Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Prezentare istorică:
În esenţă Liturghia este instituită de Mântuitorul Însuşi (Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând
pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu. Şi luând
paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei
noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor – Matei 26, Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt
şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea
Mea... – Luca 22), însă formele (riturile externe) au fost adăugate succesiv de Sfinții Apostoli şi de
urmașii lor, adică de Biserică; până să ajungă la forma actuală, rânduiala Liturghiei a suferit destule
schimbări sau modificări, adăugiri sau dezvoltări şi suprimări sau comprimări;
Originea Liturghiei este siriană (antiohiană), derivând din varianta greacă a Liturghiei Sf. Iacob
(alcătuită la Ierusalim). Din Liturghia Sf. Iacob derivă toate Liturghiile folosite azi în diferitele Biserici
răsăritene, calcedoniene şi necalcedoniene.
Liturghia ortodoxa face parte din ritul bizantin sau de Constantinopol, practicat în Rasarit,
alaturi de ritul asiatic din Pont, de cel sirian si de cel egiptean. Ritul bizantin, care derivă de fapt din
ritul de Antiohia și cel de Cezareea, s-a fixat în cele 3 Liturghii clasice: a Sf. Ioan Hrisostom, a Sf. Vasile
cel Mare și Liturghia Darurilor mai inainte sfințite.
Liturghia Sf. Vasile cel Mare - varianta capadociană - e cea mai veche dintre Liturghiile
bizantine; urmează întru totul rânduiala Liturghiei Sf. Iacob, având însă unele rugăciuni mai scurte. În
cursul anului bisericesc se face de 10 ori pe an: în primele 5 duminici ale Postului Mare, la 1 ianuarie,
în Joia şi Sâmbăta din Săptămâna Patimilor, în ajunul Crăciunului şi ajunul Bobotezei. Deşi era
menţionată ca Liturghie zilnică, din pricina lungimii excesive a anaforalei ei, Liturghia Sf. Vasile a fost
înlocuită cu cea a Sf. Ioan Gură de Aur - varianta contantinopolitană - care a devenit din secolul al VIII-
lea Liturghia obișnuită, săvârşindu-se de cele mai multe ori, în duminicile şi sărbătorile în care nu se
săvârşeşte una din celelalte două Liturghii. Așadar, cele două liturghii bizantine sunt prelucrări ale
uneia şi aceleiași liturghii mai vechi, adică acea a Sf. Iacob, au aceeaşi rânduială, deosebindu-se între
ele prin textul deosebit al anaforalei, mult mai scurt la Sf. Ioan Gură de Aur decât la Sf. Vasile cel Mare,
şi prin alte câteva dintre rugăciunile citite azi de preot în taină, care au texte deosebite în cele două
Liturghii. De la Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Ioan Gură de Aur – sau din vremea lor – nu provine decât partea
cuprinsă între lecturile biblice şi rugăciunea amvonului. Partea de la început şi cea de la sfârşit precum
şi unele piese din restul Liturghiei noastre (ca Heruvicul, Crezul, Axionul) sunt adaose posterioare ale
epocii celor doi Sfinți Părinţi.
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se oficiază numai în cursul Postului Mare, de luni până
vineri. Acestă Liturghie nu comportă prefacerea euharistică, deoarece Sf. Daruri au fost sfințite într-o
Liturghie duminicală precedentă, fiind în realitate o slujbă de vecernie, urmată de împărtăşire. Pentru
Nicolae Cabasila, Liturghia este o reprezentare simbolică a iconomiei operei lui Hristos, pentru a face
posibilă participarea reală la roadele jertfei Sale.
Adunarea liturgică retrăieşte toate momentele din viața și lucrarea răscumpărătoare a lui Iisus.
Toate dimensiunile iconomiei mântuirii sunt reactualizate. Liturghia ortodoxa are un profund caracter
mistagogic și eclezial. Liturghia este însăşi Biserica în actul ei de mulţumire comună.
Rânduială:
A. Proscomidia:
Până în sec.VI, ritualul primirii și pregătirii Darurilor avea loc înaintea Liturghiei credincioșilor,
după retragerea catehumenilor; diaconii strângeau darurile în încăperea din stânga altarului
(proscomidiar sau pastoforion), apoi le duceau la altar, unde episcopul le consacra sau le afierosea ca
daruri de jertfă.
Deplasarea ritualului proscomidiei are loc în sec.VI-VII, din cauza slăbirii și dispariției disciplinei
penitențiale și a instituției catehumenatului, precum și din cauza dezvoltării ritualului proscomidiei.
Treptat, binecuvântarea și afierosirea Darurilor nu se mai săvârșesc la Sf.Masă, ci pe o masă mai mică
în stânga, adică proscomidiarul de astăzi.
1. Ritualul pregătirii liturghisitorilor (închinarea şi sărutarea icoanelor; îmbrăcarea veşmintelor;
spălarea mâinilor; troparul Răscumpăratu-ne-ai pe noi);
2. Binecuvântarea pentru începutul slujbei şi binecuvântarea prescurilor;
3. Ritualul pregătirii agneţului şi al potirului este atestat prima dată în comentariul liturgic al
patriarhului Gherman al Constantinopolului (sec.VIII), și definitivat în Rânduiala liturgică a patriarhului
Filotei al Constantinopolului (sec.XIV);
4. Ritualul scoaterii miridelor (mirida Sfintei Fecioare, miridele pentru cele nouă cete îngerești, cele
trei miride speciale – a episcopului locului, a conducătorilor statului şi a ctitorilor, miridele pentru vii şi
morţi): miridele (= părticele) derivă din pomenirile nominale ce se făceau inițial în cursul dipticelor, după
sfințirea Darurilor; apoi, prin sec.IV-V, ele se făceau înainte de Anafora, la începutul Liturghiei
credincioșilor, după care s-au mutat odată cu Proscomidia; inițial se folosea o prescură pentru fiecare nume,
apoi una pentru fiecare pomelnic, fiind de ajuns să se scoată câte o părticică pentru fiecare nume de pe
pomelnic; mirida pentru Sf. Fecioară e menționată de patriarhul Nicolae Gramaticul (sec.IX), miridele
pentru vii și morți sunt menționate de patriarhul Nichifor Mărturisitorul (sec.IX), cele pentru îngeri apar în
documente din sec.XI; ritualul miridelor este definitivat până în sec.XIV și fixat în Diataxa patriarhului
Filotei al Constantinopolului;
5. Tămâierea şi acoperirea Darurilor (disc, potir, ambele vase);
6. Cădirea Darurilor și rugăciunea proscomidiei; 7. Riturile finale (apolisul, cădirea finală cu rostirea
troparului În mormânt cu trupul...).
B. Liturghia catehumenilor:
1. Enarxa – s-a format din sec.VI, ca un adaos înainte de liturghia catehumenilor, care începea
la venirea episcopului (vohodul mic de azi);
c) Ectenia mare – este partea cea mai veche din Enarxa Liturghiei; inițial era la începutul
Liturghiei credincioșilor; după sec.VI e transferată la începutul Liturghiei catehumenilor;
d) Antifonul I – până în sec.XIV psalmii antifonici (Ps. 91, 92, 94) se foloseau la toate Liturghiile,
fiind cei mai vechi (înainte de sec.VIII); după sec.XIV vor rămâne doar în zilele de rând, prescurtați (3
versete), iar duminica și la sărbătorile sfinților vor fi înlocuiți cu psalmii tipici (Ps. 102, 145, Fericirile)
din slujba Obedniței; rugăciunea Antifonului I – rugăciunile Antifoanelor sunt atestate prima dată în
sec.VIII, în manuscrisul Barberini;
e) Ectenia mică;
f) Antifonul II – cântarea Unule Născut apare din sec.VI (odată cu apariția enarxei), fiind
compusă de împăratul Justinian pentru combaterea ereziei monofizite; rugăciunea Antifonului II;
g) Ectenia mică;
g) Ecfonisul cântării întreit sfinte (Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm...);
4. Lecturile biblice – până în sec.VII-VIII se făceau citiri și din Vechiul Testament, din Profeți
(cărți istorice) și din Lege (cărți didactice); la necalcedonieni aceste citiri s-au păstrat; citirea Apostolului
și a Evangheliei reprezintă elementul cel mai vechi și cel mai important al Liturghiei catehumenilor;
a) Apostolul şi cădirea – citirile erau alternate cu cântări de psalmi; din psalmii dinaintea
Apostolului ne-a rămas prochimenul, iar din psalmii alleluiatici de după Apostol ne-au mai rămas
stihurile alleluiarion, din care se mai cântă azi doar Alleluia (de 3 ori); rugăciunea dinainte de
Evanghelie;
b) Sfânta Evanghelie;
c) Citirea Cazaniei sau Omilia – Omilia după Evanghelie era destinată în primul rând
catehumenilor, care urmau să iasă din biserică; după sec.IV, când disciplina catehumenatului dispare,
predica se deplasează spre sfârșit;
a) Rugăciunile pentru credincioşi – ectenia mică și ectenia mare le găsim și în Liturghia din
Constituțiile Apostolice; sunt prescurtate în sec.XIII-XIV de Filotei al Constantinopolului: ectenia mică
și rugăciunea întâia pentru credincioși – rugăciunile pentru credincioși sunt menționate din sec.IV,
canonul 19 al Sinodului din Laodiceea, iar textul lor îl găsim în Codicele Barberini (sec.VIII); ectenia
mare, prescurtată, și rugăciunea a doua pentru credincioși;
b) Heruvicul − e consacrat în sec.VI (an 574), printr-un decret al împăratului Justin II, înlocuind
un psalm pe tact papadic ce se cânta cât timp credincioșii aduceau darurile de pâine și de vin; Heruvicul
nu era la început întrerupt de Vohodul mare; Rugăciunea din timpul cântării heruvimice – rugăciunea
Nimeni din cei legați cu pofte... se găsește în Codicele Barberini, la Liturghia Sfântului Vasile cel Mare;
cădire mică;
c) Vohodul mare (ieşirea cu Cinstitele Daruri) – ieșirea cu Cinstitele Daruri e dezvoltată din
ritualul primitiv al ducerii darurilor de pâine și vin, alese de către diaconi, de la pastoforiu la altar, spre
a fi binecuvântate; dezvoltarea acestui ritual începe probabil în sec.VI, când patriarhul Eutihie al
Constantinopolului îl menționează ca pe o inovație; pomenirile de la Vohodul mare sunt un rest din
vechile diptice, care aveau odinioară loc aici, odată cu depunerea Darurilor pe Sfânta Masă; Ca pe
Împăratul tuturor – se continuă cântarea heruvimică, întreruptă de Vohodul mare: preotul intră în
altar, zicând cele 3 tropare de îngropare, așează Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă, ia Sf. Aer de pe spate,
îl apropie de fumul cădelniței (ținută de paracliser), sărută Sf. Aer și acoperă cu el discul și potirul,
tămâiază Cinstitele Daruri de 3 ori și zice Rugăciunea punerii înainte a Darurilor – această rugăciune,
numită și a Proscomidiei, e o rămășiță care amintește locul de odinioară al Proscomidiei; e veche, din
sec.IV-V; textul rugăciunii, în ambele Liturghii, se găsește în Codicele Barberini;
d) Ectenia cererilor;
e) Pace tuturor! (cu dvera deschisă, apoi se închide); Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând
să mărturisim. Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită – avea loc
sărutarea sfântă (a păcii) între credincioși; cu timpul, din cauza neorânduielii produse, nu s-a mai
practicat, rămânând în uz numai sărutarea păcii între preoți, la Liturghia în sobor;
f) preotul deschide dvera, zicând: Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte! – aceste cuvinte
erau adresate înainte ostiarilor care păzeau ușile de la intrare; apoi se rostește Crezul (Crezul e introdus
în Liturghie în 471 la Antiohia și în 512 la Constantinopol); în acest timp preotul ridică Sf. Aer clătinându-
l deasupra Darurilor până la Și a înviat a treia zi, când îl sărută și îl pune deoparte;
e) Dipticele – rugăciune de mijlocire generală pentru vii și morți (Încă aducem Ţie această slujbă
duhovnicească pentru cei adormiţi întru credinţă...) cu ecfonisul: Mai ales pentru Preasfânta...; Axionul; se
continuă dipticele (Pentru Sf. Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi Botezătorul...) cu ecfonisul: Întâi
pomeneşte, Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru...; se continuă dipticele (Adu-Ţi aminte, Doamne,
de oraşul acesta...) cu ecfonisul: Şi ne dă nouă, cu o gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de
mare cuviinţă numele Tău...;
3. Împărtăşirea:
4. Încheierea:
Interpretarea teologico-simbolică: