Seminarul Teologic Ortodox „ Sfântul Ioan Gură de Aur”

Mântuirea şi îndumnezeirea omului

Lucrare de atestat

Prof. Îndrumător :
Pr. Prof. Pleşa Alin Marian
Candidat :
Ivaşciuc Florin

Târgoviște
2015
 Cuprins

Introducere………………………………………………………3
1. Despre mântuire în epistolele Sfântului Apostol Pavel……..
……………………………………………………..….4
2. Învăţătura ortodoxă despre mântuire…………………….....……..10
3. Lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului Iisus Hristos…………13
3.1. Universalitatea păcatului strămoşesc………………….….14
3.2. Neputinţa omenirii de a se mântui prin puteri proprii…....15
4. Mântuirea obiectivă şi subiectivă……………………………….....16
4.1. Harul dumnezeiesc………………………………….....….18
4.2. Credinţa………………………………………………...….21
4.3. Faptele bune…………………………………………...…..24
Încheiere……………………………………………………..…..27
Bibliografie……………………………………………….......….29

2
 Argument

Prezint acest referat, pe de o parte, cu un sentiment de bucurie fiindcă nu este

ceva mai interesant şi folositor decât să ai în faţă o astfel de problemă, care este legată
de credinţa în Hristos, pe de altă parte cu un sentiment de îngrijorare, de teamă pentru
că problema mântuirii este atât de vastă, încât cuprinde întreaga învăţătură de credinţă
a Bisericii: hristologia, soteriologia, haritologia, eclesiologia şi eshatologia.
Mântuirea este scopul întrupării Fiului lui Dumnezeu, al jertfei de pe cruce şi al
învierii Lui. El a venit în lume ca să mântuiască lumea. Lucrarea Lui în lume este
mărturia prezenţei lui Dumnezeu în lume, este dovedirea dragostei şi a posibilităţii
comuniunii omului cu Dumnezeu, însăşi raţiunea şi scopul existenţei întregii lumi .
Sunt conştient că referatul meu este ca un strop de apă în marele ocean al
lucrării mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos. Sunt oarecum mângâiat că el nu
e decât un referat introductiv, care va fi completat şi adâncit de alte referate.
Între problemele mari ale teologiei, alături de eclesiologie, antropologie,
pnevmatologie, hristologia ocupă un loc central. Caracterul central al hristologiei este
oferit de însuşi conţinutul acestei noţiuni, care este Domnul nostru Iisus Hristos.
Termenul mântuire are şi un caracter dinamic, cuprinzând atât mântuirea
obiectivă cât şi pe cea subiectivă. El angajează pe lângă lucrarea Fiului lui Dumnezeu
şi colaborarea omului. El ne descoperă nu numai acţiunea lui Dumnezeu în favoarea
omului ci şi acţiunea pe care omul trebuie să o depună pentru dobândirea acesteia.
Termenul mântuire nu arată numai caracterul indicativ al cuprinsului adică ceea
ce face Iisus pentru noi prin întrupare, moarte şi învierea Sa, ci şi caracterul imperativ,
adică ceea ce trebuie să facem noi.

3
 Introducere

Învăţătura despre mântuire este centrală în creştinism. Într-o formă sau alta o
găsim în întreaga învăţătură de credinţă a Bisericii. Ea este în acelaşi timp şi o
problemă actuală. Creştinismul este chemat să arate, să dea mărturie despre
contribuţia pe care o aduce în slujba omului în dorinţa lui de a trăi, de a fi desăvârşit şi
de a fi nemuritor. Aproape în toate întrunirile interteologice, în dialogurile teologice
bilaterale sau generale, ea ocupă un loc principal.
Fiecare dintre aceste părţi ale învăţăturii de credinţă creştină caută să dea
răspuns la întrebarea pusă de un tânăr lui Iisus: „Ce să fac să mă mântuiesc?” sau de
un cărturar: „Ce să fac să moştenesc viaţa veşnică?” (Matei 19,16; Marcu 10,7; Luca
10,25).
Între problemele mari ale teologiei, alături de eclesiologie, antropologie,
pnevmatologie, hristologia ocupă un loc central. Caracterul central al hristologiei este
oferit de însuşi conţinutul acestei noţiuni, care este Domnul nostru Iisus Hristos.
Prin hristologie înţelegem învăţătura biblică ce se referă la persoana şi lucrarea
Fiului lui Dumnezeu întrupat, „ambele unite în mod inseparabil” . Aceasta pentru că
Iisus Hristos este Dumnezeu-Omul şi Mântuitorul nostru al tuturor, iar tot ce se referă
la lucrarea Lui mântuitoare are însemnătate doctrinară şi religioasă, constituind
fundamentul pe care se înalţă întreaga Lui operă.

4
 1. Despre mântuire în epistolele Sfântului Apostol Pavel

Datorită profunzimii şi complexităţii ei, teologia paulină a constituit şi

constituie încă obiectul cercetării multor trăitori creştini, teologi ortodocşi şi de alte
confesiuni. Conştienţi de valoarea ei pentru spiritualitatea Bisericii Mântuitorului
Hristos, Sfinţii Părinţi s-au preocupat şi au cercetat conţinutul revelat al Epistolelor
Pauline, atât din punct de vedere teologic cât şi exegetic1.
Persoana se manifestă în afară într-o anumită lucrare sau operă, iar opera trimite
la persoana care a săvârşit-o, căci nu există operă în afara unei persoane şi nici
persoană, în adevăratul înţeles al cuvântului, fără lucrare. Din lucrare cunoaştem şi
înţelegem persoana. De aici ajungem şi la înţelesul teologic al hristologiei, care
cuprinde pe de o parte învăţătura referitoare la Persoana Fiului lui Dumnezeu întrupat,
dar şi la lucrarea Sa în lume numită „soteriologie” adică vorbire despre mântuire.
Soteriologia ca parte a hristologiei cuprinde mântuirea obiectivă, adică tot ceea
ce a înfăptuit Mântuitorul pentru eliberarea omenirii din robia păcatului şi a morţii,
înnoirea fiinţei umane şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu prin Iisus Hristos.
Această lucrare dumnezeiască se mai numeşte „răscumpărare”, „împăcare”,
„mântuire” (Rom. 3,24 ; 5,1). Împropierea de către fiecare persoană umană a lucrării
mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, prin lucrarea Sfântului Duh (Rom. 5,5) cu care
omul cooperează liber, constituie cea de a doua parte a soteriologiei numită mântuirea
subiectivă, ori „îndreptare” cum o numeşte Sf. Ap. Pavel (Rom. 3,20).
Cercetând Epistola către Romani observăm că Sfântul Pavel nu desparte
Persoana Mântuitorului de lucrarea Sa, subliniind că de fapt credincioşii înşişi
participă, se împărtăşesc de jertfa lui Hristos: „Dacă pătimim împreună cu El,
împreună cu El ne şi preamărim” (Rom. 8,17). Unitatea fiinţială între răscumpărare ca
lucrare dumnezeiască şi împăcarea fiecărei fiinţe umane cu Dumnezeu o subliniază

1
Pr. Dr. Dumitru Viezuianu, Hristologia Epistolei către Romani a Sfântului Apostol Pavel ,
Teză de doctorat în teologie, Editura tipografiei Offsetcolor, anul 1999, p. 9

5
limpede Sfântul Pavel în textul de la Romani 5,10 „Căci dacă pe când eram vrăşmaşi,
ne-am împăcat cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, împăcaţi
fiind, ne vom mântui prin viaţa Lui”2.
Una din caracteristicile epistolelor pauline este aceea că prezintă pe Hristos Fiul
lui Dumnezeu ca mântuitor al tuturor oamenilor şi ca model de comportare conformă
cu voia lui Dumnezeu3.
Gândirea Sf. Ap. Pavel este hristocentrică, e orientată total spre Hristos,
Mântuitorul lumii. Nu în sensul că tot ceea ce ne spune el ar constitui o învăţătură care
îl are pe Hristos ca subiect unic, ci în acela al unei pietăţi care exprimă legătura intimă
cu Dumnezeu4.
În urma hristofaniei de pe drumul Damascului Sf. Pavel trăieşte „în Hristos” ,
convins fiind că dacă murim împreună cu Hristos care a înviat din morţi, vieţuim
împreună cu El (Rom. 6,8). „Moartea nu mai are stăpânire asupra Lui” (Rom. 6,9) ,
iar cei ce trăiesc în Hristos, „mor păcatului şi trăiesc lui Dumnezeu” (Rom. 6,10).
„M-am răstignit împreună cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.
Şi viaţa mea de acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care ne-a
iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. Sunt cuvintele Sf. Ap. Pavel şi crezul
vieţii sale. La această legătură intimă cu Hristos Mântuitorul lumii, ajunge marele
apostol prin chemare. Chemarea o face Hristos Cel preamărit, care îi apare pe drumul
spre Damasc în mod obiectiv şi real în lumina şi mărirea Sa dumnezeiască (Faptele
Apostolilor 9,1-10 ; 22,11-18, 6-11)5.
Este cunoscut faptul că Sf. Ap. Pavel n-a expus întreaga sa doctrină teologică
într-o anumită epistolă. Conţinutul teologic al fiecărei epistole este determinat de
necesităţile practice ale comunităţilor creştine întemeiate de el: clarificarea unor
probleme ce aveau ca obiect credinţa şi morala, combaterea ereziilor ce se iveau sau

2
Pr. Dr. D. Viezuianu, op. cit,. p. 10
3
Diac. Nicolae Nicolaescu, Prof. Dr. Grigorie T. Marcu, Studiul Noului Testament, Ed. I.B.M
al B.O.R., Bucureşti, 1977, p. 112
4
Pr. Conf. Ilie I. Moldovan, Învăţătura paulină cu privire la taina lui Hristos şi implicaţiile ei
ecumenice, în Ortodoxia, anul XXIX (1977), nr. 1, p. 114
5
Pr. Dr. D. Viezuianu, op. cit., p. 11

6
probleme pastorale şi disciplinare6. Epistola către Romani constituie unul din
momentele culminante ale activităţii pastoral-misionare pauline între neamuri
(Rom.15,18).
Pentru a înţelege soteriologia acestei epistole sunt necesare mai multe aspecte şi
anume: cunoaşterea situaţiei istorice, a împrejurărilor în care a fost scrisă şi a
caracterului ei.
Sf. Pavel mărturiseşte că a împlinit propovăduirea Evangheliei lui Hristos „de
la Ierusalim şi din ţinuturile de primprejur până în Iliria” (Rom. 15,19). Apostolul
adaugă că „a râvnit să binevestească acolo unde Hristos nu fusese numit, ca să nu
zidească pe temelie străină” (Rom. 15,20). Precizează totodată că „a fost împiedicat”
(Rom. 15,22) să vină la Roma, chiar dacă dorise „de mai mulţi ani” (15,23) să-i
viziteze.
Ţinuturile răsăritene fiind cuprinse în întregime de lucrarea sa misionară,
doreşte ca în drum spre Spania să se oprească la Roma (Rom. 15,23-24). Proiectata
călătorie în Spania presupune aşadar evanghelizarea spaţiilor intermediare, oferindu-i
prilejul să cucerească poziţia cheie a păgânismului, oraşul Roma7.
În vederea pregătirii acestei călătorii misionare scrie Sf. Pavel Epistola către
Romani. Cu toate că Evanghelia lui Hristos pătrunsese demult la Roma, în istoria
acestei comunităţi nu se cunosc alţi misionari până la Sf. Ap. Pavel.8
Din text ca şi din unele documente profane ale vremii se poate constata
existenţa unei puternice colonii iudaice la Roma 9. Cu privire la modul cum au luat
fiinţă aceste comunităţi iudaice nu avem mărturii precise. Prima mărturie cu privire la
coloniile iudaice din Roma o avem de la începutul sec. I î. Hr. 10 Ştiri cu privire la
existenţa iudeilor de la Roma în anul 139 î. Hr. ne oferă Împăratul Roman Valerius

6
Diac. N. Nicolaescu, op. cit., p.102
7
Diac. N. Nicolaescu, op. cit., p. 114
8
Idem
9
Ibidem, p. 121
10
Pr. Dr. D. Viezuianu, op. cit., p. 13

7
Maximus11. În sec. I d. Hr. existau aproximativ 50.000 de iudei la Roma organizaţi în
asociaţii de sinagogi.
Primele mărturii cu privire la creştinismul din Roma în cercurile iudaice le
aflăm în Epistola către Romani şi în Faptele Apostolilor (cap.28,15). Tot în Faptele
Apostolilor se vorbeşte despre o sinagogă a libertinilor care ar putea fi identificaţi cu
urmaşii iudeilor duşi la Roma de Pompeius în anul 61 î. Hr. ca prizonieri, iar mai
târziu puşi în libertate.12
Comunitatea creştină s-a format aici curând după înălţarea la cer a Domnului 13.
Epistola către Romani nu este adresată exclusiv unei comunităţi iudeo-creştine 14.
Faptul că Sf. Pavel citează frecvent din Vechiul Testament nu poate dovedi că
structura comunităţii ar fi iudeo-creştină. Expresiile: „strămoşul nostru Avraam”
(Rom. 4,1), „părintele nostru Avraam” (Rom.4,12), „Isaac părintele nostru”
(Rom.9,10), nu sunt adresate numai iudeo-creştinilor, ci aici sunt incluşi şi creştinii
dintre neamuri15. Sf. Pavel însuşi în prologul epistolei afirmă că harul şi apostolia sa
sunt de la Hristos, iar în numele său va aduce la ascultarea credinţei toate neamurile
(Rom.1,5). La acestea adaugă: „între care sunteţi şi voi chemaţi ai lui Iisus Hristos”
(1,6). După cartea Numerii (23,9), israeliţii nu fac parte dintre neamuri, astfel că
precizarea din capitolul 1, 6 se referă la creştinii proveniţi dintre păgâni.16
Când Sf. Pavel afirmă că el se adresează celor care cunosc Legea (Rom. 1,7),
nu se referea numai la iudeo-creştini, ci şi la creştinii dintre neamuri, pentru că
Pentateuhul era carte sfântă pentru toţi creştinii, indiferent de origine. Dacă Sf. Pavel
vorbeşte de eliberarea de Lege se referă la iudei în general, la iudeo-creştini. În
principiu creştinii proveniţi dintre păgâni nu sunt excluşi. În felul acesta Sf. Pavel are
în vedere faptul că în comunitate existau şi iudeo-creştini. Adresanţii epistolei sunt cu
preponderenţă creştinii dintre păgâni. Despre aceasta ne conving mai multe texte

11
Idem
12
Diac. N. Nicolaescu, op. cit., p. 121
13
Idem.
14
Pr. Dr. D. Viezuianu, op. cit. pag. 15.
15
Idem.
16
Diac. N. Nicolaescu, op. cit., p. 120.

8
(Rom. 1,5 ; 13 ; 11,13 ; 15,15). De necontestat rămâne totuşi faptul că în Roma erau
atât iudeo-creştini cât şi creştini convertiţi dintre păgâni17.
Apostolul cunoştea situaţia acestei comunităţi şi profunzimea credinţei lor.
„Mulţumesc întâi Dumnezeului meu, prin Iisus Hristos pentru voi toţi, fiindcă credinţa
voastră se vesteşte în toată lumea” (Rom.1,8). De aceea Sf. Ap. Pavel îi numeşte
„iubiţi ai lui Dumnezeu şi chemaţi sfinţi” (Rom.1,7).
Nu este exclus ca între creştini să fi apărut o erezie, probabil de natură
gnostică. Deci epistola avea nu numai rolul să pregătească călătoria sa la Roma, ci şi
combaterea unor învăţături greşite care pătrunseseră, sau puteau pătrunde între
creştinii de aici. Versetele 16-20 din capitolul 16, nu dau amănunte referitor la erezie,
ca s-o putem identifica istoric. Din exegeza textului ne dăm seama că este vorba
despre o învăţătură greşită.
Erezia era îndreptată „împotriva învăţăturii pe care au primit-o” (v.17).
Credeau că motivul pentru care apostolul nu descrie amănunţit erezia este pedagogic.
Este posibil ca erezia să nu fi fost răspândită în toate comunităţile din Roma. Citirea
epistolei putea produce nelinişte şi creştinilor care nu o cunoşteau. Sf. Pavel descrie
însă cu claritate efectul grav al acceptării acestei învăţături greşite: „Unii ca aceştia
nu slujesc Domnului nostru Iisus Hristos” (v.18). Acesta era motivul pentru care
apostolul însuşi era neliniştit. Era ameninţată credinţa, slujirea şi numele bun pe care îl
aveau.
După ce a apreciat de mai multe ori credinţa lor, acum le spune: „mă bucur de
voi căci ascultarea voastră este cunoscută de toţi” (v. 19). Urmările ar fi fost
dăunătoare însăşi structurii comunităţii. „Dezbinări şi sminteli” (v.17) aduceau
adversarii şi înşelau inimile „prin vorbele lor frumoase şi măgulitoare” (v.18). Câteva
elemente constitutive ale învăţăturii greşite le aflăm nu numai de aici ci şi din alte
texte ale epistolei. Aici apostolul spune că cei ce se lasă înşelaţi „nu slujesc lui
Hristos” ci pântecelui.

17
Pr. Dr. D. Viezuianu, op. cit., p. 16

9
 De la rugăminte – îndemn – trece la un sfat categoric, „păziţi-vă şi depărtaţi-vă
de ei” (v.17). Încheierea nu mai este o rugăminte ci voinţa sa apostolică (v.19).
Biruinţa celor „înţelepţi spre bine” (v.19) este sigură, pentru că „Dumnezeul păcii va
zdrobi repede pe satana sub picioarele lor” (v.20)18.
Formula de binecuvântare de la sfârşitul pericopei are conţinut hristologic:
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi” (v.20) şi are rolul să întărească
osteneala celor înţelepţi care slujesc Domnului (v.18).

2. Învăţătura ortodoxă despre mântuire

Cuvântul „mântuire” este des întâlnit în Sfânta Scriptură, cred că de câte ori
este vorba de persoana şi activitatea lui Iisus Hristos. Astfel în Epistola către Romani
Sf. Ap. Pavel foloseşte diferiţi termeni când se referă la mântuire în general. O
numeşte „chemare” şi „îndreptare” (8,30), „răscumpărare” (8,23), „împăcare”
(5,10), „viaţă în Hristos” (5,10), „vieţuire în Duh” (8,13), „Legea iubirii” (13,10),
„iubirea aproapelui” (13,8), „săvârşirea binelui” (2,10)19.
Diversitatea terminologiei îmbogăţeşte teologia paulină pentru că defineşte
diferite etape şi aspecte ale mântuirii subiective. Observăm din textul epistolei, că
această bogăţie de exprimări are caracter unitar şi scopul a fost ca fiecare să înţeleagă
diferite trepte pe calea desăvârşirii, să le trăiască şi să le experimenteze în viaţa
proprie pentru a se mântui.
În cadrul dialogurilor ecumenice a început a se folosi termenul „împăcare” de
către toate Bisericile, ţinând seama că între cele dintâi roade ale activităţii
Mântuitorului este „împăcarea” cu Dumnezeu. Hristos a fost numit de proorocul Isaia
„Domn al păcii”, iar Apostolul Pavel îl numeşte „Pacea noastră” (Efes. 2,4)20.
Valoarea specială a termenului „împăcare” stă în aceea că pune în relief
caracterul de persoană a lui Dumnezeu şi al omului credincios. Acest termen
18
Pr. Dr. D. Viezuianu, op. cit., p. 18
19
Ep. Vasile Coman, op. cit., p. 346
20
Ibidem, p. 347

10
precizează că mântuirea s-a realizat prin restabilirea unui raport personal între noi şi
Dumnezeu, prin restabilirea raportului de pace între Dumnezeu şi oameni.
„Împăcarea” nu exprimă însă întreg cuprinsul răscumpărării. Ea este începutul
acesteia, este expresia mântuirii obiective, este cel dintâi rod al întrupării şi morţii lui
Hristos, este primirea demnităţii de fiu al lui Dumnezeu – după har – de către om.
Pe acest fundal al împăcării omului cu Dumnezeu se întemeiază, şi de la el
porneşte procesul creşterii vieţii celei noi în Hristos, aşa cum o descrie Sfânta
Scriptură de către Sfinţii Părinţi.
Între noţiunea de „împăcare” şi „îndreptare” şi aceea de „sfinţenie” nu este o
contrazicere. Ele se completează şi explică fiecare, în modul ei, unul din fragmentele
acestui drum. „Îndreptarea” şi „împăcarea” apar ca ceva necesar pentru sfinţire.
Îndreptarea nu este scopul ultim al lucrării Mântuitorului. Omul nu este ca o operă de
artă care se obţine prin formă şi care ajunge la o finisare. El este persoana care
înaintează mereu spre viaţa veşnică.
Fiecare dintre aceşti termeni limitează conţinutul operei lui Iisus Hristos, la
unul sau la altul din evenimentele activităţii Lui, întruparea sau jertfa, de aceea în
Biserica Ortodoxă s-a încetăţenit cuvântul „mântuire” pentru a înfăţişa mai
cuprinzător lucrarea în lume a lui Iisus Hristos aceasta fără a exclude folosirea
celorlalţi termeni de „împăcare” şi „răscumpărare”.21
În general termenii aceştia vor să cuprindă activitatea mântuitoare a lui Hristos
şi definesc mai mult unul sau altul din evenimentele vieţii lui Hristos, întruparea sau
jertfa. Ele au un caracter mai mult static, se opresc la un efect sau altul al mântuirii şi
sunt îndreptate mai mult spre teocentrism. 22 Arată mai mult ce a obţinut Dumnezeu
prin mântuirea omului şi nu ceea ce a rezultat din lucrarea lui Iisus pentru om, dându-i
un sens dinamic, adică un proces care nu rămâne numai la elementul evenimenţial, ci
la întregul conţinut al acestei lucrări.

21
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă
din ea pentru slujirea creștină în lume, în Ortodoxia, nr. 2, apr-iun, anul 1972, p. 196
22
Ibidem, p. 198

11
 În ortodoxie se foloseşte termenul „mântuire” în încercarea de a cuprinde
această taină care de altfel nu poate fi cuprinsă exhaustiv în cuvinte.
Termenul „mântuire” este folosit cel mai des în Noul Testament, fie ca nume
pentru opera înfăptuită de Domnul nostru Iisus Hristos, fie ca termen pentru Iisus
Hristos-Mântuitor. În al doilea rând acest termen este folosit mai des în cultul Bisericii
primare, precum şi în Crezul niceo-constantinopolitan şi, în al treilea rând, pentru că,
cuvântul “mântuire” are un înţeles mai adânc, mai larg şi cuprinzător al operei
înfăptuite de Iisus Hristos.23
Termenul acesta are şi un caracter dinamic, cuprinzând atât mântuirea obiectivă
cât şi pe cea subiectivă. El angajează pe lângă lucrarea Fiului lui Dumnezeu şi
colaborarea omului. El ne descoperă nu numai acţiunea lui Dumnezeu în favoarea
omului ci şi acţiunea pe care omul trebuie să o depună pentru dobândirea acesteia.
Termenul „mântuire” nu arată numai caracterul indicativ al cuprinsului adică
ceea ce face Iisus pentru noi prin întrupare, moarte şi învierea Sa, ci şi caracterul
imperativ, adică ceea ce trebuie să facem noi.
Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, a primit răstignire, a înviat, s-a suit la cer şi
şade de-a dreapta Tatălui „pentru a noastră mântuire” 24. Iisus a folosit adeseori
cuvântul „mântuire”. „Eşti mântuit” sau „eşti mântuită” sau „astăzi s-a făcut mântuire
casei acesteia”. De aceea şi Sfântul Apostol Pavel îl numeşte „nădejdea mântuirii”
(I Tes. 5,3). Iisus a venit să aducă mântuire tuturor25.
Când dreptul Simeon L-a luat în braţe a rostit cuvintele: „Acum liberează pe
robul tău Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta pe
care a-i gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor. Lumină spre descoperirea
neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2,30).
Pentru aceasta Biserica Ortodoxă s-a oprit mai ales la acest termen, în
concordanţă cu Sf. Părinţi deoarece l-a considerat mai adecvat, mai aproape de

23
Ibidem, p. 199
24
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1978, p. 330
25
Ep. Vasile Coman, op. cit., pag. 347.

12
termenul „viaţă veşnică” aflat în Noul Testament, de termenul „duh” dat celor ce cred
în El, cu mulţimea darurilor care eliberează pe om din lanţurile păcatului şi îl
înnoieşte, El indică apropierea şi unirea cu Hristos, viaţa în Hristos (In. 14,20-23 ;
Col. 2,19, 26, 28 ; Ef. 3,17), comuniune cu Tatăl şi cu Fiul (I In. 1,3 ; I Co. 1,9),
comuniune cu Duhul Sfânt (II Cor. 13,13 ; Filip.2,1), o stare de dreptate a sfinţeniei,
de fii ai lui Dumnezeu după har (Rom. 8,14, 19 ; 9,26 ; Gal. 4,6, 7 ; Ev. 2,10)26.
Mântuirea adusă de Hristos nu poate fi exprimată complet de nici un termen şi
nici de toate la un loc. Ea este un mister cu neputinţă de cuprins şi definit complet..
3. Lucrarea răscumpărătoare a Mântuitorului Iisus Hristos

Mântuirea este răscumpărarea omenirii din păcat şi din starea de moarte şi

împăcarea ei cu Dumnezeu prin Iisus Hristos (Rom. 5,10). Între Persoana
Mântuitorului şi lucrarea Sa mântuitoare este o legătură fiinţială. Concret această
legătură se poate înţelege în lumina unirii celor doua naturi: divină şi umană în
persoana Lui unică27.
Prin firea Sa omenească, prin harul unui „singur Om-Dumnezeu” a săvârşit Fiul
lui Dumnezeu mântuirea lumii (Rom. 5,15)28. Numai prin întrupare putea cuprinde şi
izbăvi întreg neamul omenesc. Mântuirea nu este altceva decât actul în care
Dumnezeu, prin întruparea, moartea şi învierea Fiului Său, Iisus Hristos, restabileşte
omul în starea de comuniune cu El 29. De aceea soteriologia nu poate fi privită decât în
legătură cu hristologia. Persoana dă viaţă lucrării. Numai Hristos prin trupul Său
omenesc îndumnezeit a putut realiza eliberarea făpturii din „robia stricăciunii” (Rom.
8,21). Textul paulin: „prin Hristos am primit împăcarea” (5,1), ne convinge că numai
în comuniune cu Hristos se poate realiza mântuirea. Răscumpărarea este lucrarea

26
Ibidem, p. 348
27
Pr. Prof. D. Stăniloae, op. cit., p. 108
28
Ibidem, p. 109
29
Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R, București,
1994, p. 264

13
dragostei, îndurării dumnezeieşti şi harului în Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu
întrupat (3,24)30.
Prin jertfa Sa, Hristos ne cuprinde pe toţi în umanitatea şi în lucrarea Sa
mântuitoare. Întruparea, Învăţătura, Patimile, Moartea, Învierea şi Înălţarea întru slavă
prin care Hristos ne-a răscumpărat, se răsfrânge asupra întregii omeniri; în locul
păcatului „înmulţindu-se harul” (Rom.5,20)31.

3.1. Universalitatea păcatului strămoşesc

Structura învăţăturii Pauline despre mântuire o putem înţelege dacă avem în

vedere textele şi pericopele în care apostolul arată în ce fel omenirea a căzut în păcat
şi cum păcatul a dobândit caracter universal. Păcatul fiind universal era necesară o
mântuire universală. Apostolul începe cu descrierea vinovăţiei, urmată de descoperirea
pedepsei pe care o înfăţişează ca „mânia lui Dumnezeu” (1,18).
Teologul Vasile Gheorghiu precizează că nemulţumirea lui Dumnezeu nu este
redată de apostol prin noţiunea „s” care înseamnă „supărare” (trecătoare), ci
prin „”, termen grecesc ce exprimă un sentiment durabil de revoltă faţă de acela
care a încălcat voia cuiva. „Mânia lui Dumnezeu” este de fapt o dovadă a dreptăţii
dumnezeieşti care nu poate aproba fapta cea rea şi îşi retrage harul de la acela care o
înfăptuieşte. Este o dovadă a iubirii şi grijii pe care Dumnezeu o poartă şi celor răi,
spre a-i întoarce la Hristos (Rom. 5,6-8)32.
Capitolul 5 din epistolă este unic în teologia paulină în ce priveşte descrierea
exhaustivă a originii şi fiinţei păcatului adamic (v. 12-21). La începutul capitolului, Sf.
Pavel face o pregătire aperceptivă vorbind despre „pacea cu Dumnezeu înfăptuită
prin Hristos, prin moartea Lui, când eram încă păcătoşi” (v. 1;8). „Pacea” este

30
Pr. Dr. D. Viezuianu, op. cit,. pp. 116-117
31
Ibidem, p. 117
32
Dr. Vasile Ghiorghiu, Epistola către Romani, Cernăuţi, 1938, p. 26

14
rezultatul „împăcării” cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său (v. 10-11). Apostolul
trece spontan la tema propriu-zisă. Toţi oamenii au devenit păcătoşi prin neascultarea
unuia (Rom. 5,18). Universalitatea păcatului a avut drept consecinţă universalitatea
morţii33.

3.2. Neputinţa omenirii de a se mântui prin puteri proprii

Universalitatea păcatului constituia pentru omenire un obstacol de netrecut. Toţi

erau păcătoşi, iar slăbiciunea firii îi excludea de la bucuriile veşnice promise (9,4).
Omenirea era neputincioasă, de aceea a murit Hristos pentru cei necredincioşi.
Iniţiativa mântuirii omenirii aparţine lui Dumnezeu. „Iubirea lui Dumnezeu se revarsă
în inimi prin Duhul Sfânt, în Hristos care la timpul hotărât a murit pentru cei
necredincioşi „(5,5-6), Dumnezeu hotărând să devină toţi asemenea chipului Fiului
Său (8,3).
„Chipul lui Hristos este în mod inseparabil chipul lui Dumnezeu, singurul chip
care nu se închide niciodată, pentru că transparenţa Sa este infinită, este singura care
nu pietrifică niciodată ci eliberează. El este Chipul chipurilor, cheie a tuturor
chipurilor” – spune teologul Oliver Clement.34
Taina mântuirii neamurilor o cunoaşte Dumnezeu din totdeauna în virtutea
atotştiinţei Sale. Când se adresează romanilor, taina era cunoscută deja la toate
neamurile (16,26). Expresia „la toate neamurile” se referă la făptura întreagă. Scopul
întrupării Fiului este împăcarea făpturii cu Dumnezeu şi îndreptarea omului. „Deci
fiind îndreptaţi în credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Iisus
Hristos” (Rom. 5,1). Pacea cu Dumnezeu se realizează prin moartea Fiului Său (5,10).
„Moartea Fiului” este în acelaşi timp jertfă, iar jertfa aduce împăcare (5,11)35.
33
Ibidem, p. 29
34
Oliver Clement, Întrebări asupra omului, trad. după Qestions sur l homme, Canada 1986, de
Ierom. Iosif Pop şi Pr. Ciprian Span, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, iulie 1997, p. 50
35
Pr. Dr. D. Viezuianu, op. cit., p. 122

15
 Îndreptarea omului îşi are originea în Hristos, care ne-a cuprins tainic în
umanitatea Sa şi în lucrarea de mântuire. Dacă Dumnezeu n-a cruţat pe Însuşi Fiul
Său, ci l-a dat morţii pentru noi toţi, „cum nu ne va da oare, toate împreună cu El”
(Rom. 8,32). Împroprierea lucrării mântuitoare a lui Hristos, spre împărtăşirea de
roadele răscumpărării este un proces dinamic, fiecare om trecând prin mai multe stadii
sau trepte ale desăvârşirii. Sf. Ap. Pavel menţionează trei şi acestea sunt expuse în
Romani 8,30: „Pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat, iar pe care i-a
îndreptat, pe aceştia i-a şi mărit”. Este locul clasic de la care exegeţii pornesc când
cercetează această temă. Aceste trei trepte descoperite de Sf. Ap. Pavel au devenit
normative pentru teologia Noului Testament. Sunt totodată un dreptar pentru cei ce s-
au unit cu Hristos în taina Botezului.
Chemarea la mântuire, îndreptarea propriu-zisă şi mărirea sunt cele trei stadii
menţionate în text. Starea ori stadiul în care se află fiecare îl ştie Dumnezeu, care
împarte fiecăruia după „măsura credinţei” (Rom. 12,3). ”Credinţa pe care o ai, o ai
pentru tine însuţi, înaintea lui Dumnezeu” – precizează Sf. Ap. Pavel (Rom. 15,22).

4. Mântuirea obiectivă şi subiectivă

După învăţătura Bisericii Ortodoxe mântuirea este de doua feluri: obiectivă şi

subiectivă, care stau ca două trepte ale aceleiaşi lucrări a lui Dumnezeu pentru
mântuirea oamenilor. Una reprezintă temelia, cealaltă clădirea. Am putea numi
mântuirea obiectivă izvorul, iar mântuirea subiectivă râul ce curge din izvor36.
Dacă am asemăna mântuirea obiectivă, adusă odată pentru totdeauna prin
întruparea, moartea şi învierea lui Hristos ca un izvor, atunci mântuirea subiectivă ar
însemna drumul şi condiţiile cerute pentru parcurgerea lui spre acest izvor şi
împărtăşirea din „apa cea vie” care curge neîntrerupt din el.
Drumul acesta nu-l poate parcurge omul singur, fără ajutorul lui Dumnezeu. El
poate fi parcurs, pe de o parte, cu ajutorul harului divin, pe de altă parte cu strădania
36
Ep. Vasile Coman, op. cit., p. 355

16
omului, prin credinţă şi fapte bune. În tot acest drum omul este asistat de harul lui
Dumnezeu şi este chemat să colaboreze cu acest har, pe care îl oferă Biserica de la
Hristos prin Sfintele Taine37.
Mântuirea obiectivă este o lucrare dumnezeiască generală, am putea zice
universală: „Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa
adevărului să vină” (I Tim. 2,4), „Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe
cei pierduţi” (Mt. 18,11; Lc. 19,10), „Precum păcatul a cuprins sub stăpânirea lui pe
toţi oamenii, tot astfel şi darul lui Dumnezeu s-a revărsat asupra tuturor oamenilor”
(Rom. 5,12)
Mântuirea obiectivă se oferă tuturor oamenilor în mod gratuit. Omenirea n-a
putut oferii lui Dumnezeu nici o faptă pentru care să poată spune că a meritat această
mântuire. Nici Legea Veche cu poruncile ei, nici jertfele, nici profeţiile nu au putut
mântui pe oameni. Ei au arătat doar calea care duce la Dumnezeu, dar nu i-au putut
mântui. Înţelepciunea lui Dumnezeu a ales calea prin care să ajungem la izvorul
mântuirii obiective şi să ne împărtăşim din roadele ei. Această lucrare de împărtăşire a
roadelor aduse de Iisus Hristos se numeşte mântuire subiectivă38.
Taina mântuirii subiective o descoperă Sf. Pavel creştinilor din Roma în două
feluri: în partea dogmatică, prin expunerea cuprinzătoare a concepţiei sale despre
mântuirea „în Hristos”, dorinţa făpturii de a se mântui (Rom. 1,18 ; 11,36), treptele şi
condiţiile mântuirii. În partea morală (12,1-3 ; 15,13), prin sfaturi apostolice de mare
profunzime, care constituie un ajutor real în modelarea vieţii creştine în Biserică
(12,4-5).
Biserica Ortodoxă face o deosebire clară între mântuirea obiectivă şi cea
subiectivă, ea preţuieşte deopotrivă harul mântuitor adus de Hristos precum şi
strădania omului de a colabora şi de a se împărtăşi de acest har. Astfel apare în
întregimea ei lucrarea mântuirii ca o lucrare teandrică, divin-umană, iar colaborarea
dintre har si om ca o lucrare sinergică. Dumnezeu nu obligă pe nimeni să se

Pr. Ioan C. Teșu, Omul Taină Teologică, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, p. 9
37

Pr. Prof. Ion Bria, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică, Editura România Creştină,
38

Bucureşti, 1999, p. 753.

17
mântuiască. Nu vom stărui asupra caracterului sinergic al mântuirii subiective, ci vom
aminti doar că însuşirea mântuirii subiective se face prin har, credinţă şi fapte bune39.
Dacă ne întrebăm care dintre acestea sunt mai însemnate, vom răspunde că ele
vor fi la fel de însemnate în împlinirea mântuirii, că nu pot acţiona una fără alta; se
intercondiţionează şi se completează una pe alta.
4.1. Harul dumnezeiesc

Harul divin mântuitor este energia, puterea sau lucrarea dumnezeiască necreată,
care izvorăşte din fiinţa divină a celor trei ipostasuri fiind nedespărţită de aceasta şi
care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra oamenilor în scopul mântuirii şi sfinţirii lor40.
Această energie dumnezeiască trebuie înţeleasă, pe de o parte, ca o energie
actualizată în lucrarea Duhului Sfânt, iar pe de alta, ca o energie ce se imprimă în
fiinţa celui în care lucrează Duhul Sfânt, dispunându-l şi făcându-l pe acela să
colaboreze cu Duhul.
Ca energie a Duhului Sfânt şi ca har a lui Iisus Hristos după făgăduinţa Sa: „…
iată Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului” (Mt, 28,20), harul divin se manifestă,
este prezent şi lucrează în Biserică, El fiind constitutiv Bisericii, căci Duhul Sfânt ţine
de Biserică. Aceasta este modalitatea şi forma obişnuită şi statornică de prezentare,
manifestare şi lucrare a harului, dar nu înseamnă că puterea dumnezeiască e limitată la
această formă, în sensul că în afară de Biserică harul n-ar mai putea lucra sau n-ar
lucra, căci Dumnezeu poate da harul Sau în afară de Biserică, pentru că „vântul suflă
unde vrea” (In. 3,8), dar modul de manifestare şi lucrare constantă a harului este în
Biserică. Harul luminează şi încălzeşte viaţa oamenilor precum luminează razele
soarelui făptura41.
De aceea în teologia paulină întâlnim frecvent expresiile „Harul lui Hristos”
(Rom. 5,15 ; 16,20), „harul Duhului Sfânt” (Rom. 1,4 ; 15,16) şi „Harul lui

39
Ibidem, p. 754
40
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Teologie Dogmatică Ortodoxă,
Manual pentru Seminariile Teologice, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000, p. 239
41
Ibidem, p. 240

18
Dumnezeu” (Rom. 6,23). „Har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru şi de la Domnul
Iisus Hristos” (1,7).
Hristos a refăcut comuniunea omului cu Dumnezeu şi aceasta consta de fapt în
refacerea legăturii harice dintre Creator si creatură.
Un loc aparte rezervă Sf. Pavel roadelor pe care le aduce harul în viaţa
credincioşilor care se împărtăşesc de opera mântuitoare a lui Hristos. „Cei ce primesc
prisosinţa harului şi a darului dreptăţii vor împărăţi în viaţă prin unul Iisus
Hristos”(6,21)42.
Sf. Pavel subliniază necesitatea absolută a harului pentru mântuire. „Duhul
însuşi vine în ajutorul slăbiciunii noastre” (8,26), „căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi
de slava lui Dumnezeu, îndreptându-ne în dar, cu harul Lui, prin răscumpărarea cea
în Hristos Iisus” (Rom. 3,23-24). Nimeni în afară de Hristos nu ne putea izbăvi de
trupul morţii (7,24). Harul este „dar” al lui Dumnezeu. Dacă pe Însuşi Fiul Său L-a
dat morţii, pentru noi toţi, „cum nu ne va da oare toate împreună cu El?” (8,32).
„Toate”, înseamnă bucuriile veşnice ce izvorăsc din jertfă şi din har: bucuria, pacea,
iubirea şi bunătatea dumnezeiască (5,5 ; 8,28 ; 14,17 ; 15,33). Expresia „pentru noi
toţi”, cuprinde universalitatea mântuirii în Hristos, care cheamă întreg neamul
omenesc la mântuire. Libertatea omului de a primi ori nu harul o subliniază
Mântuitorul Însuşi: „Iată stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va
deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apoc. 3,20). Apostolul
neamurilor accentuează aceeaşi libertate a omului în conlucrarea cu harul mântuitor
când spune: „V-aţi supus din toata inima dreptarului învăţăturii căreia aţi fost
încredinţaţi” (6,17). Prin expresia „v-aţi supus din toată inima” Sf. Pavel subliniază
libertatea totală a omului atât în lucrarea cu harul, dar şi în acceptarea învăţăturii prin
credinţă43.
Activitatea omului este aşa de importantă în învăţătura ortodoxă, că fără ea ,
harul primit la botez stă în adâncul nostru ca o sămânţă care nu dă rod. Activitatea e

42
Pr. Dr. D. Viezuianu, op. cit., p. 183
43
Ibidem, p 185

19
cea care fructifică şi-l face să se ramifice în toată fiinţa noastră. Harul primit la botez e
ca o fărâmă de jăratic ascuns sub metalul rece al fiinţei noastre. Suntem asiguraţi că e
acolo, dar n-o vedem şi nu îi simţim căldura. Ştim însă că de vom sufla cu stăruinţă,
ea va aprinde metalul nostru care nu va mai fi rece, ci va dogori de căldură. Suflarea e
activitatea noastră.
Mântuirea subiectivă este aşadar, împroprierea mântuirii adusă de Hristos, o
ieşire dinamică de sub robia păcatului, dar în acelaşi timp înzestrarea cu harul necreat,
cu viaţa cea noua adusă de Hristos şi înaintare spre viaţa cea veşnică. „Câţi în Hristos
v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”(Gal. 3,2). Mântuirea subiectivă nu e ceva
static, nu este doar o eliberare de păcat, ci este o unire trainică cu Hristos. „Aţi fost
cumpăraţi cu preţ scump. Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru
care sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor. 6,20).
Se pot distinge la mântuirea subiectivă trei stadii: chemarea, întruparea şi
sfinţirea. Ea are un aspect negativ: ştergerea păcatului strămoşesc şi a celor personale,
a vinei pentru ele, adică iertarea şi un aspect pozitiv: sfinţirea şi unirea cu Hristos 44.
„El a murit pentru toţi, ca cei ce viază să nu mai vieze morţii ci Aceluia care pentru ei
a murit şi a înviat” (II Cor. 5,15).
Apostolul Pavel aseamănă mântuirea subiectivă cu o alergare la ţintă. „Nu că
am luat răsplata, ori că sunt desăvârşit, dar alerg după ea să o cuceresc, întrucât
cucerit am fost şi eu de către Hristos Iisus” (Filip. 3,12).
După cum am văzut, în ortodoxie treapta ultimă a mântuirii este îndumnezeirea.
Dar „îndumnezeirea” nu înseamnă înlocuirea sau distrugerea omenescului, a creaturii,
ci plenitudinea ei. Omul nu e cu adevărat om decât dacă este fiu al lui Dumnezeu –
după har. Îndreptarea este restabilirea şi eliberarea de păcat, dar prin învierea Sa, Iisus
ne-a dat viaţă veşnică45.
Unitatea neamestecată şi neschimbată a celor două firi în Iisus Hristos stă la
temelia mântuirii neamului omenesc. Harul lui Dumnezeu produce în firea omenească
44
Pr. Prof. Dumitru Radu, Mântuirea în şi prin Biserică, cf. Mitropolia Olteniei, 1983, nr. 7-8,
p. 462-478.
45
Ep. Vasile Coman, op. cit., pp. 356-357

20
misterul mântuirii. Când fierul este cuprins de foc acesta devine incandescent, dar nu-
şi pierde caracterul de fier. El capătă puterea de a tăia, de a se transforma şi de a
deveni pur. Focul harului dumnezeiesc arde ceea ce este rău în om, însă el nu distruge
firea ci o luminează. El arde ca rugul aprins dar nu îl transformă în cenuşă.
Dumnezeu mântuieşte lumea fără să distrugă creaţia Sa. În Sfânta Liturghie
pâinea euharistică îşi păstrează elementele ei fireşti, dar se transformă în Trupul şi
Sângele Domnului.
Credinciosul care conlucrează cu harul lui Dumnezeu prin credinţă şi fapte bune
rămâne om, cu toate însuşirile omeneşti, dar este totuşi alt om, un om duhovnicesc.

4.2. Credinţa

În Noul Testament se face adeseori referire de rolul credinţei în dobândirea

mântuirii. Fără credinţă e cu neputinţă a plăcea lui Dumnezeu. Când săvârşea vreo
minune, Iisus întreba: „Crezi că pot face aceasta?”. Vindecând pe sluga sutaşului a
zis: „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!” (Lc. 7,9). Altădată a văzut credinţa
slăbănogului şi i-a zis: „Îndrăzneşte fiule, credinţa ta te-a mântuit” (Mc. 2,5 ; Lc.
5,20).
Sf. Ap. Pavel este cel ce a accentuat în chip deosebit rolul credinţei pentru
mântuire pornind de la lupta pe care a dus-o cu iudaizanţii care puneau accentul pe
rolul faptelor legii Vechiului Testament în dobândirea mântuirii. Epistolele către
Romani, Galateni, Efeseni sunt adevărate apologii ale credinţei în Iisus Hristos.
Mesajul paulin corespunde deplin chemării sale, aşa cum însuşi mărturiseşte:
„să aducă la ascultarea credinţei toate neamurile” (1,5). Chiar dacă nu scrie un imn
al credinţei aşa cum o face în Epistola către Evrei capitolul 11, referirile la credinţă, în
Epistola către Romani sunt legate de situaţia concretă a creştinilor din Roma. Sf. Pavel
laudă credinţa lor şi spune: „Credinţa voastră se vesteşte în toată lumea” (1,8).
„Doresc mult să vă văd” (1,11), „să vin la voi” (1,10 ; 15,23) – adaugă
apostolul. Verbele: „a dori” cu nostalgie şi „a veni” le repetă (1,10-11 şi 15,23).

21
Menţionarea repetată a acestei dorinţe este dovada că Sf. Pavel avea de îndeplinit un
plan misionar care era de fapt „voinţa lui Dumnezeu”, nu numai propria iniţiativă.
Scopul vizitei sale la Roma îl enunţă în Rom. 1,15-16: „Sunt bucuros să vă vestesc
Evanghelia şi vouă celor din Roma”. Vestirea Evangheliei avea rostul de a le întări
credinţa, pentru că „este putere a lui Dumnezeu spre mântuirea a tot celui care crede”
(1,16). Apostolul are în vedere două aspecte ale misiunii şi slujirii sale: primul era
vestirea Evangheliei, a învăţăturii Mântuitorului, în virtutea chemării sale speciale, al
doilea ca să le dea prin aceasta un dar duhovnicesc (1,11). Darul duhovnicesc este
întărirea credinţei, care este absolut necesară pentru mântuire (10,9).
Că a dat mare importanţă acestei laturi a slujirii sale o vedem şi din faptul că şi
la încheierea epistolei repetă în alt context aceeaşi idee. Taina ascunsă în timpuri
veşnice se descoperă acum prin Evanghelia sa spre întărirea lor şi pentru ca toate
neamurile să vină la „ascultarea credinţei” (16,26 ; 1,5)46.
Credinţa este acceptarea liberă a Evangheliei lui Hristos (Rom. 1,16) şi un
răspuns pozitiv la chemarea lui Dumnezeu la mântuire.
În definirea credinţei observăm mai întâi o afinitate de conţinut a Epistolei
către Romani cu Epistola către Evrei. Dacă comparăm textele Rom. 8,24-25 şi Evr.
11,1, constatăm că la baza credinţei stă nădejdea şi că textele se completează reciproc,
ca părţi ale învăţăturii pauline. Este vorba de două stadii diferite în care se găseşte
omul.
În Epistola către Evrei defineşte credinţa ca „încredinţarea celor nădăjduite şi
adeverire a celor nevăzute” (11,1). Este credinţa deplină şi statornică. În Epistola
către Romani se referă la stadiul când omul nădăjduieşte şi aşteaptă cu răbdare
momentul când se va încredinţa de cele nădăjduite. „Nădejdea care se vede” este
credinţa care se naşte în sufletul omului. Până la acest moment apostolul recomandă
aşteptarea cu răbdare, iar slăbiciunea noastră este ajutată de Duhul care se roagă
pentru noi cu suspine negrăite (Rom. 8,24-26). Textul se explică şi prin v.28, în care
Sf. Pavel spune că Dumnezeu lucrează spre binele celor chemaţi după voia Lui.

46
Pr. Dr. D. Viezuianu, op. cit., p. 186

22
 Credinţa este acceptarea din partea omului a chemării lui Dumnezeu, a
învăţăturii Lui şi începutul vieţii noi în Hristos.
În definirea credinţei Sf. Ioan Damaschin porneşte de la textele pauline: Rom.
10,17 şi Evr. 11,1.Referindu-se la primul text, spune că „auzind dumnezeieştile
Scripturi credem în învăţătura Duhului Sfânt. Ea se desăvârşeşte prin toate cele
legiuite de Hristos, este învederată prin fapte, este cucernică şi împlineşte poruncile
Aceluia care m-a reînnoit…Această credinţă aparţine sufletului nostru”. Referindu-se
la textul al doilea (Evrei 11,1) numeşte credinţa „nădejde neîndoielnică” şi aparţine
„darurilor Duhului”47.
Prin dreptatea lui Dumnezeu şi prin Evanghelie ia naştere credinţa în
dimensiunea sa soteriologică.
„Iar dreptul prin credinţă va fi viu” (Avacum 2,4). Acesta este de fapt rostul
credinţei. Cel ce crede va fi viu, se va mântui pentru că trăieşte lui Dumnezeu (Rom.
6,8 ; 10). Toate aceste noţiuni şi exprimări ale apostolului au rostul să alcătuiască
pentru cititori o imagine completă a dreptei credinţe, fundament al vieţii noi în
Hristos48.
„Dreptatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos pentru toţi şi peste
toţi cei ce cred, căci nu este deosebire. Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava
lui Dumnezeu. Îndreptându-se în dar cu harul Lui prin răscumpărarea cea în Hristos
Iisus pe care Dumnezeu l-a rânduit jertfă de ispăşire, prin credinţa în sângele Lui, ca
să-Şi arate dreptatea Sa, pentru iertarea păcatelor celor mai înainte făcute” (Rom. 3,
21-26 ; Rom. 11,5 ş.u.). „În har sunteţi mântuiţi, prin credinţă şi aceasta nu e de la
voi, este darul lui Dumnezeu” (Efes. 2,5-8).
Analizând textele invocate de Sf. Ap. Pavel cu privire la rolul mântuirii,
observăm că ele se referă la mântuirea obiectivă adusă de Hristos, pe care o primim
prin credinţă. Receptorul prin care primim acest dar este credinţa.

47
Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
București, 2001, p. 253
48
Ion Bria, Dimensiunea hristologică a iconomiei mântuirii, în Ortodoxia, nr. 2, 1983, p. 243

23
 Este de remarcat faptul că teologii mai noi lămuresc tot mai mult că apostolul
Pavel nu s-a limitat să vorbească despre o credinţă teoretică, despre o adeziune
sentimentală fără o legătură cu adevărul divin. Karl Barth spune că o credinţă pur
teoretică este o superstiţie49.
Apostolul nu se opreşte numai la valoarea unei credinţe individuale, deşi cu
aceasta începe, ci mulţumeşte lui Dumnezeu pentru harul credinţei în comunitate
(Rom. 1,8). El nu exclude contribuţia la mântuire şi a celorlalte virtuţi: „nădejdea” şi
„iubirea”. „Prin nădejde ne-am mântuit” (Rom. 8,24). Punând-o în comparaţie cu
iubirea zice: „Dacă aş avea credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic
nu sunt” (I Cor. 13,2). Între credinţă şi fapte bune este aşadar o strânsă legătură, o
interdependenţă.

4.3. Faptele bune

Sf. Ap. Pavel socoteşte însăşi faptele bune ca roade ale Duhului Sfânt
(Gal.5,22). Sfântul Ioan Gură de Aur se întreabă: De ce vorbeşte Pavel despre roadele
Duhului? Pentru că, răspunde el, omul poate face multe fapte, dar numai cele bune se
fac cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar Duhul Sfânt colaborează cu noi numai dacă avem
credinţă şi facem fapte bune. Credinţa şi faptele bune sunt deopotrivă necesare pentru
mântuire50.
Necesitatea faptelor bune pentru mântuire o subliniază Sf. Pavel chiar mai mult
decât în celelalte epistole. Sf. Pavel nu se referă în aceste texte la faptele bune, ci la
faptele „legii vechi”, cele impuse de legea mozaică ; circumciderea (Rom. 3,30 ;
15,8), jertfele vechi-testamentare, mâncăruri necurate (Rom. 14). Împotriva acestor
erori de interpretare stau mărturie cuvintele Sf. Pavel: „iubirea este împlinirea legii”
(Rom. 13,10). Aceasta este concluzia la care ajunge după ce citează chiar poruncile
Decalogului care se cuprind în „acest cuvânt” al Mântuitorului: „Să iubeşti pe

49
Ep. Vasile Coman, op. cit., p. 358
50
Pr. Dr. D. Viezuianu, op cit., p. 186

24
aproapele tău ca pe tine însuţi” (Rom. 13,9). În Romani capitolele 12-13 autorul
reaminteşte cititorilor faptele milosteniei creştine: primirea de străini (12,13),
milostenia (12,8), hrănirea celui flămând şi însetat (12,20). „Cel ce iubeşte pe
aproapele a împlinit legea” (13,8). „Dumnezeu va da fiecăruia după faptele lui: viaţa
veşnică celor ce prin stăruinţă în fapta bună, caută mărire şi cinste şi nestricăciune”
(2,6 ; 10). Să nu ne mulţumim numai cu credinţa, căci la judecată Dumnezeu are în
vedere şi faptele.
Credinţa şi faptele bune pătrunse de harul lui Dumnezeu sunt mijloacele prin
care omul are părtăşie la răscumpărarea săvârşită de Fiul lui Dumnezeu întrupat spre
mântuirea neamului omenesc.
Nicolae Cabasila spune: „Unii care nu păzesc poruncile sunt de părere că ei
cred cu adevărat. Alţii care le ţin socotesc că dobândesc, că obţin împărăţia lui
Dumnezeu, ca o răsplată. Amândoi sunt amăgiţi în ce priveşte împărăţia lui
Dumnezeu”51. „Credinţa - zice Cabasila – se arată prin mărturisire, în timp ce faptele
prin iubire, prin care se manifestă desăvârşirea fiecărei fapte bune şi este punct cel mai
înalt al oricărei desăvârşiri”52.
În ziua cea mare a dreptei judecăţi vom auzi întrebarea despre fapte: „Veniţi
binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea
lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să
beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi
M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine” (Mt. 25,34-36). Desigur toate
aceste fapte au izvorât din credinţă şi iubire.
Prin faptele credinţei, adică prin gânduri, cuvinte, dorinţe sau în general prin
orice lucrare omul conlucrează cu Dumnezeu la mântuirea lui. Însă această lucrare nu
poate fi exprimată geometric, nu poate fi limitată odată la credinţă, altădată la fapte. E
un mister în care cele cereşti se unesc cu cele pământeşti.

51
Sfântul Nicolae Cabasila, Explicarea Sfintei Liturghii, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti,
2002, p. 150
52
Ibidem, p. 425

25
 Mântuirea subiectivă nu constă în puterea omului, în înţelepciunea lui, dar nici
harul lui Dumnezeu nu o săvârşeşte fără voia omului. În drumul mântuirii subiective
sunt mai multe trepte, credincioşii sunt chemaţi să înainteze pe aceste trepte, cu
ajutorul lui Dumnezeu.
Ortodoxia accentuează valoarea faptelor bune în dobândirea mântuirii, însă fără
a susţine că omul se poate mântui singur sau să nesocotească harul lui Dumnezeu.
Biserica primară a condamnat pelagianismul şi semipelagianismul continuat în evul
mediu în Apus. Mântuirea este participarea omului la harul cel necreat al lui
Dumnezeu. Nu putem desface faptele de credinţă nici pe acestea de har. Minunată este
taina mântuirii noastre! Cine poate ajunge cu mintea până în adâncurile ei? Hristos
uneşte pe cele create de cele necreate, spun Părinţii Bisericeşti. Cine poate explica
cum se pot uni harul divin cu puterile omeneşti? Sau cum se poate transforma omul şi
puterile lui când sunt pătrunse de puterile harului? Această lucrare rămâne un mister.
Este o încercare scolastică aceea de a defini separat şi de a le pune în balanţă dând
uneia sau alteia prioritate.

Concluzii

„Mântuirea lumii, spune Sf. Ioan Gură de Aur, nu este o faptă a creării ei, ci,
dacă trebuie să spunem ceva minunat, este chiar superioară. Înseamnă mult a produce

26
ceva din nimic, dar a conserva lucrurile care tind spre neexistenţă şi a le ţine laolaltă
când vor să se împrăştie, este o faptă mare şi minunată şi un semn de multă putere”.53
Prin moartea Sa pe cruce Fiul lui Dumnezeu a creat sau a recreat lumea, sau
mai bine zis a pus bazele recreării la a cărei împlinire suntem chemaţi să colaborăm.
Mântuirea este deci o „refacere reală” a naturii umane. „Dumnezeu s-a făcut om
pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu”, spun Părinţii Bisericii. „Îndumnezeirea
nu înseamnă înlocuirea omenescului, ci plenitudinea lui, căci omul nu e cu adevărat
om decât în Dumnezeu”54. Înviind cu Hristos în adâncul misterului sacramental al
Bisericii, creştinul începe o viaţă nouă, devine „omul cel nou”.
Trebuie menţionat că lucrarea mântuirii este o lucrare teandrică. Atât în
mântuirea obiectivă ca şi în cea subiectivă întâlnim cooperarea sinergică între
Dumnezeu şi om.
Mântuirea este un act divin absolut gratuit şi universal, dar un act care a
solicitat consimţământul omului şi s-a realizat prin consimţământul lui. Dumnezeu nu
a mântuit şi nu mântuieşte pe oameni automat fără voia şi fără consimţământul lor.
Mântuirea şi înnoirea omului devin reale prin legătura cu Hristos şi prin înaintarea
credincioşilor spre viaţa veşnică. De vreme ce noi ne botezăm devenim părtaşi ai
învierii. Botezul ca moarte în Hristos este începutul mântuirii subiective. Abia atunci
este desăvârşită îndreptarea , abia atunci este deplină arătarea sfinţeniei. Până atunci
credinciosul este dator să lucreze, cum spune Sf. Ap. Pavel: „Lucraţi cu frică şi cu
cutremur la mântuirea voastră” (Filip. 2,12).
Lucrarea mântuirii este împlinirea iubirii lui Dumnezeu faţă de lume şi voinţei
Domnului nostru Iisus Hristos: „Cel ce voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la
cunoştinţa adevărului să vină” (I Tim. 2,4). Hristos ne dă altă viaţă, devenim
mădulare şi ne dă putere ca să ne pregătim pentru viaţa veşnică.55

53
Hristu Andrutsos, Dogmatica, trad. rom. Pr. D. Stăniloae, p. 12, apud. Ep. Vasile Coman,
Învăţătura ortodoxă despre mântuire, în Ortodoxia, anul 1985, nr. 2, p. 346
54
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Ediţia a II-a, Editura
Omniscop, Craiova , 1993, p. 87
55
Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. din limba greacă şi note de Pr. Prof.
Teodor Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2009, p. 150

27
 Mântuitorul a venit în lume pentru a împăca prin moartea şi învierea Sa pe
oameni cu Dumnezeu. Această împăcare a lui Dumnezeu cuprinde pe toţi oamenii
„drepţi şi păcătoşi”. Dar mântuirea se dobândeşte individual prin îndreptare; ea trece
de la chemarea tuturor oamenilor la preamărirea lui Dumnezeu de către fiecare şi la
trăirea în Biserică.
Mântuirea subiectivă nu este ceva în afară de noi, ci în noi înşine, constând din
îndreptarea noastră în Hristos. Pe această cale atingem scopul creaţiei, adică ajungem
fii ai lui Dumnezeu - după har.

B I B LI O G R AFI E

28
 I. IZVOARE:

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a

Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi cu aprobarea
Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1988;

II. Autori Patristici:

1. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed.
I.B.M. al B.O.R., București, 2001.

III. Dicţionare Biblice:

1. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. I.B.M. al B.O.R,
București, 1994.

IV. Comentarii; Articole şi Studii:

1. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dimensiunea hristologică a iconomiei mântuirii, în

Ortodoxia, nr. 2, 1983.
2. Idem, Tratat de Teologie Dogmatică și Ecumenică , Editura România
Creştină, Bucureşti, 1999.

29
3. Cabasila, Sfântul Nicolae, Despre viaţa în Hristos, trad. din limba greacă şi
note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2009.
4. Idem, Explicarea Sfintei Liturghii, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2002.
5. Clement, Oliver, Întrebări asupra omului, trad. după Qestions sur l
homme, Canada 1986, de Ierom. Iosif Pop şi Pr. Ciprian Span, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, iulie 1997.
6. Coman, Ep. Vasile, Mântuirea în Iisus Hristos prin Biserică, în Ortodoxia,
1985, nr. 2, apr-iun.
7. Gheorghiu, Dr. Vasile, Epistola către Romani, Cernăuţi, 1938.
8. Moldovan, Pr. Conf. I. Ilie, Învăţătura paulină cu privire la taina lui
Hristos şi implicaţiile ei ecumenice, în Ortodoxia, anul XXIX (1977), nr. 1.
9. Nicolaescu, Diac. Nicolae, Marcu, Prof. Dr. Grigorie T., Studiul Noului
Testament, Ed. I.B.M al B.O.R., Bucureşti, 1977.
10. Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Iisus Hristos
Mântuitorul lumii, în vol. Îndrumări misionare, Bucureşti, 1986.
11. Idem, Mântuirea în şi prin Biserică, cf. Mitropolia Olteniei, 1983, nr. 7-8.
12. Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului,
Ediţia a II-a, Editura Omniscop, Craiova , 1993.
13. Idem, Învățătura ortodoxă despre mântuire și concluziile ce rezultă din ea
pentru slujirea creștină în lume, în Ortodoxia, nr. 2, apr-iun, anul 1972.
14. Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti, 1978.
15. Teșu, Pr. Ioan C., Omul Taină Teologică, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002.
16. Todoran, Pr. Prof. Dr. Todoran, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Teologie
Dogmatică Ortodoxă, Manual pentru Seminariile Teologice, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2000.
17. Viezuianu, Pr. Dr. Dumitru, Hristologia Epistolei către Romani a
Sfântului Apostol Pavel , Teză de doctorat în teologie, Editura tipografiei
Offsetcolor, anul 1999.

30
31