Sunteți pe pagina 1din 28

Seminarul Teologic Liceal „Veniamin Costachi”

Învierea Domnului în
iconografie

Coordonator:
Pr. Prof. Păvăleanu Vasile
Elev:
Vieriu Damian Constantin

Mănăstirea Neamţ, 2010

1
Argument
Învierea Sa din morți reprezintă cea mai importantă minune săvârșită de
către Iisus Hristos asupra proprii firi dar și fundamentul credinței creștine,
arătând în cel mai înalt mod atotputernicia lui Hristos. Ea pune bazele credinței
oferindu-i o lege nouă, cea a iubirii datorită căreia Hristos s-a întrupat, îi oferă
noi valențe dându-i un nou înțeles și țel dar totodată și o speranță că după
modelul Hristosului vom învia și noi într-o viață nouă lipsită de păcat. Călcând
cu moartea pe moarte, Mântuitorul a deschis porţile nemurii pentru toţi
oamenii, ca expresie a iubirii divine prin care a putut să restaureze făptura în
starea primordială şi să o ridice pe planul unei noi relaţii cu El1. De aceea nu
putem vorbi despre credința creștină înlăturând centrul ei, învierea lui Hristos.
Prin aceste cuvinte arătând uriașa sa importanța asupra mântuirii fiecăruia
dintre noi, în continuare vom detalia aspectele generale ale doctrinei învierii și
transpunerea ei în cultul liturgic și în cel iconografic.
Mi-am propus cu ajutorul cuvintelor și ilustrând prin icoanele
reprezentative ale Învierii să explic rolul, simbolistica și așezarea ei în icoană de
către iconograf. Fiind o taină de o grea înțelegere cu atât mai grea este și
pictarea ei dar nu imposibilă pentru cel căruia îi este dăruit și își dorește din
toată inima să o facă.
Dacă stăm și ne gândim câteva clipe la acest fapt al Învierii Domnului și
la credința noastră în acest fapt ne putem da seama ca noi acesta mărturisim în
fiecare zi în rugăciunea noastră particulară și în mod nelipsit la Sfânta Liturghie
și în celelalte slujbe prin Crez. Acesta în zilele de astăzi este o veritabilă
mărturisire a credinței,aflată în toate cărțile de rugăciune sintetizând cel mai bine
învățătura noastră ortodoxă. Simbolul de credință își are originea din vremea
apostolică când apostolii se foloseau de o mărturisire de credință pentru ai
boteza pe credincioși, dar mai târziu în anul 325 la Niceea au fost formulate în
mod clar primele 7 articole iar peste aproape jumătate de deceniu la
1
Pr. Ilie Macar, Adevărul învierii şi cei care i se împotrivesc, Editura AXA, Botoşani,2003, p. 104
2
Constantinopol în 381 au fost definitivate și următoare 5 articole, ca noi astăzi,
să-l mărturisim într-o măsură completă de 12 articole. Lucrurile petrecându-se
într-un asemenea mod ca anul acesta să fie anul dedicat Crezului Niceo –
Constantinopolitan. Lucrarea mea cu tema ”Învierea Domnului în Iconografie”,
având şi ca moto un articol important din crez, la sfătuirea Părintelui Profesor
Coordonator Păvăleanu Vasile lucrare mea este dedicată acestei sărbătoriri a
Crezului Ortodox.
De aceea tot ce am aşezat prin cuvinte în cuprinsul acestei lucrări este o
detaliere şi o transpunere în imagine vizuală a părţii Simbolului de credinţă
Ortodox care mărturiseşte Învierea Domnului cea de a treia zi.

3
Dogma Învierii Domnului Nostru Iisus Hristos
- aspecte generale –

… și a înviat a treia zi după scripturi …2

Mărturisirile de credință de de-a lungul veacurilor, atât de cele primare ale


Sfinților Apostoli împreună cu cele ale martirilor dar cât și cele adunate pe
parcursul timpului în diferite colțuri ale lumii și mai apoi desăvârșite într-una
singura, unitară și universală a ceea ce noi numim astăzi Simbolul de credință
sau Crezul, au avut ca temeiuri de mărturisire viața, moartea și învierea
Domnului Nostru Iisus Hristos.
Cu adevărat toate aceste fundamente poartă asupra lor o importanță uriașă,
pe drept vorbind despre aceasta deoarece, arată un eveniment unic în istoria
lumii săvârșit de un om ca și noi dar născut printr-o naștere minunată din
fecioară, ajuns la vârsta maturității cu o viețuire fără de păcat s-a lăsat omorât pe
cruce pătimind pentru a ne aduce nouă împăcarea cu Dumnezeu. Însă toate
acestea nu ar fi fost duse la desăvârșire dacă cel care a făcut acestea nu ar fi fost
Fiul lui Dumnezeu și cu Dumnezeirea de la Tatăl, El nu ar fi înviat de la moarte
la viață. Nici un moment, nici între moarte şi înviere, deşi sufletul este atunci
despărţit de trup, unirea ipostatică nu se desface, pentru că şi în acel timp atât
sufletul cât şi trupul Mântuitorului sunt unite, fiecare, cu firea Lui
dumnezeiască.3
Învierea își păstrează relevanța și în Sfânta Scriptură fiind baza
propovăduirii apostolilor cum spune Sfântul Apostol Pavel că și dacă Hristos n-
a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi
credinţa voastră (I Co 15,14) numindu-se pe sine aparținători ai lui „Hristos cel
Înviat”. Cuvântul evanghelic propovăduit de ei este prin înfățișarea vieții, a
morții și a învierii lui Hristos.
2
Simbolul de credinţă ortodox, Ceaslov
3
Pr. Prof. Univ. Dr. Isidor Todoran, Simbolul credinţei, O sinteză dogmatică, Editura Renaşterea, Cluj –
Napoca, 2008, p.71
4
Prin învierea lui Hristos întreaga creație devine creație nouă4 născând
întreaga omenire la o viață nouă, a noii creații, a veșnicii împărății a lui
Dumnezeu realizată de sufletele noastre prin înviere și totodată oferind cea mai
vădită dovadă a Dumnezeirii Mântuitorului arătând credința creștină întemeiată
într-un Dumnezeu necreat, real și viu și nu o credință fictivă într-un Dumnezeu
creat de rațiunea umană.
Învierea ne arată că lumea nu este făcută la întâmplare ci este opera lui
Dumnezeu care din dragostea nemărginită pentru omenire a creat lumea pentru
veșnicie5, dar dacă prin slăbiciunea ei a căzut din slava veșnicie devenind robită
morții tot Dumnezeu ne trimite scăparea prin întruparea Fiului, ca Acesta să ia
asupra Sa păcatele lumii și să le spele prin pătimirea Sa ca apoi să aducă biruința
asupra morții și garanția învierii noastre la vremea potrivită prin Învierea Sa din
morți.
Creștinii văd în înviere o mare taină care s-a săvârșit pentru fiecare dintre
noi în parte, deoarece Hristos pentru fiecare dintre noi a murit și a înviat, dar în
același timp participarea la acest act este liberă, pornită din credință și iubire.
Această taină se realizează pe plan spiritual vizându-se în principal mântuirea
sufletelor prin participarea și împărtășirea din roadele jertfei și învierii Sale.
Aceasta înseamnă „a muri împreună cu Hristos și a învia împreună cu EL”
(Rom. ,6 8) iar ca mijloc de punere în practică nu o putem face mai ușor decât
prin Sfintele Taine (Botez, Mirungere și Euharistie) precum și reînnoirea acestei
stări spirituale prin pocăință (Spovedanie).
Moartea lui Hristos pe Cruce nu este un insucces care a fost îndreptat
ulterior prin învierea sa. În final moartea pe Cruce este o biruinţă, este o biruință
asupra morții dându-i lovitura de grație prin înviere.

Realitatea învierii lui Hristos

4
Dr. Dumitru Megheșan, Înviere și eshatologie, Ed. Airon, Oradea, 2002, p. 6.
5
Dr. Dumitru Megheșan, op. cit. p. 13
5
Mult timp învierea lui Iisus Hristos a fost contestată fiind socotită
produsul nălucirilor unora dintre ucenicii Lui, sau ale unora dintre femeile din
cercul apropiat Lui. Astăzi mare parte dintre religiile lumii acceptă învierea sa
chiar iar dacă se îndoiesc de unele locuri care vorbesc despre ea în Noul
Testament şi chiar dacă înțeleg în mod deosebit raportul lui Hristos cel înviat cu
importanța Învierii Lui pentru mântuire.
Aparițiile lui Hristos cel înviat au fost relatate în mod real de un şir de
membri ai primei comunități creștine. Tradițiile despre aceste apariții sunt bine
fondate istoric şi nu se pot explica printr-o formulare ulterioară de legendă.
Chiar dacă fixarea în scris a acestor mărturii datează de mai târziu, ele provin de
la începutul comunităţii, căci numai pe baza mărturiilor unor martori de la
începuturile ei se putea întemeia ea. N-a putut exista întâi comunitatea creştină
care, apoi, după un timp anumit, să fi produs “mitul” despre învierea lui
Hristos6.
Astfel contestatarii învierii Domnului inventează trei false ipoteze pentru
a-și susține afirmația. Prima dintre ele este:
1. Iisus nu a fost mort când a fost depus în mormânt, ci suferise o
moarte aparentă(letargie).
Este imposibil ca un om pironit atâta vreme pe cruce și ținut timp de şase
ore în arşiţa zilei, să fi supravieţuit. Prin pătrunderea cuielor în mâinile şi
picioarele Lui, trupul Său a pierdut foarte mult sânge, la aceasta se adaugă faptul
că ostaşul roman a înfipt suliţa în coasta lui Iisus, pentru a fi sigur ca a murit și
s-a convins. Din trupul lui Iisus a curs sânge şi apă, dovadă că sângele intrase în
descompunere, iar Pilat primește vestea clară că Hristos murise. Apoi, un om
epuizat ce pierduse atâta sânge nu putea, să se elibereze de fâşiile de pânză cu
care fusese învelit, să îndepărteze piatra grea de sute de kilograme ce astupa
mormântul şi să iasă fără ca ostaşii romani să nu audă nimic din toate astea. O a
II-a teorie este:

6
Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică, Vol. II
6
2. Iisus a murit cu adevărat, dar El nu a înviat, ci trupul său a
fost furat.
Apostolii nu au avut condițiile necesare pentru a pune la cale furtul
trupului lui Iisus. Mormântul era păzit şi pecetluit, iar romanii dispuneau de
straje și oameni plătiți pentru a informa asupra oricărui lucru ce se întâmpla.
Deducem apoi că ucenicii nu au furat trupul Său, din faptul că evreii i-au mituit
pe soldaţii romani ca să depună mărturie mincinoasă. Aceasta dovedește faptul
că ei s-au convins că Hristos a înviat, adeverindu-se cele spuse de El mai înainte
și acum se căuta o metodă de a mușamaliza totul. O dovadă în plus sunt fâşiile
de pânză găsite în mormânt. Dacă ucenicii furaseră trupul lui Iisus de ce-ar fi
trebuit să-l dezbrace de fâşii şi giulgiu şi apoi să lase totul acolo, timpul ar fi
fost cel mai mare impediment.
Acest lucru fiind fără precedent, „cine a mai văzut sau cine a mai auzit pe
mort să-l fure vreodată?”7

3. Ultima ipoteză arătată este cea a „viziunilor”


Ipoteza viziunilor neagă realitatea arătărilor Mântuitorului după înviere,
considerându-le simple viziuni personale sau generale, datorită stărilor
psihopatice pe care le-au avut unii dintre Apostoli sau femeile din cercul lor.
Cei care au avut astfel de viziuni se datorau unor boli nervoase de care ar fi
suferit cei mai sus amintiţi, răspândind peste tot vedenia lor în felul acesta
"învierea" transformându-se dintr-o reacţie a imaginaţiei într-un fapt real8.
Primul argument care contrazice acest lucru este comportamentul absolut
normal al ucenicilor Mântuitorului în preajma lui, în orice moment. Apoi
arătările care au precedat învierea Domnului au fost în loc diferite, în momente
diferite și la diferite grupuri de oameni; fiind vorba de o asemenea diversitate nu

7
Pr. Prof. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatică Ortodoxă, Manual pentru seminariile
teologice, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 232
8
Ibidem.
7
putem vorbi despre halucinaţii identice ale tuturor persoanelor. Pe lângă acestea
mai adăugăm: obiectivitatea soldaţilor romani care au mărturisit învierea,
martorii neutri care au povestit, comportamentul mai marilor comunităţii care nu
a fi avut motiv să se îngrijoreze dacă ar fi fost vorba de o viziune.
Aşadar învierea lui Iisus ni se relatează ca un fapt incontestabil. Avem
mărturia garantă a Sfinţilor Apostoli: „Pe Iisus dat la moarte după sfatul cel
rânduit şi după ştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu, Dumnezeu L-a înviat,
dezlegând puterile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea"
Fapte 2,30 şi a autorilor Evangheliei. În timpul celor patruzeci de zile, de la
Înviere până la Înălţare, Domnul S-a arătat în repetate rânduri ucenicilor Săi,
ştiind că aceştia vor depune mărturie pentru Învierea Sa. O dovadă la fel de
puternică a Învierii a fost transformarea fundamentală a vieţii Apostolilor. Din
"fricoşi", ei au devenit foarte curajoşi. Răzgândirea lui Petru de-al urma din nou
pe Iisus, convertirea lui Pavel, plus miile şi miile de martiri creştini care şi-au
jertfit viaţa pentru credinţa în Înviere şi viaţa veşnică.

Importanta Învierii lui Iisus Hristos

Prin învierea Lui, nu doar că a fost dovedit ca Dumnezeu dar şi că este


investit cu putere să mântuiască această "dovedire" a lui Iisus că este Fiul lui
Dumnezeu, că are natura Tatălui, a fost urmată de înălţarea lui la cer, de
aşezarea la dreapta Tatălui şi de revărsarea Duhului Sfânt. Este ceea ce-l separă
pe Iisus de orice pretins fiu al lui Dumnezeu al altor religii. Şi anume, învierea
din morţi. Ea l-a confirmat fără drept de apel că este Dumnezeu Fiul. Sfântul
Atanasie cel Mare vede în învierea lui Hristos dovada supremă a dumnezeirii

8
Sale: a murit ca un muritor, dar a Înviat pentru viața din El, iar dovada învierii
Lui sunt faptele Lui9
Învierea din morţi a lui Isus demonstrează că El merită închinarea noastră
ca Dumnezeu viaţă după moarte. Iisus predicând a spus, "Eu sunt învierea şi
viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi
crede în Mine, nu va muri niciodată" (Ioan 11,25-26)
Prin înviere se pune începutul unei noi vieți, cu alte accente, valori și legi
(avem exemplul ucenicilor Mântuitorului care din persoane lipsite de curaj și
tremurând de frică în momentele pătimirii Sale devin eroi și martiri pentru
învierea Domnului) care începe prin întrupare și ajunge la desăvârșire prin
evenimentul unic a lui Hristos.
Tot prin aceasta se recreează totul și dă o nouă dimensiune timpului. Viața
noastră ni se modifică oferindu-ne un scop. Noul scop îl reprezintă mântuirea la
care se ajunge prin comuniune cu Dumnezeu, iar aceasta nu se poate realiza
decât într-o viață nouă în care noi vom învia pentru a începe singura noastră
activitate duhovnicească rămasă, adăparea din izvorul nesfârșit al Dumnezeirii.

Profețirea învierii în Vechiul Testament


9
Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, partea I, traducere din grecește introducere și note de Pr. Prof Dumitru
Stăniloae, în colecția „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 15 Editura Institului Biblic şi de Misiune al B.O.R,
Bucureşti, 1987, p. 127
9
și desăvârșirea ei în Noul Testament

Ca unicul eveniment al istoriei, Învierea lui Iisus Hristos abundă întreaga


Sfântă Scriptură cu profeţii, întruchipări şi evenimente prevestitoare în Vechiul
Testament iar în Noul Testament este relatarea faptului petrecut plus mărturii ale
acestuia din partea Sfinţilor Apostoli.
Prefigurările încep o dată cu crearea omului şi căderea sa în păcat apoi
continuă cu jertfirea fiului lui Iacob pe Isaac, prefigurând jertfa Unului Născut al
lui Dumnezeu (Facere, 22, 1-15 ), Moise îl preînchipuie pe Hristos, el a scos
poporul ales din robie redându-i libertatea ( Numerii 12, 3), împreună cu toate
simbolurile din timpul exodului (Ieşire 12 - 18). Crucea este simbolul biruinţei şi
al vieţii prin care s-au zdrobit moartea şi răul , Iacob binecuvintează nepoții cu
mâinile încrucișate, Moise îi învinge Amaleciți cu mâinile întinse ca în chipul
crucii, șederea lui Iona în pântecele chitului timp de trei zile, învierile făcute de
Ilie și Elisei.
În Noul Testament minunea învierii este precedată de către vestiri ale
spuse de Iisus (rezidirea templului în trei zile (Ioan 2, 19-21),cele trei învieri ale
fiicei mai marelui sinagogii, a fiicei lui Iair și a lui Lazăr, vestirea învierii
morților ) relatată de toți cei patru evangheliști, desigur nu într-un mod identic
ci completându-se reciproc. La toți se întâlnește aspectul „mormântului gol”
( Matei 28, 1-8; Marcu 16, 1-8; Luca 24, 1-8; Ioan 20, 1-9) spunând că în prima
zi a săptămânii Maria Magdalena şi celelalte femei au ajuns primele la mormânt
au găsit giulgiurile singure zăcând şi piatra răsturnată cu un înger care le spune
că „cel Viu nu este printre cei morţi, El S-a sculat” (Luca 24, 5-6).
Astfel „Vestea cea bună” a învierii umple inimile apostolilor, rămânând
alături de Hristos cel Înviat până la înălţare Sa la cer, iar după aceasta se
împrăştie în toată lumea pentru a vesti şi celor privaţi de aceasta impresionanta
întâmplare.

10
Transpunerea învierii în cultul
creștin ortodox

Învierea îmbracă în sânul Bisericii Ortodoxe o importanță deosebită


reliefată cel mai bine în slujba pascală a Sfintelor Paști, în ziua bucuriei,
sărbătoare a sărbătorilor când toate sau umplut de lumină și cerul și pământul și
cele dedesubt10.
Hristos arătându-se înviat s-a arătat Mariei Magdalena și apostolilor s-a
plin de lumină. Acest simbol a pătruns foarte adânc în cultul nostru, astfel
Învierea Domnului serbându-se prin chemarea preotului: „Veniţi de luaţi
lumină!” iar toată slujba învierii este plină de cântări ce vestesc lumina cea
nouă, Hristos cel înviat.
Duminica ca zi dedicata Învierii lui Isus nu este o comemorare, ci o
sărbătoarea săptămânală a unei prezenţe vii care învie pentru noi ca sa ne aducă
iertarea. Dacă stăm să observăm cu atenție la fiecare Sfântă Liturghie Hristos
învie pentru noi ca prin aceasta să spele păcatele noastre. Însă cea mai
importanta sărbătoare ,rămâne sărbătoarea primăverii, cel mai important praznic
împărătesc „Învierea Domnului”.
Tocmai de aceasta premergător acestei sărbători îi este dedicat un post
foarte dur de pregătire, iar pentru această perioadă se foloseşte o carte specială
numită „Triod”, un salut special post – pascal: „Hristos a înviat!” şi răspunsul:
10
Canonul învierii, Cântarea a III-a.
11
„Adevărat a înviat!” şi în ultimul rând mâncărurile specifice, „pasca” şi „oul
roş”.
Ceea ce am tratat până acum a fost dintr-o perspectivă dogmatică arătând
în linii mare aspectele general doctrinare ale Învierii Domnului. Despre ce nu
am vorbit până acum a fost imaginea Mântuitorului din punct de vedere vizual
realizată prin întruparea Sa. Dumnezeu luând chip de om a realizat începutul
Mântuirii noastre. Am putea spune că Mântuitorul s-a întrupat de două ori pe
acest pământ. O dată prin cuvântul rostit de prooroci, întrupându-se voia lui
Dumnezeul „la început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi
Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1,1) şi o dată la naşterea Sa din Fecioară.
Ceea ce ne ajută pe noi să ne facem o viziune clară în minte asupra
imaginii Învierii Mântuitorului, pe lângă cele spuse, este icoana.
Contemplând icoana „Coborârii la iad” cu ochiul inimii, încet – încet va
izvorî iubirea care înrădăcinează credinţa11.

Învierea lui Hristos în iconografie

11
Michael Quenot, Înviera şi icoana, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 54
12
Cuvântul icoană, de origine greacă (eikôn, care înseamnă portret), era
folosit de către Bizanţ, în vremea când imaginile creştine erau în formare, pentru
a desemna „orice reprezentare a lui Hristos, a Fecioarei, a unui sfânt, a unui
înger sau a unui eveniment din istoria sfântă, chiar dacă acea imagine era
pictată, sculptată, mobilă sau monumentală şi indiferent de tehnica cu ajutorul
căreia a fost elaborată”12.
La începutul creştinismului, pentru că pentru acea lume, „Întruparea lui
Hristos şi misterul crucii reprezentau, pentru unii, un scandal, iar pentru alţii,
nebunie”, s-au folosit în special simboluri. Multe dintre aceste simboluri, erau
preluate din cultura păgână a acelui timp, şi transformate. De exemplu, (în
catacombe): anotimpurile, care vestesc învierea; o corabie, care vesteşte
belşugul; porumbelul, palmierul, grădina, care amintesc de rai. Altele au fost
inventate, începând cu secolul al II-lea înmulţirea pâinilor – Cina cea de Taină;
viţa de vie – taina vieţii divine, etc. Crucea este reprezentată ca o ancoră, un
trident. Simbolul cel mai important este peştele: IHTIS – „Iisus Hristos Theou
Uios Sotir”, care înseamnă „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul”.13
Prima icoană făcută de mână omenească, după tradiţie, este cea a
Sfântului Apostol Luca, care a pictat, puţin după Cincizecime, chipul Maicii
Domnului.

Importanţa Icoanei

12
Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica ortodoxă, Editura Anastasia, 1994, p. 15
13
Michel Quenot, Icoana, fereastră către absolut, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p.16
13
Icoana este folosită pentru rugăciune fiind o vedere a lui Dumnezeu
întrupat, care este necesară şi mântuitoare oamenilor „Apostolii L-au văzut
întrupat pe Hristos… şi I-au auzit cuvintele; şi noi dorim să auzim şi să vedem,
spre a căpăta fericirea Domnului” „Ei L-au văzut faţă către faţă – pentru că El
era prezent în trup, însă noi, pentru că El nu este prezent fizic, auzim cuvintele
Sale prin intermediul cărţilor, venerăm aceste cărţi care ne fac să auzim
cuvintele Sale. La fel se întâmplă cu icoana pictată; privind trăsăturile trupului
Său, pătrundem cu spiritul, după putinţă, slava dumnezeiască.
La fel cum vederea în trup a Mântuitorului a fost necesară pentru oamenii
din timpul Întrupării Sale, la fel este necesară şi acum. Pentru dovedirea acestui
lucru este suficient să ne imaginăm doar cum ar arăta o Biserică fără icoane, sau
cum ar arăta în general viaţa unui creştin fără icoane. Dacă nu ar exista icoanele,
credinţa ar slăbi foarte mult, deoarece cel mai folosit simţ omenesc, văzul, ar
rămâne înafara lucrării spre cunoaşterea lui Dumnezeu ea având în acelaşi timp
şi un rol educativ al raţiunii noastre.
Însă cel mai important argument al importanţei icoanelor îl avem la 1Ioan
1, 1-2: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am
privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii – şi Viaţa s-a arătat şi
am văzut-o, şi mărturisim…”

Reprezentarea Învierii în iconografie

14
Posibilitatea reprezentării chipului Mântuitorului a stârnit controverse în
timpul perioadei iconoclaste, când unii nu puteau să admită faptul că
Dumnezeirea Mântuitorului poate fi reprezentată pe lemn şi din materialele
picturii. Ei spuneau că fiindcă acest lucru nu este posibil, reprezentarea chipului
uman al Mântuitorului este o blasfemie, deoarece nega Dumnezeirea Domnului
Hristos. Interesant este că şi afirmarea, legitimitatea existenţei şi venerării
icoanelor se bazează tot pe Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, numai că
înţeleasă cum trebuie. Icoanele nu despart viaţa din istorie a lui Hristos şi a
sfinţilor de viaţa lor de acum din cer. Ei au fost dar sunt şi acum vii şi

15
prezenţi14.

Pentru iconoclaşti o icoană veritabilă trebuie să aibă aceeaşi natură cu cel


pe care-L reprezintă ajung în mod inevitabil la concluzia că numai Euharistia
este icoana lui Hristos, tot ei spuneau că icoana „nu putea să fie imaginea lui
Hristos. Arta figurativă în general este o impietate faţă de dogma Întrupării
divine” 15.

14
Pr. Dumitru Stăniloae, O teologie a icoanei, Editura Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005, p. 237
15
Leonid Uspensky, op. cit., p. 81, p. 84
16
Greşeala făcută de iconoclaşti consta în faptul că nu au făcut distincţie
între ipostas şi natură în ceea ce-L priveşte pe Mântuitorul Hristos, neînţelegând
de fapt unirea ipostatică a celor două naturi ale Lui, în Persoana Lui unică, sau
dacă, au înţeles asta, n-au putut să o şi aplice în teoria despre icoane, care Îl
reprezintă pe Hristos ca Persoană divino-umană, şi nu una dintre cele două
naturi ale Sale.
Icoana lui Hristos, Dumnezeu și Om, este expresia plastică a dogmei de la
Calcedon, pentru că ea reprezintă Persoana divină întrupată, Fiul lui Dumnezeu
care s-a făcut Fiul omului.

Icoana Învierii

Tradiţia spune că prima


icoană, „icoana nefăcută de
17
mână” ,este o imagine imprimată în mod minunat pe un ştergar cu care Iisus S-a
şters pe faţă, ştergar care a ajuns la regele Abgar al Odesei, care, fiind lepros, şi
auzind de minunile Mântuitorului, trimisese oameni de la curtea sa pentru a-L
chema la el16. O altă tradiţie este a unei bucăţi de pânză, pe care o femeie,
Veronica (cuvântul Veronica înseamnă „icoană adevărată”), a dat-o Domnului
Hristos, pe drumul Crucii, să îşi şteargă faţa.
Ea ne arată doar faţa lui Hristos lui Hristos, fără gât sau umeri, încadrată
de păr lung, căzând în bucle de pe o parte şi de alta. Barba este uneori simplă,
sfârşindu-se într-un punct, alteori dublă. Trăsăturile regulate ale feţei sunt
redate schematic: linia frumoasă a gurii; forme alungite şi drepte ale nasului, cu
sprâncenele arcuite. Aceste trăsături nu au nimic în comun cu imaginile întâlnite
în diferitele edificii religioase de peste tot din lume17. Aici se arată lipsa de păcat
a Mântuitorului precum şi noi înşine în fiecare icoana a „Mahramei
Mântuitorului”.
Biserica a rânduit în decursul unui an douăsprezece mari sărbători, numite
praznice împărăteşti, pentru a se sărbători cu bucurie fiecare însemnătate a ei.
Această sărbătoare nefiind inclusă în acest ciclu i s-a oferit o importanţă mai
mare, întrecând în strălucire pe celelalte purtând şi semnul învierii noastre.
Marea importanţă implică şi diversitatea, întruchipând diferite aspecte ale
fiecărei culturi cu rezonanţă în stil şi tehnică de realizare. Interpretarea acestei
icoane presupune o bună cunoştinţă a textelor scripturistice fiind vorba de un
limbaj teologic în ea care ne arată pe Dumnezeu îmbrăcat de lumină biruitor
asupra morţii.
Cu prefigurare în vechiul testament în imaginea chitului şi cea a lui Iona
care a stat trei zile în pântecele lui, reprezentarea iconografică neo –
testamentară a învierii Domnului este cea a „Pogorârii la iad”. Ea datează din

16
„…înfăţişând preacuratul Tău chip, l-ai trimis credinciosului Abgar, cel ce voise a Te vedea, Tu, Care după
dumnezeire, nevăzut eşti heruvimilor” (stihira glasului 8 de la vecernia sărbătorii Sf. Mahramă a Domnului, de
pe 16 august); „Trimis-ai lui Abgar epistole înscrise de dumnezeiasca Ta mână, lui care cerea mântuirea şi
sănătatea izvorâte din înfăţişarea dumnezeiescului Tău chip” (stihire de la Utrenie, glasul 4).
17
Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003, p. 103
18
secolul al VI-lea şi se găseşte pe una din coloanele ciboriului Bisericii Sfântului
Marcu din Veneţia.18
În iconografie ortodoxă, momentul în sine al învierii nu este descris cu
exactitate, nici nu ni se spune cum s-a produs, deci rezultă că nici icoana nu o
arată, devenind inaccesibilă oricărei percepții. De aceea sunt două reprezentări
care corespund cu acelaşi eveniment. Una precedă momentul Învierii cu trupul
fiind cea a „pogorârii la iad” şi cea de-a doua care a urmat momentul este
„venirea mironosiţelor de dimineaţă la mormânt” amândouă completându-se
fiind de neperceput una de alta.

Coborârea la iad

18
Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, op. cit. p. 200
19
„Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte
viaţă dăruindu-le”19
Tropar ce se cântă în începutul slujbei de Înviere, este transpunerea
Învierii in limbaj, oferind cea mai potrivită descriere a icoanei.
Această icoană este plină de simboluri. Ea arată cum Hristos îmbrăcat de
lumină, intră în adâncurile pământului sfărâmând porţile iadului, intrând în iad şi
acolo propovăduind Cuvântul şi ridicând pe Adam din robia morţii împreună cu
cei care Îl aşteptau. „Această interpretare le permite creştinilor să folosească
aceiaşi schemă iconografică pentru Hristos coborând la iad: biruitor al
tiranicului morţii, El eliberează şi trage la Sine pe locuitorii involuntari ai
împărăţiei acestuia, începând cu Adam şi Eva”20

19
Troparul Învierii
20
Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, op. cit. p. 202
20
După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii
(Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă
mormântul.
Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi
venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei.
Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. 4.
Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi.
Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus
cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de
vedeţi locul unde a zăcut.
Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi
iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus
vouă.
Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat
să vestească ucenicilor Lui.
Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat,
zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au
închinat. Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca
să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea.
Şi plecând ele, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor
toate cele întâmplate. Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au
dat bani mulţi ostaşilor,
Zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi
dormeam; Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi
fără grijă vă vom face.
Iar ei, luând arginţii, au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit
cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi. Iar cei unsprezece ucenici au
mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus.

21
Şi văzându-L, I s-au închinat, ei care se îndoiseră. Conţinutul
duhovnicesc al icoanei nu poate fi exprimat în icoană decât prin simbol.
Simbolul fiind o manifestare a realităţii si nu realitatea în sine. (Matei 28, 1-17)
Hristos este îmbrăcat într-un veşmânt cu nuanţe galben – aurii care emană
raze aurii şi de nuanţe albastre în jurul său simbolizând lumina şi razele zorilor
ce imediat aveau să se ivească deopotrivă cu sfinţenia Sfintei Treimi. Apare şi
aureola strălucitoare ca simbol al slavei, uneori cu stele pe margini. Veşmântul
fluturând al lui Iisus arată că Învierea nu se exprimă în această icoană printr-o
ţâşnire în sus ci înspre jos. Această coborâre poartă în ea începutul unei
reînălţări, care leagă iarăşi cerul şi iadul prin aceiaşi emanare de lumină21.
Acestea sunt atribute ale dumnezeirii. Postura prin care Iisus se ridică din
mormânt cu picioarele pe cele două uşi ale iadului sfărâmate, care nu vor mai
putea fi închise vreodată, arată atotprezenţa şi atotputernicia prin așezarea cu
picioarele deasupra „porţilor de aramă” . În unele icoane sub aceste uşi se găsesc
simboluri ale biruinţei Domnului asupra iadului, imaginea diavolului supus şi
legat de îngeri cu lanţuri, cuiele cu care a fost răstignit Hristos, cheile şi
încuietorile iadului.
În mâna stângă Iisus are un sul de hârtie sau crucea. Pergamentul
reprezintă cuvântul evanghelic propovăduit de El în iad celor drepţi şi care îl
așteptau iar crucea este transformată din obiectul de tortură folosit pentru a-L
răstigni pe Hristos în obiectul de biruinţă asupra morţii, acest lucru îl
întruchipează preotul când în noapte de Paşti ridică crucea şi face cu ea semnul
Sfinte Cruci cu ea spre credincioşi.
Cu mâna dreaptă Hristos îl ridică pe Adam la starea de dinainte de
păcat, şi se observă cum Adam este prins de mâneca dreaptă a Mântuitorului
alături de el ridicându-se şi Eva împreună cu toţi drepții adormiţi până atunci.
Aceasta reprezintă învierea sufletelor pentru veşnicie şi aducerea mântuirii
pentru cei în viaţă. În unele reprezentări se poate observa mâneca dreaptă a

21
Michael Quenot, Înviera şi icoana, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 108
22
veșmintelor lui Iisus mai luminoasă. Aceasta arată pe Iisus ca mijloc de
îndumnezeire a noastră.
Apar două cete de sfinți ale Vechiului Testament. Una în partea dreaptă a
icoanei formată din Împăratul David și Împăratul Solomon iar în spatele lor
Sfântul Ioan Botezătorul și Moise cu tablele legii în mână.
Prezenţa profeţilor este explicată prin faptul că ei sunt primii care au vestit
şi au aşteptat Învierea. Într-un psalm de-al său David spune: „Din adâncuri am
strigat către Doamne, Doamne auzi glasul meu”( Ps. 129, 1).
Sfântul Ioan
Botezătorul în icoana arată
spre Iisus pe Eliberatorul
lumii, pe care mai înainte el
vestise lumii, pentru aceasta
fiind decapitat. Iar Moise
apare ca reprezentant al
primului legământ şi martor
al primelor Paşti. Cei patru
aşezaţi în picioare, în unele
reprezentări în partea stângă
a lui Iisus în altele în
dreapta, îl recunosc pe Iisus
ca Cel Înviat, Cel pe care ei
l-au purtat în inimii toată
viaţa lor. A doua ceată este cea a tuturor oamenilor care până atunci şi-au
aşteptat Învierea, a celor drepţi, care împreună cu Eva sunt readuşi la starea de
dinainte.

23
Printr-o siluetă
neagră este
reprezentată moartea,
alături de duhurile
sale necurate, care stă
înfrântă sub porţile
zdrobite ale iadului,
cu mâinile legate şi cu
o funie de gât. Se
înfăţişează moartea
morţii prin biruinţa
adusă de Mântuitorul.
Pictarea ei în icoane
cu două feţe arată
lipsa sa de unitate,
falsitatea şi ipocrizia
sa.
La acest act
participă ambele
lumi, cea văzută cât şi cea nevăzută. Ele sunt purtate de simboluri ca stâncile,
văzduhul, stele şi uneori întâlnindu-se un înger, în mâna sa cu simbolul biruinţei,
cu crucea Domnului.
Alte două simboluri întâlnite sunt întunericul şi lumina prezente în icoană.
Lumina este viaţă, deoarece existenţa tuturor vieţuitoarelor de pe acest pământ
este condiţionată de ea. Întunericul înseamnă neştiinţă, necunoaştere iar lumina
vine să alunge întunericul ca să ne arate drumul, drumul spre mântuire, vine să
ni-L arate pe Dumnezeu. Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va
umbla în Întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8, 12)

24
Astfel icoana învierii nu este numai o comemorare a zilei în care s-a
petrecut istoric învierea ci este şi prefigurarea vieţii veşnice viitoare a făpturii
renăscute ceea ce Biserica numeşte a opta zi a creaţiei22.

Arătarea lui Toma

O altă reprezentare a Învierii Domnului este cea a „arătării lui Toma”.


Toma, ucenicul Domnului nu era de faţă la prima arătare Sa ucenicilor şi de
aceea acum crezând că vede el este pus de către Iisus să vină să pună mâna în
coasta şi lamele Sale pentru a vedea semnul cuielor. „Toma poartă imaginea
22
Leonid Uspensky, Vladimir Lossky, op. cit., p.205
25
omului modern care nu crede până nu vede, totodată inspirând o icoană pascală
care aminteşte cu fidelitate de scena evanghelică a întâlnirii cu ucenicii,
simbolizată de clădirile din jur”23.
Toma îl atinge pe Iisus şi-l recunoaşte cu cele două firi ale Sale zicând:
„Domnul Meu şi Dumnezeul
Meu”(Ioan 20, 28)
Urma cuielor, rana produsă în
coastă Sa de către suliţă,
urmele tuturor chinurilor
îndurate în timpul patimilor
toate dovedesc firea divino –
umană a lui Hristos.
O arătare precedentă celei
făcute în fața ucenicilor este ce
către mironosițele venite la
mormânt să ungă trupul
Mântuitorului cu miresme.

Concluzii

Adevărat a înviat!

23
Michael Quenot, Înviera şi icoana, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999, p. 128
26
Este răspunsul salutului pascal rostit de creştini pentru a aduce Învierea
Domnului Nostru Iisus Hristos cât mai aproape de sufletul nostru. În el este
concentrată întreaga cale a mântuirii noastre. În aceiaşi se măsură acest fapt
minunat al Învierii se înfățișează în icoană.
Învierea Domnului reprezintă cel mai mare eveniment din istoria mântuirii
noastre, care ne-a adus posibilitatea mântuirii si care sta la temelia credinţei si a
Bisericii Creştine. Numim aceasta sărbătoare „Paşte” după cuvântul grecesc care
înseamnă „trecere”, fiindcă aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus la început
lumea, dintru nefiinţă întru fiinţă. Fără Învierea lui Hristos lumea ar fi azi încă
toată păgână, Biserica nu s-ar fi întemeiat, creştinismul nu s-ar fi răspândit si n-
ar fi fost crezut. Fără Învierea lui Hristos numele Mântuitorului s-ar fi uitat de
atunci, învăţătura Lui s-ar fi pierdut, iar mântuirea oamenilor s-ar fi pierdut si ea.
Icoanele pascale sunt de o bogăţie extraordinară pentru înţelegerea Tainei
Paştilor şi a trăirii credinţei în această taină centrală a creştinismului Cel înviat
arătându-Se Mariei Magdalena, îngerul vorbind femeilor mironosiţe, giulgiurile
rămase în mormânt aşa cum erau când înfăşurau trupul Celui pus în mormânt.
La vederea acestora, apostolul Ioan „a văzut si a crezut”
Am arătat în această lucrare adâncimea teologiei şi a simbolurilor ce o
reprezintă, cultul liturgic ce o manifestă convergenţa icoanei cu textele liturgice.
Acum observăm cu uşurinţă că o icoană arată adevărul, imortalizează taina
mântuirii şi alungă ateismul. Icoana ne readuce la momentul în care Iisus a
înviat.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al


Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995
Ceaslov, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1993

27
Evdochimov ,Paul, Arta Icoanei o teologie a frumuseţii, Editura Meridiane, 1992
1.
Macar ,Pr. Ilie, Adevărul învierii şi cei care i se împotrivesc, Editura AXA, Botoşani,2003
2.
Megheșan ,Dr. Dumitru, Înviere și eshatologie, Ed. Airon, Oradea, 2002,.
3.
Quenot,Michael , Înviera şi icoana, Ed. Christiana, Bucureşti, 1999
4.
Sfântul Mare Atanasie, Scrieri, partea I, traducere din grecește introducere și note de Stăniloae
5.
Pr. Prof Dumitru, în colecția „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 15 Editura Institului Biblic şi

de Misiune al B.O.R, Bucureşti, 1987

Stăniloae ,Pr. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică,


6.
Stăniloae,Pr. Dumitru, O teologie a icoanei, Editura Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005
7.
Todoran ,Pr. Prof. Isidor, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatică Ortodoxă, Manual
8.
pentru seminariile teologice, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2005

Todoran ,Pr. Prof. Univ. Dr. Isidor, Simbolul credinţei, O sinteză dogmatică, Editura
9.
Renaşterea, Cluj – Napoca, 2008

Uspensky ,Leonid, Teologia icoanei în Biserica ortodoxă, Editura Anastasia, 1994


10.
Uspensky ,Michel , Icoana, fereastră către absolut, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993
11.
Uspensky,Leonid, Vladimir Lossky, Călăuziri în lumea icoanei, Ed. Sophia, Bucureşti, 2003
12.

28