EPISTOLELE SOBORNICESTI

Epistolele sobornicesti alcatuiesc un grup de sapte scrisori apostolice: una a sfantului Iacob, doua ale sfantului Petru, trei ale sfantului Ioan si una a
sfantului Iuda. Botezate astfel inca de pe la mijlocul secolului II, ele isi justifica denumirea prin aceea ca, spre deosebire de epistolele pauline, se
adreseaza unor cercuri mult mai largi decat acelea ale unor comunitati locale, majoritatea avand si caracterul unor scrisori enciclice. Ordinea lor in
Noul Testament a fost determinata de enumerarea apostolilor mentionati in Ga 2, 9 ca stalpi ai Bisericii: Iacob, Petru si Ioan.
Desi diferite intre ele, epistolele sobornicesti au si trasaturi comune: a) avertismente impotriva invatatorilor mincinosi; b) insista asupra trebuintei de a
pastra integritatea credintei si curatia vietii; c) indemnuri la tarie in incercari si prigoane; d) sfarsitul lumii si cea de a doua venire a Domnului.
Epistola sfantului Iacob il are ca autor pe apostolul numit si fratele Domnului (Ga 1, 19), personaj altul decat apostolul Iacob, fiu al lui Zevedeu si
frate al evanghelistului Ioan, si decat apostolul Iacob al lui Alfeu. I se mai spunea si Iacob cel Mic (Mc 15, 40) si era fiul lui Cleopa si al Mariei, sora
(adica verisoara) Maicii Domnului (In 19, 25). Stim despre el ca Domnul i Sa aratat dupa inviere (1 Co 15, 7), iar din relatarile lui Eusebiu de la
Cezareea mai cunoastem ca el a fost primul episcop al Ierusalimului (si singurul care a indeplinit si aceasta functie). Impreuna cu Sfanta Fecioara si
cu ceilalti apostoli asteapta pogorirea Sfantului Duh, primeste instiintarea lui Petru ca acesta fusese eliberat din inchisoare, este vizitat de Pavel
indata dupa convertire si inca o data cand acesta vine pentru ultima oara in Ierusalim; Pavel, il numeste stalp al Bisericii (Ga 2, 9). De la Iosif Flaviu
stim ca in anul 62 a fost condamnat la moarte prin lapidare de catre arhiereul iudeu Annanas; constand ca nu murise sub ploaia de pietre, unul din
executori i-a spart capul cu un ciomag.
Scrisa intre anii 57 si 62 intro limba greaca destul de corecta si controlata, opera pare sa-i apartina mai putin genului epistolar cat unui florilegiu de
intelepciune biblica si evanghelica, din care nu poate fi trecut cu vederea accentul asupra faptelor bune ca o conditie esentiala a mantuirii.
Epistolele 1 si 2 Petru. Autorul acestora e atat de cunoscut incat nu are nevoie de o prezentare elaborata. El se numeste pe sine Petru, apostol al
lui Iisus Hristos (1 Ptr 1, 1), precum si rob si apostol al lui Iisus Hristos (2 Ptr 1, 1), cel ce se numise mai inainte Chefa si a fost apoi chemat astfel
de catre Domnul Insusi.
Limba greaca, mai mult decat corecta a Epistoleleor, de o foarte buna calitate in opinia elenistilor, exclude putinta ca ele sa fi fost scrise de un fiu al
Galileii, dar adevarul este marturistit de insusi Petru, in sensul ca el sa folosit de bunele servicii ale unui secretar, anume Silvan (1 Ptr 5, 12), care
este una si aceeasi persoana cu Sila cel mentionat cu acest nume in multe locuri din Faptele Apostolilor, insotitor si colaborator al sfantului apostol
Pavel in cea de a doua calatorie misionara.
Epistolele li se adreseaza mai multor Biserici din Asia Mica si au fost scrise intre anii 63 si 67, probabil din Roma, orasul in care autorul lor a murit ca
martir sub presecutia lui Nero.
Epistolele 1, 2 si 3 Ioan il au ca autor pe apostolul care a scris Evanghelia a patra si Apocalipsa, ucenicul pe care-l iubea Iisus. Catre sfarsitul
secolului I, retras in Efes, sfantul Ioan conducea Bisericile din Asia Mica cu un prestigiu si o autoritate de necontestat.
Prima dintre ele reitereaza cateva din temele principale ale Evangheliei a patra: Dumnezeu ca lumina, Dumnezeu ca iubire, Hristos ca Fiu al lui
Dumnezeu si Mantuitor al lumii, biruinta credintei crestine, nevoia de iubire frateasca si pazire a poruncilor. Celelalte doua sunt mesaje scurte, de
aceeasi inspiratie, menite sa-i incurajeze pe cititori si sa curme in fasa unele inceputuri de lupte interne.
Epistola sfantului Iuda. Autorul ei este fratele lui Iacob, episcopul Ierusalimului, si el insusi var al Domnului. Pentru limba sa greaca destul de buna
va fi avut, ca si Petru, serviciile unui secretar. Se pare ca destinatarii scrierii sunt crestini proveniti mai ales dintre pagani. Trebuie sa fi fost scrisa,
dupa unii, intre anii 70-80, dar dupa altii intre 64-66, ca anterioara Epistolei 2 Petru din anul 67. Continutul ei se recomanda de la sine, cu mare
deschidere spre intelegerea si inima cititorului.