Seminarul Teologic Ortodox

„Sfântul Ioan Gură de Aur”

Târgovişte

Lucrare de susţinere a
competenţelor profesionale
Învierea Mântuitorului - temeiul predicii
creştine

Profesor coordonator:
Pr. Prof. Mihail - Iulian Stan
Elev susţinător:
Manolea Ciprian - Ioan

2007
 Planul lucrării

Argument

I. INTRODUCERE - Locul şi importanţa Învierii Domnului.

II. ÎNVIEREA DOMNULUI, TEMEIUL PREDICII CREŞTINE.

1. Învierea Domnului relatată de către Evangheliştii

sinoptici .

2. Învierea Domnului element esenţial in predica paulină.

3. Regăsirea momentului Învierii in predica apostolică.

III. INVIEREA DOMNULUI SUBIECT DE PERENIE IN OMILETICA

CRESTINA.

IV. CONCLUZII.

V. BIBLIOGRAFIE.

2
 Argument

Lucrarea de faţă mi-am ales-o în cadrul materiei Studiul Noului Testament, datorită
interesului meu faţă de acest domeniu teologic.
Această temă se constituie drept lucrare de atestat ce încununează studiile mele de
teologie din cadrul Seminarului Teologic Ortodox Sf. Ioan Gură de Aur din Târgovişte şi am
ales-o datorită preocupării pe care a constituit-o învăţătura ortodoxă pentru mine de-a lungul
celor cinci ani de studii.
Alegerea lucrării cu titlul: „Învierea Domnului – temei al predicii creştine” în cadrul
acestui domeniu teologic se datorează interesului meu deosebit ţi dorinţa mea de aprofundare
a acestui fapt concret care s-a petrecut în realitate – Învierea Domnului şi Mântuitorului
nostru Iisus Hristos.
Am dorit de asemenea să cercetez felul în care Apostolii şi ucenici ai Domnului, în
special „Apostolul Neamurilor” – Sfântul Apostol Pavel – au propovăduit popoarelor
necreştine Evanghelia lui Hristos, minunile săvârşite de El şi cea mai mare minune a
creştinismului, minunea Învierii Sale din morţi.
M-am bazat în lucrarea mea pe faptul că în Sfânta Liturghie, pe fiecare Sfântă Masa a
fiecărei Biserici se actualizează în mod direct Jertfa de pe Cruce a lui Hristos, şi de asemenea,
în fiecare Duminică se prăznuieşte Învierea lui Hristos.
Sfântul Apostol Pavel spune în epistola sa către Corinteni: „Dacă Hristos n-a înviat
zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15,
17). De aceea, Învierea Domnului este temeiul predicii creştine din toate vremurile, din veacul
apostolic şi până în zilele noastre. Slujitorii Sfintelor altare trebuie să-şi bazeze atât activitatea
misionară, cât şi cea predicatorială pe faptul de referinţă şi de căpătâi al creştinismului:
Învierea lui Iisus Hristos.
Învierea Domnului redă adevărul cel mai mare al creştinismului şi pune temelie
puternică credinţei, oferind exemplul Învierii Fiului Omului şi fiind garanţia învierii noastre, a
oamenilor. Acesta este primul şi cel mai important lucru, care stă la baza propovăduirii
credinţei noastre.

3
 Introducere

Locul şi importanţa Învierii Domnului Iisus Hristos

în momentul răscumpărării

„Învierea Domnului nostru Iisus Hristos reprezintă cea mai importantă zi pentru lumea
creştină ziua pe care a făcut-o Domnul”. 1 Învierea Domnului reprezintă un eveniment cu totul
aparte: este momentul culminant al vieţii şi activităţii pământeşti a Fiului lui Dumnezeu
întrupat, este momentul când a fost surpată împărăţia morţii şi lumii, s-a dăruit vieţii. „Unic
prin firea lui, faptul învierii avea să fie începutul unei ere în istoria omenirii: era speranţelor şi
a vieţii, a desăvârşirii şi a luminii”. 2 Învierea lui Hristos reprezintă o etapă nouă în istoria
omenirii, deoarece pentru prima dată puterea lui Dumnezeu se arătă mai puternică decât
păcatul şi moartea. Ca fapt istoric, Învierea Domnului s-a petrecut la Roma, pe când domnea
împăratul Tiberiu iar în Palestina guverna Pilat din Pont. Nimic din cele ale istoriei, nici
moartea, nu poate să reziste la acţiunea iubirii lui Dumnezeu în Fiul Său înviat. Moartea este
învinsă definitiv, o nouă viaţă apare în lume, nu prin reîncărnare sau readucere la viaţă a unui
mort, ci prin existenţă în sânul lui Dumnezeu. „Înviere înseamnă răscumpărare: „Ridicarea
păcatelor” prin sacrificiul umanităţii Sale, prin răstignire şi moarte, este numai un stadiu în
calea lui Iisus”.3 Credinţa în înviere reprezintă nu numai unul din adevărurile fundamentale
ale creştinismului care pune în evidenţă valoarea deplină a vieţii omului ci şi calea spre viaţa
veşnică, convingerea că nu moartea are cuvântul din urmă, ci viaţa şi fericirea, conştiinţa
prezenţei Mântuitorului, încrederea şi biruinţa binelui. Convinşi de aceasta, creştinii au
deplasat centru vieţii lor spre Învierea lui Hristos.
„Numele omenesc IISUS înseamnă Dumnezeu este mântuire înfăţişând felul
propovăduirii lui Hristos. Cuvântul grecesc HRISTOS înseamnă Unsul ce aminteşte de
vechiul obicei evreiesc de a unge un om ales pentru o slujire înaltă, aşa cum a fost uns David
de către Samuil în numele Domnului înainte de a deveni Împărat. Cuvântul grecesc Hristos

1
Ierodiacon Visarion Iugulescu, Predici, Bucureşti, 2005, p. 448.
2
Pr. Prof. Constantin Corniţescu – Învierea Domnului şi însemnătatea ei pentru viaţa creştină, în Ortodoxia,
anul XXXV, nr. 2, aprilie – iunie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1983, p. 200.
3
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 224

4
este echivalentul cuvântului evreiesc pentru Mesia. Este important ca atunci când rostim
cuvintele Iisus Hristos, mărturisim esenţialul credinţei noastre de creştini ortodocşi”.4
Biruinţa lui Iisus Hristos este o stare absolută şi permanentă, o stare morală de putere a
sufletului faţă de biruinţa omenească care creează stări limitate şi schimbătoare. Propriu zis
pasah înseamnă trecere şi semnifică biruinţa luminii asupra întunericului. Cu oarecare
transformare, evreii i-au zis pesah, tot cu înţelesul de trecere, adică trecerea lor prin Marea
Roşie, de la robia egipteană la libertatea Ţării Făgăduinţei. Latinii i-au zis pascha-pascae, de
aici îşi are cuvântul în limba română paşti sau paşte, cuvânt sinonim cu înviere, adică trecerea
de la moarte la viaţă, de la robia păcatului – prin jertfa şi învierea Domnului – la bucuria vieţii
întru virtute. „Pentru evrei, Paştele e o sărbătoare instituită în amintirea scoaterii poporului lui
Israel din Egipt, numită şi sărbătoarea azimelor, deoarece acum se consumă pâine fără aluat
vechi” 5. Pentru creştini, Paştele comemorează trecerea lui Iisus de la moarte la viaţă. Sfântul
Apostol Pavel spune că Învierea lui Hristos a fost şi este piatră de temelie a creştinismului:
„Dacă Hristos n-a înviat zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa
voastră” (I Cor 15, 17). „Învierea lui Hristos ne întemeiază, în general, credinţa într-o
continuare a vieţii după moarte”.6
Răscumpărarea a însemnat această biruinţă, transformând tragismul răului şi al morţii
prin bucuria învierii. Termenul răscumpărare este folosit sa descrie efectul mortii lui Hristos.
Termenul grecesc apolutrosis, tradus răscumpărare, semnifica a elibera un captiv prin plata pe
care o face o alta persoană. Într-un sens mai larg implică eliberarea de la pedeapsa, ceea ce
înseamnă că răscumpărarea implică eliberarea de consecinţele păcatelor noastre. Scriptura
foloseşte cuvântul preţ cu sensul de a fi „cumpăraţi cu un preţ” (I Cor. 6, 20; 7, 23) şi „se vor
lepăda de stăpânul care i-a răscumpărat” (II Petru 2, 1). Verbul a răscumpăra este folosit în
câreva pasaje pentru a descrie conceptul de răscumpărare „Hristos ne-a rascumpărat din
blestemul Legii” (Gal. 3, 13); „Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca să răscumpere pe cei ce
erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Gal 4, 4-5); El S-a dat pe Sine însuşi pentru
noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui,
plin de râvnă pentru fapte bune (Tit 2, 13-14) şi „ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint
sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără
prihană” (I Petru 1, 18-19). Mielul a fost „junghiat şi răscumpărat pentru Dumnezeu, cu
sângele Tău” (Apocalipsă 5, 9).
4
Învăţătura de credinţă creştin-ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1992, p. 77.
5
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op. cit., p. 225
6
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ediţia a II-a, Editura Omniscop, Craiova,
1993, p. 339.

5
 Numai învierea este o reală dovadă de biruire a păcatului şi a morţii şi pentru aceasta
răscumpărarea în esenţa ei e jertfă pentru că slujeşte în inviere. Sfântul Evanghelist Luca
spune convingător: „Domnul a înviat cu adevărat” (24, 24). Dintre momentele vieţii
pământeşti a Fiului Întrupat, îndeosebi jertfa de pe cruce şi învierea, se leagă de mântuire. „În
cruce este o putere care produce înviere şi în înviere este prezentă într-un mod etern, crucea.
Crucea are în ea însăşi o forţă biruitoare a păcatului şi a morţii, o putere care înaintează
spre înviere”. Crucea după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, este o nebunie pentru cei care
pier şi prilej de sminteală pentru mulţi deschide celor ce cred calea spre mântuire. Fiului
Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru
cei interesaţi pentru mulţi (Matei 20, 27-28; Marcu 10, 45).
Acest concept de răscumpărare a fost folosit de Pavel când a scris că noi suntem
„cumpăraţi cu un preţ” (I Cor. 6, 20; 7, 23) şi că „este un singur Dumnezeu, şi este un singur
Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Iisus Hristos, S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de
răscumpărare pentru toţi” (I Timotei 2, 5-6). Eficenţa jertfei de pe Golgota pentru izbăvirea
noastră din stăpânirea morţii este subliniată pe larg îndeosebi în Epistola către Evrei, unde
Sfântul Apostol Pavel, în cadrul unei restrânse argumentări teologice, afirmă: „Iisus Hristos,
venind Arhiereu al bunătăţilor viitoare... a intrat o singură dată în Sfânta Sfintelor... cu însuşi
sângele său şi a dobândit o veşnică răscumpărare... Pentru acesta El este mijlocitorul unui
nou testament, ca prin moartea petrecută spre răscumpărarea celor de testament, ci chemaţi
să ia făgăduinţa moştenirii veşnice” (Evr. 9, 12-15). Iar în Epistola către Tit, acelaşi Apostol
scrie: „Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a dat pe sine pentru noi, ca să ne izbăvească de
toată fărădelegea şi să-şi curăţească lui poporul ales, râvnitor de fapte bune”( Tit 2, 13-14).
Jertfa de pe Golgota este înfăţişată ca mijloc de răscumpărare şi de Sfântul Apostol Petru care
scrie: „Nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră
deşartă, pe care o aveţi de la părinţi, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui miel
nevinovat şi neprihănită” (I Petru 1, 18-19).
De fapt, însuşi Domnul Hristos a proclamat cel dintâi acest adevăr, declarând, în
repetate rânduri, ca „El, Fiul Omului, a venit ca să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi
(Marcu X, 45; Matei XX, 28). Totodată, Mântuitorul a dovedit, prin alungările de demoni, că
a venit în lume ca să învingă pe diavol, să-l dezarmeze, să-i desfiinţeze stăpânirea asupra
credincioşilor şi să întemeieze pe pământ Împărăţia lui Dumnezeu (Luca XI, 20-22). Iar
„către iudeii care crezuseră în El, Domnul a spus: Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu, sunteţi
cu adevărat ucenicii Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan VIII,
31-21); „Adevărat, adevărat zic: Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului, iar robul nu

6
rămâne în casa în veci; Fiul însă rămâne în veci. Deci, dacă Fiul vă va elibera veţi fi cu
adevărat liberi” (Ioan VIII, 34-36).
„Învierea Domnului a fost urmată de evenimente supranaturale, ca apariţia îngerilor şi
cutremure. Acestea aveau rostul să atragă luare – aminte martorilor asupra evenimentului ieşit
din comun care se petrecea sub ochii lor”.7
Învierea reprezintă precis dovada răscumpărării (I Cor. 15, 17) căci răscumpărarea
trebuie să însemne un triumf categoric al vieţii noastre asupra păcatului şi asupra morţii. Fapta
bună a creştinului îşi ia puterea din biruinţa Mântuitorului asupra morţii, iar dinamismul său
moral contribuie la prefacerea universului. Predicarea Învierii e anunţarea triumfătoare a
continuării vieţii după moarte. Mormântul gol e dovada grăitoare a lui Iisus şi eficacitatea lui
răscumpărătoare.

ÎNVIEREA DOMNULUI,
TEMEIUL PREDICII CREŞTINE.
7
Pr. Prof. Constantin Corniţescu, art. cit., p. 201.

7
 Învierea Domnului relatată de către
Evangheliştii sinoptici

Date fiind încercările fizice şi durerea sufletească prin care Mântuitorul Hristos a
trecut, la numai trei ore de la răstignire, a murit. Şi pentru că „era ziua pregătirii şi începea
ziua sabatului”, „Iosif om bun şi evlavios... s-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus. L-a dat
jos de pe cruce, L-a înfăşurat într-o pânză de in şi L-a pus într-un mormânt nou, săpat în
piatră, în care nu mai fusese pus nimeni”. „Sfântul Iosif din Arimateea, care i-a oferit
Mântuitorului mormântul în care a fost pus trupul Mântuitorului, L-a înmormântat ca şi cum
Mântuitorul nu ar fi urmat să învieze”. 8
„Femeile care veniseră cu Iisus din Galileea, au
însoţit pe Iosif; au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Iisus în el, apoi s-au
întors şi au pregătit miresme şi miruri; iar în ziua sabatului s-au odihnit după lege” (Luca
13, 50-56).
„Iar a doua zi, care este după vineri, s-au adunat preoţii mai de seamă şi fariseii s-au
dus la Pilat, şi i-au zis: „Doamne ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în
viaţă, a zis: „după trei zile voi învia”. Deci porunceşte ca mormântul să fie păzit până a treia
zi, ca nu cumva, venind ucenicii Lui, să-L fure şi să spună poporului: S-a sculat din morţi,
căci va fi rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi” (Mt. 27, 62). Drept urmare au
pecetluit piatra şi au pus strajă la mormânt (Matei 27, 62-66). „Dacă Iisus Hristos n-ar fi
înviat pe când încă aceşti soldaţi înconjurau mormântul lui pentru a-l păzi şi el n-ar fi făcut-o
decât când ei s-ar fi retras după trei zile, evreii ar fi avut în ceva motiv, dacă nu întemeiaţi,
pentru a-şi justifica refuzul lor de a nu crede în înviere. 9 Dar cum că „templu” a numit trupul
Său, se tem. Astfel fiind cu totul preocupaţi de această problemă, ei nu se îngrijeau deloc de
ziua sabatului, n-având alt scop decât de a-şi împlini patima lor. Ei crezuseră că vor avea
astfel de biruinţă asupra Mântuitorului printr-o orbire şi printr-o teamă pentru că ei arătau că
se tem de un om mort căruia ei i-au făcut ceea ce au vrut ei în timpul vieţii lui”.10
Iisus Hristos voind să le arate că el n-a suferit nimic din partea lor decât ceea ce a
binevoit el să vadă aici cu pecetluirea acestei pietre şi aceste gărzi, că ei nu-l puteau reţine.
Tot ceea ce au câştigat ei prin înşelătoria lor, este că au făcut învierea lui mai minunată şi mai
sigură; în aşa fel ca să nu se poată îndoi nimeni de ea pe dreptate, pentru că el a înviat chiar şi

8
Arhimandrit Teofil Părăian, Prescuri pentru cuminecături, Ed. Mitropolia Banatului, Timişoara, 1998, p.197.
9
Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentar la Evanghelia de la Matei, Editat de Mănăstirea Portăriţa, Satu Mare,
2003, p. 687.
10
Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuire Evangheliei de la Matei , Ed. Sofia, Bucureşti, 2002, p. 467.

8
de prezenţa evreilor şi a ostaşilor. Iar sâmbătă noaptea, „iată că s-a făcut cutremur mare de
pământ, căci un înger al Domnului s-a pogorât din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa
mormântului şi a şezut pe ea... Străjerii s-au îngrozit de frică şi s-au făcut ca nişte morţi...
Revenindu-şi, au venit în cetate şi au dat de ştire preoţilor celor mai de seamă despre toate
cele întâmplate. Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat oştilor mulţi
bani şi le-au zis: „Spuneţi aşa: ucenicii Lui au venit noaptea pe când dormeam noi şi L-au
furat” (Matei 28, 1-13).
„Iar când începea să se luminize înspre ziua dintâi a săptămânii” (Matei 28, 1;
Marcu 16,2; Luca 24, 1; Ioan 20,1), Maria Magdalena s-a dus la mormânt şi a văzut piatra
răsturnată de pe mormânt. A alergat la Simon Petru şi la celălalt ucenic, pe care-l iubea Iisus,
şi le-a zis: „Au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde L-au pus” (Ioan 20, 1-2). Aceştia
venind şi încredinţându-se că Iisus a înviat, s-au întors acasă. Maria, revenind la mormânt,
stătea afară şi plângea. Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt. Şi a văzut doi îngeri
în haine strălucitoare, şezând în locul unde fusese trupul lui Iisus. „Femeie, i-au zis ei, pentru
ce plângi?” ea le-a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde L-au pus”.
După ce a zis aceste vorbe s-a întors şi a văzut pe Iisus stând acolo în picioare; dar nu ştia că
este Iisus... ci credea că este grădinarul. Încredinţându-se că Domnul este, I s-a închinat apoi a
vestit pe ucenici (Ioan 20, 9-18). După înviere, trupul lui Hristos „era nematerial,
transparent, glorificat, sfânt, nemaifiind împiedicat de obstacole, căci poate intra la ucenici
prin uşile încuiate, putând fi omniprezent”.11
„Pe când răsărea soarele” (Matei 16, 2) au venit la mormânt cu miruri alte femei.
Văzând piatra răsturnată s-au înspăimântat. Dar, iată, li s-au arătat doi îngeri şi le-au zis:
„Pentru ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici, ci a înviat” (Luca 24, 1-6).
„Mergeţi de spuneţi ucenicilor Lui că a înviat din morţi. Iată El merge înaintea voastră în
Galileea; acolo Îl veţi vedea... Ele au plecat repede de la mormânt cu frică şi cu bucurie mare
şi au alergat să dea de veste ucenicilor Lui. Dar iată că le-a întâmpinat Iisus şi le-a zis:
„Bucuraţi-vă!”, „Ele s-au apropiat să-I cuprindă picioarele şi I s-au închinat” (Matei 28,
7-9). „În seara aceleiaşi zile..., pe când uşile locului unde erau adunaţi ucenicii erau
încuiate..., a stat Iisus în mijlocul lor şi le-a zis: „Pace vouă”. Şi după ce a zis aceste vorbe
le-a arătat mâinile şi coasta Sa, iar ucenicii s-au bucurat văzând pe Domnul” (Ioan 20,
19-20). După aceea, timp de patruzeci de zile, s-a infăţişat ucenicilor săi vorbind cu ei despre
lucruri privitoare la împărăţia lui Dumnezeu (Fapte 1, 3).

11
Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 270.

9
 După ce a adus lui Petru şi Ioan vestea despre dispariţia trupului lui Iisus, ea a revenit
la mormânt. De data aceasta a văzut în mormânt doi îngeri care i s-au adresat cu cuvintele:
„Femeie, de ce plângi? Pe cine cauţi?”. Socotind că la acea oră nu poate fi grădinarul, îi
răspunde: „Doamne, de L-ai luat tu pe El, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi lua”. Iisus i se
adresează din nou: „Marie !”. Recunoscându-L, în sfârşit exclamă: „Rabuni”, care înseamnă
„Învăţătorule” (Ioan 21, 16) şi mai mult decât atât: „Stăpâne”. „Numaidecât vrea să I se
închine, dar Iisus o opreşte zicând: „Nu te apropia de Mine, gândind să Mă reţii”; gândind că
voi continua alături de voi modul de viaţă din trecut. Adevărata convieţuire cu voi, pe care v-
am promis-o, nu este aceasta. Convieţuirea promisă va avea caracter spiritual”.12
S-a arătat apoi femeilor mironosiţe (Mt. 28, 5-10; Lc. 24, 1-11; Mc. 16, 3-8). La scurt
timp după plecarea Mariei Magdalena, vin la mormântul Domnului şi celelalte femei pioase,
care cumpăraseră aromate pentru a unge trupul lui Iisus. Era cealaltă Marie, adică sora Maicii
Domnului, mama lui Iacob cel mic, Salomeea, mama fiilor lui Zevedei, Ioana, soţia lui Chuza
administratorul lui Irod Antipa (Lc. 8,3) şi altele împreună cu ele (Mc. 16,1). Când au ajuns la
mormânt, deja răsărise soarele (Mc. 16,2). Mirarea lor a fost mare văzând piatra răsturnată,
mormântul gol, iar înlăuntru un înger care stătea de-a dreapta locului unde fusese trupul
Domnului. Îngerul, însă le dă vestea cea mare a învierii Domnului. El le zice: „Nu vă
spăimântaţi! Căutaţi pe Iisus din Nazaret, care a fost răstignit: a înviat, nu este aici; iată locul
unde Îl puseseră. Dar duceţi-vă de spuneţi unde Îl puseseră. Dar duceţi-vă de spuneţi
ucenicilor Lui şi lui Petru că merge ţnaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea, precum v-
a spus” (Marcu 1, 6-7). Îndeosebi lui Petru, pentru că el, care se lepădase de Domnul, căzuse
din demnitatea de apostol şi trebuia să i se arate bunăvoinţă aparte.
La scurt timp, femeilor purtătoare de mir li se arată Însuşi Mântuitorul, care, după ce le
adresează salutul: „Bucuraţi-vă !” reia cuvântele îngerului referitoare la înştiinţarea ucenicilor
şi permite mironosiţelor, convinse deja de învierea Lui, să-I îmbrăcişeze picioarele în semn de
adorare. În cursul zilei se arată celor doi ucenici, Luca şi Cleopa, în drum spre Emaus (Luca
24, 13-25)
Cei doi ucenici, asemenea majorităţii contemporanilor lor, văzuseră în Iisus pe Mesia,
în chipul unui erou naţional, izbăvitor al evreilor din robia romană. Năruite aceste speranţe,
erau tentaţi să vădă acum în El un prooroc oarecare. Mântuitorul, care a venit în lume pentru a
aduce la calea cea dreaptă pe cel rătăcit, (Mt. 18, 12) se arată „acestor zăbavnici cu inima”,
dovedindu-se cu cuvinte din Legea lui Moise şi din cărţile profeţilor că „Mesia trebuia să

12 ?
Sfântul Teofilact al Bulgariei – op. cit., p. 688.

10
pătimească toate acestea pentru a intra în Slava Sa”. Cu toate acestea, Domnul este recunoscut
abia „când a binecuvâtat şi a frânt pâinea”.
A patra arătare are loc faţă de Petru (Lc.24,34). Evanghelistul Luca nu ne spune unde
şi când a avut loc; probabil, însă a avut loc în dimineaţa aceleiaşi zile la Ierusalim. Apostolul
Pavel o menţionează în epistola întâi către Corinteni (cap.15, 7). Pentru că el citează îndeosebi
mărturiile apostolice, pe care se baza credinţa Bisericii, trece cu vederea pe cele menţionate
mai înainte şi o menţionează în primul rând pe acesta. Spre seară se arată Apostolilor, fără
Toma (Marcu 16, 14; Luca 14, 36-43; Ioan 20, 19-23).
„Nedumeriţi de cele întâmplate şi mai ales de vorbele femeilor mironosiţe, vorbe pe
care mai degrabă „le credea a fi basme” (Luca 14, 11), ucenicii Domnului, neştiind care va fi
reacţia iudeilor, stăteau adunaţi laolaltă la locul doar de ei cunoscut, cu uşile încuiate (Ioan 20,
19)”.13 În această atmosferă apăsătoare, apare deodată în mijlocul lor Iisus şi le adreseză
salutul cunoscut: „Pace vouă”. Tensiunea sufletească îşi spune cuvântul: Cu toate că
Mântuitorul le vorbise de toate câte se întâmplase şi chiar Învierea Sa, „plini de frică şi de
spaimă, ei credeau că văd duh” (Luca 24, 37). Mai întâi Mântuitorul mustră necredinţa lor
(Marcu 16, 14), apoi îi învită să-i pipăie mâinile şi picioarele pentru a se convinge de
realitatea celor întâmplate. Pentru ca orice îndoială să fie îndepărtată, stă la masă cu ei şi
mănâncă dintr-o bucată de peşte şi un fagure de miere (Luca 24, 42). Aceste relatări,
evanghelistul Ioan îi adaugă amănuntul că acum, în vederea misiunii ce aveau s-o
îndeplinească, Iisus,, Suflând peste Apostoli, le transmite darurile Sfântului Duh: „Luaţi Duh
Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 22-
23).
La prima arătare lipsea Sfântul Apostol Toma de la adunarea ucenicilor, şi ceilalţi care
s-au bucurat văzând că este Domnul spune Sfântul Evanghelist Ioan i-au spus Sfântului
Apostol Toma: Am văzut pe Domnul” şi el a zis: „Dacă nu voi pune degetul în coasta lui, nu
voi crede” (Ioan 20, 25). Cu aceste cuvinte de necredinţă ale Sfântului Apostol Toma se
sfârşeşte relatarea în legătură cu prima arătare din ziua învierii şi cu aceste cuvinte se sfârşeşte
şi Evanghelia care se citeşte în ziua de Paşti la Vecernie. Nu cu o afirmare a învierii ci cu o
afirmare de necredinţă în înviere. La scurt timp se arată din nou Apostolilor, de data aceasta
împreună cu Toma (Ioan 20, 24-29). A avut loc în duminica următoare, „după opt zile” de la
învierea Sa, în Ierusalim. „Apostolii rămăseseră aici pentru a serba cele şapte zile ale
azimelor, prevăzute de lege. De data aceasta, între ucenici se află şi Toma, care, lipsind în
ziua învierii de la adunarea Apostolilor, s-a îndoit de cele relatate de confraţii săi (Ioan 20,
13
Pr. Prof. Constantin Corniţescu, art. cit., p. 208.

11
25). De data aceasta, Domnul se arată îndeosebi pentru el. Convins de realitatea învierii, el
exclamă extaziat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (Ioan 20, 28). Iar Domnul i-a spus:
„Pentru că M-ai văzut ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 29). În
această rostire ni se înfăţişează două modalităţi de a ajunge la credinţă: 1) a crede numai prin
experienţa directă: vezi, atingi şi crezi; 2) a crede pe baza mărturiei celor care au văzut, au
atins. El exprimă acum, ca oarecând Petru în numele Apostolilor, (Matei 16, 16) nu numai
ataşamentul deplin faţă de Dascălul său, ci şi credinţa în divinitatea Lui.
Se arată Ucenicii în Galileea, precum le-a promis. Prima dintre arătări în acel ţinut are
loc la Marea Tiberiadei şi este relatată doar de evanghelistul Ioan (21, 1-14). Marea
Tiberiadei, cunoscută de sinoptici ca Marea ca Marea Galileii (Matei 4,18) sau lacul
Ghenizaret (Luca 5, 1) este lacul pe ale cărui maluri se aflau oraşele Betsaida şi Capernaum,
unde Mântuitorul desfăşurase o vastă activitate. Betsaida era în acelaşi timp oraşul în care
proveneau Petre, Andrei şi Filip. De aceea, în mod firesc, aici, la porunca Domnului s-au
retras ucenicii Domnului după învierea Sa. Ei îşi reiau vechea ocupaţie de pescari. Într-unul
din momentele activităţii lor, Mântuitorul apare din nou, însoţindu-şi prezenţa de faptul
minunat al unei pescuiri abundente. Erau de faţă doar şapte dintre ucenici. Evanghelistul Ioan
menţionează că „era a treia oară când Iisus se arată ucenicilor” (20, 14).
A doua oară se arată ucenicilor de pe munte. Această arătare este relatată doar de
evanghelistul Matei (28, 16-20). El trece cu vederea pe celelalte şi o descrie pe aceasta cu
scopul de a dovedi că promisiunea Mântuitorului: „după ce voi învia, voi merge mai înainte
de voi în Galileea” (Matei 26, 32; Marcu 24, 28) şi cuvintele îngerului adresate mironosiţelor
„spuneţi ucenicilor Lui că s-a sculat din morţi şi iată va merge mai înainte de voi în Galileea;
acolo îl veţi vedea pe El” (Matei 28, 7; Marcu 16, 7; Luca 24, 6) s-au adeverit. Nu ni se spune
despre care munte este vorba, de aceea părerile comentariilor sunt multe în acest sens.
Ucenicii I se închină fiind tot mai mult convinşi de divinitatea Lui, Iar El le dă porunca
evanghelizării tuturor neamurilor şi a botezării lor în numele Sfintei Treimi. Sfântul Apostol
Pavel vorbeşte desprea arătarea Mântuitorului „la mai mulţi de cinci sute de ucenici” (I
Corinteni 15, 6). De asemenea Sfântul Apostol Pavel spune că Mântuitorul Înviat a vorbit a
vorbit şi cu Sfântul Apostol Iacov (I Corinteni 15, 7). Ultima dată s-a arătat ucenicilor pe
muntele Eleonului. Era la 40 de zile după înviere. Acest eveniment este relatat de
evanghelistul Marcu (16, 15-20) şi de Luca (24, 14-53; Fapte 1, 4-12). Mântuitorul Hristos se
arată nu numai unui ucenic, ci un aprig duşman al său. Dată fiind această împrejurare,
mărturia acestuia are o valoare deosebită.

12
 Zelos peste măsură pentru tradiţiile strămoşilor săi, Saul vedea în adepţii lui Iisus nişte
renegaţi. De aceea, îşi face un ideal din prigonirea şi nimicirea lor. Păzeşte hainele ucigaşilor
arhidiacon Ştefan (Fapte 7,58) şi aprobă în cugetul uciderea acestuia (Fapte 8, 1). „Saul făcea
prăpăd în Biserică, intra în case, lua cu sila pe bărbaţi şi pe femei şi-i arunca în temniţă”
(Fapte 8, 3). Şi pentru că mulţi creştini părăsesc Ierusalimul şi se refugiază în provinciile
vecine, Saul „s-a dus la marele preot şi i-a cerut scrisori către sinagogiile din Damasc, că
dacă va găsi pe unii umblând pe calea credinţei, atât bărbaţii, cât şi femeiile, să-i aducă
legaţi la Ierusalim” (Fapte 9, 1-2). Însă, în drum spre Damasc are loc un fapt minunat.
Mântuitorul Hristos se arată lui Saul în toată splendoarea Sa divină şi deşi îi orbeşte ochii
trupeşti, îi umple de lumină pe cei sufleteşti, îl transformă într-un om nou. „Pe drum, când s-a
apropiat de Damasc, deodată a strălucit o lumină din cer în jurul lui. El a căzut la pământ şi a
auzit un glas care-i zicea astfel: „Saule, Saule de ce mă prigoneşti?”. „Cine eşti, Doamne?” a
răspuns el. Şi Domnul a zis: „Eu sunt Iisus pe Care tu Îl prigoneşti. Greu îţi este să izbeşti cu
piciorul în ţepuşă”. Tremurând şi plin de frică, el a zis: „Doamne, ce vrei să fac?”. „Scoală-
te”, i-a spus Domnul, „intră în cetate şi ţi se va spune ce trebuie să faci” (Fapte 9, 3-6).
Saul se botează şi devine din prigonitor, apărător al creştinilor, din dispreţuitor,
apostol al Mântuitorului Hristos. În cele din urmă îşi dă chiar şi viaţa pentru Hristos şi
Evanghelie. „Este imposibil de crezut că acel caracter forte, acel rabin zelos s-a schimbat
dintr-o dată atât de mult datorită unei iluzii! Numai realitatea învierii şi prezenţa reală a
Domnului putea opera în el o atare schimbare”.14

Învierea Domnului – element esenţial în predica paulină

„Cu Învierea lui Hristos începe o etapă nouă în istoria omenirii deoarece e pentru
prima dată când puterea lui Dumnezeu se arată mai mare decât păcatul şi moartea. Nimic din

14
Ibidem, p. 209.

13
cele ale istoriei, nici moartea nu poate să reziste la acţiunea iubirii lui Dumnezeu în Fiul Său
înviat”.15
Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel, fostul fariseu din Tarsul Ciliciei, convertit la
creştinism, în chip minunat pe drumul Damascului, „predicator al Evangheliei lui Hristos,
neîntrecut orator, iscusit apologet şi cunoscător profund al culturii greceşti”, a prins în
obiectivul lucrării sale misionare de propovăduire şi Atena această vestită metropolă. Căci
victoriile Cuvântului succedau prin el una după alta, trecând dintr-un oraş la altul, de la
Tesalonic la Bercea şi în sfârşit la Atena în Areopag. Deşi, după cum se ştie în Atena nu a
avut rezultate deosebite, convertind numai câteva persoane: Dionisie Areopagitul, o femeie
numită Damaris şi alţii împreună cu aceştia, aşa consemnează Sfântul Evanghelist Luca
(Fapte 17, 34). Important este faptul că el a semnat aici sămânţa credinţei, care mai târziu a
adus roade bogate.
Sosind la Atena, Sfântul Apostol Pavel „s-a indignat şi s-a umplut de amărăciune şi
durere văzând atâtea statui şi temple ridicate în cintea falselor zeităţi; văzând în ce superstiţii
era scufundată celebra cetate a cărei faima era cunoscută ân toată lumea prin literaţii şi savanţi
ei. Celei mai înalte evoluţii a spiritului uman i se răspundea prin decadenţa religioasă a
cultului idolatru „Iar în Atena... duhul lui se îndărjea în el, văzând că cetatea este plină de
idoli” (Fapte 17, 16)”.16 Numărul impresionant al statuilor de aici întrecea orice imaginaţie. Şi
din acest punct de vedere niciun oraş din lume nu se putea compara cu Atena. Nici chiar în
întrega Elada nu existau atâtea statui câte existau în Atena, încât un întâmpinător se spunea că
putea întâlni aici mai degrabă un zeu decât un om. Într-o astfel de situaţie, lucrarea misionară
a Sfântului Apostol Pavel, aşa cum este prezentată de Sfântul Evanghelist Luca, se desfăşoară
într-un mod aparte. El „discuta în sinagoga cu iudeii şi cu credincioşii, şi în piaţă, în fiacare
zi, cu cei care erau de faţă” (Fapte 17, 17). Discuţii sau convorbirile purtate, denota interesul
şi grija mare ce o acordă în cunoaşterea oamenilor de aici, din punct de vedere religios. Este
vorba, de fapt, de o adevărată lucrare misionară, de evanghelizare, care descoperă sensuri
bogate ale predicii Sfântului Apostol Pavel. Iar unele traduceri româneşti folosesc verbul a
propovădui în loc de a discuta intuind astfel, în sinagoga iudeilor şi prozeliţilor în agora în
fiecare zi, către cei pe care îi întâlnea.
Şi dacă mai amintim faptul că „predicile Apostolului Pavel erau uneori întrerupte, el
fiind silit să răspundă la întrebările ascultătorilor săi”, se înţelege că în astfel de situaţii
predica capătă un aspect de convorbire. Impactul cu atenienii a trezit un interes deosebit şi o
Ion Bria – Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992, p. 90.
15

Pr. Lect. Dr. Ioan Bajau, Lucrarea predicatorială a Sfântului Apostol Pavel. Cuvântarea din Areopag, în
16

Mitropolia Olteniei, seria IX, anul LI, nr. 1-2, ianuarie-aprilie, 1999, p. 53.

14
grijă deosebită pentru apostoli. Dovada este că faptul că pe unii, adică pe iudei şi credincioşi
săi cunoască, să le propovăuiască personal învăţătura creştină, discutând cu ei, ca de la om la
om, în sinogogii, iar pe alţii tot la fel săi înveşe în piaţă în fiecare zi. Pe cei dintâi de obicei în
zilele de sâmbătă, în sinogoga, cum de altfel mai procedase şi în alte împrejurări (Fapte 17, 2),
iar ceilalţi oriunde şi îndeosebi în locurile publice. Se impunea o lucrare predicatorială
abordată cu multă atenţie, precauţie şi grijă, cu mult tact pastoral care să corespundă şi
structurii lăuntrice religioase a acestor oameni,
Din cele spuse reiese faza primă a lucrării apostolice de aici din Atena aceia de
investigaţie de aflare şi cunoaştere a stării religioase, a atenenilor, spirite alese, figurii
distincte, care vorbeau bine şi cu uşurinţă, maereu însetaţi după noutăţi, sceptici şi ironici şi
care s-a soldat cu întâlnirea cu cei cărora cuvintele şi învăţătura sa le-a stârnit interes, după
cum ne spune şi Sfăntul Luca: „ Iar unii ziceau: Ce voieşte, oare, să ne spună acest semănător
de cuvinte? Iar alţii ziceau:se pare că este vestitor de dumnezei străini, fiindcă binevoieăte pe
Iisus şi Învierea” (V,18).
De fapt reacţia provocată de propăvăduirea Sf. Apostol Pavel în mijlocul atenţiilor
este diferită, datorită formării lor religioase.Primii erau nedumeriţi sau uimiţi de învăţătura
vestită lor, care le era necunoscută, le era străină şi în contradicţie cu ceea ce ei credeau, de
aceea îl numesc pe Apostolul Pavel „Semănător de cuvinte”.
Cea de a doua categorie de ascultători, mai interesaţi de predica Apostolului, erau
chiar „unii dintre filosofii epicuriei şi stoici. Acestia îl plasează pe Sf. Apostol Pavel,
propăvăduitorul creştinismului, în rândul celor care vesteau dumnezei străini.Mai preocupaţi
decât primii, aceştia se par a fi mai la obiect în înţelegera Apostolului neamurilor, cu toate că
şi pentru ei propovăduirea lui le ere străină aşa cum va fi fost şi a multor alţi vestitori de
concepţii ereligioase şi filosofice ce trecuseră destul de frecvent prin Atena.
Cuvântul întrebuinţat de cei dintâi cu privire la sfântul Apostol Pavel denotă o
înţelegere uşoară, superficială confândântu-l cu un om de rând, un vorbitor ambulant, care nu
făcea parte din cercurile celor învăţaţi, literaţi sau filosofi, cu alte cuvinte, din protipendada
sau elita ateniană.
În Atena, însă, în timpul Sfântului Apostol Pavel, introducerea unor divinităţi de
cineva, însemnaun risc mare, căci tulburând cetatea respectivului se făcea vinovat de
impietate pentru care trebuia să dea socoteală şi chiar să fie anchetat şi pedepsit, cum se
petrecuse cu mulţi filosofi şi oratori. Însă din relatările Sfântului Luca se pare a nu reieşi o
astfel de situaţie. Propovăduirea Sfântului Apostol Pavel putea fi înţeleasă mai degrabă ca un
expozeu filosofic, adresat nu numai unui grup retrans de oameni din popor. Printre aceştia

15
existau şi câţiva epicurei şi stoici, care discutând mai înainte cu el, l-au condus la Areopag, un
loc după aprecierea unora, mai puţin zgomotos, mai liniştit şi unde putea fi ascultat cu atenţie.
Ducerea Sfântului Apostol Pavel în Areopag a comportat discuţii contradictorii. Predica sa,
chiar dacă nu a provocat nemulţumiri evidente, unii considerându-l un vorbitor de rând, alţii
însă au socotit că vesteşte „dumnezei străini”, de unde s-ar putea înţelege că ducerea sa în
Areopag reprezintă totuşi o formalitate prin care Se urmărea cunoaşterea mai directă a
învăţăturii sale: „Şi luându-l cu ei, l-au dus în Areopag”.
Ajuns în Areopag Sfântul Apostol Pavel a fost întrebat de respectivii: „Putem să
cunoaştem şi noi această învăţătură nouă grăită de tine?”. Aşa cum reiese din aceste cuvinte,
se pare a fi un mod politicos de adresare din partea acestora. Din formula „putem să
cunoaştem ...” poate avea şi o notă de ironie sau un accent sarcast, fără a dezvălui, însă, o
acuzaţie din partea acestora. Un lucru este mai sigur. La Atena, Sfântul Apostol Pavel, cu
învăţătura pe care o făcea cunoscută, se înscrie noutatea zilei, fapt care trezea interes sau
curiozitate pentru „toţi atenienii şi străinii care locuiau acolo care nu-şi petreceau timpul
decât spunând sau auzind ceva nou”. Căci marea cetate fiind şi centru cultural şi de afaceri
era vizitată permanent de străini.
„În Areopag, aflat deci în centrul atenţiei, în faţa ochilor având o privelişte magnifică a
vetigiilor religioase politice şi culturale cu un aer de încredere în învăţătură Evanghliei pe care
avea să o vestească, Apostolul neamurilor şi-a rostit Cuvântarea. Şi astfel, „ridicându-se la
înălţimea evenimentului pe care istoriseşte, autorul Faptelor Apostolilor, a scris nu numai
una dintre cele mai frumoase pagini ale Sfintei Scripturi, dar chiar din întreaga literatură
universală ”, încât în zadar se străduiesc filosofii şi istoricii să găsească o operă de artă
literară care să egaleze în valoare această pericopă”.17
Cuvântarea însuşi în întreg ansamblul ei corespunde împrejurării solemne în care a
fost rostită, unind elocvenţa şi delicateţea cu cele mai profunde sentimente religioase, fiind
apreciată în toate timpurile şi locurile ca o adevărată capodoperă. Iar forma ei este tot atât de
perfectă cât este şi conţinutul, bogat şi înălţător.
De-a lungul veacurilor majoritatea exegeţilor şi-au îndreptat atenţia spre această
Cuvântare, pe care au apreciat-o în modul cel mai deosebit, în primul rând pentru prudenţa
înţelepciunea şi abilitatea care s-a dat dovadă la rostirea ei, dacă ne gândim că Apostolul
neamurilor se afla în faţa unei mari încercărti. Era de fapt prima confruntare dintre creştinism
şi păgânism, la cel mai înalt nivel.Erau de faţă Sfântul Apostol Pavel şi reprezentanţii
filosofiei stoice şi epicureice.
17
Ibidem, p. 54.

16
 Chiar de la început Sfântul Apostol Pavel câştigă bunăvoinţa şi interesul ascultătorilor
printr-o manieră ingenioasă de a prezenta credinţa lor şi de a le aprecia şi lăuda evlavia. Îi
laudă în tot ceea ce pot fi lăudaţi.Şi o face în exordiul Cuvântării, care reprezintă un mod
deosebit de curtuazie, de abilitte şi comportament din partea Apostolului, care a stârnit
admiraţie de-a lungul veacurilor, fiindcă prin cuvintele cuprinse în el a reuşit să câştige atenţia
atenienilor.
„Deşi străin de neam şi de credinţă, Apostolul Pavel, chiar de la început, se apropie de
inimile ascultătorilor săi prin cuvintele: „Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi
evlavioşi.Caci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi
un altar pe care era scris: Dumnezeului necunoscut.Deci pe Cel pe care voi, necunoscându-L,
îl cinstiţi pe Acesta îl vestesc eu vouă”.”18
Introducerea face în modul cel mai firesc şi original legătura cu tratarea, anunţându-se
şi tema Cuvântătii. Din punct de vedere omiletic, această introducere rămâne un model clasic
pentru orice vorbitor bisericesc, îndeosebi în acele cazuri în care el se prezintă în faţa unui
auditoriu mai puţin cunoscut şi din care cauza i se impune de la început o justificare sau
motivaţie a prezenţei sale şi necesităţii cuvântului ce urmează să-l rostească. Dar modul acesta
de introducere folosit de Sfântul Apostol Pavel, deşi denotă elemente ce ţin de arta oratoriei,
de a-i cuceri pe ascultători, de a le câştiga bunăvoinţa, dispoziţia de a fi ascultat, el este totuşi
ancorat în realitatea faptului, căci se referă la credinţa atenienilor, care venerau în afara
mulţimilor de zei şi un Dumnezeu necunoscut. Iar aici nu putea fi vorba de nici un fel de
artificiu oratoric, care ar fi putut avea efect doar de moment. Modul acesta de adresare
„bărbaţi atenieni” este, de asemenea potrivit, întrucât era folosit de toţi vorbitorii sau oratorii
Atenei. Este un mod clasic de adresare, pe care îl întâlnim în toate discursurile vestiţilor
oratori ai antichităţii elene. Demnă de crezare poate fi luată opinia Sfântului Ioan Gură de
Aur, care concordă cu textul enunţat în cartea Faptele Apostolilor (17, 23). Sfântul Părinte
„confirmă exactitatea afirmaţiei din Cuvântarea Sfântului Apostol Pavel” de mai multe ori
în: Omilia 38 la Faptele Apostolilor în Migne, unde, căutând să lămurească modul in care
scrie: „Întrucât, în cursul vremurilor, au primit mulţi zei şi din afara graniţelor lor…
atenienii, temându-se ca nu cumva să mai existe vreun alt zeu, necunoscut deloc până atunci
de ei… i-au ridicat şi lui un altar. Şi pentru ca zeul nu era cunoscut au scris: Dumnezeului
necunoscut”. Şi în acest caz realitatea izbitoare era tocmai continuă căutare de zei, care să le
împlinească celor din antichitate dorinţele. Este, desigur, şi setea dupa adevăr, nesatisfăcută

18
Ibidem, p. 55.

17
de mulţimea zeilor compartimentaţi după plăcerile şi gusturile oamenilor, precum şi
incertitudinea şi oscilarea în cele religioase.
Faptul că Sfântul Apostol Pavel face referire la un Dumnezeu necunoscut nu trebuie
înţeles ca el identifica „Dumnezeul necunoscut” al atenienilor cu adevăratul Dumnezeu pe
care el îl propovăduieşte Apostolul neamurilor trage numai ideea din inscripţia altarului,
precum că atenienii recunoşteau că există în afara dumnezeilor adoraţi; fiecare care îl adorau
totuşi. Iar Sfântul Apostol Pavel vine doar să vestească această existenţă Divină, pe care ei
desi o adorau, nu o cunoşteau în realitate. Şi o face într-un mod aparte. Şi în acest caz nu i se
mai putea reproşa că propovăduieşte unele divinităţi străine atenienilor sau că este un vestitor
al unor vanităţi omeneşti, de fapt, foarte frecvente în timpul acela. El se fixeaza pe poziţia de
a vesti ceea ce ei nu pot să cunoască, venindu-le în ajutor în cunoaşterea „Dumnezeului
necunoscut”, dar care nu le era total străin din momentul ce îi ridicaseră un altar. Şi în acest
caz Cuvântarea nu viza un număr restrâns doar de câţiva iniţiaţi, fie ei chiar filosofi, ci pe toţi
atenienii care pluteau pe valurile frământate ale incertitudinii religioase.
Intrând direct în conţinutul cuvântării, Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre Acest
Dumnezeu „Care a făcut lumea şi toate cele ce sunt in ea. El este Domnul cerului şi al
pământului”. Dar propovăduirea unui Dumnezeu, creator al lumii şi a tot ceea ce se cuprinde
în ea, nu putea fi în concordanţă cu ideile religioase şi filosofice atât de diferite ale
atenienilor. Şi dacă, totuşi, unii dintre ei recunoşteau pe Dumnezeu creatorul lumii, nu-L
concepeau în sensul adevărat al cuvântului un Creator absolut, limitându-l adeseori la un
ordonator al lumii, al materiei care coexista împreună cu divinitatea.
Şi fiindcă sunt menţionaţi dintre cei ce ascultau pe Sfântul Apostol Pavel în Areopag
două categorii de filosofi, epicureii şi stoicii, în contextul mărturisirii pauline despre
Dumnezeu, Creatorul lumii, nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că, în timp ce primii
admiteau că lumea este creata la întâmplare, socotind atomii principiul creaţiei, stoicii
explicau creaţia din perspectiva existenţei veşnice a materiei. Iar Apostolul le propovăduieşte
marele adevăr ca universul în tot ansamblul şi structura lui este doar opera lui Dumnezeu. Şi
această doctrina este cuprinsă în doar câteva cuvinte. Ea este clară, fără ambiguităţi şi de o
limpezime remarcabilă. Or, Sfântul Apostol Pavel declară direct ca Dumnezeu nu are nevoie
de nimic din partea nimănui, dând de înţeles că El poate fi slujit într-un alt mod, cel spiritual,
de aceea şi spune: „Nici nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi cum ar avea nevoie de ceva. El
dând tuturor viaţă şi suflare în toate”. Din cele spuse vedem că propovăduitorul creştinismului
nu se apără şi nu-şi face apologia doctrinii. Observăm că i se oferă cea mai fericită ocazie de a
binevesti pe adevăratul Dumnezeu şi o fructifica la maximum. De aceea şi continuă. Şi astfel,

18
de la creaţia lumii şi a vieţii în genere, în sens cosmic şi biologic, Sfântul Apostol Pavel
continuă cursul Cuvântării cu cel al creaţiei omului, destinat să locuiască şi să stăpanească
pământul.
Şi astfel pe linia doctrinară a predicii pauline, legată de creaţia lumii de Dumnezeu, se
ajunge deductiv la marele adevăr ca, din moment ce oamenii sunt creaţi de Dumnezeu, cum
credeau şi evreii, şi celelalte neamuri, atunci nu poate există decât un Dumnezeu, căzând
astfel toţi zeii păgânismului.
Expusă foarte pe scurt, purtarea de grijă a lui Dumnezeu sau providenţa, care priveşte
lumea în general şi omul în special, ea este apoi continuată prin prezentarea unui fenomen
semnificativ din istoria omenirii şi a religiei. Este derutarea oamenilor, care au început, după
spusele Sfântului Apostol Pavel, „să caute pe Dumnezeu, doar L-or pipăi şi L-or găsi”. Şi
aceasta-i o reluare a ideii anterioare amintite, ca Domnul cerului şi al pământului nu locuieşte
în templele făcute de mâini. Îmbinând ideile sănătoase ale căutării religioase cu cele ale
decăderii şi îndepărtării de adevărul religios, din zbuciumata istorie a omenirii, Sfântul
Apostol Pavel prezintă foarte concis, în continuarea Cuvântării sale, însăşi starea generală de
lucruri, de oscilaţie între adevăr şi eroare. Apoi, fără digresiuni, înfăţişează adevărul existenţei
lui Dumnezeu, Care nu e departe de fiecare dintre noi. Fiindcă, după spusa sa, Dumnezeul pe
care îl vesteşte el în faţa atenienilor, nu este numai al lui, ci al tuturor, este Cel în care El trăim
şi ne mişcăm şi suntem. Şi pentru a fi şi mai bine inţeles îşi consolidează spusa atât de elevată
cu o mărturie din arsenalul gândirii şi simţirii lor poetice precum au zis şi unii dintre poeţii
voştri: confirmativ din componenţa clasică a discursului antic.
Prin aceste trei determinări trăim, ne mişcăm şi suntem, omul este legat de Dumnezeu
în chipul cel mai direct şi fiinţial posibil. Este o traiectorie ascendentă a existenţei umane,
concepută de Sfântul Apostol Pavel doar în Dumnezeu. Căci a trăi înseamnă viaţă iar viaţa
înseamnă mişcare, lucrare, o lucrare a sufletului, care niciodată nu se află într-o stare statică.
Căci numai în felul acesta existăm sau suntem. Este o dependenţă a noastra de Dumnezeu.
Acestea a vrut fără El noi nu putem să trăim, să ne continuăm viaţă. Este demn de remarcat
faptul că el vorbeşte la persoana I-a plural, dovada a apropierii sale de ascultători, a fondului
comun de idei si a comuniunii realizate. Este încă un mijloc folosit în urmărirea ţelului
cuvântării sale. Urmărind deci să dovedească atenienilor că învăţătura propovaduită, deşi
nouă, nu le era cu totul străina, „nici necunoscută de ei, Sfântul Apostol Pavel reproduce un
text din literatura greacă”, el ştiind că „poeţii aveau o mare autoritate în faţa grecilor”. Şi el
„se foloseşte deci de autoritatea poeţilor greci, pentru a propovădui învăţătura sa”. Iar
atenienii nu puteau sa fie decât flataţi, auzind cum un străin citează din poetii lor.

19
 Prezentându-se adevărul în toată frumuseţea şi splendoare lui, nu se încetează a se
detesta eroarea şi falsul, acesta fiind de fapt rostul şi sensul propovăduirii apostolice. Astfel,
eroarea este combatută, dar din moment ce nu erau străini de ea nici chiar unii dintre cei de
faţă, marele Apostol se dovedeşte înţelegător, făcându-le acestora cunoscută bunătatea lui
Dumnezeu, care „trecând cu vederea veacurile neştiinţei, vesteşte acum oamenilor că toţi de
pretutindeni, să se pocaiască”. Şi acesta este, de asemenea, un procedeu sau tact în vorbire,
folosit anume pentru a nu-i nemulţumi pe cei de faţă. Firul Cuvântării este condus spre ideea
de pocăinţă, care vizează de fapt conştiinţa celor de faţă. Dar în ce măsura a reuşit Apostolul
să mişte inimile acestora este greu de spus. Fără îndoială că ei l-au ascultat cu interes,
înţelegând că cele propovăduite îi privesc şi pe ei, chiar dacă se vorbea la modul general. Dar
cum ţinta propovăduirii era Iisus, Sfântul Apostol Pavel nu putea să se rezume numai asupra
acestor percepte. De aceea, el continuă, arătându-le celor de faţă că Dumnezeu „a hotărât o zi
care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor
încredinţare, prin Învierea lui din morţi”. Din cele propovăduite până aici se poate constata
competenţa predicatorială si tact apostolic-misionar in a conduce de asa natura cuvantul sau
spre Hristos-Domnul, pe Care il numeste <<Barbatul pe care L-a randuit Dumnezeu sa judece
lumea intru dreptate>>.Cuvantarea din Areopag nu s-a bucurat de succesul pe care l-a avut, de
pilda, cea rostita de Sfantul Apostol Petru in ziua Cincizecimii, cand, dupa relatarile Sfantului
Luca, cei de fata <<au fost patrunsi la inima… Si cei ce au primit cuvantul lui s-au boteza; si
in ziua aceea s-au adaugat ca la trei mii de suflete>> (Fapte II, 37, 41).
Cuvântarea Sfântului Apostol Pavel, desi intrerupta de cei prezenti, datorita
necredintei lor in invierea mortilor, s-a incheiat totusi cu un succes partial: <<Iar unii barbati
alipindu-se de el, au crezut, intre care si Dionisie Areopagitul si o femeie cu numele Damaris
si alţii împreuna cu ei>> (V. 34). Dar valoarea Cuvantarii nu se reduce doar la succesul acesta
limitat, ci consta si in continutul atat de important din punct de vedere teologic, asa cum se
poate constata din partile ei constitutive: O introducere captivanta (Fapte XVII, 22, 23); O
tratare structurala din trei parti: O parte teologica, in care se vorbeste pe scurt despre
Dumnezeu (V. 24, 25); un scurt tratat antropologic (V. 26-29) si unul hristologic (V, 30, 31)
, care urma sa fie extins, daca era intrerupt.In ceea ce priveste forma de expunere, aceasta
27

este deosebit de valoroasa, starnind interes in sufletele ascultatorilor atenieni, care aveau o
structura launtrica aparte, deosebita de obiectivele predicii pauline.
Iar daca se insista pe faptul ca Sfantul Apostol Pavel a fost dus in fata Areopagului sa
dea socoteala de credinta pe care o vestea, atunci, cu atat mai mult, trebuie apreciat faptul ca,
din acuzat sau suspectat, el reuseste sa-i reduca la tacere pe cei de fata, ba chiar sa-i

20
indoctrineze cu invatatura in Dumnezeu, Creatorul si Proniatorul lumii si ai omului. Si
aceasta-i de fapt dovada cea mai elocventa a personalitatii sale predicatoriale.

Regăsirea momentului Învierii în predica apostolică

În Faptele Apostolilor regăsim faptul că Apostolii, pătrunzându-se de realitatea

Învierii, s-au luminat primii din lumina lui Hristos. Iar în perioada de după paşti, când
Domnul S-a arătat timp de patruzeci de zile Apostolilor Săi, le-a poruncit să nu se depărteze
de Ierusalim înainte de a primi luminarea şi împuternicirea harică a Duhului Sfânt. Astfel
încărcaţi cu puteri dumnezeieşti, Apostolii vor străbate tot spaţiul geografic, cunoscut atunci,
ca să răspândescă lumii lumina lui Hristos, adică învăţătura Sfintei Evanghelieii. „Şi veţi lua
putere venind Duhul Sfânt peste voi, şi Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea
şi în Samaria şi până la marginea pământului” (Fapte 1, 8). Se observă că aici Mântuitorul le
trasează Apostolilor un adevărat program misionar, prin care toate laturile lumii să audă şi să
primească cuvântul mântuitor al lui Hristos. Să observăm, de asemenea, că punctul forte al
acestei misiuni era Învierea, căruia Apostolii îi fuseseră martori direcţi. În acest fapt
dumnezeiesc, unic în istorie, rezidă puterea lor de persuasie pe lângă sufletele împietrite de
păcat ale oamenilor.
Apostolii s-au folosit cu mare succes de darurile Sfintei Învieri ca să poată pătrunde
victorioşi în viaţa oamenilor, argument hotărâtor fiind acela căei le vesteau „ceea ce era de la
început, ceea ce ei au auzit, au văzut cu ochii lor, ceea ce au privit şi mâinile lor au pipăit
despre Cuvântul vieţii”, cu scopul declarat ca toţi convertiţii să intre în „comuniune” cu
Apostolii şi implicit „cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos” (I Ioan 1, 1-3), prin mijlocirea
Duhului Sfânt. Ei au fost martorii acestui strălucit şi victorios fapt istoric, dar şi cosmic, în
care a înscris Dumnezeu lumea prin Învierea Fiul Său, Iisus Hristos. Faptul acesta este
biruinţa vieţii asupra morţii. În această realitate dumnezeiască suntem chemaţi, prin Sfinţii
Apostoli, să ne înscriem definitiv şi noi, cei care ducem mai departe învăţătura Domnului
nostri Iisus Hristos, pentru a înţelege cu adevărat rolul hotărâtor pe care-l are Învierea Sa în
actul mântuitor lumii, dar şi a noastră, a fiecăruia.
După aceea, Apostolul de astăzi ne spune că Mântuitorul Hristos „S-a înfăţişat pe Sine
viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi

21
vorbind cu ei cele despre Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 3). Sfinţii Apostoli uceniciseră
pe lângă Domnul Hristos timp de trei ani şi jumătate, dar Îl socotiseră adesea numai un mare
prooroc. Poate nici nu sesizaseră îndeajuns misiunea Sa dumnezeiască şi mesianică. Dar
acum, după Înviere, Domnul a simţit nevoia ca în răstimp de patruzeci de zile, cât a mai
petrecut cu ei, să intensifice „semnele şi minunile” devenind argumente îndestulătoare şi
hotărâtoare în misiunea lor evanghelică. Tot în perioada de patruzeci de zile, Mântuitorul le-a
împărtăşit Apostolilor toate Tainele Sfintei Biserici, instituţia divino-umană pe care ei aveau
s-o activeze faptic după Pogorârea Duhului Sfânt şi prin puterea dumnezeiască a Acestuia.
Sfântul Apostol Pavel spune că Mântuitorul Hristos a întemeiat Biserica Sa pe Cruce cu
Sângele Său (Fapte 20, 28). Mai apoi, Biserica ia chip văzut după Pogorârea Duhului Sfântul
şi prin propovăduirea Sfinţilor Apostoli şi a urmaşii lor direcţii de peste veacuri: episcopi,
preoţi şi diaconi, rânduiţi haric pentru misiunea aceasta.
Plecarea Sfinţilor Apostoli la propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu trebuie văzută
ca un adevărat asalt împotriva redutei păgânismului, care părea imposibil de biriut, mai ales
că era apărat de puternicul Imperiu român. Şi totuşi păgânismul a fost biruit de o mână de
pescari galileieni, luminaţi şi călăuziţi de Învierea Domnului Iisus Hristos şi împuterniciţi de
Duhul Sfânt. Ei au plecat să cucerească lumea cu arma cuvântului. „Căci cuvântul lui
Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde
până la despăţitura sufletului şi Duhului, dintre încheieturi şi măduvă şi destoinic este să
judece simţirile şi cugetările inimii” (Evrei 4,12).
Iată puteri îndestulătoare şi motivaţii suficinte pentru a înţelege de ce Apostolii au
pornit cu atâta înflăcărare şi neînfricare pentru a-L propovădui pe Iisus Hristos, conştienţi
fiind că vor avea şi multe de îndurat. „Îndrăzniţi! Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33) îi asigură
Domnul. Şi aşa s-au desfăşurat evenimentele după cum aflăm din Istoria Bisericească. Sfinţii
Apostoli străbăteau localităţile, traversau râuri şi mări, escaladând munţi prăpăsdioşi şi
trversând deşerturii pline de primejdii, ca să cucerească lumea pentru Evanghelie.
Pentru a înţelege primejdiile cumplite pe care le-au avut de înfruntat Apostolii în
misiunea de predicare a Evangheliei mântuirii Sfântul Apostol zice: „În osteneli foarte multe
în închisori în bătăii peste măsură la moarte adese ori(...). În călătorii adese ori în primejdii
pe râuri, în primejdii de la tâlhari, în primejdii de la iudei, în primejdii de la păgâni, în
primejdii în cetăţi, în primejdii la pustie, în primejdii pe mare, în primejdii între fraţii cei
mincinoşi, în osteneală şi în trudă, în privegheri adese ori, în foamete şi în sete, în posturi de
multe ori, în frig şi în lipsă de haine. Pe lângă cele din afară, ceea ce împresoară în toate
zilele este grija de toate Bisericile” (II Corinteni 11, 23. 26-28).

22
 Înfruntarea tuturor acestor primejdii şi a altora şi mai mari, ce au culminat cu moartea
martirică a celor mai mulţi dintre Apostoli, a avut ca suport Învierea lui Hristos ce dădea sens
existenţei lor misionare, bazată pe dorinţa Domnului, la care ei s-au raliat, „ca toţi să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4). Aşa încât la anul 67, când
mor martiric la Roma Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel marea biruinţă a crucii se realizase în
proporţie considerabilă, Iisus Hristos devenind biruitor, celei mai puternice împărăţii a lumii.
După moartea Apostoliilor urmaşii acestora şi urmaşii urmaşilor acestora au purtat pe mai
departe lumina lui Hristos adică învăţătura lui, în cunoştiinţele oamenilor, şi ale popoarelor,
aducând Biserica în starea pe care o avem şi astăzi.

Învierea Domnului subiect de perenie

în omiletica creştină

Învierea Domnului a constituit şi constituie miezul propovăduirii Bisericii creştine din

tot începutul ei, predându-l din generaţie în generaţie de creştinii. E firesc, fiindcă Biserica îşi
are rădăcina ei cea mai adâncă în faptul pascal. Ea trăieşte din acesta şi pentru acesta:

23
Întemeierea Bisericii nu trebuie privită ca un act singular, ci înregistrând mai multe etape,
începând cu „chemarea ucenicilor” şi încheindu-se cu Pogorârea Duhului Sfânt. Iar element
care le împreună pe toate este Învierea lui Hristos, care a făcut principial posibilă înzestrarea
cu Duhul Sfânt (Ioan 20, 21-23), deci ia dat bisericii puterea pentru îndeplinirea misiunii,
pentru care a fost ea înfiinţată.
Ortodoxia se dovedeşte păstrătoare a tradiţiei şi a adevăratului duh creştin, deoarece
evenimentul Învierii Domnului, celebrat în bisericile ortodoxe cu aceeaşi bucurie în fiecare
an, trezeşte mereu încredere în înfrângerea definitivă a morţii. Învierea Domnului redă
adevărul cel mai mare al credinţei noastre şi pune temelie puternică credinţei noastre, fiind
garanţia învierii noastre, motiv de speranţă şi optimism, este izvorul şi începutul vieţii celei
noi şi veşnice. „Prin Înviere ne-am îndepărtat de genunea păcatului şi ne-am apropiat de
limanul cerului. De aceea, în Biserică, ne rugăm: «Vino, Hristoase, Cel ce ai ieşit din
mormânt, arată-Te nouă şi dă-ne puterea să ne împărtăşim cu Tine, în viaţa aceasta, ca arvună,
iar cu adevărat şi deplin în viaţa viitoare»”19. Învierea lui Hristos este fapt documentat, este
proba clară a divinităţii şi adevărului învăţăturii Sale, constituind totodată fundamentul
credinţei noastre, după cuvântul apostolului Pavel: „Dacă Hristos n-a înviat, deşartă este
atunci predica noastră, deşartă este atunci şi credinţa noastră” (I Cor. 15, 14) precum şi
temeiul nădejdii noastre în învierea cea de obşte. „Acum Hristos a înviat din morţi, fiind
pârga învierii celor adormiţi… precum în Adam toţi mor, aşa şi întru Hristos toţi vor învia”
(I Cor. 15, 20; 22). Bogată este seria textelor neo-testamentare care probează caracterul de
jertfă al morţii lui Iisus pentru mântuirea noastră din păcat.
Moartea lui Iisus este jertfa iubirii Sale pentru noi. Ea este suma vieţii sale dăruită
pentru mântuirea noastră şi are deci, prin definiţie, fundamentală însemnătate soteriologică.
Crucea lui Iisus ia formă paradoxală de judecată a păcatului, dar şi de iubire faţă de păcătoşi.
Moartea lui Iisus este mai mult decât o simplă acomodare la moartea umană, căci ei îi lipseşte
legătura dintre păcat personal şi moarte (Rom. 6, 23). Iisus cel fără de păcat, a luat asupra Sa
păcatele noastre şi pedeapsa pentru ele, care nu poate fi decât moartea.
Cea mai bună veste care s-a adus vreodată omenirii a fost vestea despre opera de
mântuire a oamenilor plinită de Dumnezeu prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, prin
cele trei acte soteriologice: Întruparea, Jertfa şi Învierea din morţi. „Trebuia, deci, să apară
Omul fără de păcat de o valoare mai mare şi mai mult decât egală cu a tuturor oamenilor, ca

19
IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Pastorală la Învierea Domnului, în Glasul Bisericii, anul LXV,
nr. 1-4, ianuarie-aprilie, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
2006, p. 16.

24
să aducă Jertfă lui Dumnezeu pentru toţi oamenii, ca Mielul adevărat Care să înlocuiască cu
deplină eficienţă mielul animalic”.20
Prin fundamentala sa însemnătate soteriologică Învierea Domnului este generatoare de
bucurie duhovnicească este mesajul bucuriei creştine fapt exprimat în texte liturgice de la
serviciul divin al Învierii.

Concluzii

Învierea lui Hristos este numită şi „sărbătoarea sărbătorilor”. Ea este izvorul

deplin al vieţii dumnezeieşti în existenţa creştină. Fără Învierea lui Hristos, fără

prefacerea trupului Lui în trup deplin înduhovnicit, nu s-ar întemeia viaţa

înduhovnicită şi pentru ceilalţi oameni după învierea de obşte.

20
Dumitru Stăniloae - Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, 1993, p. 86

25
 Sfântul Evanghelist Luca notează că după Patima Sa, Mântuitorul S-a înfăţişat

pe Sine „viu”, în mod obiectiv. El a venit şi S-a arăta chiar dacă uşile erau încuiate.

Nimeni n-a verificat corporalitatea lui Iisus, cu excepţia lui Toma (Ioan, 20, 24 – 28),

pe care Iisus l-a invitat să constate semnele răstignirii Trupului Său. El ţinea să-I fie

recunoscută existenţa ca Iisus înviat, să confirme realitatea Morţii şi Învierii Sale în

faţa Apostolilor şi a ucenicilor: „Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu Însumi

sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine

că am” (Luca 24, 39).

Apostolii devin în acest fel „martorii” direcţi ai învierii: „Dumnezeu a înviat pe

acest Iisus, Căruia noi toţi suntem martori” (Faptele Apostolilor 2, 32). Însuşi

Apostolul Pavel L-a văzut pe Hristos înviat (I Corinteni 9, 1) şi pe acest temei se

consideră Apostol. Aşadar, realitatea morţii şi a Învierii Sale este confirmată de

mărturia Apostolilor.

Minunea Învierii Domnului este deci, temei al propovăduirii creştine din toate

vremurile. Ea este subiectul oricărei predici, este nelipsită din Biserică, iar misiunea

preoţească misionară trebuie privită la fel ca misiunea apostolatului, pentru că prin

predică s-au botezat oamenii, s-au întemeiat comunităţi creştine, iar pentru Hristos şi

cu nădejdea Învierii s-au sfinţit numeroşi martiri şi mărturisitori ai dreptei credinţe.

Bibliografie

1. ***Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002.
2. ***Învăţătură de credinţă creşti-ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002.

26
3. Bajau, Pr. Lect. Dr. Ioan Lucrarea predicatorială a Sfântului Apostol Pavel.
Cuvântarea din Areopag, în Mitropolia Olteniei, seria IX, anul LI, nr. 1-2,
ianuarie-aprilie, 1999.
4. Bria, Ion, Iisus Hristos, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992.
5. Idem, Dicţionar de teologie ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994.
6. Constantinescu, Pr. Prof. Ioan, Studiul Noului Testament, Manual pentru
seminariile teologice, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002.
7. Corniţescu, Pr. Prof. Constantin – Învierea Domnului şi însemnătatea ei pentru
viaţa creştină, în Ortodoxia, anul XXXV, nr. 2, aprilie – iunie, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1983.
8. Ioan Gură de Aur, Sfântul, Comentar la Evanghelia de la Matei, Editat de
Mănăstirea Portăriţa, Satu Mare, 2003.
9. Iugulescu, Ierodiacon Visarion , Predici, Bucureşti, 2005.
10. IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Pastorală la Învierea Domnului, în
Glasul Bisericii, anul LXV, nr. 1-4, ianuarie-aprilie, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006.
11. Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995.
12. Părăian, Arhimandrit Teofil, Prescuri pentru cuminecături, Editura Mitropolia
Banatului, Timişoara, 1998.
13. Teofilact, Sfântul, Arhiepiscopul Bulgariei, Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la
Matei, Editura Sophia, Bucureşti, 2002.
14. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru – Iisus Hristos lumina lumii şi îndumnezeitorul
omului, Editura Anastasia, 1993.
15. Idem, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ediţia a II-a, Editura Omniscop,
Craiova, 1993

27