UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO - CATOLICĂ

ASISTENŢĂ SOCIALĂ

INTERPRETAREA BIBLIEI

Lucrare de seminar
Student: Lorena Neagu, anul I
Corlade Maria
Prof. pr.: Iosif Iacob
Discilpina: Introducere generală în
Sfânta Scriptură

I
 CUPRINS

CAPITOLUL 1...........................................................................................................................3
CE ESTE SFĂNTA SCRIPTURĂ.........................................................................................3
CAPITOLUL 2...........................................................................................................................4
INTERPRETAREA BIBLIEI................................................................................................4
CAPITOLUL 3...........................................................................................................................7
METODE ŞI ABORDĂRI DE INTERPRETARE A BIBLIEI.............................................7
CAPITOLUL 4.........................................................................................................................12
SENSURILE SFINTEI SCRIPTURI...................................................................................12
CAPITOLUL 5.........................................................................................................................14
CONCLUZII........................................................................................................................14
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................14
 CAPITOLUL 1

CE ESTE SFĂNTA SCRIPTURĂ

 ,,Cuvântul tău, Doamne, rămâne în veci,

neschimbat în cer.
Fidelitatea ta dăinuie din generaţie în generaţie;
tu ai întemeiat pământul şi el se menţine. (…)
Cuvântul tău e făclie pentru paşii mei
şi lumină pentru cărările mele”.
( Ps 119, 89 - 90. 105 )

Începând cu aceste cuvinte ale psalmistului, ni se deschide un drum larg şi vast în

înţelegerea mesajului pe care Dumnezeu,care a creat cerul şi pământul ( cf. Gen 1 ), îl oferă
omului prin intermediul cărţilor sacre, inspirate şi dătătoare de viaţă, care se găsesc adunate
sub un singur titlu: Biblia.
Întrebarea ce este Biblia? a frământat generații întregi de oameni, răspunsurile fiind dintre
cele mai variate. Etimologic, termenul Biblie vine din limba greacă de la cuvântul ta biblia
care înseamnă cărţi. Acest termen a fost folosit de unii autori creştini precum Clement din
Alexandria şi Origene (secolul III d.C.) pentru a desemna scrierile sacre ale evreilor şi ale
creştinilor. A apărut în vremuri străvechi și în locuri îndepărtate, reflectând limbajul și
mentalitatea acelor epoci. Cu toate acestea, ea are un mesaj peren și universal. Deși a fost
scrisă cu două trei,milenii în urmă, are capacitatea de a vorbi omului de astăzi. Biblia,
denumită şi Sfânta Scriptură, este una dintre cele mai grandioase opere cunoscute vreodată,
fiind considerată o capodoperă a literaturii universale. Este cartea cărților, cea mai citită,
tradusă şi studiată. Este Cartea sacră prin excelenţă, în care se descoperă adevărul despre
Dumnezeu, om, lume şi viaţă. Biblia este Cuvântul viu și eficace a lui Dumnezeu, un cuvânt
ce transformă omul şi lumea. În ea putem asculta glasul Domnului care îi interpelează pe
oameni și dialoghează cu ei, considerându-i prieteni Este o carte specială in care putem
descifra taina Domnului1. De aceea, creștinii se apropie de Sfânta Scriptură cu o atitudine de
venerație, recunoscând în ea pe însuși Dumnezeu care se comunică și oferă omului o cale
pentru desăvârșirea ființei sale, conducându-l de fapt la fericire și mântuire.
Căci cuvantul lui Dumnezeu este viu, plin de putere şi mai ascuţit
decat orice sabie cu două tăişuri; el pătrunde pană la despărţitura sufletului şi a duhului, a
incheieturilor şi a măduvei şi judecă sentimentele şi gandurile inimii. Şi nu este nici o
creatură ascunsă inaintea lui, ci toate sunt goale şi descoperite pentru ochii aceluia in faţa
căruia vom da cont. ( Evr 4, 12 - 14 ).

1
Cf. D. BARON, The Visions and Prophecies of Zechariah, Jerusalem 2000, 5.
1
Cine se apleacă cu pasiune asupra Sfintelor Scripturi, învaţă să aprecieze valoarea
inestimabilă a Bibliei.

CAPITOLUL 2

INTERPRETAREA BIBLIEI

Intenţia lui Dumnezeu de a se revela omului prin scriitorii sacri şi textele lor este mai
mare,depăşeşte în profunzime ceea ce eu au reuşit să comunice în cuvintele lor. Pentru a
descoperi intenţia autorului sacru,este necesară o cercetare foarte amănunţită a genurilor
literare, iar metodele exegetice au o deosebită importanţă în stabilirea sensului textelor
Bibliei. Pentru înţelegerea profundă, se ţine cont de forma literară,prin care se descoperă
intenţia autorului şi mesajul său.Şi totodată,de contextul social, istoric şi cultural al scrierilor
biblice. Textele Vechiului Testament au un caracter pregatitor pentru Noul Testament. O
afirmaţie biblică nu poate fi înţeleasă corect doar prin prisma întregului canon de cărţi sacre.
Canonul era numit regula adevărului în materie de viaţă religioasă.
Biblia nu are preocupări ştiinţifice sau istorice. Chiar dacă adevărul biblic poate fi verificat
cu ajutorul arheologiei, ştiinţelor istorice, criticii literare, în Biblie se află un limbaj ce
priveste credinţa. Ceea ce interesează în mod deosebit, este adevărul Revelaţiei, trăit în
credinţă.
Problema interpretării Bibliei nu este o invenție modernă, așa cum s-ar dori uneori să
creadă. Biblia însăși atestă că interpretarea ei prezintă diverse dificultăți. Alături de texte
clare, conține pasaje obscure. Citind anumite pasaje din Ieremia, Daniel s-a întrebat îndelung
despre semnificația lor ( Dn 9, 2 ). Potrivit Faptele Apostolilor, un etiopian din secolul I se
afla în aceeași situație cu privire la un pasaj din cartea Isaia ( Isaia 53 7 – 8 ), recunoscând că
avea nevoie de un interpret ( Fapte 8: 30 – 35 ). A doua scrisoare a lui Petru declară că „nicio
scriptură profetică nu este supusă explicațiilor private” ( 2Pt 1: 20 ) și observă, pe de altă
parte, că scrisorile apostolului Pavel conțin „unele lucruri greu de înțeles și cei ignoranți. iar
pe cei instabili, le deformează ca celelalte Scripturi, spre propria lor ruină” ( 2Pt 3, 16 ).2
Interpretarea înseamnă descoperirea adevăratului sens al Bibliei. Dar, continuă să trezească
un viu interes în zilele noastre, stârnind discuții aprinse, care, în ultimii ani, au căpătat și noi
dimensiuni. Problema interpretării Bibliei este veche dar, odată cu trecerea timpului ea s-a
accentuat: douăzeci sau treizeci de secole separă acum cititorul de faptele și vorbele relatate
în Biblie, iar acest lucru nu ratează diverse dificultăți. Pentru a înțelege bine învățătura
biblică, trebuie examinat contextul său istoric. Una dintre cele mai bune modalități de a
înțelege adevăratul înțeles al unui pasaj biblic este de a dobândi o înțelegere clară a
semnificației pe care i l-au dat primii cititori. Cu cât suntem mai informați, cu atât mai bine
vom descoperi adevăratul sens al textului. Cunoașterea obiceiurilor acestei epoci ajută
cititorul modern să înțeleagă semnificația poruncii lui Isus care cere discipolilor Săi să se
spele picioarele unii altora, altfel această ordine ar părea lipsită de sens în zilele
2
IULIAN FARAOANU, Biblia – cuvant divin si uman – ed.Sapientia,Iasi 2011.
2
noastre. ,,Servitorilor, ascultaţi de stăpânii voştri după trup cu teamă şi respect în sinceritatea
inimii voastre, ca de Cristos”( Efeseni 6 : 5 ); ,, Aşadar, dacă eu, Domnul şi Învăţătorul, v-am
spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora”( Ioan 13 : 14 ).
Trebuie să fim în acord cu întreaga piesă. Este mai ușor să înţelegem sensul unui cuvânt
biblic dacă ținem cont de sensul propoziției în care este folosit. Nu vom reuși niciodată să
înțelegem o propoziție,săfacem o interpretare corectă, până nu punem la îndoială contextul
acesteia. Sunt mulţi care resping adevărul Bibliei,pentru a-şi susţine propriile convingeri
preconcepute. ,,Ei citeau fragmente din Cartea Legii lui Dumnezeu, le dădeau sensul şi
explicau ceea ce citeau”. ( Neeemia 8 : 8 ). ,,(...)ci am renunţat la cele ascunse ale ruşinii, nu
umblăm cu viclenie şi nici nu falsificăm cuvântul lui Dumnezeu”. ( 2 Corinteni 4 : 2 ).3
Să fim în armonie cu restul Scripturii. Pasajele trebuiesc interpretate în lumina întregii
Biblii,iar în gând să pătrundă profunzimea învăţăturii.4
Trebuie să fim de acord cu scopurile Bibliei de a dezvălui tot ce trebuie să știm despre
scopul lui Dumnezeu pentru creaturile și creația Sa. Trebuie să dobândim certitudinea că
Biblia este în primul rând cartea Mântuirii. În consecință, evităm alte interpretări care ne-ar
putea îndepărta de scopul său principal.,, Tu, însă, rămâi statornic în cele pe care le-ai învăţat
şi în care crezi, ştiind de la cine le-ai învăţat!  Din copilărie cunoşti Sfintele Scripturi care îţi
pot da înţelepciunea spre mântuire prin credinţa care este în Cristos Isus”.( 2 Timotei 3: 14-
15). Biblia are un mesaj viu, capabil să transforme vieți. Deși acest mesaj a fost adus
oamenilor din culturi foarte diferite, departe de a noastră, relația sa cu viața nu și-a pierdut
puterea. Cu toate acestea, în prezența cuvintelor și expresiilor folosite de scriitorii biblici,
uneori ne este greu de înțeles. Prin urmare, este necesar să existe o traducere accesibilă
cititorului modern.,, Aceştia erau mai binevoitori decât cei din Tesaloníc. Ei au primit
cuvântul cu toată bunăvoinţa. În fiecare zi cercetau Scripturile ca să vadă dacă lucrurile sunt
aşa”.( Fapte 17: 11 ).
Înţelegerea unui text este întotdeauna o largă înţelegere de sine.Acest process dialectic se
numeşte hermeneutică. Gadamer subliniază distanţa istorică între text şi interpretul
lui,reluând şi dezvoltând teoria cercului hermeneutic. Interpretul trebuie să intre în dialog cu
realitatea despre care este vorba în text. Înţelegerea se realizează în fuziunea orizonturilor
diferite al textului şi al cititorului său. Sensul unui text nu poate fi dat pe deplin decât dacă
este actualizat în trăirea cititorilor care şi-l însuşesc. Plecând de la situaţia lor, aceştia sunt
chemaţi să desprindă semnificaţii noi pe linia sensului fundamental indicat de text. Limbajul
religios al Bibliei este simbolic şi „dă de gândit”,este un limbaj ale cărui bogăţii de sens se
descoperă neîncetat, care vizează o realitatea transcendentă şi care, în acelaşi timp, trezeşte
persoana umană la dimensiunea profundă a fiinţei sale.

1. Interpretarea în tradiţia biblică

3
IULIAN FARAOANU, Biblia – cuvant divin si uman – ed.Sapientia,Iasi 2011.
4

3
 Este modul în care Biblia interpretează experienţele umane fundamentale sau evenimentele
specifice ale istoriei lui Israel. ,Totodată,este modul în care textele biblice utilizează surse,
scrise sau orale — dintre care unele pot proveni din alte religii sau culturi — reinterpretându-
le. Sfânta Scriptură este în dialog cu comunităţile de credincioşi, izvorând din tradiţiile lor de
credinţă. Textele ei s-au dezvoltat în raport cu aceste tradiţii şi au contribuit, reciproc, la
dezvoltarea lor. Interpretarea Scripturii se face în sânul Bisericii în pluralitatea, unitatea şi în
tradiţia ei de credinţă. Comportă o muncă de verificare şi de triere, ea rămâne în continuitate
cu tradiţiile exegetice anterioare, din care păstrează şi îşi asumă numeroase elemente, uneori,
detaşându-se de elepentru a putea progresa.

2. Interpretarea în tradiţia bisericii

Poporul lui Dumnezeu este ajutat de Duhul Sfânt în înţelegerea şi interpretarea Scripturilor.
La Părinţii Bisericii, citirea Scripturii şi interpretarea ei ocupă un loc considerabil. Dau
mărturie în acest sens lucrările direct legate de înţelegerea Scripturilor şi anume
comentariile, dar şi lucrările de controversă şi de teologie, în care apelul la Scriptură se
foloseşte ca argument principal. În afară de anumiţi exegeţi din Şcoala de la Antiohia, Părinţii
Bisericii se simt autorizaţi să ia o frază în afara contextului ei şi să recunoască în ea un adevăr
revelat de Dumnezeu. Ei folosesc de cele mai multe ori metoda alegorică pentru a risipi
scandalul pe care l-ar putea resimţi unii creştini şi adversarii păgâni ai creştinismului în faţa
anumitor pasaje ale Bibliei. Recurg la alegorie din convingerea că Biblia, carte a lui
Dumnezeu, a fost dată de către El poporului său, Biserica. Dumnezeu adresează un mesaj
mereu actual poporului său creştin.Iar în interpretare,Printii Bisericii amestecă şi întretaie
interpretările tipologice şi alegorice cu scop pastoral şi pedagogic. Tot ceea ce s-a scris a fost
pentru instruirea noastră. ,, Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să fie un exemplu şi au fost
scrise ca avertizare pentru noi, cei la care a ajuns sfârşitul veacurilor,..” ( 1 Corinteni 10, 11).
Convinşi că este vorba de cartea lui Dumnezeu, inepuizabilă, Părinţii cred că pot interpreta un
anumit pasaj potrivit unei anumite scheme alegorice, dar apreciază că fiecare este liber să
propună altceva, cu condiţia să respecte analogia credinţei. Interpretarea alegorică a
Scripturilor riscă să-1 dezorienteze pe omul modern dar, experienţa Bisericii pe care o
exprimă această exegeză oferă o contribuţie mereu utilă ( cf. Divino afflante Spiritu, 5, 31 -
32; Dei Verbum, 23, 6 ). Părinţii ne învaţă să citim teologic Biblia în sânul unei Tradiţii vii cu
un autentic spirit creştin.

3. Interpretarea Bibliei în viaţa Bisericii

Biserica nu consideră Biblia doar ca un ansamblu de documente istorice privitoare la

originile sale,ci o primeşte ca pe Cuvântul lui Dumnezeu care i se adresează ei şi lumii
întregi, în prezent. Actualizarea presupune o exegeză corectă a textului, care să-i determine
5
cf. Divino afflante Spiritu.
6
Dei Verbum, 23.
4
sensul literal. Dacă persoana care actualizează nu are ea însăşi o formaţie exegetică, trebuie
să recurgă la un bun ghid de lectură, care să permită o bună orientare a interpretării. ).
Actualizarea unui text biblic în existenţa creştină nu se poate face corect fără o punere în
relaţie cu misterul lui Cristos şi al Bisericii. Misiunea care trebuie îndeplinită,este aceea de a
face mesajul Bibliei să ajungă la urechile şi la inima generaţiei noastre.

CAPITOLUL 3

METODE ŞI ABORDĂRI DE INTERPRETARE A BIBLIEI

a) Metoda istorico-critică: - este metoda indispensabilă pentru studiul științific al sensului

textelor antice. Întrucât Sfânta Scriptură, ca şi „Cuvântul lui Dumnezeu în limbajul
omenesc”, a fost compusă de autori umani în toate părțile ei și în toate izvoarele sale,
înțelegerea ei corectă nu numai că admite ca legitimă, ci impune, folosirea acestei metode.
Unele elemente ale acestei metode de interpretare sunt foarte vechi. Au fost folosite în
antichitate de comentatorii greci ai literaturii clasice și, mai târziu, în perioada patristică, de
autori precum Origen, Ieronim și Augustin. Metoda era atunci mai puțin elaborată. Formele
sale moderne sunt rezultatul îmbunătățirilor, făcute mai ales de umaniștii Renașterii. Acest
gen de critică literară s-a limitat la o lucrare de tăiere și analiză pentru a distinge diferitele
surse și nu a acordat suficientă atenție structurii finale a textului biblic și mesajului pe care îl
exprimă. în starea ei.actuală. Hermann Gunkel a scos această metodă din ghetoul criticii
literare.
Principiile fundamentale ale metodei istorico-critice în forma sa clasică sunt următoarele:
- Este o metodă istorică, nu numai pentru că se aplică textelor antice ale Bibliei și studiază
semnificația lor istorică, ci și mai ales pentru că urmărește clarificarea proceselor istorice de
producere a textelor biblice, procese diacronice uneori complicate și de lungă durată. În
diferitele etape ale producerii lor, textele Bibliei s-au adresat diferitelor categorii de
ascultători sau cititori, care s-au aflat în situații spațio-temporale diferite.7
- Este o metodă critică, pentru că lucrează cu ajutorul unor criterii ştiinţifice, pe cât posibil
obiective, în fiecare din intervenţiile sale (de la critica de text la studiul critic al redactării),
astfel încât să facă accesibil cititorului modern sensul textelor biblice, adesea dificil de
sesizat.
- Este o metodă analitică, studiază textul biblic în același mod ca orice alt text antic și îl
comentează ca limbă umană.
Critica de text,bazându-se pe mărturia manuscriselor celor mai vechi şi celor mai bune, ca şi
pe mărturia papirusurilor, a traducerilor vechi şi a patristicii, caută, după anumite reguli, să

7
IULIAN FARAOANU, Biblia – cuvant divin si uman – ed.Sapientia,Iasi 2011.
5
stabilească un text biblic care să fie cât se poate de apropiat de textul original. Compararea
exegezei tradiționale a condus la o înțelegere mai exactă a adevărului Sfintei Scripturi ( cf.
Dei Verbum, 12 ). Metoda istorico-critică este în prezent în competiție, în anumite cercuri, cu
metode care insistă pe o înțelegere sincronă a textelor, fie că este vorba despre limbajul lor,
compoziția lor, intriga lor narativă sau efortul lor de persuasiune.

b) Metoda analizei narrative: - realizează o disticţie între autorul real şi cel implicit;
cititorul real şi cel implicit.Autorul real este cel ce a compus naraţiunea. Autorul implicit este
cel căruia textul îi dă naştere progresiv în cursul lecturii, cu temperamentul, cultura, credinţa,t
tendinţele lui. Cititorul real este orice persoană care are acces la text, începând cu primii
destinatari care i-au citit sau l-au auzit citit, până la cititorii sau ascultătorii de astăzi. Cititorul
implicit este cel pe care textul îl presupune și îl produce, cel care este capabil să efectueze
operațiile mentale și afective cerute pentru a intra în lumea narațiunii și pentru a răspunde în
modul vizat de autorul real prin intermediul autorului implicit. Aplicându-se textelor Bibliei,
analiza narativă nu se poate mulţumi să lipească pe ele nişte modele prestabilite. Ea trebuie să
se străduiască să corespundă specificităţii lor.8

c) Metoda analizei semiotice: - Metoda aceasta este sincronică şi se inspiră din curentul
structuralismului. Evidenţiază faptul că orice limbă este un sistem de relaţii care se raportează
şi se supun anumitor reguli. Semiotica se sprijină pe trei principii sau presupuneri principale:
Principiul imanenței: - fiecare text formează un întreg de semnificație; analiza ia în
considerare întregul text, dar numai textul ( se face abstractie de datele exterioare ).
Principiul semnificatiei: - structura de relatii textuale conduce catre stabilirea sensului
global.
Principiul gramaticii textului: - fiecare text respectă o gramatică, adică un anumit număr
de reguli sau structuri.
Conținutul global al unui text poate fi analizat la trei nivele diferite:
Nivelul narativ: - în narațiune se studiază transformările care fac trecerea de la starea inițială
la starea finală. 9
Nivelul discursiv: - analiza constă în trei operații: a) reperarea și clasarea figurilor, adică a
elementelor de semnificație ale unui text (actori, timpuri și locuri); b) stabilirea traseelor
fiecărei figuri într-un text, c) cercetarea valorilor tematice ale figurilor.
Nivelul logico-semantic: - se precizeaza logica care guverneaza sistemul de itinerarii
narative si discursive ale textului.

d) Metoda analizei retorice: - Retorica este arta de a compune discursuri convingătoare.

Datorită faptului că toate textele biblice sunt într-o anumită măsură texte persuasive, o
anumită cunoaștere a retoricii face parte din echipamentul normal al exegeților. Analiza
retorică trebuie să se desfășoare în mod critic, fiindcă exegeza științifică este un demers, care
se supune în mod necesar exigențelor spiritului critic.

8
COMISIA BIBLICĂ PONTIFICALĂ, Interpretarea Bibliei în Biserică.
9
IULIAN FARAOANU, Biblia – cuvant divin si uman – ed. Sapientia, Iasi, 2011.
6
Orice situație a unui discurs comportă prezența a trei elemente: oratorul (sau autorul),
discursul (sau textul) și auditoriul (sau destinatarii). Retorica clasică distinge, prin urmare,
trei factori de convingere care contribuie la calitatea unui discurs: autoritatea oratorului,
argumentația discursului și emoțiile pe care le trezește în auditoriu. Diversitatea situațiilor și a
auditoriilor influențează foarte mult asupra modului de a vorbi. Retorica clasică, începând cu
Aristotel, admite distingerea a trei genuri de elocință: genul judiciar (în fața tribunalelor), cel
deliberativ (în adunările politice), cel demonstrativ (în celebrări).
Noua retorică vrea să fie altceva decât un inventar al figurilor de stil, al artificiilor oratorice și
al speciilor de discursuri. Ea cercetează de ce o anumită folosire specifică a limbajului este
eficace și ajunge să comunice o convingere. Ea se vrea realistă, refuzând să se limiteze la
simpla analiză formală.10

A. Abordări contextuale

1. Abordarea liberaționistă
Teologia eliberării este un fenomen complex, care nu trebuie simplificat pe nedrept. Ca
mișcare teologică se consolidează la începutul anilor 1970. Punctul său de plecare, pe lângă
împrejurările economice, sociale și politice ale țărilor din America latină, se află în două mari
evenimente bisericești: Conciliul Vatican II, cu voința sa declarată de aggiornamento și de
orientare a muncii pastorale a Bisericii spre nevoile lumii actuale, și cea de a II-a Conferință
generală a episcopatului Americii latine de la Medellin, din 1968, care a aplicat învățăturile
Conciliului la nevoile Americii latine. Mișcarea s-a răspândit și în alte părți ale lumii (Africa,
Asia, populația de culoare din Statele Unite).
2. Abordarea feministă
Hermeneutica biblică feministă a luat naștere spre sfârșitul secolului al XIX-lea în Statele
Unite, în contextul socio-cultural al luptei pentru drepturile femeii, o dată cu comitetul de
revizuire a Bibliei. Acesta a produs The Woman’s Bible în două volume ( New York 1885,
1898 ). Acest curent s-a manifestat cu o nouă vigoare și a avut o dezvoltare enormă începând
cu anii 1970, în legătură cu mișcarea de eliberare a femeii, mai ales în America de Nord. La
drept vorbind, trebuie deosebite mai multe hermeneutici biblice feministe, deoarece
abordările utilizate sunt foarte diferite. Unitatea lor provine din tema lor comună, femeia, și
din scopul urmărit: eliberarea femeii și cucerirea de drepturi egale cu cele ale bărbatului.

B. Abordări bazate pe tradiţie

Biblia nu se prezintă ca un ansamblu de texte lipsite de relaţii între ele,ci ca un ansamblu de

mărturii ale aceleiaşi mari Tradiţii.

1. Abordarea canonică:- apărută în Statele Unite cu circa douăzeci de ani în urmă, înţelege
să ducă la bun sfârşit o sarcină teologică de interpretare, plecând de la cadrul explicit al

10
www.magisteriu.ro/interpretarea-bibliei-in-biserica-1993.

7
credinţei: Biblia în ansamblul său. ea interpretează fiecare text biblic în lumina Canonului
Scripturilor, adică a Bibliei aşa cum este primită ca normă de credinţă de către o comunitate
de credincioşi. Ea încearcă să situeze fiecare text în cadrul planului unic al lui Dumnezeu, cu
scopul de a ajunge Ia o actualizare a Scripturii pentru timpul nostru. Ea nu pretinde să se
substituie metodei istorico-critice, dar doreşte să o completeze. Această abordare se bazează
pe două principii:
a) un text nu devine o operă literară decât dacă întâlnește cititori care îi dau viață însușindu-
și-l;
b) această însușire a textului, care se poate efectua în mod individual sau comunitar și care
poate lua formă în diferite domenii (literar, artistic, teologic, ascetic și mistic), contribuie la
mai buna înțelegere a textului însuși.
Comunitatea credincioşilor este efectiv contextul adecvat pentru interpretarea textelor
canonice. Credinţa şi Duhul Sfânt îi îmbogăţesc exegeza; autoritatea Bisericii, care se
exercită în serviciul comunităţii, trebuie să vegheze ca interpretarea să rămână fidelă marii
Tradiţii care a produs textele (cf. Dei Verbum, 10).11

2. Abordarea prin folosirea tradițiilor interpretative evreiești: - Vechiul Testament și-a

luat forma finală în iudaismul din ultimele patru sau cinci secole care au precedat era creștină.
Acest iudaism a fost și mediul originar al Noului Testament și al Bisericii în curs de
dezvoltare. Una din cele mai vechi mărturii ale interpretării iudaice a Bibliei este traducerea
greacă a Septuagintei. Targumurile aramaice constituie o altă mărturie a aceluiaşi efort, care
s-a continuat până în zilele noastre, acumulând o sumă considerabilă de procedee savante
pentru păstrarea textului Vechiului Testament şi pentru explicarea sensului textelor biblice. în
toate timpurile, cei mai buni exegeţi creştini, începând cu Origene şi sfântul Ieronim, au
căutat să tragă foloase din erudiţia biblică iudaică pentru o înţelegere mai bună a Scripturii.
Numeroşi exegeţi moderni urmează acest exemplu. Diversitatea formelor (parabole, alegorii,
antologii şi centones, recitiri, peşer, apropieri între texte îndepărtate, psalmi şi imnuri,
viziuni, revelaţii şi vise, compoziţii sapienţiale) este comună Vechiului şi Noului Testament
ca şi literaturii din toate mediile iudaice, înainte şi după timpul lui Isus. Textele iudaice antice
se eşalonează pe mai multe secole; este importantă situarea lor din punct de vedere
cronologic înainte de a face comparaţii. în primul rând, cadrul de ansamblu al comunităţilor
iudaice şi creştine este fundamental diferit: de partea iudaică, în forme foarte variate, este
vorba de o religie care defineşte un popor şi o practică de viaţă plecând de la o scriere
revelată şi de la o tradiţie orală, în timp ce de partea creştină, credinţa în Domnul Isus, mort,
înviat şi de acum înainte viu, Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu, este cea care încheagă o
comunitate.12

3.Abordarea prin istoria efectelor textului: - Această abordare se bazează pe două

principii: a) un text nu devine o operă literară decât dacă întâlneşte cititori care îi dau viaţă
însuşindu-şi-1; b) această însuşire a textului, care se poate efectua în mod individual sau
comunitar şi care poate lua formă în diferite domenii ( literar, artistic, teologic, ascetic şi
11
cf. Dei Verbum, 10.
12
COMISIA BIBLICĂ PONTIFICALĂ, Interpretarea Bibliei în Biserică.
8
mistic ), contribuie la mai buna înţelegere a textului însuşi. S-a dezvoltat între 1960 şi 1970 în
studiile literare, atunci când critica s-a interesat de relaţiile dintre texte şi cititorii lor. Cititorul
nu este niciodată un subiect izolat. El aparţine unui spaţiu social şi se situează într-o tradiţie.
El se apropie de text cu întrebările lui, operează o selecţie, propune o interpretare şi, în final,
poate crea o altă operă sau poate lua iniţiative care se inspiră direct din felul în care el citeşte
Scriptura. Cititorul abordează textul cu întrebările sale, face o selecție, propune o interpretare
și, în final, poate crea o altă lucrare sau poate lua inițiative care sunt direct inspirate din
lectura sa a Scripturii. Istoria lecturii Cântării Cântărilor oferă o mărturie excelentă în acest
sens; arată modul în care această carte a fost primită pe vremea Părinților Bisericii, în mediul
monahal latin din Evul Mediu sau chiar cu un mistic precum Sfântul Ioan al Crucii,
permițând astfel să descoperim mai bine toate dimensiunile de sens ale această scriere. La fel
și pentru Noul Testament, este posibil și util să lămurim sensul unui pasaj (de exemplu, cel al
tânărului bogat din Mt 19, 16-26) care își arată rodnicia în cursul istoriei Bisericii.

4.Abordarea sociologică: - Textele religioase sunt legate printr-un raport de relaţie reciprocă
de societăţile în care iau naştere. Tradiţiile biblice sunt marcate de mediile socio-culturale
care le-au transmis. în primele trei decenii ale secolului XX, Şcoala de la Chicago a studiat
situaţia socio-istorică a creştinătăţii primitive, dând astfel criticii istorice un impuls apreciabil
în această direcţie. în cursul ultimilor douăzeci de ani ( 1970-1990 ), abordarea sociologică a
textelor biblice a devenit parte integrantă a exegezei. Textele biblice și extra-biblice nu oferă
neapărat documentație suficientă pentru a oferi o imagine de ansamblu asupra societății
vremii. Mai mult, metoda sociologică tinde să acorde mai multă atenție aspectelor economice
și instituționale ale existenței umane decât dimensiunilor sale personale și religioase. Textele
biblice şi extrabiblice nu furnizează în mod obligatoriu o documentaţie suficientă pentru a da
o vedere de ansamblu a societăţii epocii. De altfel, metoda sociologică tinde să acorde
aspectelor economice şi instituţionale ale existenţei umane mai multă atenţie decât
dimensiunilor ei personale şi religioase.

5.Abordarea prin antropologia culturală: - Abordarea textelor biblice care utilizează

cercetările de antropologie culturală este în strânsă relaţie cu abordarea sociologică. Distincţia
între aceste două abordări se situează în acelaşi timp la nivelul sensibilităţii, la cel al metodei
şi la cel al aspectelor realităţii care reţin atenţia. în timp ce abordarea sociologică — după
cum am spus — studiază mai ales aspectele economice şi instituţionale,
abordarea antropologică se interesează de un vast ansamblu de alte aspecte care se reflectă în
limbaj, artă, religie, dar şi în îmbrăcăminte, podoabe, sărbători, dansuri, mituri, legende şi tot
ceea ce priveşte etnografia. Antropologia culturală caută să definească caracteristicile
diferitelor tipuri de oameni în mediul lor social — cum ar fi, de exemplu, omul
mediteraneean, — cu tot ce implică aceasta ca studiu al mediului rural sau urban şi ca atenţie
faţă de valorile recunoscute de societate (onoare şi dezonoare, secret, fidelitate, tradiţie, gen
de educaţie şi de şcoli), faţă de felul în care se exercită controlul social, faţă de ideile despre
familie, casă, rudenie, situaţia femeii, faţă de binomurile instituţionale (patron/client,
proprietar/locatar, binefăcător/beneficiar, om liber/sclav), fără a uita concepţia despre sacru şi
profan, tabu-urile, ritualul de trecere de la o situaţie la alta, magie, originea resurselor, a
9
puterii, a informaţiei etc. Această abordare permite o mai bună distincţie între elementele per-
manente ale mesajului biblic care îşi au fundamentul în natura umană, şi determinările
contingente, datorate culturilor particulare.

6. Abordări psihologice şi psihanalitice: - Psihologia și teologia nu au încetat niciodată să

fie în dialog una cu alta. Extinderea modernă a cercetării psihologice la studiul structurilor
dinamice ale inconștientului a stârnit noi încercări de interpretare a textelor antice și, prin
urmare, și a Bibliei. Dialogul dintre exegeză și psihologie sau psihanaliză în vederea unei mai
bune înțelegeri a Bibliei trebuie, evident, să fie critic și să respecte frontierele fiecărei
discipline. În orice caz, o psihologie sau o psihanaliză care ar fi ateă ar fi incapabilă să dea
seama de datele credinței. există, provenind din diferite domenii ale psihologiei și din diferite
școli, o multitudine de cunoștințe care pot oferi contribuții valoroase la interpretarea umană și
teologică a Bibliei.13

CAPITOLUL 4

SENSURILE SFINTEI SCRIPTURI

Contribuția modernă a hermeneuticii filozofice și evoluțiile recente în studiul științific al

literaturilor permit exegezei biblice să aprofundeze înțelegerea sarcinii sale, a cărei
complexitate a devenit mai evidentă. Exegeza antică, care în mod evident nu putea lua în
considerare nevoile științifice moderne, atribuia niveluri diferite de înțeles fiecărui text al
Scripturii. Cea mai comună distincție a fost aceea dintre sensul literal și sensul spiritual.
Exegeza medievală a distins trei aspecte diferite în sens spiritual, în raport, respectiv, cu
adevărul revelat, comportamentul de urmat și împlinirea finală. De aici și celebrul cuplet al
lui Augustin al Danemarcei ( secolul al XIII-lea ): „Littera gesta docet, quid credas allegoria,
moralis quid agas, quid speres anagogia”.

1.Sensul literal: - Este nu numai legitim, ci şi indispensabil a căuta definirea sensului precis
al textelor aşa cum au fost produse de autorii lor, sens care este numit «literal». Deja sfântul
Toma de Aquino îi afirma importanţa fundamentală. Sensul literal al Scripturii este cel care a
fost exprimat direct de autorii umani inspiraţi. Fiind rodul inspiraţiei, acest sens este voit şi el
de Dumnezeu, autorul principal. îl putem discerne datorită unei analize precise a textului,
situat în contextul lui literar şi istoric. Sensul literal al unui text poate fi unic, dar acesta nu
este un principiu absolut, şi anume din două motive. Pe de o parte, un autor uman poate dori
să se refere în acelaşi timp la mai multe nivele ale realităţii. Cazul este curent în poezie.

13
Comisia Biblică Pontificală-Copyright: Libreria Editrice Vaticana.
10
Inspiraţia biblică nu dispreţuieşte această posibilitate a psihologiei şi a limbajului uman; cea
de-a IV-a Evanghelie ne dă numeroase exemple în acest sens.14

2. Sensul spiritual: - Evenimentul pascal, moartea şi învierea lui Isus, a instaurat un

context istoric în mod radical nou, care luminează într-un mod nou textele antice şi le face să
sufere o transformare de sens. în mod deosebit, anumite texte care, în împrejurările antice,
trebuiau considerate hiperbole ( de ex. oracolul în care Dumnezeu, vorbind despre un fiu al
lui David, făgăduia să întărească ,,pe veci” tronul său: 2 Sam 7, 12 - 13; 1 Cron 17, 11 – 14 ),
aceste texte de acum trebuie luate ad litteram pentru că ,,Cristos înviat din morţi nu mai
moare.” ( Rom 6, 9 ) Cei care sunt deschişi faţă de aspectul dinamic al textelor vor recunoaşte
o continuitate profundă în acelaşi timp cu o trecere la un nivel diferit: Cristos domneşte în
veci, dar nu pe tronul pământesc al lui David ( cf. şi Ps 2, 7 - 8; 110, 1 – 4 ).
În cazurile de acest gen se vorbeşte despre sens spiritual. Ca regulă generală, se poate defini
sensul spiritual, înţeles potrivit credinţei creştine, ca sensul exprimat de textele biblice atunci
când sunt citite sub influenţa Duhului Sfânt în contextul misterului pascal al lui Cristos şi al
vieţii noi care rezultă din el. Sensul spiritual nu trebuie confundat cu interpretările subiective
dictate de imaginaţie sau de speculaţia intelectuală. El rezultă din punerea textului în relaţie
cu date reale care nu-i sunt străine, evenimentul pascal şi rodnicia sa inepuizabilă, care
constituie culmea intervenţiei divine în istoria lui Israel, în folosul întregii omeniri.
Lectura spirituală, făcută în comunitate sau individual, nu descoperă un sens spiritual autentic
decât dacă se menţine în aceste perspective. Există atunci o punere în relaţie a trei nivele ale
realităţii: textul biblic, misterul pascal şi prezentele împrejurări de viaţă în Duhul. Unul din
aspectele posibile ale sensului spiritual este aspectul tipologic, despre care se spune în mod
obişnuit că aparţine nu Scripturii înseşi, ci realităţilor exprimate de Scriptură: Adam
prefigurare a lui Cristos ( cf. Rom 5, 14 ), potopul prefigurare a botezului ( 1 Pt 3, 20 -21 )
etc. În fapt, raportul de tipologie este în mod obişnuit bazat pe modul în care Scriptura descrie
realitatea antică ( cf. glasul lui Abel: Gen 4,10; Evr 11, 4; 12, 24) şi nu numai pe această
realitate. în consecinţă, este vorba atunci într-adevăr de un sens al Scripturii.

3. Sensul plenar: - este un sens mai profund al textului, voit de Dumnezeu, dar nu exprimat
clar de către autorul uman.

Este vorba, fie de semnificaţia pe care un autor biblic o atribuie unui text biblic care îi este
anterior, atunci când îl reia într-un context care îi conferă un sens literal nou, fie de
semnificaţia pe care o tradiţie doctrinară autentică sau o definiţie conciliară o dă unui text al
Bibliei. De exemplu, contextul din Matei 1, 23 dă un sens plenar oracolului din Isaia 7, 14
despre almah care va zămisli, utilizând traducerea Septuagintei ,,Fecioara va zămisli”15.
Învăţătura patristică şi conciliară privind Treimea exprimă sensul plenar al învăţăturii Noului
Testament despre Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul. Definiţia păcatului originar dată de către
Conciliul Tridentin furnizează sensul plenar al învăţăturii lui Paul în Romani 5, 12-21 pe
14
IULIAN FARAOANU, Biblia – cuvant divin si uman – ed.Sapientia,Iasi 2011.
15
IULIAN FARAOANU, Biblia – cuvant divin si uman – ed.Sapientia,Iasi 2011.

11
tema consecinţelor păcatului lui Adam pentru omenire. Temeiul său este faptul că Duhul
Sfânt, autorul principal al Bibliei, îl poate călăuzi pe autorul uman în alegerea expresiilor sale
astfel încât acestea să exprime un adevăr a cărui profunzime el nu o percepe cu totul. Aceasta
este revelată mai complet în decursul timpului, datorită, pe de o parte, realizărilor divine
ulterioare care vădesc mai bine însemnătatea textelor şi datorită, pe de altă parte, inserării
textelor în canonul Scripturilor.

4.Sens supra-literal:-reprezintă mesajul ce transcede sensul literal.

5.Sensul tipic:-reprezintă semnificaţia profundă a unor persoane,locuri,evenimente din

Scriptură.

CAPITOLUL 5

CONCLUZII

Este de evitat interpretarea fundamentalistă în maniera ad litteram dar şi cea prea

“spiritualizată” care extrage din text idei personale, libere şi generice, fără a preciza în mod
riguros semnificaţia reală. În acelaşi timp, studiul exclusiv exegetic, reduce Biblia la un text
din trecut, transformându-l în literatură sau istorie, iar o hermeneutică secularizată,
pozitivistă, exclude elementul divin şi supranatural.
Metoda istorico-critică rămâne indispensabilă, dar nu unică, iar interpretarea Bibliei trebuie
să ţină cont de credinţa şi de lumina Duhului Sfânt.
Pentru a vorbi oamenilor, încă din vremea Vechiului Testament, Dumnezeu a exploatat toate
posibilităţile limbajului uman, dar, în acelaşi timp, a trebuit şi să-şi supună cuvântul tuturor
condiţionărilor acestui limbaj.
Adevăratul respect pentru Scriptura inspirată cere să fie îndeplinite toate eforturile necesare
pentru a i se putea înţelege bine sensul. Exegeza biblică îndeplineşte, în biserică şi în lume, o
sarcină indispensabilă. A dori să te descurci fără ea pentru a înțelege Biblia ar fi o iluzie și ar
demonstra o lipsă de respect pentru Scriptura inspirată.

,, “La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu.”
Ioan 1:1.

12
 BIBLIOGRAFIE

1.Iulian Faraoanu, Biblia – cuvant divin si uman – ed.Sapientia,Iasi 2011.

2. Comisia Biblică Pontificală, Libreria Editrice Vaticana , Editura ARCB, Publicarea în
original: 15.03.1993.
3.www.magisteriu.ro/interpretarea-bibliei-in-biserica-1993.
4. Enciclopedia Bibliei, Logos, Cluj 1996.

13
5.Petru Sescu, Introducere în Sfânta Scriptură”,Ed.Sapientia, Iaşi 2006.
6.Paolo castellina, Panorama sulla Bibbia.
7.Comisia Biblică Potificală, Interpretarea Bibliei în Biserică.
8.Iosif Bişoc, Lumină din lumină, Curs de introducere în Sfânta Scriptură.

14