UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO - CATOLICĂ

ASISTENŢĂ SOCIALĂ

DIMENSIUNEA ESCATOLOGICĂ: BISERICA

ŞI ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

Lucrare de seminar
Student: Lorena Neagu, anul I
Prof. pr.: Iulian Gabriel Robu
Discilpina : Teologie dogmatică

Iaşi – 2023
 CUPRINS

CAPITOLUL 1...........................................................................................................................3
CE ESTE ESCATOLOGIA...................................................................................................3
CAPITOLUL II..........................................................................................................................5
DIMENSIUNEA ESCATOLOGICĂ.....................................................................................5
CAPITOLUL III.........................................................................................................................8
BISERICA ŞI ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU...................................................................8
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................................16
 CAPITOLUL 1
CE ESTE ESCATOLOGIA

„Escatologia nu este un reportaj jurnalistic despre viaţa de dincolo” (Karl Rhaner).

Termenul escatologie provine din limba greacă, de la τα έσχατα (éschata), care semnifică
cele din urmă sau realităţile finale şi λóγος (lógos), care în acest caz înseamnă cunoaştere
sau reflecţie. Primul tratat sistematic cu tematică escatologică îi aparţine episcopului Iulian de
Toledo: Prognosticon futuri saeculi (688). Termenul escatologie a fost însă utilizat întâia oară
de teologul luteran Abraham Calov (1612-1686); volumul XII al operei sale Systema locorum
theologicorum, are titlul Eschatologia sacră.
Escatologia este acea ramură a teologiei catolice care studiază viitorul făgăduit de
Dumnezeu prin Isus Hristos şi care e aşteptat prin speranţa creştină. Această reflecţie
teologică, privind la evenimentul morţii şi al învierii lui Isus Hristos, vede în el izvorul şi
modelul condiţiei finale a umanităţii şi a lumii, desăvârşirea planului creator şi mântuitor al
lui Dumnezeu.
Escatologia este atât piatră de temelie, cât și coroană, fons et culmen a teologiei dogmatice.
Ea poate fi definită ca fiind „doctrina ultimelor realități/lucruri”, învățându-ne cum sunt
creaturile chemate în ființă și înălțate la o stare supranaturală de către Dumnezeu, găsindu-și
ultimul sfârșit în și prin El, din care, prin care și în care, după cum ne spune însăși Sfânta
Scriptură, sunt toate lucrurile3 . Eshatologia este mai degrabă cosmologică și antropologică,
decât teologică; căci, deși se ocupă de Dumnezeu ca fiind Împlinitorul a toate și Marele
Judecător Universal, strict vorbind, subiectul eshatologiei este universul creat, adică
cosmosul și, nu în cele din urmă, omul, magnum opus-ul Creatorului .1

1
C.f. Morte et immortalitate – perspectiva eshatologică în gândirea lui Joseph Ratzinger.
 Escatologia este un subiect amplu, se constituie într-o reflecţie pe tema aşteptărilor
fundamentale ale omului şi a modului în care Dumnezeu le împlineşte. Această reflecţie,
inspirându-se în mod fundamental din revelaţia dumnezeiască păstrată în Sfânta Scriptură şi
în Tradiţia vie a Bisericii, nu se concentrează asupra unor lucruri importante pentru viitor, dar
irelevante pentru prezent, deoarece viitorul escatologic poate angaja prezentul cu certitudine
într-o anumită direcţie. Sfântul Toma de Aquino sublinia că valoarea etică a
comportamentului uman este determinată de raportul acestuia cu scopul ultim al omului. Din
punct de vedere spiritual şi teologic, eschaton-ul îmbrăţişează şi prezentul: Împărăţia lui
Dumnezeu este deja pe pământ, chiar dacă nu încă într-un mod desăvârşit. Conciliul Vatican
II precizează că: „a ajuns la noi sfârşitul veacurilor şi reînnoirea lumii a fost în mod
irevocabil stabilită şi, într-un anume sens, este realmente anticipată pe pământ [...] Uniţi cu
Hristos în Biserică şi însemnaţi cu pecetea Spiritului Sfânt [...] cu adevărat ne numim fiii lui
Dumnezeu şi suntem, dar încă nu am apărut cu Hristos în slavă”. 2
Eschatologia se
concentrează pe rolul Dumnezeului înnomenit, mort, înviat şi înălţat la ceruri, a cărui venire
în mărire este aşteptată de întreaga creaţie. Sfântul Apostol Pavel vedea în Hristos nu numai
cauza eficientă a creaţiei, ci şi cauza finală a acesteia: creaţia a fost zidită pentru Hristos.
Parusia Domnului este aşadar un eveniment deosebit de complex: ea va marca istoria, dar în
acelaşi timp depăşeşte istoria, fiind un eveniment dumnezeiesc ce va determina învierea
morţilor, judecarea tuturor în lumina Adevărului şi transformarea profundă a universului care
astfel este condus la împlinire. Aceste realităţi, inerente manifestării pline de mărire a lui
Dumnezeu, sunt schiţate tainic în cărţile Sfintei Scripturi, însă se situează dincolo de
capacitatea umană de înţelegere deplină şi de programare a viitorului.3
Învăţătura eschatologică a Bisericii îşi păstrează actualitatea deoarece oferă omului un
răspuns la năzuinţele cu adevărat fundamentale ale existenţei sale. Omul contemporan,
dezamăgit de nedobândirea împlinirii în pofida progresului ştiinţific, poate primi şi astăzi un
mesaj de speranţă din Evanghelia lui Isus Hristos. De ce? Răspunsul ni-l oferă tot Cuvântul
lui Dumnezeu: “ pentru că în el i-a plăcut lui [Dumnezeu să facă] să locuiască toată
plinătatea” (Col. 1,19), “ în el locuieşte toată plinătatea dumnezeirii, trupeşte ” (Col. 2,9).
Într-adevăr, împlinirea existenţei umane este indisolubil legată nu numai de activitatea
omului, al cărei progres trebuie să fie în primul rând moral-spiritual, ci mai cu seamă de
întâlnirea cu Dumnezeu. Isus este în acest sens „Calea, Adevărul şi Viaţa”. În El omul
contemporan descoperă şi astăzi adevărul profund al fiinţei sale; tot El ne arată direcţia

2
C.f. E-Learning eficient, Individualizat și Adaptiv pentru învățământ la distanță (e-LIADA), p. 4.
3
Vasile Suciu, Teologie dogmatică specială, vol. II, Tipografia Seminarului Greco-Catolic, Blaj, 1928, p. 611.
împlinirii şi, în acelaşi timp, ne însoţeşte pe cale, susţinându-ne şi schimbându-ne viaţa,
făcându-ne părtaşi vieţii Sale. Dimensiunea escatologică, provine din natura adecvată
cunoștințelor noastre, care fiind intolerantă la fiecare limitare și aspirând să realizeze totul,
vine peste bariera morții, care pare să interzică orice explorare a ceea ce este după. Vrem să
știm ce urmează: aceasta este problema eshatologică. Vrem să știm ce urmează după acea
parte a aventurii care este experimentabilă sau previzibilă; într-un cuvânt, vrem să știm care
este destinul nostru: destinul nostru personal și – dacă ni se permite – destinul umanității. Din
moment ce este de netăgăduit că atât omenirea, cât și, implicit, eu, ca individ, merge spre
ceva anume, este normal a apărea o curiozitate cu privire la acel ceva înspre care ne
îndreptăm.4

CAPITOLUL II
DIMENSIUNEA ESCATOLOGICĂ

Întreaga teologie poartă în sine o dimensiune escatologică fundamentală. Între realizările

iconomiei mântuirii se află o legătură a misterelor mântuirii. Toate își au izvorul în iubirea lui
Dumnezeu:

- Tatăl - concepe și decide creația și mântuirea noastră, a tuturor;

- Fiul - realizează răscumpărarea oamenilor căzuți în păcat;

- Spiritul - desăvârșește sfințirea și împlinește opera răscumpărătoare;

- Acestor lucrări omul este chemat să răspundă prin: credinţă, comuniunea cu Sfânta
Treime răscumpărătoare;
- Împlinirea escatologică - restaurarea plenară și definitivă a creației și a omului în
Domnul Isus Hristos.

4
C.f. Morte et immortalitate – perspectiva eshatologică în gândirea lui Joseph Ratzinger.
 Astfel, finlul întregii creații, nu este cu adevărat sfârșitul ci, mai degrabă, împlinirea
acesteia, conform iconomiei mântuirii. În condiția pelerină în care ne aflăm începe
doar modelarea ființei noastre spirituale:
- Aici → trăim pruncia harului, începem doar condiția noastră viitoare, definitivă și
stabilă a transfigurării noastre escatologice;
- Atunci → mântuirea va intra în casa noastră definitiv.
Întreaga viață creștină are un dinamism care tinde, prin caritate și credință, spre împlinirea
eshatologică, finală, când toată creația va ajunge la plinătatea sa. Tocmai despre acest
dinamism și împlinire finală a creației, lume și om, în Dumnezeu tratează escatologia,
vorbindu-se despre realitățile de pe urmă, de realizarea deplină a operei de răscumpărare a lui
Isus Cristos în noi și în univers.5
Dimensiunea escatologică nu poate fi înțeleasă mai mult decât creația: nici una, nici cealaltă
nu pot fi reprezentate altfel decât în imagini simbolice (deși au fost reprezentate în diverse
moduri). Astăzi, mai mult ca oricând, calamitățile naturale și dezintegrarea pământului
alimentează fantezia contemporanilor noștri cu imagini apocaliptice; însă elementul esențial
nu este pentru escatologie această distrugere a lumii pentru izvorârea uneia noi, ci
manifestarea lui Cristos glorificat, respectiv unirea cu el a celor mântuiți; or, acestea sunt
elemente de care lumea de azi tinde să uite. 6 Știm cu siguranță că acela care va veni să judece
viii și morții, așa cum o rostim în crez, este Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, cel care s-a
întrupat și jertfit pentru mântuirea lumii, înviind și înălțându-se la ceruri. 7Așteptata revenire
întru mărire a Domnului va fi o împlinire a misiunii sale pământești, de aceea estestrâns
legată de toate elementele acesteia (întrupare, viață și lucrare, moarte și înviere), fără ca
aceasta să însemne că parusia ar avea legătură numai cu natura umană a Domnului. Parusia
apare – dincolo de orice tendință de a asimila doctrina Domnului unei ideologii oarecare, așa
cum a făcut teologia liberală – ca împlinire a vieții sau confirmare a lucrării și învățăturii sale,
justificând adeziunea la credință și ideea superiorității doctrinei creștine în raport cu altele.8
Dimensiunea escatologică se concentrează pe rolul Dumnezeului mort, înviat şi înălţat la
ceruri, a cărui venire în mărire este aşteptată de întreaga creaţie. Sfântul Apostol Pavel vedea
în Hristos nu numai cauza eficientă a creaţiei, ci şi cauza finală a acesteia: creaţia a fost zidită

5
Zetea Simona Ștefana, Dincolo de pragul morții: elemente de escatologie, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2010, p. 327-328.
6
Cf. Ibidem, p. 310.
7
Zetea Simona Ștefana, Dincolo de pragul morții: elemente de escatologie, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2010, p. 327-328.
8
Zetea Simona Ștefana, Dincolo de pragul morții: elemente de escatologie, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2010, p. 327-328.
pentru Hristos. 9
Parusia Domnului este un eveniment deosebit de complex: ea va marca
istoria, dar în acelaşi timp depăşeşte istoria,fiind un eveniment dumnezeiesc ce va determina
învierea morţilor, judecarea tuturor în lumina Adevărului şi transformarea profundă a
universului care astfel este condus la împlinire. Aceste realităţi, inerente manifestării pline de
mărire a lui Dumnezeu, sunt schiţate tainic în cărţile Sfintei Scripturi, însă se situează dincolo
de capacitatea umană de înţelegere deplină. Cuvântul „parusie” provine din punct de vedere
etimologic de la termenul grecesc παρουσία,verbul fiind pareimi şi înseamnă a fi de faţă,
prezenti. Parusia desemnează reîntoarcerea în mărire a Domnului Isus Hristos,care îi va
judeca pe oameni şi va domni peste întregul univers. Ea nu este rodul unei deducţii logice, ci
face parte din tezaurul Revelaţiei dumnezeieşti – Sfanta Scriptură, - încredinţat Bisericii.
Chiar dacă termenul parusie apare în Septuaginta doar de patru ori, având un înţeles profan,
întâlnim în Vechiul Testament o noţiune religioasă apropiată: ziua Domnului sau ziua lui
Jahwe. „Ea exprimă înfăţişarea acelei zile din urmă ca pe o voioasă intrare în cetate a unui
Suveran.Această zi asumă însă şi aspectelegate de suferinţă, pedeapsă şi purificare; în acest
sens, ziua Domnului pentru mulţi „[…] nu va însemna lumină, ci întunecime”. Ziua
Domnului este de fapt o zi a biruinţei asupra păcatului şi asupra duşmanilor poporului lui
Dumnezeu. În Noul Testament, ziua Domnului devine ziua lui Hristos. De multe ori Sfântul
Pavel precizează că evenimentul Parusiei reprezintă biruinţa definitivă a lui Hristos asupra
păcatului, morţii şi diavolului. Noul Testament ne oferă informaţii şi cu privire la modul în
care se va realiza Parusia. În Faptele Apostolilor, doctrina despre Parusie este complementară
cu cea despre Înălţare. Apostolii care stăteau cu ochii aţintiţi la cer au văzut doi îngeri care le-
au zis: „Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Isus care S-a înălţat de la voi la cer,
va veni tot aşa cum l-aţi văzut mergând spre cer”. (Fapt. 1,11).10 Veșnicia este posibilă doar
datorită Patimii, Morții și, mai ales, Învierii Mântuitorului, Dumnezeu adevărat și om
adevărat. Învierea lui Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu reușește să demonstreze întreaga
perspectivă asupra vieții celei veșnice. Astfel, în același timp în care Mântuitorul a introdus și
arătat Împărăția Cerurilor în lume, El i-a demonstrat, de asemenea, omului că și Cerul este cu
putință. Hristos le-a explicat celor care lau urmat adevărul divin și felul în care viața veșnică
funcționează. Această învățătură pe care discipolii au primit-o de la Isus a devenit imperios
necesară și absolută după învierea Sa din morți. Prin urmare, ce fel de opțiuni și alegeri îi
prezintă omului Mântuitorul? 11
În ce constituie, după moarte, trăirea și comuniunea cu

9
C.f. E-Learning eficient, Individualizat și Adaptiv pentru învățământ la distanță (e-LIADA), p. 5.
10
C.f. E-Learning eficient, Individualizat și Adaptiv pentru învățământ la distanță (e-LIADA), p. 11.
11
Benedict, Papa XVI / Ratzinger, Joseph, Moarte și viață veșnică, Ed. Arhiepiscopiei Romano Catolice,
București, 2012, p. 30.
divinitatea pe parcursul întregii eternități? Ce alte perspective, pe lângă unirea și comuniunea
cu Domnul, mai există pentru viața cea veșnică? Cardinalul Joseph Ratzinger, în lucrarea sa
Moarte și viață veșnică, considera că „în creștinismul oficial afirmația eshatologică s-ar fi
degradat profund; istoria eshatologiei ar fi devenit astfel istoria unei decăderi; inversarea de
la o practică a speranței la o doctrină a realităților ultime, ar implica o profundă pervertire a
sensului originar. Dacă așa stau lucrurile, singura consecință logică este că nu ne putem
vindeca de acest rău, decât reîntorcându-ne la origini”48. Astfel, în rândurile care urmează
vom observa atât premisele istorice ale situației actuale, cât mai ales ne vom întoarce la
origini, după cum recomanda Cardinalul Joseph Ratzinger, analizând problematica morții, așa
cum s-a manifestat ea în Vechiul și Noul Testament.

CAPITOLUL III
BISERICA ŞI ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

Biserica este staul, a cărui poartă, unică și necesară, este Cristos. Ea este și turma, al cărei
Păstor Dumnezeu a prevestit că va fi el însuși: ,, Ca un păstor îşi va paşte turma: cu braţul lui
va aduna mieii şi-i va ridica la pieptul său, iar pe cele care alăptează le va conduce cu grijă”. (
Is 40:11 ) Oile, deși sunt conduse de păstori omenești, sunt totuși călăuzite și hrănite
neîncetat de însuși Cristos, Bunul Păstor și Păstorul cel mare care și-a dat viața pentru oi.
Biserica este ogorul lui Dumnezeu: ,,Căci noi suntem colaboratorii lui Dumnezeu, iar voi
sunteţi ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu”. ( 1 Cor.3:9 ). Pe acest ogor crește
măslinul străvechi ale cărui rădăcini sfinte au fost patriarhii și în care s-a petrecut și se va
petrece împăcarea dintre iudei și păgâni. Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu. Pe
această Temelie este construită de către apostoli Biserica: ,,Căci nimeni nu poate să pună o
altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos.”( 1 Cor.3:11). Este templul sfânt
pe care sfinții părinți îl văd și îl laudă reprezentat în sanctuarele de piatră, și care, în liturgie,
este asemănat pe bună dreptate cu cetatea sfântă, noul Ierusalim. 12 Isus Cristos este
Protagonistul Parusiei, revenirea Sa în glorie având ca scop instaurarea definitivă și
desăvârșită a Împărăției Cerurilor, a Împărăției pe care Mântuitorul a vestit-o, proclamat-o și
inaugurat-o, care s-a realizat întru El, prin și în Crucea, Patima, Moartea și Învierea Sa.
Astfel, Domnul a inaugurat Împărăția Sa pe pământ încă de acum, vindecându-i pe cei
bolnavi, înviindu-i pe cei morți, vestindu-le săracilor speranța și bucuria, iertându-le păcatele
celor care aveau nevoie, Împărăția fiind prezenta în comunitatea creștină, în germene. Totuși,
Biserica lui Cristos este și semnul împlinirii viitoare a Împărăției Cerurilor, în care Domnul
va fi totul în toți: ,, Iar când toate îi vor fi supuse, atunci şi el, Fiul, se va supune celui care i-a
supus lui toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi”. ( 1 Cor. 15:28 ).13
A fi Biserică, a fi Popor al lui Dumnezeu, conform marelui plan de iubire al Tatălui,
înseamnă a fi ferment al lui Dumnezeu în această umanitate a noastră, înseamnă a vesti și a
duce mântuirea lui Dumnezeu în această lume a noastră, care adesea este rătăcită, care are
nevoie de răspunsuri care să încurajeze, care să dea speranță, care să dea nouă vigoare pe
acest drum. Biserica să fie loc al milostivirii și al speranței lui Dumnezeu, unde fiecare să se
poată simți primit, iubit, iertat, încurajat să trăiască după viața bună a Evangheliei. Și pentru
a-l face pe celălalt să se simtă primit, iubit, iertat, încurajat, Biserica trebuie să fie cu ușile
deschise, pentru ca toți să poată intra. Și noi trebuie să ieșim prin acele uși și să vestim
Evanghelia.
Biserica, la care suntem chemați cu toții în Cristos Isus și în care, prin harul lui Dumnezeu,
dobândim sfințenia, nu va ajunge la împlinire decât în gloria cerească, atunci când va veni
timpul desăvârșirii tuturor lucrurilor și când, împreună cu neamul omenesc, întreg universul,
care este intim unit cu omul și prin el își atinge scopul, va fi refăcut cu desăvârșire în
Cristos: ,, …ca să-l realizeze la împlinirea timpurilor: [şi anume] să fie reunite toate cele din
cer şi cele de pe pământ sub un singur cap, Cristos”. ( Ef. 1:10 ); ,,Dar ziua Domnului va veni
ca un hoţ; [în ziua aceea], cerurile vor dispărea cu vuiet, principiile elementare se vor distruge
în foc, la fel şi pământul cu toate lucrurile care vor fi găsite. Deci, dacă toate acestea se vor
distruge astfel, cât de sfântă şi evlavioasă trebuie să fie purtarea voastră, aşteptând şi grăbind
venirea zilei lui Dumnezeu în care cerurile vor fi distruse în foc, iar principiile elementare,
arzând, se vor topi!” ( 2 Pt.10 – 13 ).14
Unirea noastră cu Biserica din ceruri se realizează în modul cel mai înalt atunci când – mai
ales în liturgia sacră în care puterea Duhului Sfânt acționează asupra noastră prin semnele
12
https://www.magisteriu.ro/.
13
C.f. Morte et immortalitate – perspectiva escatologică în gândirea lui Joseph Ratzinger, p.109.
14
https://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-15-feb-23/.
sacramentale – cântăm într-un glas laudele maiestății divine și toți din orice neam, limbă și
popor, răscumpărați prin sângele lui Cristosși adunați într-o unică Biserică, preamărim cu
aceeași cântare de laudă pe Dumnezeu unul întreit. Așadar, celebrând jertfa euharistică, ne
alăturăm în cel mai înalt grad cultului adus de Biserica cerească împărtășindu-ne din el și
amintind și cinstind înainte de toate pe preasfânta Fecioară Maria precum și pe sfântul Iosif,
pe sfinții apostoli și martiri și pe toți sfinții. Când se va arăta Cristos și va fi învierea
glorioasă a morților, strălucirea lui Dumnezeu va lumina cetatea cerească și făclia ei va fi
Mielul: ,, Cetatea nu are nevoie de soare şi nici de lună ca s-o lumineze, căci gloria lui
Dumnezeu o luminează, iar făclia ei este Mielul”. (Ap 21:23 ).15 Atunci întreaga Biserică a
sfinților, în fericirea supremă a iubirii, va adora pe Dumnezeu și „pe Mielul care a fost jertfit”
,,Ei spuneau cu glas puternic: „Vrednic este Mielul care a fost înjunghiat să primească
puterea, bogăţia, înţelepciunea şi tăria, cinstea, gloria şi binecuvântarea”. ( Ap. 5:12 ).
Împărăția lui Dumnezeu nu este o realitate care se impune din exterior, ci se propune
fiecărui om în parte, fiecare fiind chemat să-l primească pe Dumnezeu în viața sa ca Domn,
printr-o convertire radicală și credință, așteptarea sa neînsemnând aservire, ci dobândirea unei
libertăți plenare; desigur, omul rămâne liber să îl refuze pe Dumnezeu, asumându-și
consecințele propriei alegeri. Aceasta pentru că ideea de domnie, stăpânire a lui Dumnezeu
nu trebuie asimilată ideii umane de putere, esența sa fiind iubirea, apropierea față de om, sau,
mai exact, manifestarea acestei iubiri și apropieri, pentru că Dumnezeu este întotdeauna
aproape de om.16 Chiar dacă în cadrul Vechiului Testament se vorbește destul de des de
sfârșitul zilelor: -,, În zilele de pe urmă, muntele casei Domnului va fi stabilit pe vârful
munților şi va fi mai înalt decât colinele şi se vor îndrepta spre el toate neamurile”. ( Is.
2:2); ,, Apoi, se vor întoarce fiii lui Israél și-i vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor și pe
Davíd, regele lor. Și se vor teme de Domnul și de bunurile lui în zilele de pe urmă”. ( Osea
3:5 ).- nu se are totuși în vedere un sfârșit al lumii sau al timpului. Este de fapt vorba despre o
transformare realizată în cadrul istoriei, o transformare prin care Cristos acordă mântuirea
atunci când își conduce poporul acasă din sclavie, reconstruind Ierusalimul.
Când ne rugăm „Tatăl nostru”, a doua invocație cu care ne adresăm lui Dumnezeu este „vie
împărăția ta”:,,Vie împărăţia ta! Facă-se voia ta, precum în cer, aşa şi pe pământ!”( Mt. 6:10).
17
După ce s-a rugat pentru ca numele său să fie sfințit, credinciosul exprimă dorința ca să se

15
C.f. Conciliul Vatican II.
16
Zetea Simona Ștefana, Dincolo de pragul morții: elemente de escatologie, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2010, p. 340.
17
https://www.magisteriu.ro/mesajul-sinodului-episcopilor-pentru-noua-evanghelizare-adresat-poporului-lui-
dumnezeu-2012/.
grăbească venirea împărăției sale. Această dorință a izvorât, din însăși inima lui Cristos, care
a început predica sa în Galileea proclamând: „S-a împlinit timpul și s-a apropiat împărăția lui
Dumnezeu. Convertiți-vă și credeți în Evanghelie”. ( Mc.1:15 ). ). Aceste cuvinte nu sunt
deloc o amenințare, dimpotrivă, sunt o veste bună, un mesaj de bucurie. Isus nu vrea să-i
determine pe oameni să se convertească semănând frica de judecată iminentă a lui Dumnezeu
sau simțul de vinovăție pentru răul comis. Isus nu face prozelitism: anunță, pur și simplu.
Dimpotrivă, ceea ce el aduce este vestea bună a mântuirii și pornind de la ea cheamă la
convertire. Fiecare este invitat să creadă în „evanghelie”: stăpânirea lui Dumnezeu s-a
apropiat de fiii săi. Aceasta este Evanghelia: stăpânirea lui Dumnezeu s-a apropiat de fiii săi.
Și Isus anunță acest lucru minunat, acest har: Dumnezeu, Tatăl, ne iubește, este aproape de
noi și ne învață să mergem pe drumul sfințeniei.
Semnele venirii acestei împărății sunt multiple și toate sunt pozitive. „Vie împărăția ta!”,
repetă cu insistență creștinul când se roagă „Tatăl nostru”.18 Isus a venit; însă lumea este încă
marcată de păcat, populată de atâția oameni care suferă, de persoane care nu se reconciliază și
nu iartă, de războaie și de atâtea forme de exploatare (traficul de copii ). Toate aceste fapte
sunt dovada că victoria lui Cristos încă nu s-a realizat complet: atâția bărbați și femei încă
trăiesc cu inima închisă. De aceea, pe buzele creștinului apare a doua invocație din „Tatăl
nostru”: „Vie împărăția ta!”. Care este ca și cum ar spune: „Tată, avem nevoie de tine! Isuse,
avem nevoie de tine, avem nevoie ca pretutindeni și pentru totdeauna tu să fi Domn în
mijlocul nostru!”. „Vie împărăția ta, fii tu în mijlocul nostru”.
Uneori ne întrebăm: cum de se realizează așa de lent această împărăție? Lui Isus îi place să
vorbească despre victoria sa cu limbajul parabolelor. De exemplu, spune că împărăția lui
Dumnezeu este asemenea unui ogor unde cresc împreună grâul bun și neghina: cea mai mare
greșeală ar fi aceea de a voi să se intervină imediat extirpând din lume cele care ni se par
ierburi infestate. Dumnezeu nu este ca noi, Dumnezeu are răbdare. Nu cu violența se
instaurează împărăția în lume: stilul său de propagare este blândețea: ,, Le-a prezentat o altă
parabolă: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat sămânţă bună în ogorul
său.  Dar pe când oamenii dormeau, a venit duşmanul lui, a semănat neghină prin grâu şi a
plecat. Când a răsărit grâul şi a dat rod, atunci s-a văzut şi neghina. Venind servitorii
stăpânului casei, i-au spus: «Stăpâne, oare n-ai semănat sămânţă bună în ogorul tău? De ce
are deci neghină?». El le-a spus: «Un om duşmănos a făcut aceasta». Servitorii i-au spus:
«Vrei să mergem ca să o smulgem?». Dar el le-a zis: «Nu, ca nu cumva, smulgând neghina,

18
Zetea Simona Ștefana, Dincolo de pragul morții: elemente de escatologie, Ed. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, 2010, p. 345.
să scoateţi din rădăcină şi grâul. Lăsaţi să crească împreună până la seceriş! În timpul
secerişului voi spune secerătorilor: smulgeţi mai întâi neghina, legaţi-o în snopi ca să fie arsă,
iar grâul adunaţi-l în grânarul meu!»”. ( Mt.13 :24 – 30 ).19 Împărăția lui Dumnezeu este
desigur o mare forță, cea mai mare care există, dar nu după criteriile lumii; pentru aceasta
pare că nu are niciodată majoritatea absolută. Este ca drojdia care se amestecă în făină:
aparent dispare, și totuși chiar ea face să dospească aluatul: ,, Le-a spus o altă parabolă:
„Împărăţia cerurilor este asemenea cu plămada pe care o ia femeia şi o ascunde în
trei măsuri de făină până când dospeşte totul”.( Mt. 13:33 ). Sau este ca grăuntele de muștar,
așa de mic, aproape invizibil, care însă poartă în sine forța năvalnică a naturii și odată crescut
devine cel mai mare din toți pomii din grădină: ,, Le-a mai prezentat o parabolă: „Împărăţia
cerurilor este asemenea cu un grăunte de muştar pe care un om îl ia şi îl seamănă în ogorul
său.  Acesta este mai mic decât toate seminţele, însă, crescând, este mai mare decât toate
legumele şi devine copac, aşa încât vin păsările cerului şi locuiesc între ramurile lui”.( Mt.13:
31-32 ).20 În acest „destin” al împărăției lui Dumnezeu se poate intui viața lui Isus: și el a fost
pentru contemporanii săi un semn firav, un eveniment aproape necunoscut de istoricii oficiali
ai timpului. Un „bob de grâu” s-a definit el însuși, care moare în pământ dar numai așa poate
să dea „mult rod”. Simbolul seminței este elocvent: într-o zi agricultorul îl introduce în
pământ (un gest care pare o îngropare) și apoi, „fie că doarme, fie că se scoală, noaptea și
ziua, sămânța răsare și crește, nici el nu știe cum”. ( Mc.4:27 ). 21 O sămânță care răsare este
mai mult lucrare a lui Dumnezeu decât a omului care a semănat-o.
Astăzi vrem să ne întrebăm: la sfârșit, ce va fi cu poporul lui Dumnezeu? Ce va fi cu fiecare
dintre noi? La ce trebuie să ne așteptăm? Apostolul Paul îi încuraja pe creștinii din
comunitatea din Tesalonic, care își puneau tot aceste întrebări, și după argumentarea sa
spuneau aceste cuvinte care sunt dintre cele mai frumoase din Noul Testament: „Vom fi cu
Domnul pentru totdeauna!” (1Tes 4,17). Sunt cuvinte simple, dar cu o densitate de speranță
atât de mare! Este emblematic cum în cartea Apocalipsului Ioan, preluând intuiția profeților,
descria dimensiunea ultimă, definitivă, în termenii de „Ierusalimul cel nou, coborând din cer
de la Dumnezeu, pregătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei”. ( Ap.21:2 ). Iată ceea
ce ne așteaptă! Suntem poporul lui Dumnezeu care îl urmează pe Domnul Isus și care se
pregătește zi după zi pentru întâlnirea cu El, ca o mireasă cu mirele ei. Și nu este numai un
mod de a spune: va fi adevărată nuntă! Da, deoarece Cristos, făcându-se om ca și noi și
făcând din noi toți una cu El, cu moartea Sa și învierea Sa, s-a căsătorit într-adevăr cu noi și a
19
https://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-6-mar-2019/.
20
https://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-6-mar-2019/.
21
magisteriu.ro https://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-6-mar-2019/, Autor: Papa Francisc,
făcut din noi ca popor mireasa sa. Și aceasta nu este altceva decât împlinirea planului de
comuniune și de iubire croit de Dumnezeu în cursul întregii istorii, istoria poporului lui
Dumnezeu și istoria proprie a fiecăruia dintre noi. Domnul este cel care duce înainte aceasta.
Există însă un alt elemente care ne întărește ulterior și care ne deschide inima: Ioan ne spune
că în Biserică, mireasa lui Cristos, se face vizibil „Ierusalimul cel nou”. Aceasta înseamnă că
Biserica, în afară de a fi mireasă, este chemată să devină cetate, simbol prin excelență al
conviețuirii și al relaționalității umane. Așadar ce frumos este să putem contempla deja,
conform unei alte imagini deosebit de sugestive din Apocalips, toate neamurile și toate
popoarele adunate împreună în această cetate, ca într-un cort, „cortul lui Dumnezeu”.
( Ap.21:3). Și în acest cadru glorios nu vor mai fi izolări, samavolnicii și distincții de niciun
fel – de natură socială, etnică sau religioasă – ci vom fi toți una în Cristos. 22 În fața acestui
scenariu nemaiauzit și minunat, inima noastră nu poate să nu se simtă întărită în mod puternic
în speranță. Pentru un creștin, speranța este așteptare pasionată de împlinirea ultimă și
definitivă a unui mister, misterul iubirii lui Dumnezeu, în care suntem renăscuți și deja trăim.
Și este așteptare a unuia care urmează să vină: este Cristos Domnul care se apropie tot mai
mult de noi, zi după zi, și care vine să ne introducă în sfârșit în plinătatea comuniunii Sale și a
păcii Sale. Așadar Biserica are misiunea de a menține aprinsă și foarte vizibilă făclia
speranței, pentru ca să poată continua să strălucească drept semn sigur de mântuire și să poată
lumina întregii omeniri cărarea care duce la întâlnirea cu fața milostivă a lui
Dumnezeu.Aşteptăm ca Isus să se întoarcă. Biserica mireasă îl așteaptă pe mirele ei! Însă
trebuie să ne întrebăm, cu multă sinceritate: suntem cu adevărat martori luminoși și credibili
ai acestei așteptări, ai acestei speranțe? Trăim sub semnul prezenței Domnului Isus și în
așteptarea călduroasă a venirii sale, sau suntem slăbiţi, sub povara oboselii şi a resemnării?
Riscăm și noi să epuizăm untdelemnul credinței și untdelemnul bucuriei? Să fim atenți! Să o
invocăm pe Fecioara Maria, mama speranței și regina cerului, pentru ca să ne mențină mereu
într-o atitudine de ascultare și de așteptare, așa încât să putem fi deja acum pătrunși de iubirea
lui Cristos și să avem parte într-o zi la bucuria fără sfârșit, în comuniunea deplină a lui
Dumnezeu și să nu uitați, să nu uităm niciodată: „Vom fi cu Domnul pentru totdeauna!”: ,,
apoi noi, cei vii, care vom fi rămas atunci, şi vom fi răpiţi împreună cu ei în nori ca să-l
întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi cu Domnul pentru totdeauna.” ( 1Tes.
4:17).
Îl implorăm în fiecare zi: vie Împărăția ta, Doamne. Și făcând astfel vrem ca și viața noastră
și acțiunile noastre să devină o rugăciune. Dacă misiunea noastră ca discipoli misionari este
22
https://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-15-oct-2014/.
de a fi martori și mesageri a ceea ce va veni, ea nu ne permite să ne resemnăm în fața răului și
a relelor, ci ne determină să fim plămadă a Împărăției sale oriunde ne-am afla: în familie, la
locul de muncă, în societate; ne determină să fim o mică deschidere în care Duhul continuă să
sufle speranță în rândul popoarelor. Împărăția cerurilor este ținta noastră comună, o țintă care
nu poate să fie numai pentru ziua de mâine, ci o implorăm și începem s-o trăim astăzi, alături
de indiferența care înconjoară și reduce la tăcere de atâtea ori bolnavii și invalizii noștri,
bătrânii și cei abandonați, refugiații și muncitorii străini: ei toți sunt sacrament viu al lui
Cristos, Regele nostru (cf. Mt 25,31-46); pentru că „dacă într-adevăr am pornit din nou de la
contemplarea lui Cristos, va trebui să știm să-l descoperim mai ales pe fața celor cu care El
însuși a voit să se identifice”.23
„Vie împărăția ta!”. Să semănăm acest cuvânt în mijlocul păcatelor noastre și al eșecurilor
noastre. Desigur, nu vrem ca să vină acum sfârșitul lumii. Dar, pe de altă parte, vrem totuși să
se termine această lume nedreaptă. Vrem și noi ca lumea să fie în mod fundamental
schimbată, să înceapă civilizația iubirii, să vină o lume de dreptate, de pace, fără violență,
fără foamete. Toate acestea le vrem: și cum s-ar putea întâmpla fără prezența lui Cristos? Fără
prezența lui Cristos nu va veni niciodată o lume realmente dreaptă și reînnoită. Și chiar dacă
într-un alt mod, complet și în profunzime, putem și trebuie să spunem și noi, cu mare urgență
și în circumstanțele timpului nostru: Vino, Doamne! Vino în modul tău, în modurile pe care
le cunoști tu. Vino acolo unde există nedreptate și violență. Vino acolo unde domină
drogurile. Vino și printre acei bogați care te-au uitat, care trăiesc numai pentru ei înșiși. Vino
acolo unde tu nu ești cunoscut. Vino în modul tău și reînnoiește lumea de astăzi. Vino și în
inimile noastre, vino și reînnoiește viața noastră, vino în inima noastră pentru ca noi înșine să
putem deveni lumină a lui Dumnezeu, prezență a ta. În acest sens ne rugăm împreună cu
sfântul Paul: Marana, tha! „Vino, Doamne Isuse”, și ne rugăm pentru ca Isus Cristos să fie
realmente prezent astăzi în lumea noastră și s-o reînnoiască.
Să-l dăruim persoanelor înfrânte și abătute de viață, celui care a gustat mai multă ură decât
iubire, celui care a trăit zile inutile fără a înțelege vreodată motivul. Să-l dăruim celor care au
luptat pentru dreptate, tuturor martirilor din istorie, celui care a concluzionat că a luptat
pentru nimic și că în această lume domină mereu răul. Vom simți atunci rugăciunea „Tatăl
nostru” răspunzând. Vom repeta iar și iar acele cuvinte de speranță, aceleași pe care Duhul le-
a pus ca sigiliu al tuturor Sfintelor Scripturi: „Da, vin curând!”: acesta este răspunsul
Domnului. „Vin curând”. Amin! Să avem încredere în asta. Și când ne rugăm „Tatăl nostru”
să spunem mereu: „Vie împărăția ta”, pentru a simți în inimă: „Da, da, vin, și vin curând”.
23
Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, p.49.
,,Împărăţia lui Dumnezeu nu este ceva ce va fi cândva, undeva, ci este o realitate care trebuie
să se împlinească în viaţa noastră, cu noi cu toţi”. (Teofil Părăian, Bucuriile credinţei ).
 BIBLIOGRAFIE

1. C.f. Morte et immortalitate – perspectiva eshatologică în gândirea lui Joseph

Ratzinger.
2. C.f. E-Learning eficient, Individualizat și Adaptiv pentru învățământ la distanță
(e-LIADA), p. 4.
3. Vasile Suciu, Teologie dogmatică specială, vol. II, Tipografia Seminarului Greco-
Catolic, Blaj, 1928, p. 611.
4. Zetea Simona Ștefana, Dincolo de pragul morții: elemente de escatologie, Ed.
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2010, p. 327-328.
5. C.f. E-Learning eficient, Individualizat și Adaptiv pentru învățământ la distanță
(e-LIADA), p. 5.
6. Benedict, Papa XVI / Ratzinger, Joseph, Moarte și viață veșnică, Ed.
Arhiepiscopiei Romano Catolice, București, 2012, p. 30.
7. https://www.magisteriu.ro/.
8. https://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-15-feb-23/.
9. C.f. Conciliul Vatican II.
10. magisteriu.ro https://www.magisteriu.ro/audienta-generala-de-miercuri-6-mar-
2019/, Autor: Papa Francisc, Traducător: pr. Mihai Pătrașcu.
11. Sfântul Ioan Paul al II-lea, Scrisoarea apostolică Novo millennio ineunte, p.49.