Invierea Domnului, sarbatoarea sufletului

Invierea Domnului este cea mai mare sarbatoare a crestinismului, dogma fundamentala a

credintei crestine. Este o sarbatoare a bucuriei depline, a luminii divine, a comuniunii, a
sufletului. In noaptea Invierii crestinii se bucura de o stare harica deosebita, de o partasie
speciala cu semenii si cu Dumnezeu.
Putem vorbi de o tasnire deplina a vietii dumnezeiesti in sufletul nostru, in existenta noastra
crestina.

Pe de o parte, aceasta bucurie amestecata cu o uimire desavarsita o putem percepe cel mai bine
privind cu atentie la doua din icoanele ortodoxiei si anume cele care se numesc "Coborarea de pe
Cruce" si "Plangerea de Ingropare". De ce aceasta? Pentru ca nu putem intelege deplin bucuria
ucenicilor fara a cunoaste drama lor, fara a patrunde in atmosfera acelor zile intunecate, cand
"mirele s-a luat de la ei".

Pe de alta parte, Invierea este bucuria sufletului care nu e nici trecatoare, nici ne-deplina. E
bucuria prin excelenta, pentru ca e bucuria eterna si deplina. De aceea, In noaptea Invierii nimeni
nu ar trebui sa fie trist. Nimeni nu ar trebui sa planga. Caci toate motivele de intristare apar acum
fara insemnatate fata de biruirea mortii.

Invatatura centrala si pivotul de sustinere a religiei crestine este, fara indoiala, Invierea

Domnului. De aceea, Apostolul Pavel spune: "Daca Hristos n-a inviat, zadarnica este atunci
propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra" (I Cor. 15, 14). Fara Inviere n-ar fi fost nici
altar, nici preoti, nici credinta, iar botezul nu ar fi avut nici o semnificatie.

Mare taina este aceasta dogma, cu greu se poate patrunde in intelesurile adanci ale Invierii.
"Judecati voi singuri daca este drept inaintea lui Dumnezeu sa ascultam de voi mai mult decat de
Dumnezeu: noi nu putem sa nu vorbim despre ceea ce am vazut si am auzit. Dumnezeul
parintilor nostri a inviat pe Iisus pe care voi l-ati omorat, spanzurandu-L pe lemn. Noi suntem
martorii acestor lucruri" (F. Ap.), asa le raspundea apostolii membrilor tribunalului evreiesc de
atunci.

Cu greu au inteles ucenicii lui Hristos, desi, unii dintre acestia au fost martori oculari la
eveniment. Cu o si mai mare greutate au patruns in tainele dogmei cei care au primit darul iubirii
si au vazut Invierea cu “ochii credintei”.

Majoritatea crestinilor accepta taina Invierii, l-au primit pe Iisus ca mantuitor personal, dar putin
sunt cei care si vietuiesc crestineste, care il iau drept model in viata pe Hristos. In schimb, sunt
multi oameni care nu accepta adevarurile Invierii, iar unii dintre acestia, in special iudeii, nici nu
vor sa comunice pe aceasta tema.

Or, Invierea este, fara doar si poate, un fapt istoric, real si irevocabil, o siguranta absoluta a
crestinilor ca Iisus a murit, luand cu el pacatele lumii, a inviat si este in Ceruri de-a dreapta
Tatalui. Invierea devenind temelia de nezdruncinat, piatra de temelie a unei noi conceptii despre
lume si viata, samburele viu din care s-a nascut uriasul copac al crestinatatii in lume.

Redescoperirea si retrairea de catre fiecare generatie de oameni a acestui fapt colosal si

irevocabil al Invierii Domnului explica durata crestinatatii de acum doua mii de ani si pana astazi
si care va dura pana la sfarsitul veacurilor.

Dar Invierea Domnului nu este numai un adevar irevocabil. El este totodata "un semn al
semnelor lui Dumnezeu " tot atat de real in fata lumii intregi. Cu alte cuvinte, Invierea este
semnul puternic, evident si clar pentru toti, ca Dumnezeu cel viu a intervenit in iconomia si
istoria omenirii.

Mai mult, acest lucru capata o semnificatie aparte, pentru faptul ca Invierea Domnului nu este
numai o simpla readucere a unui mort la viata, asa cum a fost cazul lui Lazar, prietenul
Domnului, cu fiica lui Iair sau cu fiul vaduvei din Nain. Este vorba de o altfel de moarte, pentru
pacatele lumii si o altfel de inviere, de un altfel de trup al lui Iisus, de un trup transfigurat.

Invierea Domnului este modelul si forta invierii tuturor oamenilor, la a doua venire a Sa: “Eu
sunt Invierea si viata, in adevar, a zis El” (In, 11, 25). Invierea face referiri nu numai la fiinta
umana, ci este vorba de toata creatia lui Dumnezeu: "Iata, Eu toate le fac noi…, si va fi un cer
nou si un pamant nou", zice Mantuitorul.

“Mantuitorul a refacut chipul divin din om, lepadand in mormant, in dimineata Invierii, trasatura
patimitoare. Din momentul mortii si a Invierii Domnului, istoria omenirii intra in perioada
eshatologica, iar Imparatia, aflata deocamdata in transcendent, tinde sa inglobeze treptat toata
creatia. In Hristos cel inviat incepe transfigurarea lumii, dar aceasta transfigurare nu se descopera
decat prin mijlocirea acelora care au atins culmile sfinteniei”, ne spune Sfantul Maxim
Marturisitorul.

Invierea Domnului ne daruieste, pe de o parte, o victorie asupra pacatului, pe de alta parte, o

biruinta asupra mortii insasi. Mai mult, aceasta mare taina ne aduce la o stare harica de traire cu
Dumnezeu care este fara de pacat si fara de moarte. Cu Hristos, noi pasim in vesnicie!
Asadar, Invierea Domnului este, prin excelenta, acela al indumnezeirii naturii noastre omenesti si
al participarii trupului nostru trecator la bunurile vesnice, mai presus de fire, o calatorie in
lumina launtrica a sufletelor noastre, iar in viziunea unor parinti ai Bisericii nu e altceva decat „o
traire a luminii dumnezeiesti si o pregustare a Imparatiei Cerurilor, o transfigurare anticipata”.