainte patimile lui Cristos şi slava de care aveau să fie urmate”
(I Petru l.10-11). Şi ceea ce cercetau nu era pentru ei: „Lor le-a fost
descoperit că nu numai pentru ei înşişi, ci pentru voi spuneau ei aceste
lucruri...“ (I Petru l.12).
Atunci, cum poate cineva să-şi permită să spună că „pe noi nu ne
interesează profeţiile” sau că Apocalipsa este o carte pecetluită sau că
nu e nevoie să cunoşti, ci numai să trăieşti?!
În special suntem chemaţi să cunoaştem ceea ce a fost scris
direct pentru noi şi pentru vremurile noastre, ca episto­ lele apostolului
Pavel şi Apocalipsa, mai ales că Apocalipsa are şi făgăduinţa fericirii
pentru cei care o citesc şi păzesc ceea ce e scris în ea.
Multe s-ar putea scrie ca îndemn pentru cuvântul lui Dumnezeu.
Unele lucruri le-am scris într-o broşură de vreo 60 de pagini, aflată
acum sub tipar. Câteva din gândurile de mai sus însă mi-au scăpat şi
chiar dacă le-am scris, nu au fost în această ordine, aşa cum Ie-am pri-
mit într-o dimineaţă prin inspiraţie divină.

14
 CAPITOLUL 2
Unele explicaţii referitoare la titlul cărţii
Am socotit că e necesar să clarificăm câteva lucruri care se leagă
implicit de subiectele despre care se vorbeşte în cartea de faţă:
Venirea Domnului, Învierea, Judecata.
1. Toate aceste evenimente sunt în Biblie, cuvântul lui Isus Cristos,
şi sunt explicate de cuvântul lui Isus Cristos, prin Duhul Sfânt.
2. Toate aceste evenimente sunt importante, căci tot ce e scris în
Biblie e principal şi important. Biblia le dă un loc de seamă, deci şi
noi trebuie să le dăm. Dacă proorocii din vechime cercetau stăruitor să
vadă ce vreme şi ce împrejurări avea în vedere Duhul Sfânt..., ştiind
că nu sunt pentru ei (I Petru l.10-12), cu cât mai mult noi trebuie
să cercetăm aceste lucruri care ne privesc direct pe noi. Domnul Isus
spune că este fericit cine citeşte despre aceste lucruri şi le păzeşte
(Apocalipsa l.3).
3. Se flutură de mulţi, şi dureros, chiar de unii slujitori bisericeşti,
lozinca: „Apocalipsa e o carte pecetluită, alego­ rică şi grea. Nu poate
fi înţeleasă de oricine. E o carte simbolică”. Să nu uităm că acelaşi
lucru s-a spus de către preoţii catolici şi ortodocşi despre Biblie, în
general, oprind-o de la popor. E adevărat că nu oricine o înţelege,
dar aceasta nu e în funcţie de şcoala bisericească sau seculară a cuiva,
ci de supunerea şi ascultarea de Dumnezeu şi lumina dată de Duhul
Sfânt. Tot aşa, se spune şi despre celelalte profeţii. Un învăţător de la
şcoala duminicală, într-o biserică românească din California, spunea:
„Nu ne băgăm să explicăm prooro­ ciile, căci nu le putem pricepe”.
Dar ele nu trebuie explicate, ci primite şi crezute. Aproape o treime
din Biblie conţine profeţii. Le-a scris Duhul Sfânt acolo numai ca
umplutură sau înflorituri sau ca să ne delecteze imaginaţia? Nu jude-
căm noi pe cei din vechime, din vremea Domnului Isus, pentru necer­
cetarea şi neprimirea proorocilor în forma lor literală în care au fost
scrise şi care s-au împlinit întocmai?
Cât despre Apocalipsa, Domnul Isus spune nu numai că nu e o
carte pecetluită, ci „descoperirea lui Isus Cristos, făcută robilor Săi cu
privire la lucrurile care au să se întâmple în curând” (Apocalipsa
1.1). Spunând aceasta, El arată că se poate înţelege, căci de aceea a
fost scrisă şi, mai mult, că nu e o carte simbolică, ci o prezicere sau
„spunere mai dinainte” a lucrurilor care au să se întâmple sau a istori-
15
ei ce va avea loc.
4. De ce unii credincioşi – şi, în special cei din România – au o înţelege-
re limitată sau greşită, ba chiar refuză să cerceteze aceste evenimente?
Sunt unele motive justificate, şi altele nejustificate.
Motive justificate:
a) Când a pătruns Evanghelia în România, fraţii evan­ ghelişti au
avut în vedere, în primul rând, mântuirea sufletului şi viaţa practică
de trăire a credinciosului în frica de Domnul şi urârea păcatului sub
orice formă. Pentru a înţelege mai bine acest lucru, amintesc ce a scris
apostolul Iuda: „Pe când mă gândeam să vă scriu despre mântuirea de
obşte, m-am văzut îndemnat să vă scriu să vă luptaţi pentru credinţa
care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (v. 1).
b) Fraţii credincioşi care au primit Evanghelia au provenit din rân-
durile catolicilor sau ortodocşilor, unde aceste lucruri au fost învăţate
la modul general, ca un credeu pe care l-au considerat bun şi adevă-
rat, bazat pe cuvintele Bibliei, doar că cei ce îl spuneau cu gura îl
tăgăduiau adesea cu viaţa. Aşa de înrădăcinat, în mintea şi în viaţa
lor, a fost acest credeu, încât ei nu puteau să-l accepte altfel, căci a-l
explica altfel ar fi constituit o erezie pentru ei. Înţelegem mai bine
acest lucru, dacă ne amintim de reformaţi sau lutherani, care – deşi
buni credincioşi – au păstrat atâtea lucruri greşite de la catolicism. În
zilele noastre, în România, avem pe ostaşii Domnului, care, deşi năs-
cuţi din nou, mulţi din ei însă mai păstrează cultul Fecioarei şi închi-
narea la cruce.
c) Odată cu pătrunderea Evangheliei, ca întotdeauna, şi Satan şi-a
făcut lucrarea, introducând învăţături false, tocmai cu privire la aceste
adevăruri şi evenimente finale, prin mi­ lenişti sau aşa-zişii „martori ai
lui Iehova”. Iată câteva din aceste învăţături: „Isus Cristos a şi venit,
în mod spiritual. Chiar învierea Lui – a fost numai spirituală, nu şi cu
trupul. Sufletul moare. Numai aceia vor învia care sunt milenişti şi
vor domni pe pământ o mie de ani, însurându-se şi măritân­ du-se; pe
pământ, şi nu în cer!” De asemenea, ei nu acceptă cerul. Mai au apoi
şi alte învăţături, care nu se potrivesc cu cuvântul lui Dumnezeu. Vă
puteţi închipui cum fraţii bătrâni, presbiterii sau păstorii au luat măsuri
împotriva acestor în­ văţături false. Desigur că cei care au avut o înţe-
legere corectă a acestor învăţături au evitat să vorbească despre ele,
deoarece chiar vorbind, nu ar fi fost primiţi sau ar fi fost consideraţi ca
aderând la aceşti învăţători falşi.

16
Motive nejustificate
a) Începând de prin anul 1937, în România s-a înfiinţat seminarul
teologic baptist. În mod normal, la un seminar teologic trebuie să se
studieze cuvântul lui Dumnezeu – Biblia – aşa cum e scrisă, pe dea-
supra la toate. Şi această Biblie trebuie crezută până în cele mai mici
amănunte, chiar dacă nu toate lucrurile sunt înţelese. Dacă toată
Biblia e inspirată de Dumnezeu, toată e adevărată! De pildă, în loc să
se explice adevărata însemnătate a venirii Domnului şi toate amănuntele
legate de ea, precum şi faptul că există mai multe judecăţi şi învieri, şi
un mileniu, aici pe pământ, ei – pur şi simplu – au negat cuvântul
lui Dumnezeu, rămânând la credeul catolic-ortodox.
Cei care au ieşit de pe băncile seminarului au propagat această
negare a cuvântului lui Dumnezeu sub ameninţarea excluderii din biseri-
că a celor care ar crede şi ar vorbi altfel, pe motiv de „abatere doctri-
nară”. Desigur, cei mai mulţi credin­ cioşi, chiar dacă au ajuns la explica-
rea adevărată a acestor su­ biecte, refuză să iasă pe faţă, de frica „fari-
seilor”, ca pe vre­ mea Domnului Isus, ca să nu fie daţi afară din
„sinagogă” [citeşte: biserică, n.ed].
Şi mai dureros e faptul că unii predicatori au ajuns să-şi dea seama
de adevărul sfintelor Scripturi, dar, întrucât o viaţă întreagă au predicat
altfel în această privinţă, de frică să nu-şi piardă prestigiul şi creditul în
faţa poporului, sacrifică ade­ vărul, preferând nesocotirea lui Cristos,
numai ca să rămână ei apreciaţi. Slăvit să fie Domnul, că are şi din
aceia care preferă ocara, numai ca să poată ţine sus cuvântul vieţii!
Aşa e cazul fratelui Marcu Nichifor, din România, care, atunci când a
înţeles adevărul, a recunoscut greşeala şi a început să predice potrivit
cu cuvântul lui Dumnezeu.
Vă întreb, şi ar trebui să vă întrebaţi, scumpii mei fraţi predicatori şi
păstori, ce veţi face când nu vă veţi mai putea ascunde sub diferitele
justificări, ci personal veţi răspunde înaintea Domnului de respectarea
cuvântului Său? Acum nu vreţi să primiţi ocara lui Cristos (Evrei 13.l)
şi să renunţaţi la poziţia şi slava pe care v-o daţi unii altora – cum
spune Domnul la Ioan 5.44.
b) Chiar dacă nu pot înţelege sau învăţa aceste adevăruri – dacă le
ştiu – din diferite motive pentru ei, de ce aceşti pastori sau învăţători nu
îndeamnă poporul să citească cu­ vântul lui Dumnezeu cu rugăciune, ca
să se documenteze ei singuri cu privire la aceste lucruri? Iar când pre-
dică despre aceste subiecte, de ce nu citesc totul în legătură cu ele, ci

17
iau numai partea care le convine? De ce? În loc să zică: „Fraţilor, e
scris aşa şi aşa, or, cuvântul lui Dumnezeu nu minte, dar eu pricep în
felul acesta”? Ori să dea ocazia într-o adunare frăţească, cum e la
şcoala duminicală, fraţilor care înţeleg altfel să-şi expună lumina pe
care o au sau să pună întrebări. Cu alte cuvinte, să lase libertatea
Duhului Sfânt în lămurirea lucrurilor, considerând că suntem fraţi, deci
egali, şi că numai Duhul Sfânt are dreptul de a conchide. Din contră,
ce fac aceşti fraţi? Nu numai că nu lasă libertatea Duhului ca să se
manifeste liber prin fraţi, potrivit cu darul fiecăruia, ci ame­ninţă pe fraţi
şi pe surori ca nu cumva să creadă altfel decât îi învaţă ei, considerând
drept o erezie orice altă lumină şi considerându-se pe ei autoritatea
finală. Pe deasupra, influ­enţează şi biserica, ca aceasta să-i stigmatizeze
ca disidenţi pe cei ce nu au părerile lor. Chiar sub aspectul omenesc,
acest fapt este o încălcare grosolană a principiului eticii şi a libertă-
ţii, dar din punt de vedere spiritual, aceasta e un sacrilegiu.
5. Se pune întrebarea: E posibil ca Biblia să se con­ trazică?
Desigur că răspunsul este: „Nu”, exceptând pe duş­ manii ei, cărora le
place să aducă această acuzaţie. Totuşi, luând Biblia de-a valma, neţi-
nând seama de vremuri (dis­ pensaţii) sau de oamenii cărora le este
adresată, apar o mulţime de contraziceri aparente. Pentru a nu lăsa să se
nască această situaţie, unii propovăduitori prezintă doar o latură a adevăru-
lui, nesocotind-o pe cealaltă. Nu mă voi referi la alte părute contraziceri,
decât la cele legate de subiectul enunţat.
În legătură cu venirea Domnului, în Vechiul Testament, în Evanghelii,
în unele epistole şi chiar în Apocalipsa, se vorbeşte de „venirea Lui
cu slavă”, când orice ochi Îi va vedea: Matei 24.30; II Tesaloniceni
1.7-10; Apocalipsa l.7; Zaharia 14.4,5.
Tot în Evanghelii, şi în special în epistolele apostolului Pavel, se vor-
beşte despre venirea Lui pentru ai Săi, ca să-i ia la El acasă: Ioan
14.3; Fapte l.10-11; Filipeni 3.20; I Tesaloniceni l.10; 4.13-18; Tit 2.13;
Evrei 9.28; Apocalipsa 22.7,12,17,20.
În legătură cu învierea, se spune despre învierea tuturor, drepţi şi
nedrepţi: Daniel 12.2-3; Apocalipsa 20.11-15. Se preci­ zează, pe de altă
parte, că sunt mai multe învieri: I Corinteni 15.22-23; Ioan 5.28-29;
Ioan 6.39, 40, 44, 54; 11.25; 14.19; Romani 6.8; 8.11; I Corinteni
6.14,15; II Corinteni 4.14 şi se arată că e o înviere a celor drepţi şi a
celor nedrepţi.
La fel cu judecata. Biblia vorbeşte de mai multe judecăţi: Ioan 5.24;

18
II Corinteni 5.9-10; II Corinteni 3.12-15; 4.5; I Corinteni 6.2-3;
Apocalipsa 20.11-15.
Pentru a face să dispară contradicţia aparentă, nu e nevoie nici să
schimbăm cuvântul lui Dumnezeu în minciună, nici să-l negăm, şi nici
să-l evităm intenţionat, cum fac unii, ci să-l acceptăm aşa cum este.
Apostolul Pavel îi spune lui Timotei: „Caută să te înfăţişezi înaintea
lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător, care n-are de ce să-i
fie ruşine şi care împarte drept cuvântul adevărului” (II Timotei
2.15).

Ce înseamnă a împărţi drept cuvântul adevărului:

a) A-l accepta în întregime ca adevăr, fără să-l denaturez sau să-l
modific după priceperea sau înţelegerea mea, ori în funcţie de partida
din care fac parte.
b) A-l primi şi a-l înţelege în forma lui literală, şi abia după aceea
a vedea dacă nu are şi un înţeles spiritual. Să înţelegem că Dumnezeu
nu minte. De exemplu, dacă Domnul Isus spune: „Un om a dat o
cină mare şi a poftit pe mulţi...” (Luca 14.17) sau „Un om avea doi
fii...” (Luca 15.11) sau „Era un om bogat, care se îmbrăca în porfiră...
La uşa lui zăcea un sărac...“ (Luca 16.19) etc., înseamnă că toate aces-
tea sunt adevăruri sau istorii adevărate, nu poveşti sau basme, nici
pilde, cum indică subtitlurile care însoţesc pasajele respective în cele
mai multe ediţii ale Bibliei, sub­titluri care îi duc pe mulţi în eroare şi
care, desigur, nu se găsesc în original. Dacă sunt spuse sub formă de
pilde sau exemple, adaptate la priceperea noastră, ele sunt totuşi adevă­
rate.
De exemplu, în loc să spună: „Dumnezeu a dat o cină sau o serbare”,
zice: „Un om a dat o cină”. În loc să se spună: „Dumnezeu, ca un
gospodar bun, a luat pe Israel şi l-a sădit ca pe o vie”, se zice: „Era
un gospodar, care a sădit o vie...” (Luca 20.9). În versetul 45 din
acest capitol se spune: „După ce au auzit pildele Lui, preoţii cei
mai de seamă şi fariseii au înţeles că Isus vorbeşte despre ei”. Deci
toate lucrurile spuse de Domnul Isus chiar în pilde sunt realităţi şi,
prin urmare, trebuie luate ca atare şi aplicate la locul, timpul şi persoa-
na sau persoanele la care se referă.
Tot aşa şi cu Apocalipsa, chiar dacă unele evenimente şi persoane ni
se par fantastice sau neobişnuite, ele nu sunt din domeniul fanteziei, ci
realităţi care se vor întâmpla negreşit.
Apoi a împărţi drept cuvântul adevărului mai înseamnă a-l lăsa la locul

19
şi la timpul lui, precum şi pentru oamenii cărora le-a fost adresat.
Acesta e un lucru foarte important. Dacă există atâta confuzie în min-
tea multor credincioşi, asta se datorează faptului că nesocotesc acest
principiu. De exem­ plu: legea a fost dată poporului Israel ca un peda-
gog, cum spune apostolul Pavel, ca să îndrume spre Cristos (Galateni
3.24). „După ce a venit credinţa, nu mai suntem sub în­ drumătorul
acesta”, spune apostolul în versetul următor, 25. Sau, legea a fost
umbra lucrurilor viitoare până a venit realitatea. Domnul Isus spune
clar: „Legea şi proorocii au ţinut până la Ioan” (Matei 11.13) şi
„Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin
Isus Cristos” (Ioan 1.7). De exemplu, lumina de la lampa cu gaz a
fost foarte bună la vremea ei şi încă mai e bună, dar după ce s-a des-
coperit lumina electrică, cine ar mai fi aşa de nepriceput să se limite-
ze la lumina cu gaz?! Lumina electrică e bună, dar cine ar mai folosi-
o în timpul zilei, într-un loc unde lumi­ nează soarele!
Un alt caz: Dumnezeu şi-a ales dintre toate popoarele de pe
pământ un popor al Său, care să-I poarte numele – respectiv,
Israelul. Mai mult de jumătate din Biblie se ocupă cu Israel. Pentru ei
au fost date: legea, profeţiile, legămin­ tele, făgăduinţele, aşa cum
spune apostolul Pavel (Romani 9.4-5; Efeseni 5.12 etc.). Nu putem să
ne însuşim promisiunile făcute Israelului, nici chemarea lor. Da, e
adevărat că Dumnezeul lor e şi Dumnezeul nostru şi că El nu-şi schim-
bă caracterul, dar aceasta nu poate să schimbe partea lor de moşteni-
re cu a noastră. Noi ştim foarte bine lucrul acesta, dar îl aplicăm
numai la lucrurile care ne convin. De exemplu, i se spune Israelului să
se ferească de animalele necurate şi să nu mănânce carne de porc. De
asemenea, li se spune israeliţilor să ţină sabatul. Dacă ne întreabă cineva
de ce nu ţinem şi noi, creştinii, sabatul? Sau de ce mâncăm carne de
porc? – imediat răspundem că acestea au fost porunci date sub lege.
Şi aşa este! Dar dacă întreb: De ce aplici făgăduinţele lor la tine, ca
Biserică? – imediat te justifici sau te scuzi, spunând că acestea sunt
spirituale şi că Dumnezeu nu ţine cont de oameni şi nu e părtini-
tor!
Că istoria omenirii se împarte în dispensaţii sau perioade de timp
şi că oamenii cărora le-a vorbit şi le vorbeşte Dumnezeu au avut şi
au parte de chemări deosebite e foarte clar. Astfel, Domnul Isus, vor-
bind despre Ioan Botezătorul, zice: „Vă spun că dintre cei născuţi din
femei, nu este nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel

20
mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el” (Luca
7.28). Iar Ioan zice despre el: „Cine are mireasă este mire; dar pri-
etenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte mult când aude
glasul mirelui: şi această bucurie care este a mea este deplină” (Ioan
3.29). Cum se poate explica aceasta, decât arătând că dispensaţia în
care a trăit Ioan şi cu care se încheia era cu totul deosebită de dispen-
saţia harului sau a Bisericii.
A explica cele scrise Bisericii (adică epistolele aposto­ lului Pavel) ca
pe celelalte Scripturi înseamnă pierzare cura­ tă, cum spune apostolul
Petru: „Să credeţi că îndelunga răbdare a Domnului nostru este mântu-
ire, cum v-a scris şi preaiubitul nostru frate Pavel, după înţelepciunea
dată lui, ca şi în toate epistolele lui, când vorbeşte despre lucrurile
a­cestea. În ele sunt unele lucruri greu de înţeles, pe care cei neştiutori
şi nestatornici le răstălmăcesc ca şi pe celelalte Scripturi, spre pierzarea
lor” (II Petru 3.15-16).
Domnul Isus S-a născut sub lege, cum spune cuvântul (Galateni
4.4) şi a propovăduit celor de sub lege, adică Is­ raelului. Nici pe uce-
nici, când i-a trimis să propovăduiască, nu i-a lăsat să meargă la
Neamuri (păgâni), ci la oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 10.5-6).
Nu a vorbit Bisericii, căci aceasta nu exista încă. Ea urma să fie înfiinţată
în viitor (Matei 16. 18), fapt care s-a petrecut la Rusalii, când s-a cobo-
rât Duhul Sfânt, şi după ce s-a rupt perdeaua de la mijloc, care ne ţinea
despărţiţi şi de Dumnezeu, şi de Israel (Efeseni 2.11-16).
Taina Bisericii a fost descoperită pentru prima dată lui Pavel (Efeseni
3.2-5; Coloseni 1.24-26). Desigur că, Domnul Isus o cunoştea, dar nu a
descoperit-o şi nu s-a ocupat de ea, lăsând-o să fie o taină până la
vremea ei, aşa cum a fost prevăzută în planul lui Dumnezeu. Ştiind şi
acceptând acest adevăr al cuvântului lui Dumnezeu, putem înţelege că
eveni­mentele istorice sau profeţiile spuse de Domnul Isus, inclusiv venirea
Sa, învierea şi judecata, sunt absolut adevărate aşa cum au fost scrise,
adică se vor întâmpla aidoma, dar toate acestea nu sunt pentru Biserică,
ci pentru Israel şi Neamuri. Iată cum dintr-odată lumina lui Dumnezeu,
împărţind drept cuvântul adevărului, spulberă orice contrazicere.
Biserica are timpul sau dispensaţia ei, care se va termina. După aceea,
Dumnezeu din nou va lucra şi va vorbi oame­ nilor din acel timp, potri-
vit cu planul Său pentru acea pe­ rioadă.
Necazul cu noi e că ne credem mai buni şi mai iubitori decât
Dumnezeu, în foc să-I mulţumim pentru harul pe care ni l-a dat, fără să

21
căutăm să furăm sau să râvnim la slava altora sau să ne coborâm la
poziţia lor. Suntem ispitiţi să întrebăm, ca apostolul Petru: „Doamne,
dar cu acesta ce va fi?” Răs­ punsul este: „Ce-ţi pasă ţie? Tu vino
după Mine” (Ioan 21.21-22).
Apoi noi vrem să mărginim lucrarea lui Dumnezeu la noi: „Cu noi
se termini totul” – pare să fie lozinca noastră. Din cuvântul lui
Dumnezeu nu reiese aceasta, ci din contră, după noi vor fi alţi
oameni şi alte situaţii. Apostolul Pavel a­ minteşte doar de Israel, ca o
taină (Romani 11.25), care va ţine până va intra numărul deplin al
Neamurilor, şi atunci tot Israelul va fi mântuit”. Ce să mai spunem
despre marea mulţime ce se va întoarce la Dumnezeu în Marea
Strâmtorare (Apocalipsa 7.9-11), de Etiopia, care va alerga la Domnul
(Psalmul 68.31) sau Egiptul (Isaia 19.20-23) sau Moabul (Ier. 49.47;
49.6; Psalmul 87)? Amon şi alte popoare (Isaia 56.7-8; Psalmul
72.7-17; 87.4-5)?
Am călătorit în lungul şi-n latul Statelor Unite şi am vizitat o
mulţime de biserici. Toate grupările de credincioşi baptişti, începând cu
Southern Baptists şi sfârşind cu Indepen­dent Baptists, cred în: Siguranţa
mântuirii, Venirea Domnu­ lui pentru a-şi lua Biserica (Răpirea), Marea
Strâmtorare, Epoca de aur a Israelului (Mileniul). Toţi susţin că sunt
mai multe judecăţi, mai multe învieri. Doar ici-colo, în cadrul bisericii,
câte unul mai are alte vederi, fapt care însă nici pe departe nu
umbreşte aceste adevăruri.
Curios însă să afli în bisericile baptiste române pe unii, în special
păstori, care:
–Nu cred că omul este o trinitate, compusă din: duh, suflet şi trup,
ci spun că omul nu are decât două părţi: sufletul şi trupul.
–Nu recunosc epoca Duhului Sfânt, când El a venit ca Persoană şi
e prezent cu credincioşii de pe pământ.
–Nu cred în dispensaţii. Pentru ei, credincioşii din toate timpuri-
le, din Vechiul şi din Noul Testament, au a­ ceeaşi chemare şi aceleaşi
promisiuni.
–Nu cred în siguranţa mântuirii.
–Nu cunosc libertatea Duhului, ci pentru ei viaţa de credincioşie
este bazată pe reguli privitoare la: ce să faci, ce n-ai voie să faci,
etc. etc., deşi recunosc că nu sunt sub lege.
–Nu au nici o nădejde pentru Biserică. Nu aşteaptă pe Domnul ca
Mântuitor, ci ca Judecător. Ba mai mult, spun oamenilor să se

22
aştepte la Anticrist!
–Cred într-o singură judecată, a credincioşilor la un loc cu necre-
dincioşii.
–Cred într-o singură înviere – a credincioşilor şi a necredincioşi-
lor, deodată.
–Nu cred în Marea Strâmtorare.
–Nu cred în Mileniu şi în convertirea Israelului, nici în Epoca de
aur a sa, când Domnul Isus Cristos va domni ca Împărat, de la o
mare la alta şi de la o margine a pământului la cealaltă, cum spune
Sfânta Scriptură. Ba mai mult, vorbesc aşa de înverşunat împotriva
unei astfel de realităţi, încât îţi vine să spui că sunt antisemiţi!
În cazul acesta, e firesc să ne întrebăm: În ce mai cred din cuprin-
sul Bibliei sau ce fel de baptişti or mai fi? – căci totuşi se pretind
a fi baptişti!
Îl rog pe cititor să mă ierte pentru o introducere atât de lungă şi
pentru explicaţiile atât de numeroase. Pentru unii ele vor fi de prisos,
dar pentru foarte mulţi – cel puţin, aşa am constat eu – nesocotirea
sau necunoaşterea acestor lucruri a produs atâta confuzie şi erezie,
tocmai în adevărurile care sunt cele mai importante.

23
 II
Venirea Domnului
CAPITOLUL 3
Evenimentul cel mai important
Cel mai important eveniment din istorie a fost atunci când
Dumnezeu, în persoana Fiului Său, a venit pe această plane­ tă, luând
chip omenesc, născându-Se dintr-o fecioară curată în ieslea Betleemului.
Faptul acesta a schimbat tot cursul is­ toriei. Chiar şi ateii şi potrivni-
cii Lui sunt obligaţi să accepte acest fapt – care va fi o mărturie
împotriva lor în ziua judecăţii – întrucât şi ei numără anii „de la
Cristos” şi „înainte de Cristos” .
Evenimentul cel mai important din viitor va fi venirea Domnului
pentru a doua oară, dar nu ca un prunc mic, născut într-o iesle; nu
ca om al suferinţei, dispreţuit şi părăsit de oameni, până acolo încât
cei mai mulţi din poporul Israel nu L-au putut recunoaşte, ci atotpu-
ternic şi cu slavă. E atât de importantă această venire, încât Noul
Testament o aminteşte de trei sute optsprezece ori.
Spre această venire se îndreaptă gândurile şi nădejdile celor care
sunt străini pe acest pământ, a credincioşilor care-L iubesc pe Domnul.
Spre deosebire de aceştia, credincioşii fireşti, ca şi lumea, de altfel
– cei care sunt robiţi de lucrurile lumii – aşteaptă şi ei ceva, dar nu
pe Domnul Isus ca Mântuitor, ci pe Domnul Isus ca judecător: sfâr-
şitul lumii şi prăpădul.
Despre prima venire a Domnului Isus s-a profeţit în Sfânta
Scriptură până în cele mai mici detalii. Iată câteva din aceste pasaje:
„Mi-au străpuns mâinile şi picioarele... Îşi împart hainele Mele între
ei şi trag la sorţi pentru cămaşa Mea... “ (Psalmul 27.16-18). „Toate
oasele I le păzeşte, pentru ca nici unul să nu i se sfarme” (Psalmul
34.20). De asemenea, Psalmul 55.12-14; 41.9; Isaia 53; Mica 5.2;
Zaharia 13.7.
Noi judecăm pe Israel pentru faptul că nu a cercetat şi nu a crezut
Scripturile, care vorbeau aşa de clar despre Mesia. Au fost profeţiile
acestea doar simboluri, menite să fie înţelese doar din punct de
vedere spiritual, sau e vorba de evenimente reale, demne de a fi
luate în mod literal, aşa cum au fost scrise? Desigur că acum după

24
ce s-au împlinit, noi afirmăm cu tărie că ele au trebuit să fie înţe-
lese şi primite literal, adică aşa cum au fost scrise, căci aşa s-au
împlinit! Sunt vinovaţi evreii de faptul că nu le-au primit aşa?
Desigur. Concluzia certă care se deprinde de aici e că aşa cum des-
pre prima Sa venire totul s-a împlinit exact cum a fost scris, tot aşa
despre a doua Sa venire profeţiile se vor împlini exact cum sunt
des­crise. Dacă nu vom accepta aceste adevăruri, nu numai că ne
vom face mai vinovaţi decât Israel – întrucât noi avem exemplul
lor în faţă – dar ne vom păgubi pe noi înşine.
Toţi creştinii cred în venirea a doua a Domnului Isus. Sunt deose-
biri doar în ce priveşte timpul când va veni şi felul în care se va
arăta – modalitatea în care va veni.

Cu privire la timpul în care va veni Cristos

Sunt unii, numiţi în Biblie „batjocoritori”, care trăiesc după pof-
tele lor şi zic: „Unde este făgăduinţa venirii Lui? Căci de când au
adormit părinţii noştri, toate rămân aşa cum erau de la începutul zidi-
rii” (II Petru 3.3-4).
Alţii, chiar unii credincioşi, din necunoştinţă şi printr-o interpretare
greşită a Scripturilor, spun că Biserica nu e încă pregătită, că s-ar
putea să mai treacă, poate, chiar o mie de ani până va veni Domnul
Isus – asta pornind de la textul din Efeseni 4.13-14: „până vom
ajunge toţi la unirea cre­ dinţei... la înălţimea staturii plinătăţii lui
Cristos....” Aceştia se uită la ceea ce se numeşte azi „biserică”, şi
nu la Biserica adevărată.
Dar sunt unii care Îl aşteaptă pe Domnul clipă de clipă, ca şi
apostolul Pavel, tesalonicenii şi primii creştini. Această aşteptare le
dă bucurie, nădejde şi putere să biruie toate, fiind răsplătită la urmă
cu cununa neprihănirii, cum spune apostolul Pavel la II Timotei
4.8. Cred că nu e de prisos să amintesc faptul că şi între aceştia
care Îl aşteaptă clipă de clipă sunt unii care nu sunt practic pregătiţi.
În privinţa aceasta, avem exemplul biblic al celor cinci fecioare
nechibzuite, care, deşi îl aşteptau pe mire şi i-au ieşit în întâmpinare,
deşi erau fecioare, totuşi nu erau pregătite, căci nu aveau ulei în can-
dele (Matei 25.l-13). Alt exemplu îl poate constitui grupul israeliţilor
din Egipt în noaptea eliberării lor, când uşorii uşii trebuiau stropiţi cu
sângele mielului pascal, pentru ca nimici­ torul să nu intre în casa
respectivă, ci să treacă pe lângă [peste] ea. Găsim în Talmud o isto-

25
rie foarte interesantă, despre care cred că ar putea să fie adevărată.
Iat-o: Tatăl a tăiat mielul, l-a fript şi toţi stăteau în jurul mesei.
Unul dintre copii, o fetiţă, îngrijorată şi presimţitoare, îl întreabă pe
tată: „Tăticule, ai stropit uşorii cu sângele mielului?” „Desigur”,
răspunde acesta. „Tată, dar eşti sigur? Vrei să verifici?” La insis­
tenţele ei, tatăl verifică şi într-adevăr constată că uşorii uşii nu erau
stropiţi cu sânge. Uitase să facă asta, în graba pre­ gătirii Paştelui.
Închipuiţi-vă ce nenorocire ar fi putut să se abată peste această casă,
dintr-o lipsă de veghere şi cercetare! Câţi dintre cei ce se numesc
credincioşi nu sunt tocmai în starea aceasta? Se bucură la masa
bogată a binecuvântărilor lui Dumnezeu împreună cu ceilalţi, Îl
aşteaptă pe Domnul, dar nu sunt pregătiţi. Da, ei au forma, râvna,
faptele lor, asemenea fecioarelor neînţelepte, dar le lipseşte uleiul, adică
prezenţa lui Dumnezeu. „Cine are pe Fiul are viaţa”, spune apostolul
Ioan (I Ioan 5.12) – deci nu cine face cutare sau cutare lucru sau
aşteaptă, ci acela care s-a adăpostit sub sângele Domnului Isus şi e
izbăvit de mânia viitoare” (Ioan 3.16-18).
Referitor la felul în care va veni Domnul Isus, aici chiar cei cu
adevărat credincioşi se împart în câteva categorii, datorită învăţăturii
pe care au primit-o sau a acceptării cuvân­ tului lui Dumnezeu, care,
prin Duhul Sfânt, e în stare să ne înveţe în toate privinţele, după
cum spune apostolul Ioan (I Ioan 2.27).
Sunt unii care au rămas la „credeul” religiilor oficiale, ortodoxe şi
catolice, mărturisind o singură înviere pentru toţi – şi credincioşi, şi
necredincioşi – şi apariţia Domnului Isus cu slavă pentru toţi – cre-
dincioşi şi necredincioşi – când El îi va despărţi pe unii de alţii cum
desparte păstorul oile de capre. Toţi aceştia spun că atunci când va
veni Domnul Isus, va fi sfârşitul lumii.
Sunt alţii care cred Scripturile aşa cum sunt acestea scrise, în între-
gime! Aceştia cred şi ei că Domnul va veni pe pământ cu slavă şi
mărire, „...când orice ochi Îi va vedea, chiar şi cei ce L-au stră-
puns”, când El nu va mai veni ca Mântuitor, ci ca Judecător. Dar ei
mai ştiu însă că înainte de aceasta El va veni pentru ai Săi, pe nori,
scoţându-i din această lume şi luându-i la Sine, salvându-i de mânia
viitoare a lui Dumnezeu, care va veni peste lumea care L-a respins.
Şi această cate­ gorie se împarte în două: cei care cred că Domnul va
veni să-Şi ia Biserica înainte de Marea Strâmtorare şi cei care cred că
Isus Îşi va lua Biserica pe la jumătatea marii strâmtorări.

26
 Nu aduc nici o acuză unora sau altora, căci toţi se sprijină pe
cuvântul lui Dumnezeu. Dacă au o părere sau alta, asta e în funcţie de
învăţătura pe care au primit-o de la mai marii lor, potrivit cu creşterea
lor spirituală şi dorinţa de a cunoaşte adevărul.
Principalul e să-L aştepţi pe Domnul Isus în orice mo­ ment, să fii
pregătit pentru a-L întâmpina, în veghere, grăbind venirea Lui printr-o
viaţă curată şi prin mărturia ce-o dai. Dar de ce să nu primim ceea
ce Domnul ne-a lăsat, exact aşa cum e în sfânta Scriptură, şi cu pri-
vire la venirea Sa?
Nu vreau să mă ocup aici de cei care nu cred în venirea a doua a
Domnului Isus. Lor le spun categoric, prin cuvântul lui Dumnezeu,
că El va veni negreşit, fie că vor ei, fie că nu – ba mai mult, că va
veni ca un hoţ, noaptea, fără ca ei să mai aibă timp să se pocăiască
(I Tesaloniceni 5.2). Şi astfel, soarta lor va fi aceea a Iui Satan şi a
îngerilor lui: iazul de foc şi pucioasă.
Doresc însă să mă ocup de credincioşii care Îl aşteaptă pe Dom-
nul Isus. Deoarece şi unii, şi alţii se bizuie pe cuvântul lui Dumnezeu,
trebuie să ne întrebăm: Se contrazice oare cuvân­ tul lui Dumnezeu?
– aşa cum afirmă împotrivitorii lui – sau când e vorba să alegem în-
tre ceea ce a spus Domnul Isus şi apostolul Pavel în această privinţă,
trebuie să luăm cuvintele Domnului Isus, întrucât El este mai mare
decât apostolul Pavel? Realitatea e că şi ce a spus Domnul Isus, şi ce
a spus apostolul Pavel este cuvântul lui Dumnezeu, întrucât şi acesta
l-a rostit prin Duhul Sfânt. Ceea ce este frumos e faptul că, deşi
Domnul Isus vorbeşte despre venirea Sa cu slavă, ca să judece lumea,
nu uită să adauge (atât în Evanghelii, când era pe pământ, cât şi din
cer, lui Ioan, în Apocalipsa) că va veni şi pentru ai Săi, ca să-i ia la
El, aşa încât aceştia să nu sufere judecata lui Dumnezeu.

27
 CAPITOLUL 4
Venirea Domnului să-Şi ia Biserica

Să luăm acum, rând pe rând, toate textele care vorbesc despre veni-
rea Domnului pentru ai Săi şi să le cercetăm, căutând să le înţele-
gem prin Duhul Sfânt:
„Să nu vi se tulbure inima. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi
credinţă în Mine… Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc,
Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu să fiţi
şi voi” (Ioan 14.l-3).
Ce minunată e această promisiune pentru noi! Domnul Isus a murit
pentru noi, a înviat pentru noi şi s-a înălţat la cer, unde stă acum la
dreapta Tatălui, mijlocind pentru noi. Nu numai că mijloceşte pentru
noi acolo, ca Mare Preot, pă­ strându-ne sfinţi pentru Dumnezeu şi mân-
tuindu-ne din toate problemele (Romani 5.10; Evrei 2.17-18; 4.15-16;
5.9-10; 7.24-27; 8.l; 9.11, 15, 24; Exod 28), ci s-a dus să ne pre­
gătească un loc.
Trebuiesc remarcate câteva lucruri aici:
–Ni se spune despre o venire a Sa pentru ai Săi, nu pentru lume
şi nu pentru alte motive, cum ar fi: judecata celor răi, pedepsirea lor
etc., ci pentru un scop minunat şi precis – „să-Şi ia pe ai Săi la
Sine”. Observaţi că la venirea aceasta nu se spune că va rămâne pe
pământ (cum se spune, în schimb, despre cealaltă venire a Sa, cu
slavă).
–Va veni chiar El, personal. Nu va trimite un înger sau „îngeri”.
Ce onoare, ce har! Când îţi vine cineva iubit, nu te mulţumeşti să tri-
miţi maşina la gară sau la aeroport, ci te duci să-l întâmpini în per-
soană. Tot aşa va face şi Domnul cu noi.
–Venirea Lui pentru a ne duce la El nu e legată de alte evenimente,
ci doar de pregătirea locului nostru, „şi după ce Mă voi duce şi vă voi
pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde
sunt Eu să fiţi şi voi”.
Ce spun martorii cereşti ucenicilor când Domnul Isus s-a înălţat la
cer:
„Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus care
s-a înălţat la cer din mijlocul vostru va veni în acelaşi fel în care
L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1.11).
28
 Ce învăţăm de aici:
–Acelaşi Isus care s-a înălţat la cer va veni din nou: Acelaşi – plin
de dragoste – care i-a iubit pe ai Săi; Acelaşi pe care L-au văzut, L-au
auzit, L-au atins cu mâinile lor după înviere. Cu alte cuvinte, El va
veni în trup, cu trupul Lui slăvit.
–Acest Isus va veni în acelaşi fel în care L-aţi văzut suindu-se în
cer. Cine L-a văzut după înviere? L-au văzut oare duşmanii Săi ori
lumea? Nu, ci numai ucenicii Lui. Cine L-a văzut când s-a înălţat la
cer? Numai ai Lui. Oare se vorbeşte aici despre acţiunile Lui asupra
lumii? Nu, ci numai despre împlinirea nădejdii şi dorului alor Săi
după El, şi al Lui după ei, despre o întâlnire intimă şi o retragere cu
ai Săi, exact cum s-a întâmplat după înviere, înainte de înălţare.
Doi martori cereşti mărturisesc despre acest lucru. Ne trebuie oare
o dovadă mai puternică despre venirea Lui specială pentru ai Săi,
înainte de venirea pentru ceilalţi?
„Dar acum Cristos a înviat din morţi, pârga celor ador­ miţi... şi
după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Cristos, dar
fiecare la rândul cetei lui. Cristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea
Lui, cei ce sunt ai lui Cristos. În urmă, va veni sfârşitul...” (I
Corinteni 15.20-24).
Se desprind limpede de aici mai multe adevăruri scumpe, neglijate de
mulţi. Noi însă ne vom mărgini acum doar la cele care se referă direct
la subiectul nostru:
–Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Dacă nu ar fi înviat
Cristos, n-ar mai fi nici o nădejde. Dar întrucât El a înviat, este o
nădejde sigură pentru toţi cei care L-au primit şi urmat: nădejdea că
vor învia.
–Nu toţi vor învia odată. Vor fi mai multe cete, adică mai multe
învieri – fapt pe care mulţi îl tăgăduiesc, spre pierzarea lor. În trea-
căt fie spus, aici apostolul se referă la cete de credincioşi „în
Cristos”. Nu aminteşte decât de prima ceată, adică cea a Bisericii,
la venirea Lui. Ştim însă despre o altă înviere, înainte de Mileniu, a
celor care au fost credincioşi în timpul marii strâmtorări (Apocalipsa
20.4-6).
–Cristos va veni pentru ai Săi, să-i ia la El, cum am mai văzut şi
vom vedea. Nu se pomeneşte aici, în acest loc, de nici o înviere a
celor nedrepţi, ci numai de „ai Lui”.
–Nu va fi acum sfârşitul – cum afirmă mulţi că „la venirea

29
Domnului va fi sfârşitul lumii” (sic). Tot în acest capitol, apostolul
Pavel mai vorbeşte clar despre această înviere şi venire a Lui, dar o
vom include în alt context.
„Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca
Mântuitor pe Domnul Isus Cristos. El va schimba trupul stării noas-
tre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea
puterii pe care o are de a-şi supune toate lucrurile” (Filip. 3.20-21).
Ce înţelegem de aici:
–Suntem cetăţeni ai cerului. Nimeni nu ne va lua acest drept.
Pentru un scurt timp, suntem pe acest pământ, ca sare şi lumină, ca
martori ai învierii Lui. Dar privirea noastră e aţintită spre ceruri,
de unde aşteptăm pe Domnul Isus ca Mântuitor, adică Îl aşteptăm
să vină să ne ia la El. Nu-L aşteptăm nici ca judecător, nici ca
să-Şi ia în primire îm­ părăţia aici pe pământ. Asta se va întâmpla la
timpul său, dar acum ai Lui Îl aşteaptă ca Mântuitor. Ce nădejde şi
aşteptare scumpă, în comparaţie cu cei care-L aşteaptă ca judecător!
–Apoi la venirea Lui, El va schimba trupul stării noas­ tre smerite
şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, exact aşa cum spune
apostolul Pavel (I Corinteni 15.53; Romani 8.23-24; I Tesaloniceni
4.15-18; I Ioan 3.2 etc.). Unii vor fi schimbaţi prin înviere într-un
trup slăvit, iar alţii, care vor rămâne în viaţă până atunci, vor fi
transformaţi (II Corinteni 5.2-5).
„Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Cristos în
Dumnezeu. Când se va arăta Cristos, viaţa voastră, atunci vă veţi
arăta şi voi împreună cu El în slavă” (Coloseni 3.3-4).
„El este capul trupului, al Bisericii...” (Coloseni 1.18).
„El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucru-
rile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în
toţi” (Efeseni l.22-23).
Poate cineva se întreabă: ce legătură au textele de mai sus cu veni-
rea Domnului pentru ai Săi? Au o mare legătură şi anume:
–Noi suntem legaţi de El în toate privinţele, mai mult decât mădula-
rele într-un trup fizic, aşa cum spune apostolul Pavel: „Pentru că noi
suntem mădulare ale trupului lui, carne din carnea Lui şi os din oasele
Lui” (Efeseni 5.30). Am murit împreună cu El, am înviat împreună cu
El, suntem ascunşi cu El în Dumnezeu. Acestea sunt realităţi, şi nu
figuri de stil. Ceea ce se mai aşteaptă e doar „împlinirea vremii”,
când El va veni să ne ia la El sau, cum se exprimă apostolul Pavel,

30
când El va schimba trupul stării noastre smerite, făcându-l asemenea
trupului slavei Sale.
Poate vă întrebaţi: de ce aşteaptă credincioşii cu atâta înfocare pe
Domnul? Pentru că sunt logodiţi, uniţi, înfrăţiţi cu Cristos. Viaţa noastră,
viitorul nostru, toate sunt împreună cu Cristos, în El. Tânjim după tru-
pul nostru slăvit, potrivit cu ceea ce avem în Cristos (Romani 8.23-
24). Noi nu mai suntem din lumea asta, nu mai avem nimic comun cu
nădejdile sau viitorul ei. Iubitul nostru e în cer, viaţa noastră e în cer,
nădejdea noastră e în cer, comoara noastră e în cer. Putem noi oare
să dorim altceva decât venirea scumpului nostru Mântuitor? Putem noi
să fim preocupaţi de altceva decât de El, de plăcerea Lui, de dragostea
Lui? Se mai poate pune problema aşteptării Domnului pentru judecată
sau pentru o decizie care să confirme unui astfel de suflet că e salvat
ori pierdut? Nu. El e mai mult decât sigur. Dacă vedeţi pe cineva că e
preocupat de lucrurile vieţii acestei lumi, chiar dacă se numeşte credin-
cios, mă tem că e în situaţia celor din Filipeni 3.18-19, sau se poate că
i-a fost predicată o Evan­ ghelie ştirbită de plinătatea ei.
Dar un alt adevăr care se desprinde din versetele citate mai sus
este acesta: Dacă noi suntem una cu Cristos, adică trupul Lui, e cu
totul imposibil să mai avem parte de judecata lui Dumnezeu sau de
mânia Lui. A aştepta sau a suferi aceasta înseamnă că şi Capul le-ar
suferi, căci trupul nu suferă fără cap, ci împreună. Puteţi să vă mai
imaginaţi cumva ca Domnul Isus să mai sufere mânia lui Dumnezeu?
Nicidecum. El a suferit-o odată pentru totdeauna pe cruce, când a
strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai pără­ sit?”
Or, se ştie şi e comun acceptat faptul că atunci când va începe
Marea Strâmtorare sau „ziua Domnului”, aceasta va fi ziua mâniei şi
răzbunării lui Dumnezeu peste o lume care L-a refuzat. Cel ce va
veni să judece e chiar Domnul Isus, şi oastea care-L va însoţi sunt
sfinţii Lui: Biserica (trupul Lui) şi îngerii.
Cea mai minunată revelaţie cu privire la venirea Domnu­lui, special
pentru ai Săi, e relatată în epistolele apostolului Pavel către Tesaloniceni.
Sunt douăzeci de referinţe cu pri­vire la venirea Domnului în cele două
epistole. Aceasta e nădejdea Bisericii şi e menţionată la încheierea fiecă-
rui ca­pitol, astfel:
–„...şi aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din
morţi: pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare” (I Tesaloniceni
l.10).

31
 –„ ..Căci cine este într-adevăr nădejdea sau bucuria sau cununa
noastră de slavă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnu­ lui nostru Isus
Cristos, la venirea Lui?” (I Tesaloniceni 2.19).
–„Ca să vi se întărească inimile şi să fie fără prihană, în sfinţenie,
înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus
Cristos, împreună cu toţi sfinţii Săi” (I Tesaloniceni 3.13).
–„Apoi noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună
cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi astfel
vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe alţii cu aces-
te cuvinte” (I Tesaloniceni 4.17-18).
–„Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin: şi duhul
vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără pri-
hană, la venirea Domnului nostru Isus Cristos. Cel care v-a chemat
este credincios şi va face lucrul acesta” (I Tesaloniceni 5.23-24).
Apostolul Pavel a stat doar trei săptămâni în Tesalonic (Fapte
17.2-3). Dar în acest timp scurt, un mare număr de greci şi femei
au crezut (Fapte 17.4). Acestora apostolul Pavel le-a vestit o evan-
ghelie completă, incluzând venirea Domnului. În versetele 9 şi 10
din capitolul întâi al primei epistole, el enunţă scopul chemării lor
– al convertirii lor: „...să slujiţi Dumnezeului Celui viu şi adevă-
rat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat din
morţi – pe Isus, care ne izbăveşte de mânia viitoare”.
E dureros să auzi pe unii păstori spunând că subiectul venirii
Domnului este greu şi că nu poate fi înţeles de tinerii convertiţi, fapt
pentru care îl ocolesc! Nu aşa a procedat apostolul Pavel. Des-
coperirea acestui adevăr şi acceptarea lui a dat acestor credincioşi
foarte persecutaţi bucuria şi puterea de a răbda. Dacă ai fi întrebat
pe un credincios din biserica din Tesaloniceni care e aşteptarea lui,
ţi-ar fi răspuns scurt şi cuprinzător: „Venirea Domnului, să ne ia
la El”. Slavă Domnului, în zilele noastre sunt atâţia credincioşi care
nu au altă aşteptare decât pe Domnul, fie că sunt în Statele Unite
ale Americii, fie în România! Cei din SUA, în timp ce concetăţenii lor
aşteaptă scăderea inflaţiei sau a income tax­-ului*, ţi-ar răspunde:
„Noi aşteptăm din ceruri pe Domnul Isus”. Nu mai vorbesc de cei
din România sau alte ţări comuniste, care, deşi suferă aşa de greu,
nu aşteaptă schimbarea regimului sau vremuri de belşug şi înviorare,
cât venirea Domnului Isus, ca să-i smulgă din acest veac rău.
*Impozitul federal în S.U.A. (n.ed.)

32
 CAPITOLUL 5
Cum va veni Domnul şi în ce fel se va petrece
întâlnirea noastră cu El
Să citim cu atenţie textele care vorbesc despre aceasta: „Iată,
în adevăr, ce vă spunem prin cuvântul Domnului: noi cei vii, care
vom rămânea până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor
adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhan-
ghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu se va pogorî din cer şi întâi vor
învia cei morţi în Cristos. Apoi, noi cei vii care vom fi rămas vom
fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în
văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi vă dar unii
pe alţii cu aceste cuvinte” (I Tesaloniceni 4.15-18).
„Iată vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schim-
baţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă.
Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi
schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii să se îmbra-
ce în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire”
(I Corinteni 15.51-53).
„Ştim, în adevăr, că dacă se desface casa pământească a cortului
nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă
care nu este făcută de mână, ci este veşnică. Şi gemem în cortul
acesta, plini de dorinţa să ne îmbrăcăm peste el cu locaşul nostru
ceresc, negreşit dacă atunci când vom fi îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi
dezbrăcaţi de el. Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu că
dorim să fim dezbrăcaţi de trupul acesta, ci să fim îmbrăcaţi cu tru-
pul celălalt peste acesta, pentru ca ce este muritor în noi să fie
înghiţit de viaţă. Şi Cel ce ne-a făcut pentru aceasta este Dumne-
zeu, care ne-a dat arvuna Duhului” (II Corinteni 5.l-5).
„Dar şi noi care avem cele dintâi roade ale Duhului suspinăm în
noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru, căci în
nădejdea aceasta am fost mântuiţi” (Romani 8.23-24).
Iată câteva din adevărurile descoperite în aceste versete:
–Toate versetele acestea se referă numai la Domnul şi la Biserica Sa
– la răscumpăraţii Săi. Nici o aluzie măcar nu se face la cei nelegiuiţi
sau la lume în general.
–Există o dorinţă adâncă în duhul nostru, în omul nostru lăuntric, atât
de mare, încât gemem şi suspinăm după locaşul nostru ceresc, după
33
trupul plin de slavă şi nepieritor, în care să se poată desfăşura nemărginita
mărime a puterii lui Dumnezeu şi a bogăţiei slavei moştenirii Lui, cum spune
apostolul Pavel (Efeseni l.17-20). Aceste năzuinţe şi doruri sunt stăvilite
de trupul acesta de moarte, cum exclamă Pavel: „Cine mă va izbăvi de
acest trup de moarte? Mulţumiri fie lui Dumnezeu” (Romani 7.24-25).
–Domnul Isus va veni El însuşi să ne ia la El, să ne stâmpere
dorul inimii şi să împlinească nădejdea noastră turnată în inimile
noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat (Romani 5.5; Coloseni
1.27; Evrei 10.23; I Ioan 3.2-3).
–„Noi cei vii, [adică Biserica, cei ce vom rămâne până la venirea
Domnului] nu o vom lua înaintea celor adormiţi. Căci Însuşi Domnul,
cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu Se
va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Cristos, apoi noi cei
vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca
să întâmpinăm pe Domnul în văzduh”. Explicaţia este atât de clară,
de simplă şi de precisă încât până şi un copil o poate înţelege. Aproa-
pe că mă ruşinez să dau o explicaţie. Observaţi că m-am apucat să
înşir gândurile ce se desprind din text şi m-am pomenit repetând textul.
N-am decât să admir măreţia acelei zile împreună cu toţi cei iubiţi,
care-L aşteaptă pe Domnul.
Însuşi Domnul Se va coborî din cer. Nu trimite pe un serafim sau
un heruvim, ci El însuşi vine după scumpa Sa mireasă.
Nu va veni pe pământ, ci va rămâne în văzduh, pe nori.
Întâlnirea noastră cu El va fi în văzduh: nici pe pământ, la casa noastră
pământească, nici în cer la casa Lui, ci în văzduh şi cu El împreună vom
merge în cer. Exact aşa s-a întâmplat între Isaac şi Rebeca în Vechiul
Testament, exemplul constituind un tip minunat al lui Cristos şi al
Bisericii. Isaac ieşise pe câmp să mediteze, când Rebeca – cea pe
care o adusese Eliezer, cel care simbolizează foarte bine pe Duhul Sfânt
– îl întâlneşte. Apoi Isaac a dus-o în cortul mamei sale şi a iubit-o
(Geneza 24).
–E o venire secretă a Mirelui pentru mireasă. Cei ce sunt origi-
nari din unele părţi ale României pot să-şi imagineze bine acest eveni-
ment, aducându-şi aminte de unele fapte reale cu privire la căsătorie.
Se întâmpla adesea ca un tânăr şi o tânără să se iubească într-adevăr
şi să dorească să se căsăto­ rească, dar părinţii fetei nu-1 acceptau pe
băiat. Din cauza aceasta se punea la cale răpirea miresei, desigur, cu
acceptul ei. Tânărul, cu cei mai buni prieteni ai săi, venea în apro­

34
pierea casei miresei, într-un loc stabilit pentru întâlnire şi o „fura”
sau o răpea pe mireasă noaptea. Dimineaţa, când se sculau părinţii
fetei şi familia, observau că fata lipseşte, dar nu mai puteau face
nimic.
Cam aşa se va întâmpla şi cu noi. Dacă ar putea con­ ducătorii
lumii acesteia, ne-ar reţine şi nu ne-ar lăsa să plecăm, aşa cum cei
din ţările comuniste reţin pe cei ce vor să emigreze. Dar în primul
rând ei nu cred într-un astfel de eveniment, iar în al doilea rând nu
vor şti când se va petrece acesta, ci doar vor constata absenţa atâtor
mii de credincioşi.
–Strigătul Domnului, glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu
vor învia şi vor chema la viaţă pe cei morţi în Cristos. Nu putem
explica acest eveniment cu detalii şi nici nu încercăm. E un eveni-
ment prea măreţ ca să-l putem pricepe acum. Doar îl acceptăm aşa
cum e redat de Cuvânt. Cei morţi în Cristos, de fapt, sunt cu Dom-
nul. Ei vin împreună cu El şi mai au doar nevoie de trupurile lor înviate
şi dezbrăcate de neputinţă şi putreziciune. Un lucru e sigur: chemarea
Domnului, glasul arhanghelului şi trâmbiţa lui Dumnezeu vor fi pentru
ei, poate şi pentru noi, dar nicidecum pentru lume. S-ar putea ca lumea
să audă doar un tunet sau un glas, dar nu va înţelege nimic. Nici unul
din duşmanii Domnului sau din cei răi nu-L va vedea de data aceasta,
ci numai cei credincioşi; spre deosebire de venirea Lui cu slavă şi
judecată, când orice ochi Îl va vedea, chiar şi cei ce L-au străpuns.
Dacă şi cei ce L-au străpuns Îl vor vedea, înseamnă că trebuie ca
aceştia să învie. Or, de data aceasta nu se aminteşte de o astfel de
înviere, ci numai de învierea celor credincioşi.
Noi cei vii care vom fi rămas vom fi transformaţi în mai puţin de
o clipeală din ochi. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi
putrezirii, iar noi vom fi schimbaţi.
Cum vom învia sau cum vom fi schimbaţi? Într-un trup ca al Dom-
nului Isus după înviere, dar în trupul nostru real, după cum şi Domnul
Isus a avut trupul în care se puteau vedea semnele cuielor şi ale suli-
ţei; deci nu numai un duh, ci şi un trup neputrezitor, nemuritor, plin
de putere – un trup spiritual, pentru care nu mai există piedici fizice
– întocmai trupului Domnului, care a putut intra şi apărea într-o cameră
cu uşile încuiate, dar a putut şi mânca; un trup în carne şi oase (Luca
24.36-43; Ioan 20.19-27).
–Domnul nu va veni pe pământ, de data aceasta, ci în văzduh. Noi

35
vom veni la El, fiind răpiţi. Aceasta e în contrast cu venirea Lui în
slavă, despre care se spune precis: „Picioarele Lui vor sta pe muntele
Măslinilor” (Zaharia 14.4).
–Nu va veni să judece sau să pedepsească pe cei răi de data aceas-
ta. E normal să fie aşa, deoarece nu se pomeneşte de o înviere a
lor, nici nu se vorbeşte despre ei, ci numai despre ai Lui.
–Aproape că putem spune că nici nu e socotită ca o venire pe
pământ, în sensul arătat în Biblie ca venind pe pământ. Domnul
vine din cer, dar nu pe pământ – Se în­ tâlneşte doar în văzduh cu
iubiţii Lui. Şi totuşi, e o venire reală, pentru ai Lui, începutul unei
ere noi pentru Biserică ori, cum e numită în Biblie, ziua lui Isus
Cristos (Filipeni 2.16; II Corinteni l.14; I Corinteni 5.5), când Se va
ocupa de Biserică. Aceasta e diferită de ziua Domnului, când El Se va
ocupa de cei ce n-au crezut (I Tesaloniceni 5.2; II Petru 3.10; Isaia 2;
Ioel 2.11, 31; Ţefania l.14; Maleahi 4; Ioan 12.48; Romani 2.5; Iuda 6;
Apocalipsa 6.17.).
–De asemenea, învierea aceasta nu e considerată o înviere propriu-
zisă, ci mai degrabă o transformare, deoarece e cu totul deosebită de
celelalte învieri, aşa cum de fapt e deosebită Biserica în toată alege-
rea şi viitorul ei de restul credincioşilor. Noi avem parte de o chema-
re cerească (Evrei 3.l), de trupuri cereşti (I Corinteni 15.40), de o
cetăţenie cerească (Filipeni 3.20) şi de o moştenire cerească (I Petru
l.4). E de ajuns să amintesc doar ce a spus Domnul Isus despre Ioan
Boteză­torul, ca să ne dăm seama cât de deosebită e chemarea şi vii-
torul Bisericii de al altor credincioşi: „Vă spun că dintre cei născuţi
din femei nu este nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi,
până şi cel mai mic din împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât
el” (Luca 7.28). Sau ce spune Ioan despre el însuşi: „Cine are mireasă
este mire; dar prie­ tenul mirelui, care stă şi-l ascultă, se bucură foarte
mult când aude glasul mirelui şi această bucurie care este a mea este
deplină” (Ioan 3.29).
–Această venire a Domnului pentru ai Săi e o taină (I Corinteni
15.51) şi, deoarece e relatată Bisericii, a fost ascunsă ca şi taina
Bisericii, fiind descoperită pentru prima dată lui Pavel (Efeseni 3.4-
11; Coloseni 1.24-16). E clar, aşadar, de ce nu s-a scris despre ea în
Vechiul Testament, nici în Evanghelii, şi nici despre evenimentele rela-
tate ei, cum ar fi: venirea lui Cristos pentru ea, învierea, judecata şi
moştenirea.

36
 –Odată cu răpirea Bisericii va fi luat împreună cu ea de pe pământ
şi Duhul Sfânt, care a fost trimis pentru ea şi care a înfiinţat-o la
Rusalii. Textul: „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebu-
ie numai ca cel ce o opreşte acum să fie luat din drumul ei” (II
Tesaloniceni 2.7-8). E adevărat că aici nu ni se spune expres că cel ce
o opreşte este Duhul Sfânt, dar din context şi din alte texte referitoare
la Biserică se înţelege că nu poate fi vorba despre altcineva decât
despre Duhul Sfânt. Ştim că Duhul Sfânt a fost trimis ca persoană
pentru Biserică, şi nu pentru lume, şi numai după ce Domnul Isus s-a
înălţat la cer, adică după ce a fost proslăvit (Ioan 7.37-39; Ioan 16.7;
Ioan 14.17, 26). Aceasta iar e ceva special Bisericii, căci Duhul Sfânt
a fost cu profeţii şi a vorbit şi a lucrat prin ei în vechime, aşa cum va
lucra după ce va fi răpită Biserica, dar nu ca o persoană care rămâne
în ei. Apoi Domnul Isus a spus despre ucenici că ei sunt sarea şi
lumina lumii. Ei sunt toate acestea prin Duhul Sfânt, care locuieşte în
ei. Sarea, adică cei credincioşi, împiedică stricarea lumii.
E adevărat că e multă stricăciune în lume şi că taina fărădelegii
a început să lucreze, cum a spus apostolul Pavel, dar nu poate să cul-
mineze şi omul fărădelegii nu poate să se manifeste, atâta timp cât
Duhul Sfânt şi Biserica sunt pe pământ. Nu-mi ajunge timp să spun şi
să exemplific, cum răul şi stricăciunea sunt oprite sau împiedicate
acolo unde e un credincios în familie, la birou, la şcoală, în oraş şi
în socie­tate, în general. Iar dacă totuşi se manifestă în unele locuri, e
pentru că cei ce ar trebui să fie sare şi-au pierdut gustul. Încă ceva: se
spune clar că Anticrist nu poate să se arate pentru că e împiedicat de
cineva, de o persoană. Ştim că Anticrist va fi Satan întruchipat ca om.
Cine ar putea să-l oprească pe Anticrist decât o Persoană dumnezeiască
mai tare şi mai mare decât el. E foarte clar că Acesta nu e altul decât
Duhul Sfânt, care acum e cu Biserica pe pământ.

37
 CAPITOLUL 6
Alte texte care arată că Biserica are parte de
o nădejde şi o întâlnire specială cu Domnul
În Apocalipsa, la capitolele doi şi trei, se vorbeşte despre Biserică,
dar nicăieri în această carte nu ni se vorbeşte despre venirea Domnului
pentru Biserică. Această carte e o carte a judecăţii, a guvernării lui
Dumnezeu. Deşi Biserica e arătată în cele două capitole, ea nu e prezen-
tată ca trupul sau mireasa lui Cristos, ci ca martoră responsabilă pe
pământ, iar acţiunile ei sunt sub judecata Celui ce umblă prin mijlocul
celor şapte sfeşnice de aur. Oricum, de la capitolul patru până la capi-
tolul nouăsprezece nu se mai pomeneşte de Biserică. La începutul capito-
lului patru în versetul întâi se spune: „După aceste lucruri [adică după
ce se termină cu Biserica] m-am uitat şi iată că o uşă era deschisă în
cer. Glasul cel dintâi pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbiţe şi care
vorbea cu mine mi-a zis: „Suie-te aici şi-ţi voi arăta ce are să se întâm-
ple după aceste lucruri”. Desigur că „suie-te aici” era adresat lui
Ioan, dar foarte bine se potriveşte şi Bisericii când Domnul va veni,
după ce-şi va fi împlinit rolul ei pe pământ. Cuvintele „şi-ţi voi
arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri” arată clar o schimbare
a lucrurilor, a scenei, fapt ce marchează răpirea Bisericii sau retrage-
rea harului lui Dumnezeu şi începutul unei perioade de judecată,
mânie şi teroare, de care Biserica nu va avea parte.
În capitolul 3 versetul 9 Domnul Isus adresează Bisericii o făgădu-
inţă minunată: „Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi eu
de ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce
pe locuitorii pământului”. Oare nu voi crede eu cuvântul lui Dumne-
zeu, ci voi crede explicaţiile unor oameni care nu cunosc pe Domnul
Isus decât ca judecător?
Începând cu capitolul 4 şi până la capitolul 19, e ceasul încercării
despre care a spus Domnul Isus că va veni peste întreaga lume sau
ziua mâniei lui Dumnezeu (Amos 5.16-20; Apocalipsa 15.l) sau necazul
cel mare (Matei 24.24 Aşa cum am mai amintit, e imposibil ca Biserica
să mai sufere mânia lui Dumnezeu, căci ea a fost cu Cristos pe cruce
când El a suferit mânia lui Dumnezeu pentru ea. Apoi dacă ea ar suferi
această mânie, implicit ar suferi-o şi Cristos, care este Capul trupului şi
al Bisericii. Dar iată şi texte care arată clar că Biserica nu va mai
suferi mânia şi judecata lui Dumnezeu:
38
 „Să aşteptaţi din ceruri pe Isus... care ne izbăveşte de mânia vii-
toare” (I Tesaloniceni 1.10).
„Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că [ziua aceea grozavă şi
înfricoşată a mâniei lui Dumnezeu] va veni ca un hoţ noaptea. Când
vor zice [nu când veţi zice] «Pace şi linişte!» atunci o prăpădenie
neaşteptată va veni peste ei (nu peste noi). Dar voi fraţilor nu sunteţi
în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoţ (I Tesaloni-
ceni 5.2-4).
Versetele 8-9: „Să avem drept coif nădejdea mântuirii. Fiindcă
Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca să căpătăm mântuirea prin
Domnul nostru Isus Cristos”. Aici nu e vorba de mântuirea de păcate,
ci de mântuirea de aceste lucruri care au să se întâmple.
În II Tesaloniceni capitolul 2 unde apostolul Pavel spune ce va face
Anticrist, se precizează: „Şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce
sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să
fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătă-
cire, ca să creadă o minciună, pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevă-
rul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi. Noi însă fraţi
preaiubiţi de Domnul trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu
pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire (deci,
nu pentru mânia fui Dumnezeu sau amăgirile Satanei), în sfinţirea
Duhului şi credinţa adevăru­ lui. Iată la ce v-a chemat El „...ca să căpă-
taţi slava Domnului Isus Cristos ...şi Însuşi Domnul nostru Isus Cristos
şi Dumnezeu Tatăl nostru care ne-a iubit şi ne-a dat prin harul Său o
mângâiere veşnică şi o bună nădejde” (II Tesaloniceni 2.10-­ 16).
„Tot aşa Cristos Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatu-
lui, ci ca să aducă mântuire celor ce-L aş­ teaptă” (Evrei 9.28).
„Deci cu atât mai mult acum când suntem socotiţi nepri­ hăniţi prin
sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu” (Romani
5.9).
În capitolul 19 din Apocalipsa, în versetele 7 şi 8 citim din nou
despre Biserică, după ce nu s-a mai pomenit nimic despre ea din capi-
tolul 3. Iată ce se scrie: „Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm
slavă! Căci a venit nunta Mielului; soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să
se îmbrace cu în subţire, strălucitor şi curat.” (Inul subţire sunt faptele
neprihănite ale sfinţilor). Tot în acest capitol de la versetul 11 înainte se
spune despre Domnul Isus când va veni cu slavă ca să judece pe cei răi
şi să-Şi ia în primire împărăţia. La versetul 14 se specifică: „Oştile

39
din cer [deoarece vine ca împărat biruitor, cuceritor] Îl urmau călări
pe cai albi, îmbrăcaţi cu în subţire alb şi curat”.
Ce adevăruri aici în legătură cu subiectul ce-l stu­ diem: Nunta Mielu-
lui va fi în cer, înainte de venirea Domnului cu slavă ca să fie
văzut de toţi şi de cei e L-au străpuns,
Mielul şi mirele e Domnul Isus. Se pune întrebarea: Poate să fie nuntă
fără mireasă? Dacă nunta e în cer şi Mirele la fel, atunci trebuie ca şi
mireasa să fie acolo. Şi dacă e aşa, atunci ea trebuie să fie acolo îna-
inte de venirea Domnului Isus cu slavă, care urmează după aceea, aşa
cum e arătat în următoa­ rele versete. Biserica va veni împreună cu El.
Că e aşa o spune precis versetul 14, unde oştile au exact aceeaşi
îm­brăcăminte ce o are Biserica în versetul 8. Că e vorba de oameni
şi nu de îngeri o arată paranteza din versetul acesta: „…inul subţire
sunt faptele neprihănite ale sfinţilor”.
În II Tesaloniceni, unde apostolul Pavel vorbeşte despre venirea Domnului
cu slavă, spre deosebire de prima epistolă unde vorbeşte despre ai Săi, în
capitolul 1 versetele 8-10 spune: „…într-o flacără de foc ...când va
veni în ziua aceea ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire
în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturia făcută de noi
înaintea voastră”. Versetele acestea sunt în completă concordanţă cu
textul din Apocalipsa 19.14. Adică Domnul Isus va veni din cer cu
slavă, când va veni a doua oară, împreună cu sfinţii Lui, deci şi cu
credincioşii tesaloniceni, Biserica Sa. Ei vor fi aşa de glorioşi şi slă-
viţi ca El! El va fi proslăvit cu uimire în ei, căci vor avea chipul Lui,
slava Lui. Oamenii de pe pământ, poate colegii lor, vecinii, rudele, îi
vor cunoaşte: „Uite-l pe Ion, uite-1 pe Gheorghe, pe Petru. Uite-o pe
Maria, pe Elena”, şi aşa mai departe. Ce tragedie va fi pentru ei să
vadă că aceia cu care ei au petrecut, care poate au fost mai săraci,
mai neajutoraţi, poate cu posibilităţi de a crede şi sluji lui Dumnezeu
mai vitrege ca ale lor, şi totuşi, să fie în acest cortegiu de slavă, iar
ei să rămână afară doar pentru că au nesocotit chemarea şi harul lui
Dumnezeu. Eu plâng acum, iubite suflete, pentru amăgirea şi tragedia
ta din acea zi. Aş vrea, însă ca şi tu să plângi la picioarele crucii
Domnului Isus şi să I Te dai Lui aşa cum eşti, ca să fii numărat în
acea oaste a slavei şi să nu scrâşneşti din dinţi văzând ce ai pierdut.
În Ioan 5.24, Domnul Isus spune: „Adevărat, adevărat vă spun că
cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşni-
că şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă”. Când Domnul

40
Isus va veni cu slavă va veni ca judecător. A accepta că Biserica va mai
fi pe pământ atunci şi că va mai suferi judecata Lui înseamnă a neso-
coti şi a nu crede cuvântul Lui citat aici.
Apostolul Pavel scrie Corintenilor: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca
lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi, sunteţi voi nevrednici să
judecaţi lucruri de mică însemnătate? Nu ştiţi că noi vom judeca pe
îngeri?” (I Corinteni 6.2-3).
Să ne gândim puţin: Dacă Domnul Isus vine să judece lumea, şi noi
suntem încă pe pământ la venirea Lui, cum putem noi în acelaşi timp să
fim şi judecaţi, şi judecători?
Mă opresc aici cu citatele, din care reiese clar că Domnul va veni
întâi pentru ai Săi, ca să-i ia la El, şi abia după aceea va veni cu slavă
împreună cu ai Săi. „Cine are urechi să audă” cum spune Domnul Isus.
Cine nu vrea va fi păgubit.
Regret că e aşa. Poate din cauză că trăim în lume, ne-am obişnuit s-o
amestecăm în vorbele noastre, în nădejdile noastre, în problemele noas-
tre. Nu există o separare de ea în gândirea noastră nici în ce pri-
veşte venirea Domnului şi viitorul. Uităm că Domnul are o preocupa-
re deosebită cu poporul Său şi alta cu lumea. Suntem ispitiţi să între-
băm ca Petru: „Doamne, dar cu acesta ce va fi?” „Ce-ţi pasă ţie, tu
vino după Mine” (Ioan 21.21-22).

Când va fi venirea Lui?

Domnul Isus, pe când era în trup, a afirmat că despre ziua aceea
nu ştie nimeni decât Tatăl (Marcu 13.32). Dacă despre venirea Lui cu
slavă avem evenimente care o preced şi însoţesc, venirea Lui pen-
tru ai Săi nu e legată de nici un eveniment, nici în legătură cu Israel,
nici cu Neamurile. Apos­tolul Pavel şi primii creştini ÎI aşteptau în vre-
mea aceea. El nu spune când, dar spune că se duce să ne pregătească
un loc şi după ce l-a pregătit, Se va întoarce să ne ia la El (Ioan
14.3). Ceea ce ştim chiar din gura Domnului Isus e că El va veni
curând: „Iată Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine” (Apoca-
lipsa 22.7,12,20).
„Domnul este aproape”, spune apostolul Pavel în Filipeni 4.5.
Scriitorul către Evrei spune: „Să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu
atât mai mult cu cât vedeţi că ziua se aproape” (Evrei 10.25), iar în
versetul 37 tot din acest capitol: „Încă puţină, foarte puţină vreme şi
cel ce vine va veni şi nu va zăbovi”.

41
 În I Corinteni 7.29-31 apostolul Pavel scrie că de acum timpul s-a
scurtat şi îndeamnă pe fraţi să nu fie legaţi de lucrurile lumii aces-
teia.
Dacă despre venirea Domnului pentru ai Săi nu ştim, nefiind
legată de alte evenimente, ştim însă despre venirea Lui cu slavă des-
tule semne şi precizări care s-au împlinit şi se împlinesc sub ochii
noştri. Vom vorbi despre acestea când vom trata venirea Lui cu
slavă. Ceea ce e sigur e că între venirea Lui pentru ai Săi şi cea cu
slavă pentru judecată va fi o perioadă de cel puţin şapte ani. Deci
dacă vedem semnele pentru venirea Lui cu slavă, cât de aproape e
venirea Lui pentru ai Săi!
Faptul că nu ştim când va veni e un îndemn să-L aşteptăm în fie-
care clipă, căci El poate să vină în fiecare clipă, şi să fim gata pen-
tru aceasta. Aşa L-au aşteptat toţi credincioşii şi n-au greşit. Această
aşteptare şi nădejde le-a dat bucurie, îndrăz­ neală, răbdare şi biruinţă
pe calea crucii.
În fiecare seară când ne culcăm ar trebui să spunem: „Poate la
noapte vine Domnul”. În fiecare dimineaţă când ne sculăm şi plecăm la
serviciu, ar trebui să spunem: „Poate azi vine Domnul şi nu mă voi
mai întâlni cu ai mei decât în văzduh”. Ce efect puternic ar avea
această atitudine asupra felului nostru de viaţă! Este bine cunoscut de
unii fraţi cazul unui frate casier dintr-o biserică din nordul României.
În fiecare seară înainte de culcare punea la punct registrele, făcea sol-
dul şi totul pe masă, gata. Cineva l-a întrebat de ce face aşa. El a
răspuns foarte clar: „Dacă Domnul vine Ia noapte, vreau ca totul să fie
în ordine, să nu aibă motiv vrăşmaşii Domnului să mă acuze că am
fost necinstit.
Ceea ce învăţăm din cuvântul lui Dumnezeu e să veghem şi să
aşteptăm.

Care sunt roadele aşteptării?

Bucuria. Nu te mai doboară nici o problemă, nici o situaţie, căci
şti că Domnul va veni şi te va izbăvi din toate. Te bucuri de pe
acum de ceea ce ţi-a pregătit Domnul şi uiţi de necazurile tale.
Nădejdea. Deoarece ştii precis că Domnul va veni şi va veni
curând, toată inima şi tot mersul vieţii ţi-e însufleţit de această nădejde.
După ce am fost condamnat la 17 ani muncă silnică, iar alţi fraţi de-ai
mei la 18, 20 şi 25, am stat înaintea Domnului în post şi rugăciune cu

42
toţii trei zile, deşi posteam toate zilele cu mâncarea ce o aveam, ca să
ne dea Domnul o lumină despre ce va fi cu noi. Într-o noapte dintre
acestea trei, poate ultima, Domnul a descoperit unuia dintre noi (celui
ce scrie), că nu vom sta 17 ani, ci în curând vom scăpa, fără să preci-
zeze timpul. Faptul acesta m-a făcut să cred într-o eliberare posibilă în
orice moment. Desigur, eram cu curaj şi îi încurajam şi pe alţii. De fie-
care dată când vedeam gardianul venind cu o hârtie, credeam că vine
pentru mine. N-am fost înşelat, căci după patru ani, într-o zi am fost
chemat la birou şi am citit o hârtie prin care tribunalul suprem a redus
pedeapsa de la 17 ani la 4 ani. „Vedeţi, vedeţi, a spus el mereu că va
scăpa şi iată că Dumnezeul lui l-a scăpat” ziceau colegii mei deţinuţi. Tot
astfel, soţia mea acasă a avut această nădejde.
Pregătirea. Ştiind că Domnul va veni, mă pregătesc. Restructurez
planurile, activităţile şi fac ce e mai urgent. Când aştepţi pe un iubit să
vină acasă, nu stai cu mâinile în sân, ci faci pentru el tot ce ştii că a
dorit sau îi place. Puteţi să vă închipuiţi ca o mamă, care-şi aşteaptă
fiul, să nu-i pregătească cea mai bună mâncare, camera şi toate lucrurile
lui? Numai cei ce nu aşteaptă pe Domnul trăiesc în nepăsare şi după
poftele lor. Apostolul Ioan spune că cine are nădejdea aceasta în el se cură-
ţeşte, după cum el este curat (I Ioan 3.3).
Răsplata aşteptării – Cununa neprihănirii (II Timotei 4.8).
Secretul aşteptării – Scurtează timpul: „Astăzi va veni. La noapte
va veni” şi, zicând aşa, te pomeneşti că au trecut atâţia ani binecuvântaţi.
Dacă aş fi ştiut că voi sta la închisoare şaptesprezece ani, sau chiar numai
patru, aş fi fost foarte dezamăgit. Dar ştiind că în curând voi scăpa, zilele
au trecut mai uşor şi am putut rezista.
Ce măreţ va fi acest eveniment al răpirii Bisericii! În sfânta Scriptură
avem câteva exemple de persoane luate la cer, strămutate de pe acest
pământ:
Enoh, despre care se spune: „Enoh a umblat cu Dumne­ zeu trei sute de
ani şi a născut fii şi fiice …Enoh a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a
mai văzut, pentru că 1-a luat Dumnezeu” (Geneza 5.22-24). În Noul
Testament, în Evrei 11.5 Duhul Sfânt spune despre el prin pana scriitorului:
„Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ ca să nu vadă moartea.
Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mu­ tase. Căci înainte de
mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu”.
Ilie „Pe când mergeau ei vorbind (Ilie cu Elisei), iată că un car de
foc şi nişte cai de foc i-au despărţit pe unul de altul şi Ilie s-a înălţat la

43
cer într-un vârtej de vânt. Elisei se uita şi striga: „Părinte, părinte,
carul lui Israel şi călărimea lui” şi nu l-a mai văzut” (II Împăraţi
2.12).
Cel mai minunat dintre toate este exemplul Domnului Isus, de care sun-
tem legaţi vital, Capul trupului, al Bisericii şi Mântuitorul trupului: „După ce a
spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălţat la cer şi un
nor L-a ascuns din ochii lor” (Fapte 1.9).
Să ne oprim puţin la aceste exemple, căci au o mare însemnătate
pentru noi în legătură cu subiectul ce-l studiem:
Atât Enoh, cât şi Ilie au trăit pe acest pământ, fiind oameni ca
noi, supuşi aceloraşi, slăbiciuni (Iacov 5.17). Dacă pentru ei a fost
posibil ca Dumnezeu să-i răpească într-o zi din mijlocul acestei lumi
şi să nu se mai vadă, aceasta e posibil şi pentru noi.
Despre Enoh se spune că a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani
şi a născut fii şi fiice. Adică era un om ca noi, cu familie, fii şi
fiice şi toate lucrurile legate de aceasta. Viaţa noastră nu se ridică la
trei sute de ani ca a lui Enoh, ci doar la şaptezeci, optzeci de ani.
Dacă a fost posibil pentru Enoh să umble trei sute de ani cu Dumne-
zeu, e posibil şi pentru noi.
Se spune despre el că, înainte de a fi luat, a primit mărturia că
este plăcut lui Dumnezeu. Slavă Domnului, că şi noi am primit această
mărturie prin Duhul Său (Romani 8.15-16)! Şi suntem în Domnul Isus,
despre care Tatăl a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit în care îmi
găsesc plăcerea” (Matei 3.17; Romani 8.l)
Dacă Domnul Isus, care este Capul trupului, a înviat şi a fost înăl-
ţat la cer într-un trup slăvit, şi cu noi se va întâmpla aceasta, căci
trupul e una cu Capul. „Dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre
cei morţi locuieşte în voi” spune apos­ tolul Pavel, „Cel ce a înviat pe
Cristos Isus dintre cei morţi va învia şi trupurile voastre muritoare din
pricina Duhului Său oare locuieşte în voi” (Romani 8.11). Aceeaşi
„nemărgini­ ta mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui,
pe care a desfăşurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din morţi
şi L-a pus să şadă la dreapta Sa în locurile cereşti” (Efeseni 1.19-
20), o va desfăşura şi faţă de noi. Ce minunată nădejde!
Poate cineva să-i oprească pe aceştia să nu fie luaţi la cer în
slavă? Nimeni, şi nicidecum. Scumpul meu frate care suferi, care eşti
ameninţat, care eşti dispreţuit şi pus la ruşine, nu uita că oamenii pot
să le facă pe toate acestea, chiar mai mult, să distrugă şi trupul, cum a

44
spus Domnul Isus (Matei 10.28), dar să-ţi ia bucuria şi fericirea ca într-o
zi să fii luat în carul de slavă împreună cu Domnul şi cu cei iubiţi ai
Lui, nicidecum!
Un lucru de remarcat la Enoh, şi care nu e la întâmplare, ca de
altfel nimic în Sfânta Scriptură: El a fost luat de pe pământ înainte
de potop, aşa cum şi Biserica va fi luată înainte de necazul cel
mare sau Marea Strâmtorare cum mai e numit acest timp. E minu-
nată dragostea lui Dumnezeu, grija Sa deosebită pentru cei ce se
tern de El. Pe unul, pe Enoh, îl ia înainte de potop. Pe altul, pe
Noe, îl lasă pe pământ, dar îl salvează în mijlocul potopului. Biseri-
ca e luată înainte de Marea Strâmtorare, dar pe alţi sfinţi ai Săi, şi
nu puţini – o mare mulţime pe care nimeni n-o poate număra – îi
salvează din mijlocul potopului, a necazului celui mare (Apocalipsa
7.9,14). Ce bine se potrivesc cuvintele apostolului Petru, prin Duhul
Sfânt: „Însemnează că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe
oamenii cucernici şi să păstreze pe cei nelegiuiţi pentru ziua judecă-
ţii” (II Petru 2.9) şi „fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea
întristare celor ce vă întristează şi să vă dea odihnă atât vouă care
sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer
cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc ca să pedepsească pe cei
ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia
Domnului nostru Isus Cristos” (II Tesaloniceni 1.6-8).
Suntem îndemnaţi să ne gândim la lucrurile de sus, deci şi la
venirea Domnului şi strângerea noastră laolaltă cu El (Coloseni 3.l-2).
Poţi opri o mireasă să nu se gândească la mirele ei, la viitorul lor, să
nu viseze? Poate cineva care e mântuit, care-L iubeşte pe Domnul, să
nu se gândească la bucuria întâlnirii şi să nu folosească imaginaţia?
Şi eu zic: „Daţi drumul la imaginaţie, la gândire, fraţi scumpi şi
surori, care-L iubiţi pe Domnul, în legătură cu Domnul şi slava care
vă aşteaptă, căci şi aşa imaginaţia cea mai desăvârşită nu poate
cuprinde şi e mult mai prejos decât ceea ce ne aşteaptă şi de ce a
pregătit Domnul pentru noi. Şi bucuria aceea nu va mai fi într-o inimă
mărginită de carne care, acuma te face de multe ori să spui Domnu-
lui: „Doamne, e prea multă fericire şi bucurie ce-mi dai; dacă nu o
opreşti, inima mea plesneşte”, ci într-un trup slăvit şi potrivit pentru
oricât de mare bucurie.
Dacă aci pe pământ, când Domnul m-a scăpat de trei ori din
robie: a păcatului, a închisorii şi a regimului de teroare, am fost

45
aşa de voios şi am plâns de bucurie, nefiind în stare să-I mulţu-
mesc îndeajuns pentru tot ce a făcut sufletului meu, pot să zic şi să
cânt cu poetul următoarele versuri din minu­ nata cântare:

Cum ne va fi, când după lupta-amară

Şi dup-un trai în loc de întunecos,
Din străinătăţi ne-ntoarcem în cea ţară
Ce-i pregătită nouă de Cristos!

Când scuturăm praful de pe picioare,

Ne luăm adio de la suferinţi.
De lacrimi ştergem faţa, de sudoare,
Căci moştenim scumpe făgăduinţi.

Cum ne va fi când râuri de lumină

Se varsă-n valuri peste noi în veac
Şi când curaţi de orişice întină,
Vom fi mereu lui Dumnezeu pe plac!

Când nu mai e nimic ce să ne-apese,

Nimic ce face pe om slab, sfios!
Ca cetăţeni ai unei ţări alese,
Vom fi cu toţi de-ai casei lui Cristos.

Cum ne va fi când cu cântări măreţe,

Ne-o-ntâmpina în slăvi venind de sus,
În cete, mii de îngeri, sfinte feţe,
Triumfător cortegiu-a lui Isus!
Când transportaţi de sfântă bucurie,
Va trebui să intonăm şi noi,
Acea cântare ce nimeni n-o ştie,
Decât aleşii Mielului eroi!

Cum ne va fi când de aici-nainte,

Nimic şi nimeni nu ne-o mai opri
De-a ne lăsa pradă iubirii sfinte,
Cu care-n Fiul Tatăl ne iubi!

46
 Când de pe ochi ne cad solzii credinţei,
Cum piere ceaţa-n soare arzător,
Şi vom vedea în plinătatea Fiinţei
Fiul pe tron ca Domn al Domnilor.

Să întâlneşti pe cei iubiţi şi mai ales pe Domnul Isus, să-L vezi

faţă-n faţă şi să fii pe veci unit cu El!
O, Doamne, Domnul meu, ce fericire, ce bucurie! Plâng de bucu-
rie acum. Şi dacă aici, în mijlocul suferinţelor de tot felul şi a
confuziei, îmi dai aşa bucurii numai la gândul întâlnirii cu tine,
ce va fi împlinirea? Slăvit să fie Numele Tău, slăvită să fie dra-
gostea minunată. Amin.

47
 CAPITOLUL 7
Ce se va întâmpla după răpirea Bisericii?

1. IN LEGĂTURĂ CU BISERICA
Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte de două evenimente ce se vor
întâmpla cu Biserica după răpire, până la venirea în glorie a Domnului
Isus: Răsplătirea şi nunta.
Răsplătirea este un principiu dumnezeiesc. Domnul Isus Cristos spune
că în ziua judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt
nefolositor (Matei 12:36) şi va fi răsplată chiar şi pentru un pahar de
apă (Matei 10:42; Marcu 9:41). Apos­ tolul Pavel spune: „Să nu
judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va
scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile
inimii. Atunci fiecare îşi va căpăta lauda de la Domnul” (I Corinteni
4:5). Deci vor fi judecate şi intenţiile şi gândurile ascunse.
E dureros şi păgubitor că unii credincioşi iau uşor proble­ ma
răsplătirii, nesocotind-o şi mulţumindu-se doar să fie mântuiţi. E
adevărat, mântuirea e a Domnului şi nimeni nu le-o va lua şi nici
nu va putea adăuga ceva la ea, căci e desăvârşită. Dar mântuiţi
fiind, Dumnezeu ne dă toată puterea să rodim şi să ne adunăm o
comoară binecuvântată în cer şi vrednică de răsplată sau o intrare din
belşug în împărăţia veşnică a Domnului şi mântuitorului nostru Isus
Cristos (II Petru 1:3-11). Interesant, atunci când e vorba de mântuire,
oamenii sunt gata să facă ei ceva ca s-o dobândească. După ce sunt
mântuiţi şi au puterea şi posibilitatea să facă prin Duhul lui
Dumnezeu, şi când sunt chemaţi la aceasta, neglijează harul ce-l au.
Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte nu numai de o răsplată obişnuită,
ci de premii: „Alerg spre ţintă”, spune apostolul Pavel, „pentru
premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Cristos Isus. Gândul
acesta dar să ne însufleţească pe toţi” (Filipeni 3:12-15).
„Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva după
ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu descalificat” [adică să
pierd premiul] (I Corinteni 9:27).
În Evrei 11:24-26 ni se spune despre Moise, care avea ochii
aţintiţi spre răsplătire şi pentru aceasta a preferat să sufere împreună
cu poporul lui Dumnezeu, decât să se bucure de plăcerile de o clipă
ale păcatului. Unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să
48
primească izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi (Evrei 11:35).
În capitolul 12 din Evrei Îl vedem pe Domnul Isus Însuşi privând
spre răsplată şi suntem îndemnaţi să ne uităm ţintă la El şi să alergăm
cu stăruinţă în alergarea ce ne stă înainte (v.l-2).
Din închisoarea din Roma, Pavel, părăsit de toţi, dar nu de
Domnul, sfârşind lupta cea bună a credinţei, isprăvind alergarea, păzind
credinţa, privea cu bucurie spre „ziua aceea” când Domnul îi va da
cununa neprihănirii. O, dacă ne-am alinia şi noi în şir cu aceşti
sfinţi!
Răsplătirea se va face în faţa scaunului de judecată a lui Cristos,
când focul va dovedi lucrarea fiecăruia, dar despre aceasta vom vorbi
mai detaliat la capitolul respectiv. Aici doar anticipăm că vor fi
credincioşi cu premii sau cununi, cu răsplăţi mai mari şi mai mici, şi
credincioşi care-şi vor pierde răsplata, dar toţi vor fi fericiţi cu
Dumnezeu.

Nunta Mielului e un alt eveniment ce se va întâmpla în cer după

răpirea Bisericii şi înainte de venirea Domnului cu slavă. Citim
despre aceasta în Apocalipsa 19:6-9 „Şi am auzit ca un glas de gloată
multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care
zicea: «Aliluia! Domnul Dumnezeul nostru Cel Atotputernic a început
să împără­ţească. Să ne bucurăm, să ne veselim şi să-I dăm slavă! Căci a
venit nunta Mielului: soţia Lui s-a pregătit şi i s-a dat să se îmbrace
cu în subţire, strălucitor şi curat». (Inul subţire sunt faptele
neprihănite ale sfinţilor). Apoi mi-a zis: «Scrie: Ferice de cei
chemaţi fa ospăţul nunţii Mielului». Apoi mi-a zis: «Acestea sunt
adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!»”
Ce glorioasă va fi acea zi, ce bucurie şi sărbătoare! Toate nunţile
de până acum au fost doar tipuri şi umbre a acestei adevărate nunţi,
când Mirele ceresc, Domnul Isus va avea cununia cu mireasa Sa
răscumpărată cu scump sângele Său. Nu degeaba e exclamaţia din
text: „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului” (Apocalipsa
19:9). Dar cu cât mai ferice e de mireasa însăşi!

2. IN LEGĂTURĂ CU CEI CE N-AU CREZUT EVANGHELIA

În timp ce Biserica e în slavă cu Domnul ei, pe pământ e Marea
Strâmtorare sau necazul lui Iacov, cum e numit în Ieremia capitolul
30:7 sau necazul cel mare cum îl numeşte Domnul Isus în Matei

49
24:21. Credincioşii, care erau o piedică în calea stricăciunii ca sare şi
lumină, sunt luaţi. Duhul Sfânt la fel e luat. Răul se poate desfăşura
în voie, şi Dumnezeu permite păcatului să-şi desăvârşească tragicele
lui rezultate. Dumne­ z eu îşi retrage mâna de la oameni şi chiar de
la animale. Pământul va fi plin de foamete, boli, războaie. Mânia
lui Dumnezeu va fi peste cei ce L-au respins pe Fiul Său.
La început, popoarele vor respira uşurate că au scăpat de credincioşi
şi se vor lăuda atunci când Anticrist omul păca­ tului se va arăta ca
cel mai „distins conducător”, cum îl vor crede ei, care va întruni
într-unul puterea politică şi religioasă a lumii. Domnul Isus spune
iudeilor: „Eu am venit în Numele Tatălui Meu şi nu Mă primiţi;
dacă va veni un altul în numele lui însuşi, pe acela îl veţi primi”
(Ioan 5.43).
Tragedia mare va fi pentru cei ce au avut posibilitatea să fie mântuiţi şi
au refuzat, pentru acei ce au trăit în case de credincioşi şi nu L-au cunoscut
pe Domnul. Gândiţi-vă ce scenă tristă poate să fie aceasta, ca după ce
Biserica e răpită, unii credincioşi totuşi să meargă la biserică, poate unii
păs­tori sau preoţi să ţină predici şi slujbe, dar fără Duhul Sfânt, fără
prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor!
Această perioadă va ţine şapte ani (Daniel 9:27). Prima parte va
fi mai uşoară. Anticrist va face un legământ cu poporul Israel şi
va apărea ca un profet-rege. S-ar părea că despre acest timp spune
apostolul Pavel în I Tesaloniceni 5:3: „Când vor zice, pace şi
linişte, atunci o prăpădenie neaş­ teptată va veni peste ei”. La
jumătatea săptămânii, Anticrist va rupe legământul făcut cu Israel
şi-şi va arăta adevărata lui înfăţişare de fiară. Va intra în templul lui
Dumnezeu – care va fi rezidit – dându-se drept Dumnezeu, pretinzând
închinare (II Tesaloniceni 2.4). Iudeii, care nu cunosc decât
închinarea la Dumnezeu, nu vor accepta aceasta şi se va porni o
persecuţie teribilă asupra lor (Daniel 11.36,37).
Pentru o documentare mai amplă a acestor perioade, citiţi, vă
rog: Matei 24.1-26; Luca 21.20-36; II Tesaloniceni 2.3-12; Apocalipsa
capitolul 6-18; Amos 8.11-14; Daniel 7.19-26 etc.
Perioada aceasta de strâmtorare se sfârşeşte cu venirea Domnului
Isus împreună cu Biserica în slavă, pe norii cerului, când va distruge
pe duşmanii Săi care se vor aduna din cele patru colţuri ale
pământului să nimicească pe Israel. Despre aceste lucruri vom vorbi
în capitolele următoare.

50
 CAPITOLUL 8
Venirea a doua a Domnului Isus cu mărire şi slavă
Atât Vechiul, cât şi Noul Testament vorbesc despre venirea Domnu-
lui ca să facă judecată, să se răzbune pe vrăjmaşii Săi şi să-şi ia în
stăpânire Împărăţia.
Spicuiesc doar câteva locuri din Vechiul Testament, o­ prindu-mă
mai mult la Noul Testament: Deuteronom 32.40-43; 33.26; Psalmul
2; Iov 19.25-29; Isaia 63.1-6; Daniel 7.13; Habacuc 3.3-16; Zaharia
12.10; 14.3-5; Maleahi 3.l-3; 4.1-3.
Matei 16.27 „Căci Fiul Omului are să vină în slava Tatălui Său,
cu îngerii Săi şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui”.
Matei 24.27 „Căci cum iese fulgerul de la răsărit şi se vede până
la apus, aşa va fi şi la venirea fiului Omului”.
Matei 24.30-35 „Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului,
toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul Omului
venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă. El va trimite pe
îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare şi vor aduna pe aleşii Săi din cele
patru vânturi, de la o margine a cerului până la cealaltă.
De la smochin învăţaţi pilda lui: Când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte
mlădiţa, ştiţi că vara este aproape. Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate
aceste lucruri, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, este chiar la uşi.
Adevărat vă spun, că nu va trece neamul acesta până nu se vor
întâmpla toate aceste lucruri. Cerul şi pământul vor trece, dar cuvinte-
le Mele nu vor trece”.
Să ne oprim puţin la aceste texte, înainte de a cita altele. Ce ade-
văruri se desprind de aici:
–De data aceasta, Domnul Isus va veni cu putere, cu slavă şi
mărire, împreună cu îngerii Săi.
–Nu va mai fi o venire secretă, când numai cei credincioşi Îl vor
vedea, ci orice ochi Îl va vedea şi cei ce L-au batjocorit şi nesocotit,
spre deosebire de venirea Lui pentru Biserică. În cazul acela numai cei
aleşi vor învia şi-L vor întâmpina, ceilalţi nu-L vor vedea. Nu se
vorbeşte acolo de nici un plânset sau bocet ca şi acum, ci numai de
mângâieri, de bucurii.
–Toate seminţiile pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul
Omului. Va fi un moment de teroare şi groază, când vor vedea pe
cine au respins.
51
 –Deşi despre ziua şi ceasul acela nu ştie nimeni, nici îngerii din
ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl (Matei 24.36), totuşi Domnul Isus a
lăsat să se cunoască timpul aproximativ. El dă pilda cu smochinul,
care, atunci când îi frăgezeşte şi înfrunzeşte mlădiţa, se ştie că vara
este aproape.
Este cunoscut că poporul Israel e asemănat în Biblie cu smochinul
(Matei 21.18,19). În 1948 Israel a fost declarat ca stat independent. De
atunci încoace oricine poate vedea cum acest popor nu numai a înfră-
gezit, dar a ajuns să uimească lumea întreagă cu realizările sale pe
toate planurile: econo­ mic, social şi politic. A ajuns din nou să fie cen-
trul atenţiei întregului pământ, în ciuda duşmanilor săi, care ar vrea
să-1 înghită.
Vara este epoca de aur a lui Israel, când Domnul va domni peste tot
pământul, tronul Lui fiind la Ierusalim.
Lucrurile acestea prevestite de Domnul şi întărite de versetul 35
din Matei capitolul 24 ne arată că venirea Lui cu slavă e foarte
aproape. Cu cât mai aproape e atunci venirea Lui pentru Biserică!
O altă prezicere: Domnul Isus spune că nu va trece neamul
acesta de oameni până nu se vor întâmpla toate aceste lucruri. Ar putea
spune cineva că Domnul Se referă aci la neamul lui Israel, şi poate
fi aşa. Dar Israel nu va trece nici într-un fel. Deci referirea nu e la
Israel ca naţiune, ci la neamul sau mai bine generaţia de oameni care
va fi pe pământ în timpul când se vor întâmpla aceste lucruri, adică
înfrunzirea smochinului. O generaţie de oameni e în medie între
35-50 de ani. Ce putem spune e că la ora actuală smochinul (Israel) e
înfrunzit destul de bine. Vara e foarte aproape.
Matei 24.37-42: „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se
va întâmpla şi la venirea Fiului Omului. În adevăr, cum era în zilele
dinainte de potop, când mâncau şi beau, se însurau şi se măritau până
în ziua când a intrat Noe în corabie, şi nu au ştiut nimic până când a
venit potopul şi i-a luat pe toţi, tot aşa va fi şi la venirea Fiului Omu-
lui. Atunci din doi bărbaţi care vor fi la câmp, unul va fi luat şi altul
va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată
şi alta va fi lăsată. Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni
Domnul vostru”.
Aceste versete ne arată că Domnul va veni dintr-odată. Nu va
mai fi timp de pregătire, de pocăinţă.
Venirea Lui va fi ca să prăpădească pe cei răi. Aşa cum potopul i-a

52
luat pe toţi cei răi în timpul lui Noe, fără chip de scăpare, aşa se va
întâmpla şi la venirea Domnului. Acelaşi adevăr e spus şi în Luca
17.26-30, unde e adus ca exemplu în plus acela al Sodomei.
„Unul va fi luat şi altul va fi lăsat”. Multă vreme am crezut şi eu că aces-
te vorbe se referă la răpirea Bisericii. Dar aşa cum am arătat deja, când vorbeşte
despre venirea Sa în Evanghelii, Domnul nu se referă fa Biserica, Sa care nu
era încă înfiinţată. Atunci cine vor fi cei luaţi? În Matei 13.40-42 ni se dă expli-
caţia: „Deci cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul vea-
cului. Fiul omului va trimite pe îngerii Lui şi ei vor smulge din Împărăţia Lui
toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire şi pe cei ce săvârşesc fărăde­legea
şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor”.
Ce se va întâmpla de fapt: Aşa cum foarte clar se arată în Apocalipsa
19.11-21, Domnul Isus va veni cu slavă şi putere să judece şi să
pedepsească neamurile care s-au adunat să distrugă pe Israel (Zaharia
14.1-5, 12-16). Toată această mare mulţime va fi distrusă, aşa cum
spune cuvântul (Ezechiel 39.9-22). Dar nu toţi vor fi aici să lupte.
Mulţi din cei răi vor rămânea în ţara lor şi la casele lor. Pe aceştia îi
vor smulge îngerii, ca să curăţească ţarina pentru domnia lui Cristos,
pentru împărăţia Sa milenială.
E foarte clar că Domnul Isus ca Mire va veni odată pentru mireasă şi
apoi după nuntă pentru toţi ceilalţi care-L aşteaptă. În Luca 12.36, acest
adevăr e foarte bine precizat. „Şi să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă
pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă îndată când
va veni şi va bate la uşă”. Cred că nu e nici o nedumerire cu privire
la „stăpânul lor” din versetul acesta şi toţi suntem de acord că e vorba
de Domnul Isus. Tot aşa, cred că nu e nici o îndoială cu privire la fap-
tul că El e mirele. Cine e mireasa? La fel, e clar că e Biserica. Ce
se precizează aci e faptul că stăpânul, adică mirele, se întoarce de la
nuntă. E clar că nunta fără mireasă nu se poate face. Deci, aici e
vorba de venirea Domnului cu slavă, după ce a avut loc nunta în cer
cu mireasa, Biserica Sa. Aşa că venirea Lui despre care se spune în
Evanghelii nu e pentru Biserică, ci pentru cei de după răpirea ei, aşa
cum am arătat.
Despre venirea Domnului cu slavă ca să pedepsească pe cei răi ne
spune şi apostolul Pavel în II Tesaloniceni l.6-1O „Fiindcă Dumnezeu
găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează şi să vă
dea odihnă atât vouă care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea
Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca

53
să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu
ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos. Ei vor avea ca
pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui,
când va veni în ziua aceea să fie proslăvit în sfinţii Lui şi privit cu
uimire în toţi cei ce vor fi crezut”.
Şi aici, ca şi în celelalte citate, se arată că va veni ca judecător,
ca să pedepsească pe cei răi. În acest timp, ai Lui vor avea odihnă.
Nu numai atât, ci vor veni împreună cu El, îmbrăcaţi în slavă. Vor fi
ca şi Cristos. El va fi văzut pe chipurile lor şi admirat.
Un alt lucru pe care-l precizează apostolul Pavel în a­ ceastă epistolă
în capitolul doi, versetele 1 la 3, e că venirea Domnului cu slavă şi nu
pentru Biserică nu va avea loc decât după arătarea lui Anticrist, a omu-
lui fărădelegii, deci după Marea Strâmtorare.
Ultimul verset pe care-l citez, din ultima carte a Bibliei – Apocalip-
sa – şi care e în totul în concordanţă cu celelalte citate referitoare la
venirea Domnului e acesta: „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îi
va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor
boci din pricina Lui! Da, Amin” (Apocalipsa l.7).
Acum, iubitul meu suflet, când ştii că Domnul Isus va veni, fie
că vrea cineva ori nu vrea şi că nimeni nu-L va putea opri, poţi tu să
mai stai nepăsător?
E adevărat că trebuie să-L aştepţi şi să veghezi ori în ce fel va veni, dar
oare e tot una cum Îl aştepţi: ca Mântuitor ori ca Judecător?
E totuna să-L aştepţi să te izbăvească de mânia viitoare, sau din
mânia viitoare? E adevărat că El va avea sfinţi care vor fi luaţi înain-
te de potop, ca Enoh şi tot la fel va avea pe unii care vor trece prin
apele potopului teferi, adăpostiţi sub sângele Mielului, prin credinţă,
ca Noe în corabie. Dar cât de mare e deosebirea dintre unii şi alţii!
Unii sunt Mireasa, alţii prietenii Mielului, sau servitori (slujitori) în
casa Mirelui. E adevărat că toţi vor fi fericiţi, dar cât de mare e deo-
sebirea dintre unii şi alţii.
Apoi câtă bucurie a nădejdii, cum spune scriitorul în Evrei 3.6,
pot să aibă cei ce-L aşteaptă pe Domnul Isus ca Mire, ca Mântuitor;
spre deosebire de cei ce-L aşteaptă ca judecător!
Şi-apoi, de ce să nu primim adevărul lui Dumnezeu aşa cum ni
l-a descoperit El prin Duhul Sfânt în cuvântul Său, împărţind drept
cuvântul adevărului, pentru oamenii şi timpurile care a fost scris!

54
 III
Despre Înviere
CAPITOLUL 9
Mai multe învieri

Ca să putem înţelege mai bine ce înseamnă învierea, e necesar

să ştim ceva despre moarte.
Despre întâiul Adam ştim că a murit. Despre ultimul Adam,
Domnul Isus Cristos, ştim că a murit şi a înviat ca om. Murind, a
luat asupra Lui tot păcatul şi osânda venită prin moartea Sa, deschizând
din nou calea şi uşa la rai şi la pomul vieţii, readucând prin credinţa
în El, pe om, nu numai la starea de nevinovăţie a primului om
înainte de a păcătui, ci dându-i fire dumnezeiască la fel ca a Lui şi
asigurarea că nu va mai muri (Romani 15.12-19; 4.24-25; Evrei 10.14-
20, etc.).
Moarte înseamnă despărţire.
Despărţirea de Dumnezeu prin păcat, despărţirea de slava Lui, de
comuniunea sau părtăşia cu El înseamnă moarte spirituală.
Despărţirea sufletului de trup, tot ca o urmare a păcatului, înseamnă
moarte trupească sau firească.
Dacă sunt două feluri de morţi, în esenţă, adică despărţire, înseamnă
că din punctul acesta de vedere sunt două învieri, adică două reveniri
(reuniri): una a duhului nostru cu Duhul lui Dumnezeu – şi aceea a
sufletului nostru cu trupul. Aici facem o constatare i anume: Duhul
nostru nu se simte bine decât în Dumnezeu. În afară de el geme apăsat.
Aceasta din cauza că suntem din Dumnezeu, fapt susţinut chiar şi de
păgâni şi pe care apostolul Pavel nu-l contrazice, ci îl afirmă când
citează în Fapte 17.28-29 „Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa,
după cum au spus şi unii din poeţii voştri: «Suntem din neamul lui».
Astfel, fiindcă suntem de neam din Dumnezeu…”
Pe de altă parte, sufletul nostru nu se simte bine decât împreună
cu trupul şi doreşte această unire. Iată ce spune Apocalipsa 6.9-10:
„Când a rupt Mielul pecetea a cincia, am văzut sub altar sufletele
celor ce fuseseră înjunghiaţi din pricina cuvântului lui Dumnezeu şi
55
din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi
ziceau: «Până când, Stăpâne – Tu care eşti sfânt şi adevărat –
zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor
pământului?»”
Omul, ca fiinţă întreagă aşa cum a fost făcut de Dumne­ zeu înainte
de a păcătui, este duh, suflet şi trup (I Tesaloniceni 5.23; Evrei 4.12,
etc.). În felul acesta va moşteni viaţa sau va da socoteală în faţa
dreptului judecător.
Deci, din punct de vedere al naturii lor, sunt două feluri de învieri:
învierea duhovnicească şi învierea trupească.

Învierea duhovnicească sau spirituală

Ioan 5.24-25: „Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă
cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţa veşnică şi nu
vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă. Ade­ vărat, adevărat
vă spun că vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi
glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei ce-1 vor asculta, vor învia”.
Ioan 11.25-26: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine,
chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine,
nu va muri niciodată”.
Efeseni 2.l-6: „Voi eraţi morţi în greşelile şi păcatele voastre în
care trăiaţi odinioară ...Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare,
pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi
în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Cristos (prin har
sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem
împreună în locurile cereşti, în Cristos Isus”.
Coloseni 2.12-13: „Fiind îngropaţi împreună cu El prin botez şi
înviaţi în El şi împreună cu El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu,
care L-a înviat din morţi. Pe voi, care eraţi morţi în greşelile
voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu
v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate
greşelile”.
Coloseni 3.l: „Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Cristos, să
umblaţi după lucrurile de sus, unde Cristos şade la dreapta lui
Dumnezeu”.
Am redat chiar cuvântul lui Dumnezeu, aşa că nu mai e cazul să
explic ceva, ci să acceptăm ce ne spune el: că este o înviere
duhovnicească şi că toţi sunt chemaţi la ea.

56
Învierea trupească
Din punct de vedere al scopului, aceasta este de două feluri:
–o înviere pentru viată a celor drepţi,
–o înviere pentru judecată sau osândă, a celor răi.
Iată câteva texte dintre cele multe în privinţa aceasta:
Daniel 12.2: „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor
scula: unii pentru viata veşnică şi alţii pentru ocară şi ruşine
veşnică”.
Ioan 5.28: „Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul
când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din
ele. Cei ce au făcut binele, vor ieşi pentru viată; iar cei ce au făcut
răul vor învia pentru judecată”.
Faptul că în acelaşi verset se vorbeşte despre cele două feluri de
învieri nu afirmă că vor fi în acelaşi timp, căci alte texte arată
aceasta clar, aşa cum vom vedea. Dar va zice cineva: „Domnul
Isus a zis: «Vine ceasul», adică în acelaşi ceas vor învia toţi”. Nu
uitaţi, că tot aşa a spus şi despre învierea spirituală, în acelaşi capitol
în versetul 25. Ne dăm seama cât de lung e ceasul acela? De când a
vorbit Domnul Isus şi până acum au trecut aproape două mii de ani
şi ceasul nu a trecut încă.
Că este o înviere deosebită în timp a celor drepţi de a celor nedrepţi,
o arată versetele următoare:
Ioan 6.40,44: „Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul şi
crede în El să aibă viată veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”.
Aici Domnul se referă la învierea celor cre­ dincioşi, nu la înviere în
general, căci a ştiut şi El şi cei cărora le vorbea că toţi vor învia. Ce
rost ar mai fi avut să le declare aceasta ca o promisiune cum e, dacă
învierea unora şi a altora ar avea loc în acelaşi timp?
Luca 20.35-36: „Dar cei ce vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de
veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi nici nu se vor însura, nici
nu se vor mărita. Pentru că ei nici nu vor putea muri, căci vor fi ca
îngerii. Şi vor fi fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii”. Aici, la
fel învierea e o răsplată. Nu se vorbeşte aici de învierea celor răi,
care totuşi vor învia şi ei, dar nu acum şi nu odată cu cei dreP4i.
Aceştia de aici sunt numiţi „fii ai învierii”, lucru care nu se poate
spune despre cei răi, chiar dacă la timpul lor vor învia şi ei.
Luca 14.13-14: „Ci când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi,
pe şchiopi, pe orbi. Şi va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce

57
să-Şi răsplătească, dar li se va răsplăti la învierea celor neprihăniţi”.
Cât de clar reiese şi de aici că e o înviere separată, ca scop şi ca
timp!
În Evrei 11.35: se spune: „...Unii, ca să dobândească o înviere mai
bună n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea şi au fost
chinuiţi”.
Iată acum ce se spune despre învierea celor nedrepţi pentru
judecată sau pronunţarea condamnării. Aceasta se va petrece după
mileniu (mia de ani), când diavolul va fi fost deja aruncat în iazul
de foc şi pucioasă: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb
şi pe Cel ce şedea în el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui, şi
nu s-a mai găsit loc pentru ele. Şi am văzut pe morţii mari şi mici
stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost
deschise. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce
erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în
ea; moartea şi locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în
ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi moartea şi locuinţa
morţilor au fost aruncate în iazul de foc; iazul de foc este moartea a
doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii a fost aruncat în
iazul de foc.” (Apocalipsa 20.11-15, sublinierile mele).
Observaţi că nu se face nici cea mai mică aluzie la credincioşi.
Şi aici e un proces juridic cu procedura lui. Ar fi fost imposibil, ca
dacă ar fi vorba şi de cei drepţi, să nu se spună ceva şi despre ei
– măcar câteva cuvinte de genul: „Cei ce au fost găsiţi scrişi în
cartea vieţii au mers la odihnă, iar cei ce n-au fost găsiţi, la
o s â n d ă . . . ” s a u altceva de felul acesta. Totuşi nu găsim nimic scris
în sensul acesta. Da, e pomenită cartea vieţii, dar numai ca o dovadă că
toţi aceştia nu sunt scrişi acolo. În plus, credincioşii nu vor merge la
judecată pentru a li se stabili locul, dar despre aceasta vom vorbi în
capitolul următor.
Învierea aceasta e singura înviere a tuturor celor răi.

Învierea pentru viaţă este în cete, adică în mai multe rânduri

„Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Cristos,
dar fiecare la rândul cetei lui. Cristos este cel dintâi rod, apoi la
venirea Lui cei ce sunt ai lui Cristos” (I Corinteni 15.22-23) – şi
Pavel se opreşte aici. Câte cete vor fi, Domnul ştie. Biblia le dă pe
acestea:

58
 –A Domnului Isus Cristos
Corinteni 15.20-23)
–A Bisericii sau a celor
Tesaloniceni 4.16,17)
–A celorlalţi credincioşi la
de Biserică şi cei de după
(Apocalipsa 20.4).
Să ne ocupăm puţin de
următoare.
– pârga (primul rod) celor adormiţi (I
ce sunt în Cristos, la venirea Lui (I
începutul mileniului – sfinţii de dinainte
Biserică, din timpul marii strâmtorări
fiecare din aceste învieri în pagi­
nile
59
 CAPITOLUL 10
Învierea Domnului Isus

Aceasta face parte din Evanghelia – Vestea Bună – pro­ povăduită

de apostolul Pavel, fiind chiar miezul ei. De ea se leagă toate învieri-
le şi toată eternitatea. Voi cita doar câteva versete din scrierile lui
Pavel referitoare la ea:
„Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am pro­povăduit-o, pe care
aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa
după cum v-am propovădu­it-o; altfel degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte
de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre
după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi după Scripturi... Iar dacă
se propovăduieşte că Cristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este
o înviere a morţilor? Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Cristos n-a înviat. Şi
dacă n-a înviat Cristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică, şi zadar-
nică este şi credinţa voas­tră... Şi dacă n-a înviat Cristos, credinţa voastră este
zadarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre şi, prin urmare, şi cei ce au ador-
mit in Cristos sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea
in Cristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre oameni. Dar acum, Cristos a
înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit prin om, tot
prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa
vor învia în Cristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Cristos este cel dintâi rod,
apoi la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Cristos” (I Corinteni 15:1-24).
Ce adevăruri minunate şi adânci sunt în aceste versete!
Învierea lui Cristos este garanţia învierii noastre. Ba mai mult, a
iertării noastre, a mântuirii noastre, cum spune tot apostolul Pavel în
Romani 4.24-25: „...Isus Cristos, Domnul nostru, care a fost dat la
moarte din pricina fără­ delegilor noastre şi a înviat din pricină că am
fost socotiţi neprihăniţi” .
Ce mare har e să ai credinţa într-un Dumnezeu viu! Sunt atâtea reli-
gii mari în lume şi o mulţime de adepţi care şi-au legat viaţa de un
conducător care, chiar dacă a fost cineva când a trăit, acum e mort.
Unde e Buddha, unde e Mahomed? Şi totuşi, câţi îi urmează! Se spune
că un turc a devenit cre­ dincios. Sultanul l-a întrebat:
„Măi, Ali, cum de ai părăsit credinţa strămoşilor tăi şi ai trecut la creş-
tinism?”
„Măria ta, eram la o răscruce de drumuri şi mi-au apărut trei conducă-
tori: doi morţi şi unul viu. Spune-mi la cine trebuia să mă adresez?”
60
 „Doar nu eşti prost, desigur că la cel viu!”
„Aşa am şi făcut. Cei doi morţi erau Buddha şi Mahomed, iar cel
viu era Cristos. M-am adresat lui Cristos, care era viu şi L-am întrebat
care e calea cea bună. El mi-a răspuns: «Eu sunt calea, urmează-mă pe
Mine» şi L-am urmat”.
E important să ştim cum a înviat Cristos, căci în acelaşi fel vom
învia şi noi:
–El a înviat prin puterea lui Dumnezeu. Iată ce spune apostolul
Pavel: „Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl
Slavei... să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeţi... care este faţă de
noi credincioşii nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii
tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Cristos, prin faptul că L-a înviat din
morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa în locurile cereşti...” (Efeseni l.17-
20).
„Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui...” (Filipeni 3.10).
Cristos a înviat din morţi prin slava Tatălui (Romani 6.4).
– El a înviat cu trupul, cu trupul Lui, în care au rămas semnele cuie-
lor şi ale suliţei. „Apoi a zis lui Toma: «Adu-ţi degetul încoace şi uită-te
la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea şi nu fi
necredincios, ci credincios»“ (Ioan 20.27.
Totuşi, sunt unii cari spun că nu a înviat decât cu duhul. E de
ajuns acest text ca să puteţi să-i cunoaşteţi că sunt departe de a fi
martorii lui Iehova, cum se numesc ei înşişi.
–Domnul Isus a înviat cu trupul, dar un trup plin de viaţă, un trup
spiritual, care a putut intra în casă chiar dacă uşile erau încuiate. „Pe
când erau uşile încuiate, a venit Isus, a stătut în mijlocul lor şi le-a
zis: «Pace vou㻓 (Ioan 20.26).
–Domnul Isus a înviat într-un trup în carne şi oase, care putea fi
pipăit, capabil să mănânce. „Pe când vorbeau ei astfel, Însuşi Isus a
stătut în mijlocul lor şi le-a zis: «Pace vouă!» Plini de frică şi de
spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: «Pentru ce sunteţi
tulburaţi? Şi de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitaţi-vă
la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt: pipăiţi-mă şi vedeţi: un duh
n-are carne, nici oase cum vedeţi că am Eu». Şi după ce a zis
aceste vorbe, le-a arătat mâinile şi picioarele Sale. Fiindcă ei, de
bucurie, încă nu credeau şi se mirau. El le-a zis: «Aveţi aici ceva de
mâncare?» I-au dat o bucată de peşte fript şi un fagure de miere. El
le-a luat şi a mâncat înaintea lor” (Luca 24:36-43).

61
 Tot astfel, la Marea Tiberiadei a prânzit împreună cu ucenicii (Ioan
21.12-15).
Cu trupul acesta slăvit S-a înălţat la cer şi şade la dreapta Tatălui,
unde mijloceşte pentru noi.

62
 CAPITOLUL 11
Învierea Bisericii
Această înviere va fi la fel ca cea a Domnului Isus: „În adevăr,
dacă ne-am făcut una cu El printr-o moarte asemă­ nătoare cu a Lui, vom
fi una cu El şi printr-o înviere asemă­nătoare cu a Lui” (Romani 6.5).
„Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Cristos Isus din morţi locuieşte în
voi, Cel ce a înviat pe Cristos Isus din morţi va învia şi trupurile voastre
muritoare, din pricina Duhului Său care locuieşte în voi” (Romani
8.11).
„Aşa este şi învierea morţilor. Trupul este semănat în putrezire şi
înviază în neputrezire; este semănat în ocară şi înviază în slavă; este
semănat în neputinţă şi înviază în putere. Este semănat trup firesc şi
înviază trup duhovni­ cesc... Omul dintâi este din pământ, pământesc;
omul al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei
pământeşti; cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am
purtat chipul celui pământesc, tot aşa vom purta şi chipul Celui ceresc”
(I Corinteni 15.42-44; 47-49).
„Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Şi ce vom fi nu
s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El,
pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (I Ioan 3.2).

Când va fi această înviere?

Despre Domnul Isus se spune – şi aşa este – că El e pârga celor
adormiţi (I Corinteni15-20), Cel dintâi rod (I Corinteni 15.23), Cel
întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietate”
(Coloseni 1.18).
Despre Biserică se spune că este o pârgă a făpturilor Lui. „El de
bună voia Lui ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim un fel
de pârgă a făpturilor Lui” (Iacov 1.18).
„Primii (cei mai dinainte) care am nădăjduit în Cristos” (Efeseni
1.12), „ ...ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a haru-
lui Său în bunătatea lui faţă de noi în Cristos Isus” (Efeseni 2.7).
Potrivit cu această chemare şi har de a fi o pârgă a făpturilor
Lui şi primii care au nădăjduit în El, şi învierea lor e prima după a
Domnului Isus. „Cristos este cel dintâi rod, iar la venirea Lui cei ce
sunt ai Lui” (1 Corinteni 15.23).

63
Cum va fi această înviere?
Redăm chiar cuvintele apostolului Pavel, aşa cum sunt scrise ele
în Biblie: „Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhan-
ghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer şi întâi vor
învia cei morţi în Cristos. Apoi noi cei vii care vom fi rămas, vom fi
răpiţi toţi împreună cu ei în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văz-
duh şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiaţi-vă dar unii pe
alţii cu aceste cuvinte” (I Tesaloniceni 4.16-18).
„Iată, vă spun o taină [mister, secret]: Nu vom adormi toţi, dar toţi
vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală de ochi, la cea din urmă
trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii [în Cristos] vor învia nesupuşi putre-
zirii şi noi vom fi schim­ baţi” (I Corinteni 15.15-52).
„Şi gemem în cortul acesta, plini de dorinţa să ne îm­ brăcăm
peste el cu locaşul nostru ceresc, negreşit dacă atunci când vom fi
îmbrăcaţi nu vom fi găsiţi dezbrăcaţi de el. Chiar în cortul acesta,
deci, gemem apăsaţi; nu că dorim să fim dezbrăcaţi de trupul aces-
ta, ci să fim îmbrăcaţi cu trupul celălalt peste acesta, pentru ca ce
este muritor în noi să fie înghiţit de viaţă” (II Corinteni 5.2-4).

Ce constatăm la această înviere:

–Priveşte numai pe credincioşii care alcătuiesc Bise­ rica. Nici o alu-
zie la alţii. Observaţi cât de clar este spus aceasta atât în I Corin-
teni 15, cât şi în I Tesaloniceni 4.
–Cei morţi în Cristos învie întâi, iar cei în Cristos, ce vor rămâne
în viaţă, vor fi transformaţi într-o clipă.
–Toţi împreună vom fi răpiţi în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul
în văzduh.
Deci e foarte clar că de data aceasta Domnul nu va veni pe pământ, ci
în văzduh, unde îi va primi pe ai Săi şi-i va duce la El. E un fel eve-
niment special, o cinste deosebită pe care o acorzi unui iubit din fami-
lie când vine acasă. Îl întâmpini doar ca să-l conduci acasă, nu să
rămâi cu el la gară sau la aeroport.
–După cum pe Domnul Isus după înviere nu L-au văzut decât credin-
cioşii, la fel şi ai Lui înviaţi (în acelaşi fel ca El) nu vor fi văzuţi de
cei din jurul lor care sunt necredincioşi. Aceştia nu-L vor vedea nici
pe Domnul, care va veni să-i întâmpine. Strigătul Lui şi trâmbiţa vor
fi pentru ai Lui, nu pentru lume. Ce minunată va fi această zi şi ce
surprinzătoare pentru cei necredincioşi, care vor constata că unii dintre

64
cei ce au lucrat cot la cot cu ei, care au locuit cu ei, nu mai sunt!
Daţi drumul puţin la imaginaţie: Unii vor fi prin închisori, alţii poate
chiar în timpul procesului. Alţii vor fi în spitale. Alţii poate vor condu-
ce la cimitir pe mort şi deodată acesta va dispărea. Gândiţi-vă însă la
durerea celor din familiile de credincioşi care au avut cunoştinţă de
Evanghelie, dar au respins-o pentru un motiv sau altul!
Gândiţi-vă la mulţimea celor ce cercetează bisericile şi se numesc
creştini, dar nu-L au pe Domnul. Ce tristă va fi soarta lor! Căci lucru-
rile vor continua înainte. Vor veni la biserică şi nu vor vedea pe atâţia
pe care poate nu i-au luat în seamă sau i-au dispreţuit.
Dragul meu, gândeşte-te serios de pe acum la acea zi şi dacă nu
ai siguranţa mântuirii şi părtăşia cu Domnul, ca unul de-ai casei Lui
şi cunoscut de El, spune-I Lui şi predă-te Lui, ca să nu te pomeneşti
venit prea târziu şi rămas afară!
–Această înviere va fi înainte de necazul cel mare sau Marea
Strâmtorare. Propriu-zis, aceasta nu e numită prima înviere, deşi cei ce
au parte de ea sunt prima ceată de înviaţi, după Domnul Isus. Aceasta
din cauză că nu vor fi văzuţi de ceilalţi şi pentru că e o transformare: cei
morţi învie şi cei vii vor fi transformaţi. E o înviere selectivă, pentru
o anumită categorie de credincioşi aleşi prin har, ca mireasă a
Domnului. De aceea, au şi parte să fie ca El, spre deosebire de alţi
credincioşi.
Nici venirea Domnului de această dată nu e socotită ca a doua
venire, căci vine numai în văzduh, nu pe pământ: nu ca să se arate
în slavă pentru lume, ci doar ca să întâmpine pe ai Lui, aşa cum am
arătat mai sus.
După această înviere, în cer va fi judecata faptelor pentru răsplată,
nu pentru viaţă, când focul va arde tot ce nu e aur (I Corinteni 3.13-
15; II Corinteni 5.10). Apoi va fi nunta Mielului (Apocalipsa 19.7-8),
în timp ce pe pământ vor fi vaiuri şi mânia lui Dumnezeu peste
cei ce nu L-au primit.
Am accentuat mai mult asupra acestei învieri deoarece ne priveşte
direct pe noi, cei ce iubim venirea Domnului şi e singurul şi cel mai
măreţ eveniment pe care-l aşteptăm, mai mult decât aşteaptă străjerii
dimineaţa.
–Că învierea credincioşilor care alcătuiesc Biserica e deosebită de
celelalte învieri, reiese şi din următoarele fapte:
–Apostolul Pavel spune că sfinţii vor judeca lumea şi pe îngeri (I

65
Corinteni 6.2-3). Nu poţi fi în acelaşi timp şi judecat, şi judecător!
–În Apocalipsa 19.7-9 se vorbeşte despre nunta Mie­ lului, înainte ca
să vină cu slavă şi mărire. Nu se poate concepe nuntă fără mireasă.
Mireasa trebuie să fie în cer, iar când Domnul vine în slavă, vine
împreună cu ea.
Încă o dată mă opresc şi te întreb: Dragul meu, copil de credincios,
născut şi crescut în casă de credincioşi, eşti gata să-ti iei zborul spre
alte zări împreună cu ai tăi?
Scriitorul român Al. Brătescu Voineşti are o schiţă care pe mine
m-a impresionat mult; de altfel, ca şi pe copiii (clasa) la care predam
o lecţie de probă şi pe învăţătoarea lor, care nu s-au putut abţine să
nu plângă. El arată viaţa unei familii de păsări călătoare – mama cu
puii ei – cum îi pregăteşte pentru zborul spre ţările calde, înainte de
a veni iarna. Un pui însă e mereu neascultător şi răzleţit de mamă şi
fraţii lui. Un vânător îl răneşte, nu în aşa fel ca să moară, dar destul
de trist, ca să nu-şi poată lua zborul cu ai lui. Vine ziua plecării.
Trebuie să plece. E o lege: iarna vine, nu poate zăbovi. Dar, puiul
neascultător trebuie să rămână să sufere iarna grea şi gerul greu
departe de ai lui.
O, Doamne, nu lăsa ca vreunul din puii noştri să aibă o soartă
asemănătoare celei descrise de Voineşti, ci ajută-i Tu ca toţi să-şi poată
lua zborul spre zările albastre ale slavei Tale!

66
 CAPITOLUL 12
Învierea dinaintea Mileniului
O altă înviere tot pentru credincioşi va fi aceea dinainte de mileniu, după
Marea Strâmtorare, când fiara şi proorocul mincinos vor fi fost aruncaţi în iazul
de foc şi pucioasă, iar Satan legat pentru o mie de ani.
Iată cum e descrisă de Ioan în Apocalipsa 20.4-6: „Şi am văzut
nişte scaune de domnie şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata.
Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei
lui Isus şi din pricina cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se
închinaseră fiarei şi icoanei ei şi nu primiseră semnul ei pe frunte. Ei
au înviat şi au îm­ părăţit cu Cristos o mie de ani. Ceilalţi morţi nu
au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia
înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere. Asupra
lor a doua moarte n-are nici o putere, ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu
şi ai lui Cristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani”.
Ce clar sunt descrise lucrurile şi aici! Până şi un copil poate
înţelege. E aici ceva simbolic şi de neînţeles? Şi cu toate acestea,
unii spun aşa. Vă daţi seama cum Satan caută să întunece lucrurile şi
adevărurile lui Dumnezeu şi să înde­ părteze pe oameni de Biblie?

Ce se vede din acest text foarte clar:

–Numai cei credincioşi vor avea parte de înviere şi de data aceasta.
Ceilalţi morţi, adică necredincioşii, nu vor învia până ce vor trece
cei o mie de ani.
–În Marea Strâmtorare vor fi mulţi credincioşi, dar vor plăti
scump credinţa lor. De fapt, acest adevăr e arătat clar în capitolul 7,
versetele 9 la 17, unde Ioan vede o mare mulţime pe care nu putea
nimeni s-o numere, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod
şi din orice limbă, care stăteau în picioare înaintea scaunului de
domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe şi cu ramuri de
finic în mâini. Ioan primeşte răspunsul la întrebarea cine sunt aceş-
tia: „Aceştia vin din necazul cel mare; ei şi-au spălat hainele şi
le-au albit în sângele Mielului”.
O altă dovadă că vor fi mântuiţi mulţi în Marea Strâmtorare e
faptul că cei doi martori vor prooroci (Apocalipsa 11), apoi cei o
sută patruzeci şi patru de mii din toate seminţiile lui Israel
(Apocalipsa 7.7) şi chiar îngerii (Apocalipsa 14.6).
67
 CAPITOLUL 13
Ultima înviere arătată în Biblie
Este învierea celor răi, pentru judecată şi condamnare, după ce
Satan a fost judecat şi aruncat în iazul cu foc şi pucioasă (Apocalipsa
20.11-15).

Caracteristicile acestei învieri

–E numai pentru judecată şi condamnare.
–E numai pentru cei răi. E imposibil să afli măcar o aluzie că
între cei judecaţi ar fi şi drepţi care vor moşteni viata.
–Sunt prezenţi numai morţii înviaţi pentru judecată. „Şi morţii au
fost judecaţi după faptele lor” (v.12).
„Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; moartea şi locuinţa
morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare [din cei
morţi] a fost judecat după faptele lui” (v.13).
–Deoarece numai morţii vor învia şi vor sta înaintea tronului alb,
acest adevăr răstoarnă toată teoria celor ce spun că e o singură înviere
şi o singură judecată. Ei spun că atunci când va veni Domnul Isus va
fi judecata: Cei morţi vor învia, atât drepţi, cât şi nedrepţi şi împreu-
nă cu cei vii vor sta toţi înaintea judecăţii.
Înainte de a încheia acest capitol, doresc să ne mai oprim puţin la
unele aspecte în legătură cu învierea.
Toţi oamenii lui Dumnezeu au crezut în înviere. Amin­ tesc doar
câţiva:
Avraam: Iată ce se spune despre el: „...Te-am rânduit să fii tatăl
multor neamuri”. El adică este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu în
care a crezut, care învie morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt
ca şi cum ar fi” (Romani 4:17).
„Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac când a fost pus la
încercare ...Căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar din
morţi: şi drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi” (Evrei
11.9).
Toţi patriarhii doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească
(Evrei 11.14-16).
„Unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primeas-
că izbăvirea care li se dădea şi au fost chinuiţi” (Evrei 11.35). Şi de
aici se poate vedea clar că sunt mai multe învieri. „O înviere mai
68
bună” înseamnă că există şi o alta, care nu e aşa de bună. Nici nu
se punea problema în mintea lor că nu e învie, ci, fiind credincios lui
Dumnezeu, El te cinsteşte cu o înviere aleasă, adică pentru iubiţii Lui,
deose­ bită de a celor răi.
Iov: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că se va ridica
la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea şi chiar dacă
nu voi mai avea carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea
şi-mi va fi binevoitor. Ochii mei Îi vor vedea, şi nu ai altuia” (Iov
19.25-27). În versiunea engleză King James se spune mai precis: „În
carnea mea [în trupul meu] voi vedea pe Dumnezeu”, precizând o învi-
ere cu trupul.
Isaia: „Să învie dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moar-
te! Treziţi-vă şi săriţi de bucurie cei ce locuiţi în ţărână, căci roua Ta
este o rouă dătătoare de viaţă şi pământul va scoate iarăşi afară pe
cei morţi”. Şi aici în acest text e vorba numai de învierea celor
drepţi.
Învierea cu trupul e nădejdea sau scopul mântuirii noas­ tre, cum
spune apostolul Pavel: „Dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale
Duhului, suspinăm în noi şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea tru-
pului, căci în nădejdea a­ ceasta am fost mântuiţi” (Romani 8.23-14).
Ne dăm noi seama de importanţa acestui fapt? Ne mulţumim noi doar
să ştim că este o înviere, sau să înviem odată cu cei nedrepţi, când
alţii au dorit o înviere mai bună sau o înviere aleasă şi când
Domnul a pregătit preaiubiţilor Săi o astfel de înviere?
Să nu mai vorbim de unii care nici nu cred în înviere sau care au
aşa păreri greşite cu privire la moarte şi înviere. Ei spun că omul,
când moare, se anihilează, că cei nedrepţi mor şi vor rămânea morţi
şi că numai cei drepţi vor învia. Dar să-i lăsăm cu părerile lor. Un
lucru doar: să fim atenţi că şi ei vin cu cuvântul lui Dumnezeu,
însă numai cu o jumătate de adevăr ca Satan.

69
 IV
Despre Judecată
CAPITOLUL 14
Despre judecată în general

Înainte de a vorbi despre fiecare judecată în parte, să ne oprim

puţin la judecată în general.
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu sfânt şi drept. El nu poate
suferi nelegiuirea şi păcatul. Cât de mult se înşeală şi se vor amăgi cei
ce cred că Dumnezeu nu vede sau că nu ia aminte! Iată ce zice Dum-
nezeu celui rău, după ce îi înşiră ce a făcut: „Iată ce ai făcut şi eu am
tăcut. Ţi-ai închipuit că şi Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra şi iţi
voi pune totul sub ochi” (Psalmul 50.21).
„El judecă lumea cu dreptate şi popoarele cu nepărtinire” (Psalmul
9.8).
„Grozav lucru e să cazi în mâinile Dumnezeului Celui viu” (Evrei
10.31).
El va judeca nu numai faptele oamenilor, ci şi gândurile şi intenţiile
lor (I Corinteni 4.5).
„Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăi-
nuit care nu va fi cunoscut” spune Domnul Isus (Matei 10.26).
„A Mea este răzbunarea şi Eu voi răsplăti... Căci îmi ridic mâna
spre cer şi zic: «Cât este de adevărat că trăiesc în veci, atât este de
adevărat că atunci când voi ascuţi fulgerul săbiei Mele şi voi pune
mâna să fac judecată, Mă voi răzbuna împotriva potrivnicilor Mei şi
voi pedepsi pe cei ce Mă urăsc” (Deuteronom 32.35; 40-41).
Aici pe pământ te poţi ascunde. Tribunalul pământesc judecă ce se
vede şi aude, dar Domnul judecă dincolo de ce vede omul, ceea ceste
în inima omului. El răsplăteşte şi un pahar de apă dat în numele
Lui (Marcu 9.41). Şi în ziua judecăţii oamenii vor da socoteală de
orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit (Matei 12.36). Fiţi atenţi!
Nu pentru orice cuvânt rău, ci pentru orice cuvânt nefolositor. Vă
daţi seama ce grozavă e judecata lui Dumnezeu? Are cineva curajul
să întâmpine această judecată prin el însuşi? Sau va putea cineva
scăpa nepedepsit de El? Slavă Domnului, este o soluţie: Să te adăpos-
teşti sub sângele Domnului Isus, care a suferit din partea lui
70
Dumnezeu toată judecata şi mânia lui Dumnezeu pentru toate păcatele
lumii. În felul acesta, şi numai în felul acesta, poate cineva scăpa de
dreapta judecată şi osândă a păcatului.
Să nu credeţi cumva că păcatele cuiva pot să scape de judecata
lui Dumnezeu. Cuvântul spune: „Păcatele unora merg înainte la
judecată, iar ale altora vin pe urmă” (I Timotei 5.24).
„Hotărât, cel rău nu va rămânea nepedepsit”, spune cu­ vântul
(Proverbe 11.21).
„Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata aceas-
ta se face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Eclesi-
astul 12.14).
Dumnezeu a pus simţul dreptăţii în fiecare om, în con­ ştiinţa lui.
Apostolul Pavel arată aceasta foarte bine, când spune: „Toţi cei ce au
păcătuit fără lege, vor pieri fără lege, şi toţi cei ce au păcătuit având
lege, vor fi judecaţi după lege… Când neamurile, măcar că n-au
lege, fac din fire lucrurile legii, prin aceasta ei care n-au o lege îşi
sunt singuri lege, şi ei dovedesc că lucrarea legii este scrisă în inimile
lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gându-
rile lor, care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele. Şi fap-
tul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia mea, Dumnezeu va
judeca prin Isus Cristos lucrurile ascunse ale oamenilor” (Romani 2.12;
14-16).
Există în noi o cerinţă a judecăţii sau o strigare după judecată,
mai ales când ne uităm în jur şi vedem nedreptatea altora. Psalmistul,
care se încredea în Domnul, exclamă cu satisfacţie: „Ci se va face
odată judecată după dreptate şi toţi cei cu inima curată o vor găsi
bună” (Psalmul 94.15).
Necazul e că nu ne uităm şi la noi, ci numai în jur şi la alţii şi nu
ţinem cont de gândurile, dragostea şi îndelunga răbdare a lui
Dumnezeu. Dacă ne-am uita şi la noi şi ne-am vedea şi pe noi aşa
cum ne vede Domnul, ne-am îngrozi. Apostolul Pavel atrage atenţia în
privinţa aceasta: „Aşadar, omule, oricine ai fi tu care judeci pe altul,
nu te poţi dezvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osândeşti
singur, fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri. Ştim, în
adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvârşesc astfel de
lucruri este potrivită cu adevărul. Şi crezi tu, omule, care judeci pe
cei ce săvârşesc astfel de lucruri şi pe care le faci şi tu, că vei scăpa
de judecata lui Dumnezeu?” (Romani 2.l-3).

71
 Dau doar câteva cazuri în legătură cu această cerinţă sau strigare
după judecată:
După ce David păcătuieşte, luând soţia lui Urie hetitul şi omorându-l
pe acesta, Dumnezeu îl trimite pe Natan la el. Natan îi spune istoria
printr-o pildă a unui om bogat care ia mieluşeaua unui sărac. „David s-a
aprins foarte tare de mânie împotriva omului acestuia şi a zis lui
Natan: «Viu este Domnul că omul care a făcut lucrul acesta este
vrednic de moarte. Şi să dea înapoi patru miei pentru că a săvârşit
fapta aceasta şi n-a avut milă». Şi Natan a zis lui David: «Tu eşti
omul acesta!»“ (II Sam. 12.1-7).
Proorocul Habacuc este amărât şi aproape se ceartă cu Dumnezeu
că nu ia act de nedreptatea ce se făcea în jurul lui. Aceasta se întâmplă
în capitolul 1 al cărţii sale. În capitolul doi se arată că merge înain-
tea lui Dumnezeu la turnul de veghere. Domnul îi răspunde la plân-
gerea lui, ca apoi în capitolul trei în rugăciunea sa să-şi schimbe ati-
tudinea şi în loc să ceară pedeapsă, cere milă.
Iată ce zice el „Când am auzit, Doamne, ce ai vestit m-am îngrozit.
Însufleţeşte-Ţi lucrarea în cursul anilor, Doamne; fă-Te cunoscut în
trecerea anilor, Doamne! Fă-te cunoscut în trecerea anilor! Dar în mânia
Ta adu-Ţi aminte de îndurările Tale!” (v.2). Iar în versetul 16: „Când
am auzit lucrul acesta, mi s-a cutremurat trupul; la vestea aceasta mi
se înfioară buzele, îmi intră putrezirea în oase şi-mi tremură genunchii.
Căci aş putea oare aştepta în tăcere ziua necazului, ziua când asupritorul
va merge împotriva poporului?”
Domnul Isus, hotărât să meargă la Ierusalim, trimite nişte soli într-
un sat al samaritenilor ca să-I pregătească un loc de găzduire. Aceştia
nu-L primesc. Când au văzut lucrul acesta, Iacov şi Ioan au zis: „Doam-
ne, vrei să poruncim să se coboare foc din cer şi să-i mistuie cum a făcut
Ilie?” Isus S-a întors spre ei, i-a certat şi le-a zis: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi
însufleţiţi căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci
să le mântuiască”, şi au plecat de acolo (Luca 9.51-56. Vezi şi Psal-
mul73).
De multe ori suntem şi noi în situaţia acestor doi ucenici. Nu
mai vorbesc de oamenii necredincioşi şi batjocoritori, care de-a drep-
tul insultă pe Dumnezeu că nu face dreptate. Apos­ tolul Petru, în a
doua epistolă, la capitolul trei, arată că „în zilele din urmă vor veni
batjocoritori plini de batjocuri, care vor trăi după poftele lor şi vor
zice: «Unde este făgăduinţa venirii Lui?...»“ (II Petru 3.3-4). Tot în

72
acest capitol se răspunde la întrebarea: „De ce nu aduce Dumnezeu
judecata imediat?”: „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţelor
Lui cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte
ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Ziua Domnului
însă va veni...” (II Petru 3.9-10).
Judecata va veni, dar la timpul Lui. El are un timp hotărât pentru
judecata individului, a popoarelor şi chiar a lui Satan. „Să nu jude-
căm nimic înainte de vreme” spune apostolul Pavel (I Corinteni
4.5).
Mai mult, nici nu avem dreptul să judecăm. Numai Domnul
are dreptul acesta.
„Preaiubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri, ci lăsaţi să se răzbune
mânia lui Dumnezeu, căci este scris: «Răzbunarea este a Mea, Eu
voi răsplăti» zice Domnul” (Romani 12.19). Nici chiar împotriva
lui Satan nu avem voie să ne pronunţăm judecata sau osânda. Ştiţi
ce se spune în cartea lui Iuda versetul 9: „Arhanghelul Mihail, când
se împotrivea diavolului şi se certa cu el pentru trupul lui Moise,
n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar
a zis «Domnul să te mustre»“.
Autorităţile pe care le-a rânduit Dumnezeu în fiecare ţară, în vir-
tutea acestei rânduieli judecă pe răufăcători şi vor răs­punde înaintea
lui Dumnezeu de felul în care fac dreptate. Nimeni altul însă nu are
voie să judece. Mi-a fost tare plăcut să văd, deşi firea mea zicea
altfel, cum aici în SUA poliţiştii, chiar cu cei mai răi oameni, se
poartă în aşa fel că evită orice insultă sau pedeapsă, neavând dreptul
la aceasta; spre deose­ bire de cei din ţara din care am venit, care
aplicau ei legea înainte de judecată.
„Pentru ce judeci tu pe fratele tău?” sau „Cine eşti tu care
judeci pe robul altuia?” întreabă apostolul Pavel (Romani 14.4-10). Va
veni vremea când sfinţii vor judeca lumea şi pe îngeri (I Corinteni
6.2-3), dar nu acum.
Am amintit doar câteva motive pentru care Dumnezeu nu aduce
îndată judecata: datorită îndelungii Sale răbdări şi dragostei Sale,
căci vrea mântuirea tuturor, şi datorită fa­ ptului că El îşi are timpul
Său. Dar câte alte motive va avea în înţelepciunea Lui! De exemplu,
El lasă pe Satan să-şi facă de cap cu un scop. Printre altele, scopul
poate fi acela atât la Satan, cât şi la cei răi, ca să-şi dovedească
nebunia lor şi să nu poată zice: „Dacă m-ar fi lăsat să fac ce ştiu sau

73
ce vreau, aş fi făcut aşa şi aşa”. Apoi îi lasă ca prin ei să corecteze
nebunia la copiii Săi. Mai citim apoi în Biblie despre un alt motiv:
„nelegiuirea amoriţilor [canaaniţilor] nu a ajuns la culme” (Geneza
15.16). În altă parte din Biblie vedem că Dumnezeu a adus judecata
asupra unor cetăţi sau oameni nu pentru că aceştia au fost mai
păcătoşi ca alţii, ci ca un avertisment sau pildă pentru alţii (Luca
10.12-14; Luca 13.1-5; Fapte 5.l-11).
Să luăm acum pe rând câteva din judecăţi. Ele sunt mai multe,
ca de exemplu: Judecata păcatului pe cruce, judecata pe care şi-o
face fiecare în sine, mărturisind păcatul şi osân­ dindu-l, judecata Bise-
ricii, judecata iudeilor, judecata naţiu­
nilor, judecata îngerilor, şi jude-
cata de la marele tron alb a tuturor celor răi morţi. Ne vom opri mai
mult la unele din cele finale, potrivit cu titlul acestei cărţi.
După cum învierea credincioşilor e deosebită şi ca scop şi ca timp
de cea a necredincioşilor, tot aşa e şi cu judecata. Adevărul acesta e
foarte clar arătat în Sfânta Scriptură. Dau doar câteva texte:
–„Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi
crede în Cel ce M-a trimis, are viaţă veşnică şi nu vine la judecată
ci a trecut din moarte la viaţă” (Ioan 5.24).
–„Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi judecaţi. Dar când sun-
tem judecaţi, suntem pedepsiţi de Domnul, ca să nu fim osândiţi
odată cu lumea” (I Corinteni 11.31-32).
–„Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Nu ştiţi că noi vom judeca
pe îngeri?” (I Corinteni 6.2-3). Nu poţi fi în acelaşi timp şi judecat, şi
judecător!
De ce nu vor fi judecaţi credincioşii odată cu necredin­cioşii?
–Pentru că unii (credincioşii) vor fi judecaţi pentru răsplătire, iar
necredincioşii pentru osândă. De fapt, Domnul Isus spunea: „Acum are
loc judecata lumii acesteia; acum stăpânitorul lumii acesteia va fi
aruncat afară” (Ioan 12.31). „Oricine crede în El [în Fiul lui Dumne-
zeu] nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat pentru că n-a
crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu” (Ioan 3.18). „Şi
când va veni El [Duhul Sfânt], va dovedi lumea vinovată în ce priveşte
păcatul, neprihănirea şi judecata... în ce priveşte judecata: fiindcă stă-
pânitorul lumii acesteia este judecat” (Ioan 16.8-11).
Ce exprimă de fapt aceste versete: Omul singur se judecă pe sine
vrednic sau nevrednic pentru viaţă sau pentru îm­ părăţia lui Dumnezeu
prin acceptarea Domnului Isus sau a mântuirii lui Dumnezeu, ori prin

74
respingerea Lui prin necre­ dinţă. Stăpânitorul lumii acesteia, adică Satan,
a fost judecat. El nu mai poate ţine pe nimeni în stăpânirea sa, căci
a fost biruit prin moartea şi învierea Domnului Isus. Nimeni nu va
putea spune sau să se justifice cândva că de aceea nu a fost mântuit
că l-a ţinut Satan. Satan nu mai poate tine pe nimeni care crede în
Domnul Isus şi vrea să fie al Lui. Judecata finală va fi doar o pecet-
luire a judecăţii lor prin necredinţă, o condamnare, când li se va da
pe faţă tot ce au făcut, fără să mai fie chip de scăpare sau apărare.
De fapt, vina lor va fi că n-au crezut şi n-au primit iertarea ce li se
oferea. Domnul Isus a murit şi pentru păcatele lor pe cruce, dar refu-
zându-L, vor suferi ei mânia lui Dumnezeu pentru veşnicie.
Un tânăr a fost condamnat la moarte din cauza unui omor într-un
moment de criză. În urma intervenţiilor din partea rudelor şi a comu-
nităţii, preşedintele tribunalului a dat o hotărâre de graţiere, pe care s-a
dus el personal s-o înmâneze condamnatului:
„Tinere, tribunalul te-a graţiat. Uite, am aici decizia de graţiere”.
„Fugi de aci, omule, nu-ti bate joc de mine, eu sunt condam-
nat la moarte”.
„Bine” a spus preşedintele şi a plecat.
Imediat, curios, gardianul vine la condamnat şi-l întreabă:
„Ce ţi-a spus preşedintele tribunalului?”
„Cine?”
„Preşedintele tribunalului. El a fost domnul care a venit la tine”.
A doua zi după aceea omul mergea la execuţie, strigând în gura
mare: „Oameni buni, merg la moarte nu pentru că am fost un cri-
minal, ci pentru că am refuzat graţierea ce mi s-a oferit”. Acesta va
fi strigătul multora în iad, scrâşnind din dinţi. Nu lăsa să fie şi
strigătul tău acesta, ci strigă acum: „Doamne, Isuse, şi eu sunt
un păcătos. Şi pentru mine ai murit pe cruce şi ai înviat. Primeşte-
mă la Tine şi vino în viaţa mea, căci vreau să fiu al Tău acum şi
pentru veci!”.
Credincioşii nu vor mai fi judecaţi din punctul de vedere al vieţii
şi al morţii, pentru că ei s-au adăpostit sub sângele Domnului Isus
Cristos, care a suferit El însuşi mânia şi judecata lui Dumnezeu
pentru ei şi pentru toate păcatele lor pe cruce atunci când a strigat:
„Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

75
 CAPITOLUL 15
Judecata Bisericii
Judecata Bisericii va avea loc după răpirea ei la cer, pentru răsplăti-
re, şi nicidecum pentru a se stabili dacă va fi mântuită sau nu.
„Căci voi aţi murit, şi viata voastră este ascunsă cu Cristos în
Dumnezeu. Când se va arăta Cristos, viaţa voastră, atunci vă veţi
arăta şi voi împreună cu El în slavă” (Coloseni 3.3-4).
„Acum dar nu mai este nici o osândire pentru cei ce sunt în Cristos
Isus...” (Romani 8.l).
„Dumnezeu ne-a dat viata veşnică şi această viaţă este în Fiul Său.
Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul, n-are viaţa. V-am scris
aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui
Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică” (I Ioan 5.11-13).
Iată ce se spune despre această judecată:
„Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al
lui Cristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau
răul pe care-I va fi făcut când trăia în trup” (II Corinteni 5.10).
„Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau de ce dispreţuieşti tu
pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judeca-
tă a lui Cristos. Fiindcă este scris: «Pe viata Mea Mă jur zice Dom-
nul, că orice genunchi se va pleca înaintea Mea şi orice limbă va da
slavă lui Dumnezeu.» Aşa că fiecare dintre noi va da socoteală despre
sine însuşi lui Dumnezeu” (Romani 14.10-12).
„După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un meşter
zidar înţelept, am pus temelia şi un altul clădeşte deasupra. Căci
nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă şi care
este Isus Cristos. Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie aur,
argint, pietre scumpe, lemn, fân, trestie, lucrarea fiecăruia va fi dată
pe faţă; ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc.
Şi focul va descoperi cum este lucrarea fiecăruia.
Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi
o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el va
fi mântuit, dar ca prin foc” (I Corinteni 3.10-15).
În continuare în capitolul 4, vorbind despre apostoli şi isprăvnicie,
apostolul Pavel spune: „Căci n-am nimic împotriva mea; totuşi, nu
pentru aceasta sunt socotit neprihă­ nit: Cel ce mă judecă este Domnul.
De aceea, să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Dom-
76
nul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va des-
coperi gândurile inimilor. Atunci fiecare îşi va căpăta lauda de la
Domnul” (I Corinteni 4.4-5).
„Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fieca-
re după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre” (I
Petru 1.17)
„Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui
Dumnezeu. Şi dacă începe cu noi, care va fi sfârşitul celor ce nu ascul-
tă de Evanghelia lui Dumnezeu? Şi dacă cel neprihănit [vezi exemplul
lui Lot] scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?” (I
Petru 4.17-18).
Ne oprim aici cu textele din Sfânta Scriptură, deşi ele sunt mai
multe. Să medităm asupra lor şi să vedem ce ne spun:
–Nimeni nu poate scăpa de judecata lui Dumnezeu. Dumnezeul
nostru este un Dumnezeu drept şi sfânt, care nu poate suferi răul şi
nelegiuirea, nici chiar la copiii Săi, şi care nu caută la faţa omului.
Vorbind despre aceasta, scriitorul epistolei către Evrei zice: „Căci ştiu
cine este Cel ce a zis: «A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!» Şi
în altă parte: «Domnul va judeca pe poporul Său». Grozav este să cazi
în mâinile Dumnezeului celui viu”.
Mă doare când văd atâta uşurătate şi nepăsare la unii credincioşi,
în comportarea lor înaintea lui Dumnezeu, în biserică, în familie, în
viaţa personală, cu fraţii lor, cu oamenii, cu cuvântul lui Dumnezeu
şi cu respectarea lui; în vorbire şi umblare, precum şi în administrarea
bunurilor pe care Dumnezeu li le-a dat. Îmi vine să le strig: „Fraţi-
lor, surorilor, nu vă daţi seama că aveţi de a face cu Dumnezeu, care
vede totul, care răsplăteşte şi un pahar de apă, dar care cere socotea-
lă pentru orice cuvânt nefolositor? Aţi uitat că Domnul Isus va veni
în curând şi veţi da socoteală înaintea Lui de toate?”
Cei ce au primit Evanghelia şi prin ea pe Domnul Isus ca Mântuito-
rul şi Domnul lor au viaţa veşnică şi au trecut din moarte la viaţă.
Nimeni nu le va mai răpi sau lua această viaţă, care nu mai e la dis-
creţia lor sau a vreunui vrăşmaş, ci e ascunsă cu Cristos în Dumne-
zeu. Nimeni nu-i va mai o­ sândi, pentru că ei sunt în Cristos şi El a
fost osândit odată pentru totdeauna şi a murit în locul lor. Ei şi-au
găsit odihna şi salvarea veşnică la adăpostul sângelui Mielului nevino-
vat, vărsat pentru ei şi numele lor e scris pentru veci în cartea vieţii
Mielului junghiat de la întemeierea lumii.

77
 –Ei nu mai aşteaptă pe Domnul Isus Cristos cu groa­ ză, ca Judecă-
tor, ci cu bucurie, ca Mântuitor, ca să-i aducă acasă la Tatăl în apar-
tamentele pe care le-a pregătit pentru ei.
–Credincioşii nu vor fi judecaţi odată cu lumea. Din contră, ei vor
judeca şi pe îngeri. Lumea va fi judecată pentru că a respins pe Fiul
lui Dumnezeu. Ei nu L-au respins, ci L-au primit. Totuşi, dacă cu privi-
re la acest fapt ei nu vor mai fi judecaţi, vor fi judecaţi pentru faptele
lor, ca să primească răsplata.
În ce priveşte păcatele lor după ce au fost mântuiţi, ei ştiu din Cuvântul lui
Dumnezeu că şi pentru aceste păcate a murit Domnul Isus şi că sângele lui Isus
Cristos, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţeşte de orice păcat (I Ioan l.7). Dar pentru
aceasta ei trebuie să se judece, să-şi mărturisească păcatele înaintea Domnului (şi
a oamenilor dacă este cazul) şi El rămâne credincios şi drept, ca să-i ierte şi
să-i curăţească de orice fărădelege (I Ioan l.9). Căci El e la dreapta Tatălui în
cer pentru ei, ca Mare Preot (Evrei 9.24; 8.l). „Căci n-avem un Mare Preot care
să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit
ca şi noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul
harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme
de nevoie” (Evrei 4.15-16).
Ei ştiu – după cuvântul lui Dumnezeu – să osândească tot ce e
păcat şi de la firea veche în ei. Ei se judecă pe ei înşişi de fiecare
dată când se întâmplă să păcătuiască, înaintea lui Dumnezeu şi pe
baza jertfei Domnului Isus. De aceea, ei nu mai sunt judecaţi nici
pentru acest păcat chiar. Totuşi, dacă uită sau nesocotesc să facă
acest lucru, o face Dumnezeu acum pe când trăiesc în acest trup. Îi
judecă El. Şi vai, ce grozavă e această judecată – o boală, o neno-
rocire, etc! În­ trebaţi pe cei ce au trecut printr-o astfel de judecată.
Pentru unii judecata aceasta a fost capitală – moartea. În cer veţi
avea ocazia să le auziţi mărturisirea, ce au făcut şi cum Domnul
i-a judecat. Îl vor lăuda că a făcut lucrul acesta şi nu i-a lăsat să
fie judecaţi odată cu lumea (I Corinteni 11.31-32; I Corinteni 5.5).
Noi ştim, şi unii ştiu şi mai bine, cât de grozav e să cazi în mâini-
le Dumnezeului celui viu, care nu poate cruţa păcatul! Dar mai ştim
şi ce ştia David când zice că mai bine să cadă în mâinile Domnului,
căci îndurările Lui sunt nemărginite, decât să cadă în mâinile oame-
nilor (I Cronici 20.10-13). Mai bine de mii de ori să fim judecaţi
acum, decât să fim judecaţi odată cu lumea.
–Deşi judecata Bisericii nu e cu privire la viaţă şi moarte sau

78
osândă, ci pentru răsplătire, ea este totuşi o judecată. Mulţi vor plân-
ge şi multe regrete vor fi! E grozav să fii judecat de oameni, de fraţi.
Poate v-am mai spus, la închisoare, fiind numai credincioşi într-o
celulă, dintre care vreo opt din aceeaşi biserică, deci ne cunoşteam,
am acceptat ca pe rând, unul câte unul să fie judecat (criticat) de cei-
lalţi, dar numai cu privire la tot ce e rău în viata lui. A fost aşa de
teribil că numai după câteva zile m-am restabilit. Tot astfel, fiind sin-
gur în celulă, înainte de proces, şaizeci de zile am fost cu Domnul
în prezenţa Lui specială. Deşi puteam să spun ca apostolul Pavel că
nu mai am nimic împotriva mea (I Corinteni 4.4), căci judecam de
fiecare dată când se ivea, umblând pe linia credinţei şi ascultării de
Dumnezeu, când am fost numai cu Domnul şi sub reflectorul Lui, iar
am plâns. Ce va fi atunci când focul judecăţii lui Dumnezeu va
judeca toate faptele noastre? Ce va fi atunci când Domnul va da pe
faţă toate gândurile ascunse ale oame­ nilor, acelea ce nu au fost mărtu-
risite înaintea Domnului sau înaintea oamenilor în cauză? De aceea,
spune apostolul Pavel, să nu judecăm nimic înainte de vreme, căci noi
greşim, dar El nu, şi El va judeca.
Lucrarea fiecăruia va fi dovedită în foc. Fiecare va da socoteală
despre sine însuşi înaintea lui Dumnezeu. Nu se va putea scuza nimeni
că fratele păstor nu i-a spus sau i-a spus greşit unele lucruri. El va fi
judecat pentru ce a făcut el; tu vei fi judecat pentru ce ai făcut tu.
Ai avut Biblia, ai avut pe Domnul, ai avut Duhul Sfânt.
Să fim foarte atenţi la textul respectiv. Apostolul Pavel spune că
temelia a fost pusă şi nu e altă temelie decât Cristos. El e teme-
lia şi viaţa noastră. Ceea ce noi clădim după aceea şi nu e în El, de
la El, prin El, pentru El, deci nu e de aceeaşi calitate ca şi temelia,
va arde. Înţelegeţi acum de ce apostolul Pavel pune accentul aşa de
mult pe Cristos şi numai pe El?
–„…şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care
mi-o dă legea... şi să-L cunosc pe El şi părtăşia suferinţelor Lui şi să
mă fac asemenea cu moartea Lui” (Filipeni 3.9-10).
–„Bucuraţi-vă totdeauna în Domnul...” (Filipeni 4.2).
–„Încolo fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui”
(Efeseni 6.10).
–„Slujiţi-le cu bucurie ca Domnului, iar nu oamenilor, căci ştiţi că
fiecare, fie rob, fie slobod, va primi răsplata de la Domnul, după binele
pe care-I va fi făcut” (Coloseni 3.23-23; Efeseni 6.7-8).

79
 –„Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul” (Galateni
5.25).
–„Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Cristos Isus
pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte
ca să umblăm în ele” (Efeseni 2.19).
Dacă noi suntem lucrarea Lui şi suntem în El, care e temelia, El
vrea ca şi suprastructura să fie tot a Lui, adică faptele Lui pe care
le-a pregătit să umblăm în ele. Deci grija noastră este să fim şi să
rămânem în El, în armonia Lui şi atunci El se va manifesta prin noi,
prin mădularele noastre ca nişte unelte ale neprihănirii, iar Duhul Sfânt,
care e în noi, ne va călăuzi pas cu pas în tot adevărul. „Căci Dumne-
zeu este acela care lucrează în voi şi vă dă după plăcerea Lui şi voinţa, şi
înfăptuirea” (Filipeni 2.13). Şi dacă Dumnezeu face ceva, fii sigur că
aceea nu numai că nu va arde în focul judecăţii, ci va avea o bună
răsplată.
–Şi orice faceţi cu cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în numele
Domnului Isus şi mulţumiţi prin El lui Dumnezeu Tatăl” (Coloseni
3.17). Adică peste tot ce faci şi zici să ai convingerea că e de la El
şi după voia Lui; cu alte cuvinte, să fii convins că El te aprobă. Iar
dacă te aprobă acum, vei fi aprobat şi în faţa judecăţii. Dar, întreb eu,
câţi lucrează după norma aceasta?
–Vor fi unii care vor pierde totul. Va rămâne doar viaţa lor, care e în Cristos,
sau mântuirea lor, adică fundaţia. „Dacă lucrarea lui va fi arsă, el îşi va pierde
răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc” (I Corinteni 3.15). Daţi
puţin drumul Ia imaginaţie: Să stai de o parte şi să vezi cum focul ţi-a ars casa şi
tot ce ai făcut sau agonisit o întreagă viată! Gândiţi-vă la Lot şi la familia sa.
Vorbind despre venirea Sa, Domnul aminteşte de Lot. „Ce s-a întâmplat în zilele
lui Lot se va întâmpla aidoma: oamenii mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau,
zideau: dar în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer
şi i-a pierdut pe toţi. Tot aşa va fi şi în ziua când se va arăta Fiul omului” (Luca
17.28-30). După cum distrugerea acelor cetăţi n-a avut loc decât după luarea lui Lot
şi a familiei lui din mijlocul acelor nelegiuiţi, tot aşa Biserica va fi luată (răpită)
înainte de desfăşurarea mâniei şi judecăţii lui Dumnezeu peste lumea nelegiuită.
Un alt adevăr însă se desprinde de aici: Deşi Lot a fost un neprihănit,
fapt declarat de Duhul Sfânt (II Petru 2.6-8), şi deşi a fost salvat, el
a suferit o mare pierdere, pentru că era lumesc. Aşa se va întâmpla cu
mulţi Loţi la venirea Domnu­ lui. Ei sunt neprihăniţi. Ei sunt ai Dom-
nului, dar ei trăiesc pentru lumea aceasta.

80
 Vor fi însă din aceia care au clădit foarte mult, dar nu cu Domnul, ci
prin natura lor veche, prin ambiţie, invidie, slavă deşartă, interes.
Lucrarea lor poate fi importantă, lăudată de oameni, dar ce folos dacă
nu rezistă la focul dreptei judecăţi a lui Dumnezeu!
De fapt, fiecare zideşte nu numai aur şi pietre scumpe, ci şi cu
alte materiale. Tot ce e de ars va arde.
Acum putem înţelege mai bine de ce apostolul Petru spune: „Dacă
cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit şi cel păcătos?
(I Petru 4.8) Un lucru e sigur: cel neprihănit scapă, chiar şi dacă numai
cu viaţa. Ce va fi însă când judecata se va dezlănţui asupra celor nele-
giuiţi, cărora le va arde totul, care n-au nici fundaţie, ca şi casa zidi-
tă pe nisip, despre care spune Domnul Isus? (Matei 7.26-27)
Vei sta faţă în faţă cu fratele sau sora ta, pe care i-ai nesocotit
sau i-ai nedreptăţit; cu fratele, care-ţi voia binele, dar ale cărui mustrări
şi îndemnuri nu le-ai luat în seamă, ba poate chiar l-ai înlăturat ca să
nu te mai deranjeze.
Vei sta faţă în faţă cu atâţia care au suferit în jurul tău pentru cre-
dinţa lor, care au fost victorioşi în împrejurări mult mai grele ca ale tale,
în timp ce tu te-ai complăcut într-o viaţă uşoară.
Vei vedea pe fraţii tăi, care erau în jurul tău. Erau fraţii tăi, dar erau
săraci şi lipsiţi. Pe tine Domnul te-a binecuvântat cu atâtea daruri. Îi
puteai ajuta, dar n-ai făcut-o. Nu ţi-ai creat prieteni cu ajutorul bogăţii-
lor nedrepte (trecătoare), nu le-ai valorificat şi transformat în aur care să
rămână! (Luca 16.9) Îmi aduc aminte de un frate de prin partea locului
unde am locuit eu în România. Era în casă la mine, când îmi povestea,
cum după ce au venit comuniştii, i-au luat totul, ca de altfel multor
altora. Cu lacrimi în ochi şi scrâşnind din dinţi de durere, mi-a spus:
„O, frate Simi, frate Simi, îmi vine să urlu de durere când ştiu ce
puteam face şi n-am făcut! Ştii că eram bogat. Aveam holde, pomi, vite,
iar în jurul meu erau atâţia săraci, fraţii mei în Cristos, pe care
puteam să-i ajut, dar n-am făcut-o. Am zis, să mă mai îmbogăţesc şi
îi voi ajuta. Au venit comuniştii şi mi-au luat totul. Acum i-aş ajuta,
dar nu mai pot. S-a dus ocazia”.
Vom vedea câte ocazii şi posibilităţi am pierdut, pe care nu le mai
puteam regăsi.
–Vor fi răsplăţi diferite. Vor fi coroane pe care şi tu puteai să le
ai, căci Dumnezeu nu e părtinitor, dar ai fost comod sau nepăsător
sau ţi-a plăcut lumea. Da, vor fi mântuiţi toţi care s-au adăpostit

81
sub sângele Mielului junghiat şi care L-au primit în viaţa lor, dar nu
poate să aibă aceeaşi răsplată cel ce toată viata lui şi-a pierdut-o
urmărind să facă bani, cu acela care toată viaţa şi-a cheltuit-o în
slujba Domnului, gata de orice sacrificiu pentru El?
Unii vor avea o bogată intrare în împărăţia veşnică a Domnului
şi Mântuitorului nostru (II Petru l.11; citiţi, vă rog, şi versetele de
dinainte). Alţii abia vor intra. Unii vor avea o deplină răsplată (II
Ioan 8), alţii îşi vor pierde răsplata. Unii se vor bucura şi vor avea
îndrăzneală la apariţia Lui, alţii vor rămâne de ruşine (I Ioan 2.28).
Cred că nu mai trebuie să te întreb printre care vrei să fi tu.
De aceea, atâta timp cât se mai zice astăzi, să recuperăm tot ce
se mai poate recupera, să ne pocăim, să ne punem cu totul la dispo-
ziţia lui Dumnezeu şi să ne pregătim pentru venirea Lui şi pentru
încercarea focului din ziua Lui.
Când va fi şi unde va fi această judecată, Biblia nu ne dă detalii. Ni se
spune doar că aceasta se va întâmpla la venirea Domnului (I Corinteni
4.5; I Ioan 2.28). „În ziua aceea”, spune Pavel lui Timotei. „De
acum mă aşteaptă cununa neprihă­ nirii pe care mi-o va da «în ziua
aceea» Domnul, judecă­ torul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor
celor ce vor fi iubit venirea Lui” (II Timotei 4.8).
Ea se va întâmpla în timpul de la răpire şi până la nunta Mielului,
de la venirea Domnului pentru sfinţii Săi, descrisă în Apocalipsa,
capitolul 19, adică între capitolele 6 şi 19 din Apocalipsa.
Unde va fi? În văzduh sau în locurile cereşti. Apostolul Pavel
spune tesalonicenilor că vom întâlni pe Domnul în văzduh. Va fi o
întâlnire şi un loc de întâlnire. Probabil că judecata faptelor va fi
imediat după răpire, primul fapt de pe agenda Iui Cristos, înainte de
a ne duce la casa Tatălui. Reiese aceasta din Efeseni 5.27, unde se
spune: „Ca să înfăţişeze înaintea Lui [a Tatălui] această Biserică
slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă
şi fără prihană”.
Nu uitaţi, în timp ce Biserica e prezentată Tatălui şi se bucură cu
Mirele ei ceresc în locurile (apartamentele) cereşti, pe pământ e Marea
Strâmtorare, chinurile şi vaiurile descrise în Apocalipsa peste o lume
care L-a respins pe Fiul lui Dumnezeu.

82
 CAPITOLUL 16
Judecata Neamurilor
Iată câteva din textele biblice care vorbesc despre această judeca-
tă:
„El [Domnul] va fi judecătorul neamurilor. El va hotărî între un
mare număr de popoare; aşa încât, din săbiile lor îşi vor făuri fiare
de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai scoate
sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul!” (Isaia 2.4).
„Deci cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la
sfârşitul veacului. Fiul omului va trimite pe îngerii Săi şi ei vor
smulge din împărăţia Lui toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire
şi pe cei ce săvârşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins;
acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13.40-42).
„Şi pentru ei [cei răi] a proorocit Enoh, al şaptelea patriarh de
la Adam, când a zis: «Iată că a venit [vine] Domnul cu zecile de
mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să
încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite pe care
le-au făcut în chip nelegiuit şi de toate cuvintele de ocară pe care
le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi»“ (Iuda 14.15).
„Iată, vine ziua Domnului, când prăzile tale vor fi îm­ părţite în
mijlocul tău. Atunci voi strânge toate neamurile la război împotriva
Ierusalimului. Cetatea va fi luată, casele vor fi jefuite şi femeile
batjocorite; jumătate din cetate va merge în robie, dar rămăşiţa
poporului nu va fi nimicită cu de­ săvârşire din cetate. Ci Domnul Se
va arăta şi va lupta îm­ potriva acestor neamuri, cum s-a luptat în
ziua bătăliei. Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele
Măslinilor, care este în fata Ierusalimului, spre răsărit; Muntele
Măsli­ nilor se va despica la mijloc spre răsărit şi spre apus, şi se va
face o vale foarte mare: jumătate de munte se va trage înapoi spre
miazănoapte, iar jumătate spre miazăzi” (Zaharia 14.1-5).
„Căci iată că în zilele acelea şi în vremile acelea, când voi aduce
înapoi pe prinşii de război ai lui Iuda şi ai Ierusalimu­ lui, voi strânge
pe toate neamurile şi le voi coborî în valea lui Iosafat. Acolo mă voi
judeca cu ele, pentru poporul Meu, pentru Israel, moştenirea Mea, pe
care 1-au risipit printre neamuri, împărţind între ele ţara Mea” (Ioel
3.1-2).
„Căci va veni Fiul omului în slava Sa cu toţi sfinţii îngeri, va
83
şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamu­ rile vor fi
adunate înaintea Lui.1) El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte
păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga
Lui. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: «Veniţi,
binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi Împărăţia care v-a fost
pregătită de la înteme­ierea lumii. Căci am fost flămând şi Mi-aţi dat
de mâncat; Mi-a fost sete şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin şi
M-aţi primit; am fost gol şi M-aţi îmbrăcat; Am fost bolnav şi aţi
venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă şi aţi venit pe la Mine.”
Atunci cei neprihăniţi îi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut
noi flămând şi Ţi-am dat să mănânci? sau fiindu-Ţi sete şi Ţi-am dat
de băut? Când te-am văzut noi străin şi Te-am primit? sau gol şi
Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă şi am
venit pe la Tine?» Drept răspuns Împăratul le va zice: «Adevărat vă
spun că ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte
neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut».
Apoi va zice celor de la stânga Lui: «Duceţi-vă de la Mine,
blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi
îngerilor lui! Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a
fost sete şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin şi nu M-aţi primit; am
fost gol şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă şi n-aţi
venit pe la Mine».
Atunci îi vor răspunde şi ei: «Doamne, când Te-am văzut noi flămând
sau fiindu-Ţi sete sau străin sau gol sau bolnav sau în temniţă şi nu
Ţi-am slujit?»
Şi El drept răspuns le va zice: «Adevărat vă spun că, ori de
câte ori n-aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte
neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut». Şi aceştia vor
merge în pedeapsa veşnică” (Matei 25.31-46).
Ce învăţăm din aceste citate?
–Se exclude complet posibilitatea ca aceasta să fie judecata
generală sau unica judecată.
Astfel, Israel nu poate să fie judecat acum. Judecata lui a avut loc
înainte de aceasta şi anume în Marea Strâmtorare, care e numită
„Necazul lui Iacov” (Ier. 30.7), sfârşindu-se cu venirea Domnului cu
slavă (vezi Matei 24.15-44).

1
) În versiunea King James se spune; „El le va despărţi (pe neamuri)”.

84
 Se precizează apoi că toate neamurile (naţiunile) vor fi adunate
înaintea Lui. Israel nu face parte dintre neamuri. Biblia vorbeşte
foarte clar într-o mulţime de locuri despre trei clase: iudei, neamuri
şi Biserica lui Dumnezeu.2) Israel e un popor aparte, aşa cum se
spune în Numeri 23.9 „Este un popor care locuieşte deoparte şi
nu face parte dintre neamuri!”
Se vorbeşte aici de trei categorii de oameni: unii asemă­ naţi cu
oile, alţii cu caprele; şi atât oile, cât şi caprele în relaţia sau
comportarea lor cu „fraţii” Domnului Isus. Observaţi că judecata este
asupra neamurilor, comparate cu oi sau capre în legătură cu Israel,
numiţi ca „fraţii Mei” de către Domnul Isus.
–Biserica, la fel, se exclude de la această judecată. Ea a fost
răpită înainte de Marea Strâmtorare, ca să nu sufere judecata lui
Dumnezeu. În locul ei a fost judecat Domnul Isus pe cruce şi ea a
acceptat ce a făcut El pentru ea şi L-a acceptat ca Domnul şi
Mântuitorul ei.
Mai e o precizare în Biblie, care exclude Biserica de la această
judecată, tot aşa cum e exclus şi Israel. În Faptele Apostolilor
capitolul 15 versetul 14, când Iacov s-a ridicat să vorbească, a zis:
„Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste
neamuri ca să-Şi aleagă din mijlocul lor un popor care să-I poarte
Numele”. În original şi în versiunea King James, în locul expresiei
româneşti „să aleagă” e „să scoată”, [să ia] din mijlocul
neamurilor. Tot aşa, în I Petru l.9 se arată că Biserica e o clasă
deosebită de neamuri: „Voi sunteţi o seminţie [generaţie] aleasă, o
preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi
l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui
ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”.
Pe bună dreptate aceasta e judecata neamurilor – a neamurilor ca
popoare şi a neamurilor ca indivizi. Observaţi expresia clară în origi-
nal: „Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui...” (Matei 25.32).
La fel în Ioel: „Voi strânge toate neamurile şi le voi coborî în valea
lui Iosafat. Acolo Mă voi judeca cu ele pentru poporul Meu, pentru
Israel moştenirea Mea, pe care 1-au risipit printre neamuri, împărţind
între ele ţara Mea” (Ioel 3.2).

2
) Vezi cartea lui Simion Motz, Israel, Biserica şi Neamurile, editura Multimedia, Arad,
2003; şi pe Internet, sub formă de PDF, de la adresa DorinMotz@gmail.com

85
 Cum înţeleg eu din cuvântul Domnului că va fi: La sfâr­ şitul Marii
Strâmtorări şi înainte de Mileniu, toate neamurile pământului împreună
cu Gog şi Magog (China şi Rusia) se vor aduna să lupte împotriva
Ierusalimului. „Atunci voi strânge toate neamurile la război împotri-
va Ierusalimului... Ci Domnul Se va arăta şi Se va lupta împotriva
acestor neamuri cum s-a luptat în ziua bătăliei. Picioarele Lui vor sta
atunci pe muntele Măslinilor... Şi atunci va veni Domnul Dumnezeul
meu şi toţi sfinţii împreună cu El” (Zaharia 14.1-5).
„Grăbiţi-vă şi veniţi toate neamurile de primprejur şi strângeţi-vă.
Acolo coboară Doamne pe vitejii Tăi. Să se scoale neamurile şi să
se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate
neamurile de primprejur” (Ioel 3.11-12). „Când veţi vedea Ierusali-
mul înconjurat de oşti…” spune Domnul Isus (Luca 21.20). Acest ade-
văr e şi în Apo­ calipsa 19.17-21 „Apoi am văzut pe un înger care stă-
tea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare şi a zis tuturor
păsărilor care zburau prin mijlocul cerului: «Veniţi, adu­ naţi-vă la
oaspătul cel mare a lui Dumnezeu, ca să mâncaţi carnea împăraţilor,
carnea căpitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor şi a călăreţilor şi
carnea a tot felul de oameni slobozi şi robi, mici şi mari!»
Şi am văzut pe fiară şi pe împăraţii pământului şi oştile lor adunate
ca să facă război cu Cel ce şedea călare pe cal şi cu oastea Lui... Iar
ceilalţi au fost ucişi cu sabia care ieşea din gura Celui ce şedea călare
pe cal. Şi toate păsările s-au săturat din carnea lor”. În Ezechiel capi-
tolele 38 şi 39 sunt scrise aceleaşi lucruri. Spicuiesc doar câteva: „Vei
cădea pe munţii lui Israel tu şi toate oştile tale şi popoarele care vor
fi cu tine; te voi da de mâncare păsărilor de pradă, tuturor celor ce
au aripi şi fiarelor câmpului. Vei cădea pe faţa pământului, căci Eu am
vorbit, zice Domnul Dumnezeu. Voi pune foc Magogului şi celor ce
locuiesc liniştiţi în ostroave, ca să ştie că Eu sunt Domnul... şi vor
şti neamurile că Eu sunt Domnul, Sfântul lui Israel. Iată că lucrurile
acestea vin şi se întâmplă, zice Domnul Dumnezeu! Aceasta este ziua
despre care am vorbit.
Atunci locuitorii cetăţilor lui Israel vor ieşi, vor arde şi vor da
pradă flăcărilor armele, pavăzele, scuturile, arcurile, săgeţile, lăncile şi
suliţele şi şapte ani vor face foc cu ele.
În ziua aceea voi da lui Gog un loc de îngropare în Israel... Şapte
luni îi va îngropa casa lui Israel ca să cureţe ţara” (v. 4-12).
„În ziua aceea voi căuta să nimicesc toate neamurile care vor veni

86
împotriva Ierusalimului” (Zaharia 12.9).
Nu că Domnul Se va lupta împotriva lor cu arme ca şi ale lor, cum
zicea un doctor în teologie. El va veni cu trupul Său slăvit ca Împăratul
împăraţilor şi Domnul domnilor să judece şi să pedepsească pe aceşti
nelegiuiţi. Locul unde vor fi adunaţi pentru luptă va fi Armaghedon
(Apocalipsa 16.12-16).
Domnul va veni cu slavă şi mărire împreună cu sfinţii Săi (Biserica şi
îngerii), ca să ia în primire împărăţia Sa, când va domni de la o mare
la mare şi de la o margine a pământului la cealaltă. Toate seminţiile
pământului se vor boci (Apocalipsa l.7). Orice ochi Îl va vedea şi cei ce
L-au străpuns. Israel se va boci mai puternic când va vedea pe Cine a
respins (Zaharia 12.10-­13). Şi de câte ar fi fost scutiţi dacă L-ar fi pri-
mit şi recunoscut de prima dată când a venit la ei!
Va nimici toate neamurile pământului care s-au adunat să lupte împo-
triva lui Israel şi apoi împotriva Lui. Dar nu toţi dintre neamuri care
L-au respins vor fi în aceste oştiri. Mulţi vor rămânea acasă în ţările
lor. Totuşi, împărăţia Lui, adică tot pământul, trebuie să fie curăţită de
toate pricinile de păcă­
tuire. Cu alte cuvinte, judecata Lui se va întin-
de asupra întregului pământ, asupra tuturor celor vii care L-au refuzat
şi care s-au purtat hain cu poporul Său, fraţii Săi, Israel. Atunci se va
împlini ceea ce Domnul Isus a spus în pilda neghinei. „Fiul omu-
lui va trimite pe îngerii Săi şi ei vor smulge din împărăţia Lui
toate lucrurile care sunt pricină de păcătuire şi pe cei care săvâr-
şesc fărădelegea şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi
plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Matei 13.41-42).
–Observaţi particularitatea acestei judecăţi numai în legătură cu
respingerea împărăţiei sau cu propagarea îm­ p ărăţiei lui Dumne-
zeu, manifestată prin comportarea cu „fraţii Domnului”. Cu
ceea ce au făcut sau n-au făcut Domnului.
Ştiţi cum din pricina neascultării lor de Domnul, Israel a fost
împrăştiat pe toată faţa pământului. Ştiţi cum s-au purtat neamurile
pământului cu ei, în special unele regimuri politice ca naziştii, legio-
narii, comuniştii – în general, antisemiţii. Au vrut să-i distrugă
complet. De fapt, lupta lor era împotriva lui Dumnezeu. Se răzbu-
nau pe aceştia doar ştiind că sunt poporul lui Dumnezeu, ca de
altfel şi pe creştini.
Ştiţi însă şi aceasta că Dumnezeu nu a părăsit pe poporul Său.
„Orice armă făurită împotriva ta va fi fără putere şi pe orice limbă

87
care se va ridica la judecată împotriva ta o vei osândi. Aceasta este
moştenirea robilor Domnului, aşa este mântuirea care le vine de la
Mine, zice Domnul” (Isaia 54.17; Romani 11.25-29).
Mărturia deosebită însă pe care o va face Israel pentru Dumnezeu
şi când va propovădui Evanghelia împărăţiei3) va fi după răpirea
Bisericii, adică după ce se va închide uşa pentru neamuri şi vor fi
din nou ei pe scenă (Romani 9,11).
Aflăm cum Dumnezeu va fi propovăduit în timpul Marii Strâmto-
rări. În capitolul 7 din Apocalipsa, vedem cum Dumnezeu va
alege din toate seminţiile lui Israel o sută patruzeci şi patru de mii
– douăsprezece mii din fiecare se­ minţie – care-L vor vesti. Vor fi
favorizaţi şi de faptul că Anticrist la început va face un legământ cu
Israel. În urma mărturiei acestora, vedem cum o mare mulţime
(cap. 7) dintre toate neamurile pământului se vor întoarce la Domnul.
Mulţi însă, în special în acel timp, vor respinge mărturia lor, Evanghe-
lia împărăţiei lui Cristos. Alţii însă o vor primi şi vor primi, adăposti,
şi îngriji pe vestitori. Să nu uităm că acelea vor fi vremuri grele.
Domnul va judeca neamurile în legătură cu aceasta.
–Un alt lucru precis e că la această judecată Domnul va şedea pe
tronul gloriei Sale, tron care e pe acest pământ, căci judecata e pe
pământ. Va veni cu slavă şi mărire împreună cu toţi sfinţii Săi şi va
şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale aici pe pământ. „Când va
veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul
de domnie al slavei Sale” (Matei 25.31). Dacă va veni pe pământ şi
pământenii vor fi judecaţi, e clar că tronul Lui de slavă va fi aici pe
pământ. Aceasta se potriveşte foarte bine cu spusele proorocilor: „...
Şi atunci va veni Domnul Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu
El ...Şi Domnul va fi împărat peste tot pă­ mântul. În ziua aceea
Domnul va fi singurul Domn şi Numele Lui va fi singurul Nume”
(Zaharia 14.5-9).
„În vremea aceea Ierusalimul se va numi scaunul de domnie al
Domnului...” (Ier. 3.17).
„Şi din ziua aceea numele cetăţii va fi: «Domnul este aici»” (Ezechi-
el 48.35).
Aşa că degeaba se trudesc unii „teologi” să nimicească planurile lui
Dumnezeu, cuvântul Său şi pe Israel!
3
) Este şi Evanghelia harului pe care o predică Pavel şi o predicăm şi noi, al cărei
mesaj se termină la răpirea Bisericii sau la împlinirea numărului deplin al neamurilor.
88
 –E de remarcat un alt lucru la această judecată. Nu se aminteşte de
nici o înviere sau de judecata celor morţi, deşi capitolul respectiv
(Matei 25) e destul de lung. Aceasta din cauza că numai neamurile
vii vor fi judecate. Chiar şi faptul acesta arată că nu e singura judecată
generală, tot aşa după cum la judecata celor de la sfârşitul mileniului
nu se pomeneşte de cei vii sau de cei neprihăniţi. Credeţi că sunt
omisiuni în Cuvântul lui Dumnezeu? Nicidecum. Va zice cineva că
e scris că va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi (Fapte.
24.15), şi o judecată a celor buni şi a celor răi. Da, dar nu se spune
nicăieri că acestea vor fi simultan.
Mai observaţi şi faptul că la această judecată Domnul Isus e Împă-
rat. „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui...“ (Matei
25.34). De ce? Pentru că El e Împărat. Dar oare nu ne rugăm noi în
rugăciunea domnească: „Vie îm­ părăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în
cer, aşa şi pe pământ”? S-a întâmplat aceasta? Da, în parte, în inimi-
le acelora care L-au primit, dar nu pe tot pământul şi nu aşa cum a
gândit El când a învăţat pe ucenici rugăciunea aceasta. Şi aici se vor
găsi unii să spună că Domnul nu S-a referit la împărăţia pământeas-
că, deşi e clar din text, ci la cea spirituală, lăuntri­ că, adăugând ce
spune Domnul, că împărăţia cerului nu vine ca să izbească privirile.
Ea e în mijlocul vostru (Luca 17.20­ -21). Adevărat, dar în timp ce spune
aceste lucruri, ne-a învăţat să ne rugăm ce am citat din rugăciunea
Tatăl nostru, dove­ dind că va veni împărăţia Lui chiar aici pe pământ,
ca şi în cer, când orice genunchi I se va pleca şi orice limbă va mărtu-
risi că Isus Cristos este Domnul. Un frate păstor spunea tot în legătu-
ră cu aceasta: „Nu vedeţi că Domnul e acum Împărat peste tot pămân-
tul?” Desigur că El e Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, dar
încă nu Şi-a luat împărăţia în primire. Tot acum cuvântul lui Dumnezeu
ne spune despre Satan că e stăpânitorul lumii acesteia şi că lumea zace
în cel rău. Poate cineva să-şi închipuie că atunci când Domnul va fi
Împărat peste tot pământul va mai fi plâns şi vaiete ca acum şi Satan
îşi va mai bate joc de credincioşi sau de oameni ca şi acum?
Tot aşa, una dintre fericiri spune: „Ferice de cei blânzi, căci ei
vor moşteni pământul” (Matei 5.5). Credeţi că pământul în starea
aceasta sau în timpul acesta? Nu, ci pământul în timpul domniei Sale
ca Împărat.
Când va fi această judecată? Am arătat că prin aceasta Domnul pregăteş-
te sau curăţeşte pământul – împărăţia Sa – de toate lucrurile rele şi

89
de cei răi. Ea va fi înaintea Mileniului, a împărăţiei Lui de o mie de
ani pe acest pământ, cum se scrie în Apocalipsa 20.
Tot atunci la începutul Mileniului, după judecată, va fi o înviere a
tuturor celor ce au fost omorâţi pentru Numele Domnului în timpul
Marii Strâmtorări şi pe care îi auzim zicând şi cerând judecata despre
care am vorbit: Când a rupt Mielul pecetea a cincia, am văzut sub altar sufle-
tele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina cuvântului lui Dumnezeu şi din pri-
cina mărturisirii pe care o ţinuseră. Ei strigau cu glas tare şi ziceau: „Până
când, Stăpâne, Tu care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răz-
buni sângele nostru asupra locui­torilor pământului” [adică a celor vii].
Fiecăruia dintre ei i s-a dat o haină albă şi i s-a spus să se mai odihnească
puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fra-
ţilor lor care aveau să fie omorâţi ca ei (Apocalipsa 6.9-11). La fel,
atunci vor învia toţi sfinţii de la întemeierea lumii încoace, exceptând
Biserica, ce înviase când Domnul a venit în văzduh să o primească la
El. Toţi aceştia, împreună cu rămăşiţa din Israel şi cu cei rămaşi
dintre neamuri vii – pe care Domnul Isus îi aseamănă cu oile – vor
intra în împărăţia Mileniului. Ei vor auzi glasul împăratului: „Veniţi,
binecu­ vântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pre-
gătită de la întemeierea lumii“ (Matei 25.34).
Deci în Împărăţia Domnului Cristos de o mie de ani vor fi: oameni
în carne şi oase ca noi astăzi, care au scăpat la judecată; oameni
noi în trupuri spirituale – sfinţii care au înviat şi care nu vor mai
muri – şi va fi Biserica, Mireasa Mielului, care va domni împreună cu
Cristos.
Am uitat să amintesc şi e foarte important: atunci când Dumnezeu
va judeca neamurile, va judeca şi fiara şi prooro­ cul mincinos, arun-
cându-i în iazul de foc şi pucioasă (Apocalipsa 19.20).
Cât despre Satan, el va fi legat pentru o mie de ani şi închis în
adânc să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de
ani. După aceasta va fi dezlegat pentru puţină vreme, ca să înşele
neamurile care sunt în cele patru colţuri ale pământului, pe Gog şi
pe Magog, ca să-i adune la război. Numărul lor va fi ca nisipul
mării. Ei se vor sui pe faţa pământului, vor înconjura tabăra sfinţi-
lor şi cetatea preaiu­ bită. Dar din cer se va coborî un foc, care-i va
mistui. Şi diavolul, care-i înşela, va fi aruncat în iazul de foc şi pucioa-
să, unde este fiara şi proorocul mincinos şi vor fi nimiciţi zi şi noapte
în vecii vecilor” (Apocalipsa 20.1-10).

90
 Sunt trei factori sau agenţi care au ispitit şi ispitesc pe oameni:
lumea, firea pământească şi Satan. În timpul Mile­ niului, deşi lumea e
sub domnia lui Cristos, iar Satan legat şi în adânc, rămâne firea
pământească a omului, care e tot aşa de rea ca Satan.
Mulţi susţin că dacă ar fi o altă conducere şi alt sistem de
viată, oamenii ar fi buni şi altfel. Sfânta Scriptură ne arată că nu e
aşa. Ce vreţi mai minunat decât împărăţia lui Dumnezeu cu toate
binecuvântările ce o însoţesc, cu Satan legat şi totuşi firea omului
natural nu e mulţumită şi răbuf­ neşte. Desigur că sub împărăţia lui
Cristos nu va îndrăzni nimeni să-şi ridice capul. Dar, ia priviţi, când
Satan e dez­ legat: se vor uni cu el ca nisipul mării toţi nemulţumiţii
din împărăţia lui Dumnezeu. E o dovadă în plus a adevărului lui Dum-
nezeu, şi ultima, că pentru o împărăţie nouă e nevoie de oameni noi.
Cred că acesta este motivul pentru care Dumnezeu, în planul Său,
va permite pentru o scurtă vreme ca Satan să fie dezlegat şi să înşele
pe oameni. Li se va lua celor răi orice posibilitate de dezvinovăţire,
la judecată, când va fi astupată orice gură.
După această lichidare a răului şi a lui Satan, va fi ultima judecată,
cu adevărat judecata cea din urmă, de care ne vom ocupa în capitolul
următor.

91
 CAPITOLUL 17
Judecata de pe urmă la marele tron alb
„Apoi am văzut un scaun alb de domnie mare şi pe Cel ce şedea
pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui, şi nu s-a mai găsit
loc pentru ele.
Şi am văzut pe morţii mari şi mici stând în picioare înaintea
scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă
şi altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după
faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.
Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi locuinţa
morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost jude-
cat după faptele lui.
Şi moartea şi locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc;
iazul de foc este moartea a doua.
Oricine n-a fost găsit în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de
foc” (Apocalipsa 20.11-15).
Dacă despre judecata anterioară am spus, şi Biblia de­ clară, că
este numai pentru cei care sunt vii, această judecată finală este numai
pentru cei răi, morţi. Apostolul Pavel le menţionează pe amândouă aşa
cum sunt în caracterul lor, când scrie fui Timotei: „Te rog fierbinte
înaintea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Cristos, care va
judeca viii şi morţii la arătarea şi împărăţia Sa (II Timotei 4.l, ver-
siunea King James). Ce clar reiese şi de aici că la arătarea Sa va
judeca pe cei vii şi la sfârşitul împărăţiei Sale pe cei morţi nelegiu-
iţi!
Citiţi cu atenţie textul şi veţi vedea că nu se pomeneşte decât de
morţi. „Am văzut pe morţii mari şi mici stând în picioare înaintea
scaunului de domnie. Şi nişte cărţi au fost deschise şi o altă carte care
este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor... (v.12).
Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea. Moartea şi Locuinţa mor-
ţilor au dat afară pe morţii care erau în ele...” (v.13, sublinierea mea).
Nu numai că nu sunt amintiţi cei vii, dar nicidecum nu se aminteşte
despre cei drepţi şi buni aici. Întreb iar: Să fie o scăpare a cuvântului
lui Dumnezeu? Nicidecum. Mă mai întreb: Cum de au curajul unii să
adauge de la ei la această judecată pe cei vii sau pe cei buni şi să facă
din ea o judecată generală şi singura judecată, când textul acesta, care e
unic în însemnătatea lui, nu pomeneşte de aşa ceva?!
92
 Da, se aminteşte de cartea vieţii, dar numai ca o dovadă sau mărtu-
rie împotriva celor judecaţi aici şi acum, că numele lor nu sunt scrise în
ea. Nicidecum nu se spune că aici se citesc numele celor scrişi în cartea
vieţii, aşa cum unor poeţi creştini le-a plăcut să gândească atunci când
au făcut unele poezii în felul acesta.
Se spune însă, că au fost deschise nişte cărţi şi morţii au fost jude-
caţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.
Grozavă va fi judecata aceasta, nu numai pentru că nu va mai fi nici
o posibilitate de recurs sau apel, ci pentru că vor fi înregistrate toate fap-
tele, căile, vorbele şi intenţiile oame­ nilor. „În ziua judecăţii”, spune
Domnul Isus, „oamenii vor da socoteală pentru orice cuvânt nefolositor
pe care l-au rostit” (Matei 12.36). Băgaţi de seamă, nu pentru orice
cuvânt rău, care desigur că va fi pedepsit, ci pentru orice cuvânt nefolo-
sitor. Acum te poţi ascunde de Dumnezeu şi de oa­ meni, dar atunci?
Acum nu-ti pasă nici de Dumnezeu, nici de oameni. Dar atunci?
Din faptul că fiecare va fi judecat din aceste cărţi, după realitatea vie-
ţii, se poate deduce că nu toţi vor primi aceeaşi pedeapsă, deşi toţi vor fi
aruncaţi în iazul de foc; tot aşa cum cei drepţi, deşi vor fi în împărăţia
lui Dumnezeu, vor avea răsplăţi diferite, potrivit cu faptele lor. Iată câte-
va temeiuri pentru acest adevăr: „Eu vă spun că în ziua judecăţii va fi
mai uşor pentru Sodoma decât pentru cetatea aceea ...mai uşor pentru Tir
sau Sidon decât pentru voi” (Luca 10.12-14). E clar că atât Sodoma,
cât şi Tirul sau Sidonul vor fi pedepsite,
dar pedeapsa va diferi.
Poate cineva să se întrebe: ce rost are această judecată, dacă
numai cei răi sunt judecaţi? Practic, noi nu avem să punem întrebări
Domnului, de ce aşa sau de ce nu aşa. El e Suveran şi face aşa cum
vrea. Sub aspectul acesta, noi zicem da şi amin la tot ce face El,
căci El singur e înţelept. Totuşi El ne lasă să înţelegem din cuvântul
Său de ce:
–El este drept şi judecă după dreptate. El scoate la lumină tot ce
e ascuns şi dă şi posibilitatea de apărare. Dar va mai avea cineva
curajul să spună un cuvânt, când va vedea şi va auzi tot ce a spus
şi a făcut, în lumina lui Dumnezeu? Oamenii necredincioşi merg
în iad, aşa cum arată Domnul Isus în istoria cu bogatul şi Lazăr
(Luca 16.19-31), dar vor fi aduşi la judecată pentru sentinţă.
Locul în care vor sta până la judecată e un loc de prevenţie. Abia
după judecata aceasta cei răi vor fi aruncaţi în iazul de foc şi

93
pucioasă, unde sunt: fiara şi proorocul mincinos, Satan, moartea şi
locuinţa morţilor.
Un alt motiv pentru care trebuie să fie această judecată e ca să-şi
ia pedeapsa ca oameni în trup. Au păcătuit pe când erau în trup, vor
învia şi vor fi judecaţi ca oameni în trup şi vor suferi ca atare. Ce
fel de trupuri vor avea nu se pre­ cizează, dar vor fi potrivite cu
pedeapsa veşnică ce o vor avea.
Cu această judecată se încheie capitolul răului şi al pă­ catului în
istorie. După aceasta, deci după mia de ani, citim în Biblie despre un
cer nou şi un pământ nou, despre toate lucrurile înnoite. Deşi în tim-
pul Mileniului va fi domnia lui Cristos, când pământul va fi refăcut ca
o grădină a Edenului, e tot vechiul pământ, ca şi cerul care au fost
întinate sub acţiunea păcatului şi a lui Satan. De aceea, citim în
Apoca­ lipsa 20.11: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare şi alb
şi pe Cel ce şedea pe el. Pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui şi
nu s-a mai găsit loc pentru ele”, iar în capitolul 21.l „Apoi am văzut
un cer nou şi un pământ nou”.
Vrei să ai parte şi tu cu cei sfinţi de acest cer nou şi pământ nou?
Astăzi uşa harului este deschisă şi Domnul te cheamă să vii. Apocalipsa
se încheie cu această chemare: „Şi Duhul şi Mireasa zic: «Vino», şi
cel ce aude să zică «Vino!» Şi celui ce îi este sete să vină; cine
vrea, să ia apa vieţii fără plată!” (Apocalipsa 22.17). Nu uita că
„afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli
şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună” (Apocalipsa
22.15). „Nimic întinat nu va intra în ea [în cetatea sfântă], nimeni
care trăieşte în spurcă­ciune şi minciună; ci numai cei scrişi în car-
tea vieţii Mie­ lului” (Apocalipsa 21.27).
Astăzi, şi numai astăzi, ai posibilitatea să-ţi hotărăşti şi să-ţi sta-
bileşti destinul veşnic!

Concluzii
Ceea ce am redat în această carte sunt gânduri pe care le-am
primit de Ia Domnul prin cuvântul Său, în legătură cu eveni­
mentele
finale.
Am dorit mai mult să îndrept privirea cititorului spre cuvântul
lui Dumnezeu şi spre acceptarea lui aşa cum este, precum şi spre o
cercetare a adevărurilor cu privire la subiect.
Îndemnul meu este să nu te joci cu Dumnezeu şi cu oportuni-

94
tăţile pe care le ai. Să nu te iei după oameni, nici chiar după păs-
torul sau învăţătorul tău, dacă nu respectă Biblia sau sunt împotriva
ei, oricât de subtil ar face lucrul acesta. Nu uita că vei da socoteală
direct despre tine însuţi înaintea lui Dumnezeu şi nu te vei putea
justifica sau îndreptăţi cu nimeni şi nimic.
Atâta timp cât se zice astăzi, caută să nu fi venit prea târziu sau
să rămâi afară.
Atâta timp cât se zice astăzi, caută să răscumperi vremea şi banii
pentru Dumnezeu şi să-ţi aduni comori în cer. Să te consumi numai
pentru Domnul, care-ţi va răsplăti ostenelile şi te va ajuta să ai o
intrare bogată în împărăţia Sa.
Aliniază-te cu sfinţii şi martirii din toate veacurile, care L-au
iubit pe Domnul, care L-au cinstit şi aşteptat cu bucurie şi dor în
orice clipă, şi zi împreună cu mine şi cu ei: „Vino, Doamne Isuse!
Amin.”
Glendale, aprilie 27, 1983

95