Rezumat - Eresurile primelor veacuri creştine şi dăinuirea lor la începutul

mileniului trei

Ereziile au fost tratate ca structuri teologice al gândirii antice arătându-se că au exista în

timpurile trecute şi sunt prezente şi vremurile de astăzi. Timpurile s-au schimbat, iar mişcările,
grupurile, şcolile şi comunităţile care susţineau ereziile antice au dispărut, însă ceea ce răzbate
istoria creştină este conţinutul deformat a unora idei teologice antice care s-au conservat mai mult
sau mai puţin în anumite grupuri rupte din trupul bisericii.

În prima parte a lucrării s-a expus raportul dintre teologie şi filosofie unde au fost puse în
evidenţă disensiunile ce au apărut în interiorul primelor comunităţi creştine, despre care avem
informaţii în scrierile evangheliştilor şi în epistolele pauline. Ceea ce a provocat şi provoacă
dezbinările creştină este lupta dintre adevăr şi eroare. Ereziile vor lua proporţii îngrijorătoare mai
ales după perioada apostolică, fiind fructul unei triple confruntări: cu iudaismul, cu păgânismul şi cu
gnosticismul. Credinţa creştină a fost adesea înconjurată de varietăţi de idei, de puncte de vedere
diferite, care exprimă mediul cultural în care s-au plămădit doctrinele. Baza apariţiei ereziilor au
constituit-o religiile lumii păgâne, dar şi filosofiile antice. Despre erezii vorbesc Evangheliştii,
Epistolele Apostolice, Sfinţii Părinţi, Scriitorii Bisericeşti şi Istoria Bisericească. Ele reapar în Evul
Mediu şi sunt o realitate a zilelor noastre. Ereziile primelor veacuri au fost fermentul dezbinărilor,
distorsionării adevărului regăsindu-se în grupuri de diferite nuanţe ce au sedus şi seduc pe mulţi
creştini care nu au avut şi nu au o ancorare profundă în adevărurile revelate. Cultura antică prin
Filosofie a contribuit în mod substanţial la răspândirea creştinismului, însă trebuie spus că acesta a
creat şi probleme de netrecut pentru creştinism.
Diviziunile din sânul tinerilor comunităţi creştine au atras atenţia Sfinţilor Apostoli, care
prin scrieri şi prin intervenţii personale au luat măsurile de rigoare pentru a aduce linişte şi pace
Bisericii.

În capitolul despre gnosticismul antic problemele ridicate de eretici ca Simon Magul,

Vasilide, Valentin, Marcion, Mani şi alţii au determinat Biserica la o aprofundare şi o consolidare
mai rapidă a învăţăturii creştine. Ereziile gnostice, pe de o parte dădeau naştere unei înţelegeri total
străine de adevărurile revelate ale Mântuitorului Hristos, pe de altă parte creau serioase conflict de
autoritate bisericească. Numeroasele scrieri ale tradiţiei păgâne folosite de gnosticii ridicau
problema autorităţii apostolice şi a credibilităţii scrierilor sfinte. Gnosticismul prin speculaţiile sale
arbitrare despre învăţătura lui Hristos nu poate fi considerat, nici teologie creştină, nici filosofie, ci
mai mult mitologie. Părinţii Bisericii şi Scriitorii Bisericeşti au numit gnosticismul „teologie mitică

1
şi fabuloasă”, care plăsmuieşte dumnezei. Biserica confruntându-se cu probleme existenţiale de
viaţă şi învăţătură, pentru a nu lăsa spaţiu confuziilor a trebuit să accelereze procesul de formare a
canonului Sfintei Scripturi şi să definească în termeni clari succesiunea apostolică. Din punct de
vedere doctrinar gnosticismul are numeroase caracteristici, de aceea este foarte greu de a se putea
vorbi despre o unitate doctrinară şi de a putea fi surprinsă întreaga complexitate mitologică a
gnozei. Dificultatea de a prezenta gnosticismul şi pe gnostici o vedem la ereziologii creştini, dar şi
la specialiştii în domeniu, care interpretează originile şi evoluţia gnozei din perspectivele diferitelor
religii. Gnosticismul nu se sprijină doar pe metoda compilaţiei, ci preia de la alţii dar în acelaşi timp
modifică, schimbând conţinutul în funcţie de context, de aceea apologeţii creştini şi Părinţii
Bisericii au văzut în gnosticism un mare pericol pentru viaţa Bisericii.
Gnosticii antici ridicând problema binelui şi a răului, dar dintr-o perspectivă dualistă,
încercau să găsească răspunsuri existenţiale, care frământau umanitatea. Dualismul antic nu reuşea
să depăşească opoziţia între spirit şi materie, între bine şi rău, lumină şi întuneric, imanent şi
transcendent. Epoca de aur a gândirii patristice răsăritene va reuşi să depăşească opoziţia dualistă
prin energiile necreate. Dualismul va pierde teren în Orient, în schimb va cunoaşte momente
ascendente în Occident. Fabulaţiile gnosticilor despre Iisus Hristos nu se potrivesc cu realitatea Sa
Divino-umană, întrucât afirmau despre Fiul lui Dumnezeu întrupat ca este o emanaţie, un Demiurg,
unul dintre numeroşi eoni sau că naşterea, suferinţa pe cruce şi Înviere Sa nu au fost reale, ci doar
aparente (dochetism).
Docheţii şi adopţioniştii de mai târziu negând realitatea întrupării, patimilor, morţii şi
Învierii lui Iisus nu puteau înţelege realitatea prezenţei Sale în Sfintele Taine, de aceea nici o taină
nu putea fi recunoscută. Caracteristica gnosticismului eretic este aceea de a-l desprinde pe Iisus de
evenimentul biblic a-l Întrupării şi de a-l raporta la o istorie secretă.
Iehoviştii şi mormonii ca expresie a gnosticismului interpretează Sfânta Treime dintr-o
latură gnostică, antitrinitară, antropomorfică sau din viziunea impersonalismului şi dualismului
filosofic al lumii antice.

În capitolul al III-lea au fost prezentate ereziile antitrinitare din trecut şi astăzi, unde
au fost explicate particularităţile teologice, dar şi consecinţele nefaste ale acestor erezii asupra
învăţăturii creştine. Originea antitrinitarismului vine din panteismul şi dualismul filosofiei antice, ce
a dat naştere la impersonalism divin, fiindcă se accentua fiinţa divină în detrimentul Persoanelor, ce
ducea la izolarea Divinităţii în transcendent. Dumnezeu izolat în ceruri, deci rupt de lume nu mai
poate coborî în creaţie şi nu mai poate rezolva problemele omului.

2
 Subordinaţioniştii, Antitrinitarii, Monarhienii sau Modalişti, Arienii şi Pnevmatomahii şi
Unitarienii antici sau cei moderni consideră că Dumnezeu este un prototip divin care rămâne izolat
în singularitatea Sa, Hristos o creatură care apare în timp şi nu poate fi veşnic cu Tatăl, iar Duhul
Sfânt este o forţă impersonală. Arianismul a fost considerată de unii o încercare de înţelegere
raţională a persoanei lui Hristos, iar de alţii o tentativă de a reduce creştinismul la o schemă de
inspiraţie filosofică, ce făcea imposibilă comuniunea omului cu Dumnezeu.
În perioada apariţiei lumii protestante nu existau grupări care să se prezinte specific ariană,
sau antitrinitară, fiindcă teologia trinitară nu a constituit o parte esenţială a temelor doctrinare
dezbătute. Protestantismul născut din Scolastică a ales ca ghid de cunoaştere, raţiunea în locul
harului Duhului Sfânt, punând accent pe individualism şi liberul arbitru. Din Protestantism va
apărea supermarchetul denominaţiunilor creştine, cu teorii diverse despre Sfânta Treime, unele
dintre ele neavând nici o legătură cu adevărurile revelate.
Logica raţională protestantă a încercat să explice adevărurile revelate cu ajutorul minţii,
uitând că raţiunea este incapabilă de a cuprinde ceea ce este inefabil. Dacă Dumnezeu este redus la
nivelul minţii încetează să mai fie Dumnezeu. Problema subordinaţionistă a fost preluată de unii
teologi din Olanda. Repercusiunile arianismului în ceea ce priveşte Întruparea şi Răscumpărarea
erau destul de grave, deoarece dacă Logosul Întrupat la plinirea vremii nu mai este el însuşi
Dumnezeu adevărat, răscumpărarea îşi modifică conţinutul, fiindcă în loc să fie teandrică, acţiunea
mântuitoare a lui Hristos era numai de ordin morală. Ortodoxia a arătat că teologia nu trebuie să
rămână tributară filosofiei, ci adevărurilor revelate care trebuiesc explicate în lumina harului
Duhului Sfânt.

În capitolul al IV-lea s-au tratat ereziile care dau prioritate lumii naturale asupra celei
spirituale s-a făcut o prezentare dogmatică şi istorică a disputelor privind cele două firi,
dumnezeiască şi omenească în persoana lui Iisus, apoi s-a trecut la tratarea nestorianismului,
monofizitismului, monotelismului ca erezii ale unirii ipostatice, a pelagianismului ca erezie
antropologică apărută în Apus şi a iconoclasmului, considerat sumă a tuturor ereziilor şi a
milenarismului ce nu poate depăşi planul imanent al istoriei. Erezia nestoriană referitoare la relaţia
dintre cele două naturi ale persoanei lui Iisus Hristos a fost condamnată, însă au apărut în teologie
două tendinţe hristologice. Prima tendinţă Hristologică aparţine Evului Mediu, care tinde să dea
prioritate lui Dumnezeu în detrimentul omului, iar cea de a doua tendinţă hristologice este cea
contemporană, în care omul este exaltat în detrimentul Divinităţii. Nestorianismul contemporan
înseamnă dualitatea dintre Iisus al istoriei şi Hristos al slavei. Accentuarea transcendenţei, înseamnă
uciderea lui Dumnezeu, de aceea teologia apuseană contemporană s-a orientat spre Iisus al istoriei.

3
 Hristologia de Sus şi Hristologia de Jos au avut repercusiuni asupra ecleziologiei prin
Deism, care-l izolează pe Dumnezeu în transcendent. Teologia Apuseană de astăzi rămâne la Iisus
istoric, care se uneşte cu Dumnezeu numai în cer, pe când Teologia Răsăriteană îl prezintă pe Iisus
ca Dumnezeu şi Om nedespărţit, atât pe pământ, cât şi în cer. Ortodoxia a afirmat unirea firii
dumnezeieşti cu firea omenească în Iisus, susţinând teandria Fiului lui Dumnezeu întrupat,
nedespărţind cele două firi în persoana Sa. Nestorianismul contemporan prin cele două tendinţe
hristologice, imanenteism şi deism, este tentat de a transforma Divinitatea într-o problemă de
speculaţie filosofică. Există două pericole care marchează cele două hristologii despre care am
vorbit. Primul pericol este limitarea lui Iisus doar în cadrele istoriei, ceea ce înseamnă că El trebuie
aşezat în rândul marilor întemeietori de religii, dar nu poate fi Dumnezeu; iar cel de al doilea pericol
este izolarea Sa în cer, ce face imposibilă sfinţirea lumii create şi a omului.
Pelagianismul reprezintă cea mai gravă erezie antropologică a secolului al V-lea din
Biserica Apuseană fiind legat de numele lui Pelagius, însă nu trebuie omis faptul că filosofia stoică
şi-a spus cuvântul în croirea anumitor trăsături specifice acesteia. Pelagianismul comportă
următoarele elemente doctrinare: lipsa păcatului strămoşesc şi ineficacitatea botezului, relativizarea
raportului dintre natură şi har, negarea învierii, autosuficienţa naturii umane în săvârşirea binelui,
autonomia omului faţă de har şi toate consecinţele ce decurg din aceste erori. La vremea respectivă
criza a fost rezolvată în mod admirabil de Fericitul Augustin, dar care va cădea în predestinaţie. Din
pelagianism va apărea Semipelagianismul, ce a fost soluţionat de Sfântul Ioan Casian prin
învăţătura despre sinergie. S-a încercat să se stabilească unele legături ce există între ideile
pelagiene şi ideile lumii de astăzi, arătându-se că prin autonomie şi individualism, atât omul antic,
cât şi cel modern se separă şi nu poate accepta un Dumnezeu personal şi absolut, pentru că acest
Dumnezeu nu este dispus la compromisuri şi nu poate face concesii la moralitate. O astfel de poziţie
îl determină pe omul modern să-şi creeze „noi dumnezei”, adaptaţi şi modelaţi după viaţa şi
gândirea sa.
Individualismul şi autonomia omului faţă de Dumnezeu pot fi socotite consecinţe ale
prăbuşirii lăuntrice a omului, care a pierdut nu numai transcendenţa, ci şi judecata despre sine,
despre viaţa cea veşnică şi despre îndumnezeire.
Iconoclasmul a fost prezentat ca sumă a tuturor ereziilor arătându-se care au fost factorii ce
au stat la naşterea ereziei iconoclaste, apoi s-au prezentat hotărârile dogmatice de la Sinodul VII
Ecumenic, ruperea icoanei de teologie în Biserica Apuseană şi factorii care au stat la desacralizarea
lumii Occidentale.
Iconoclasmul a însemnat lovituri dure venite din partea celor ce se aflau în afara Bisericii,
dar a însemnat şi renaşterea în Biserica Creştină a artei profane a antichităţii.

4
 Sinodul VII Ecumenic nu a adus inovaţii, ci a dat valoare imaginii creştine aşa cum era ea
stabilită dintru început.
Temeiul biblic al icoanei este întruparea Mântuitorului, „Dumnezeu s-a arătat în trup” (I
Timotei III, 16), iar pe baza textelor biblice Biserica a îngăduit reprezentarea prin Sfintele icoane a
modului în care S-a făcut accesibil Dumnezeu oamenilor. Icoanele pe care sunt zugrăvite chipul lui
Hristos, a unui sfânt sau a mai multor sfinţi reprezintă o imagine mântuitoare, pe când lumea în care
trăim încearcă să introducă în Biserică propria sa imagine, imaginea lumii căzute, a păcatului şi a
descompunerii.
Răspunsul Ortodoxiei în faţa acestor erori este următorul: când îl înfăţişam pe Iisus, nu se
reprezintă, nici umanitatea, nici divinitatea, ci Persoana care uneşte aşa cum mărturiseşte
Calcedonul, cele două naturi în mod „neamestecat” şi „nedespărţit”. Icoana nu atribuie naturii ceea
ce este specific persoanei, nu este o imagine a naturii divine, ci este imaginea Persoanei divine, care
prin Întrupare, poate fi reprezentat cu mijloace omeneşti.
Docheţilor, nestorienilor, monofiziţilor şi tuturor ereticilor din vechime şi de astăzi li se
poate răspunde că icoana în care este înfăţişat Mântuitorul stă la baza tuturor icoanelor, ea fiind
fereastră către Absolut. Icoana zilelor de astăzi se află într-o situaţie paradoxală. Pe de o parte este
supusă distrugerii, de către unii din cei ce o neagă (protestanţi, neoprotestanţi sau atei), iar pe de altă
parte începe să depăşească graniţele lumii ortodoxe fiind redescoperită de aceeaşi lume eterodoxă,
care până mai ieri o nega. Prototipul şi icoana îşi au existenţa legată unul de alta, iar prin suprimarea
unuia (Prototipului) este suprimat împreună şi celălalt (chipul), deci se sparge şi dispare întregul.
În sub capitolul despre milenarism s-a prezentat Milenarismul în trecut şi astăzi,
Montanismul istoric, Milenarismul Biblic, Milenarismul ca finalitate a istoriei, Vechile mituri ale
eternei reveniri şi aspecte ale eshatologiei creştine. S-a văzut că a aproba milenarismului, fie că este
vorba de cel antic sau de cel contemporan, prin calculele ridicole pur omeneşti privind cea de a
doua venire, înseamnă reducerea Împărăţiei lui Dumnezeu, a veşniciei, la stadiul imanent al istoriei,
însemnă limitarea Împărăţiei la nivelul fiecărui individ. Sfârşitul lumii poate fi înţeles ca sfârşitul
fiecare persoană, înseamnă sfârşitul vieţii pământeşti, sfârşitul relaţiilor cu aproapele şi cu lumea,
începutul altei vieţi. Pentru a se diminua frica de sfârşitul lumii şi de judecata particulară sau
universală s-a inventat utopia milenaristă, adică împărăţia de o mie de ani, ce va fi instaurată de
Hristos la a doua Sa venire.
Milenarismul reprezintă nostalgia teocraţiei, fiind rezultatul unei concepţii „autonome”, care
separă lumea de Dumnezeu şi o închide în ea însăşi fără să ţină cont de îndumnezeirea omului şi a
cosmosului prin harul necreat. Sfârşitul lumii poate fi înţeles ca sfârşitul fiecărei persoane,

5
înseamnă sfârşitul vieţii pământeşti, sfârşitul relaţiilor cu aproapele şi cu lumea şi începutul unei
altei vieţi.
La baza tuturor dilemelor teologice în plan trinitar, ecleziologic, soteriologic, cosmologic
sau eshatologic, se află dilema fundamentală hristologică dintre Divinitatea şi omenitatea
Mântuitorului dintre Iisus al Istoriei şi Hristos al Slavei sau dintre persoana şi opera Sa de
răscumpărare. Creştinismul Răsăritean a evitat tendinţele periculoase, ale individualismului şi
autonomiei, definind persoana umană în comuniunea cu Dumnezeu, prin harul Duhului Sfânt în
Biserică.

Ultimul capitolul numit „teorii panteiste care tind să confunde Divinitatea cu lumea” sau
Neognosticismul timpurilor moderne este legat de cel de al doilea capitol şi a putut fi observată
reînvierea gnosticismului, din perspective culturale şi experienţe religioase diverse.
Tentative de reînviere a gnosticismului, din perspective panteist-ezoterice într-o lume în curs
de desacralizarea, au venit din partea unor gnosticii moderni precum Jung, Carl Gustav prin teoria
Arhetipuri şi dogma, sa resimţit în Sofianismul lui Bulgakov, s-a profilat în Spiritism, Teosofie,
Societatea Antroposofică, Tradiţionalismul lui Rene Guenon, la Rosicrucieni şi la reprezentanţii de
astăzi ai Nihilismului modern. Deosebit de gnosticismul antic ce are caracter dualist cel antic,
gnosticismul modern abordează evenimentele biblice din perspective panteiste. Noile mişcări
gnostice vor o reinterpretare a evenimentelor biblice, ca şi când istoria doctrinei creştine ar trebui
rescrisă.
Reînvierea gnosticismului se va profila şi în cadrul mişcării feministe prin exacerba
femininului în defavoarea masculinului, prin încercarea de a crea un nou pol în teologia actuală,
prin naşterea unui nou model de antropologie cu o viziune dualistă despre lume, femininul şi
masculinul. S-a specificat că hirotonia femeilor în comunităţile ecleziale contemporane este strâns
legată de mişcarea feministă care se revoltă împotriva dominaţiei masculine. Hirotonia femeilor îşi
are rădăcinile în păgânismul şi gnosticismul eretic, însă va lua amploare odată cu mutilarea
hristologiei şi pnevmatologiei de către Reforma Protestantă. Hirotonia femeilor a fost considerată o
tentativă de a reînvia păgânismul în cadrul religiei creştine. Reîncarnarea a fost privită din unghiul
gnosticismului şi nu a fost tratată în întreaga sa complexitate. Ea face abstracţie de întruparea lui
Dumnezeu şi transformă învierea într-un act fără nici o semnificaţie. Ca şi dochetismul gnostic
acest mit face abstracţie de persoana lui Hristos reducând învierea la un şir neîntrerupt al
reîncarnărilor. Doctrina creştină vorbeşte de unicitatea persoanei, de judecata pentru faptele
săvârşite şi de Învierea lui Hristos şi de învierea morţilor. Reîncarnarea înseamnă lipsa judecăţii
universale şi negarea mântuirii.

6
 În concluziile generale s-a arătat că răspunsul pe care l-au găsit Sfinţii Părinţi tuturor
ereziilor precum sunt: ereziile gnostice, dochete, ereziile trinitare, hristologice, pnevmatologice,
milenariste, toate dominate de dualismul de neconciliat a filosofiei antice este afirmaţia Sfântului
Irineu: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu”. Insistenţa cu care
Părinţii Bisericii vor relua această frază lapidară „Dumnezeu s-a făcut Om, pentru ca omul să se
îndumnezeiască”, reprezintă cheia însăşi a creştinismului şi soluţia numeroaselor conflicte
doctrinare din trecut şi de astăzi. Cuvintele respective oferă răspunsul problemei dochetismului,
reîncarnării, dualismului nestorian sau monofizismului, arătând că prin întruparea Logosului veşnic,
prin coborârea (kenoza) lui Hristos până la limitele decăderii noastre omeneşti, prin patimile,
moarte şi Învierea Sa, Dumnezeu deschide oamenilor calea spre înălţare, adică a unirii omului cu
Dumnezeu. Coborârea persoanei divine a lui Hristos în lume oferă persoanelor umane căzute în
păcat calea urcătoare în Duhul Sfânt, adică îndumnezeirea (theosis) omului creat, recapitularea
naturii noastre de către Hristos şi prin Hristos, prin harul necreat în Biserică.
Teologia răsăriteană a reuşit şi reuşeşte să depăşească dilema dualismului dintre lumea
naturală şi cea supranaturală, dar şi ereziile din perioada antică şi cea modernă, fiindcă pune în
centru persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, însă nu despărţit de Tatăl şi de
Duhul Sfânt.
Teologia răsăriteană are în centrul ei Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos
Pantocratorul care depăşeşte dualismul dintre lumea naturală şi cea supranaturală şi pune în lumină
unitatea întregii creaţii în El însuşi, prin energiile necreate.
Energiile necreate constituie puntea de legătură prin care Dumnezeu se coboară la om,
pentru ca omul să se înalţe către Dumnezeu.