Sfânta Liturghie – prezentare istorica si rânduială

Prezentare istorică:
În esenţă Liturghia este instituită de Mântuitorul Însuşi (Iar pe când mâncau ei, Iisus,
luând pâine şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul
Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru acesta toţi, că acesta este
Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor – Matei 26, Şi
luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru
voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea... – Luca 22), însă formele (riturile externe) au fost
adăugate succesiv de Sfinții Apostoli şi de urmașii lor, adică de Biserică; până să ajungă la forma
actuală, rânduiala Liturghiei a suferit destule schimbări sau modificări, adăugiri sau dezvoltări şi
suprimări sau comprimări;
Originea Liturghiei este siriană (antiohiană), derivând din varianta greacă a Liturghiei Sf.
Iacob (alcătuită la Ierusalim). Din Liturghia Sf. Iacob derivă toate Liturghiile folosite azi în
diferitele Biserici răsăritene, calcedoniene şi necalcedoniene.
Liturghia ortodoxa face parte din ritul bizantin sau de Constantinopol, practicat în Rasarit,
alaturi de ritul asiatic din Pont, de cel sirian si de cel egiptean. Ritul bizantin, care derivă de fapt
din ritul de Antiohia și cel de Cezareea, s-a fixat în cele 3 Liturghii clasice: a Sf. Ioan Hrisostom,
a Sf. Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai inainte sfințite.
Liturghia Sf. Vasile cel Mare - varianta capadociană - e cea mai veche dintre Liturghiile
bizantine; urmează întru totul rânduiala Liturghiei Sf. Iacob, având însă unele rugăciuni mai
scurte. În cursul anului bisericesc se face de 10 ori pe an: în primele 5 duminici ale Postului
Mare, la 1 ianuarie, în Joia şi Sâmbăta din Săptămâna Patimilor, în ajunul Crăciunului şi ajunul
Bobotezei. Deşi era menţionată ca Liturghie zilnică, din pricina lungimii excesive a anaforalei ei,
Liturghia Sf. Vasile a fost înlocuită cu cea a Sf. Ioan Gură de Aur - varianta contantinopolitană
- care a devenit din secolul al VIII-lea Liturghia obișnuită, săvârşindu-se de cele mai multe ori, în
duminicile şi sărbătorile în care nu se săvârşeşte una din celelalte două Liturghii. Așadar, cele
două liturghii bizantine sunt prelucrări ale uneia şi aceleiași liturghii mai vechi, adică acea a Sf.
Iacob, au aceeaşi rânduială, deosebindu-se între ele prin textul deosebit al anaforalei, mult mai
scurt la Sf. Ioan Gură de Aur decât la Sf. Vasile cel Mare, şi prin alte câteva dintre rugăciunile
citite azi de preot în taină, care au texte deosebite în cele două Liturghii. De la Sf. Vasile cel
Mare şi Sf. Ioan Gură de Aur – sau din vremea lor – nu provine decât partea cuprinsă între
lecturile biblice şi rugăciunea amvonului. Partea de la început şi cea de la sfârşit precum şi unele
piese din restul Liturghiei noastre (ca Heruvicul, Crezul, Axionul) sunt adaose posterioare ale
epocii celor doi Sfinți Părinţi.
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite se oficiază numai în cursul Postului Mare, de
luni până vineri. Acestă Liturghie nu comportă prefacerea euharistică, deoarece Sf. Daruri au fost
sfințite într-o Liturghie duminicală precedentă, fiind în realitate o slujbă de vecernie, urmată de
împărtăşire. Pentru Nicolae Cabasila, Liturghia este o reprezentare simbolică a iconomiei operei
lui Hristos, pentru a face posibilă participarea reală la roadele jertfei Sale.
Adunarea liturgică retrăieşte toate momentele din viața și lucrarea răscumpărătoare a lui
Iisus. Toate dimensiunile iconomiei mântuirii sunt reactualizate. Liturghia ortodoxa are un
profund caracter mistagogic și eclezial. Liturghia este însăşi Biserica în actul ei de mulţumire
comună.

Rânduială:
A.    Proscomidia:
Până în sec.VI, ritualul primirii și pregătirii Darurilor avea loc înaintea Liturghiei
credincioșilor, după retragerea catehumenilor; diaconii strângeau darurile în încăperea din stânga
altarului (proscomidiar sau pastoforion), apoi le duceau la altar, unde episcopul le consacra sau le
afierosea ca daruri de jertfă.
Deplasarea ritualului proscomidiei are loc în sec.VI-VII, din cauza slăbirii și dispariției
disciplinei penitențiale și a instituției catehumenatului, precum și din cauza dezvoltării ritualului
proscomidiei. Treptat, binecuvântarea și afierosirea Darurilor nu se mai săvârșesc la Sf.Masă, ci
pe o masă mai mică în stânga, adică proscomidiarul de astăzi.
1. Ritualul pregătirii liturghisitorilor (închinarea şi sărutarea icoanelor; îmbrăcarea
veşmintelor; spălarea mâinilor; troparul Răscumpăratu-ne-ai pe noi);
2. Binecuvântarea pentru începutul slujbei şi binecuvântarea prescurilor;
3. Ritualul pregătirii agneţului şi al potirului este atestat prima dată în comentariul liturgic
al patriarhului Gherman al Constantinopolului (sec.VIII), și definitivat în Rânduiala liturgică a
patriarhului Filotei al Constantinopolului (sec.XIV);
4. Ritualul scoaterii miridelor (mirida Sfintei Fecioare, miridele pentru cele nouă cete
îngerești, cele trei miride speciale – a episcopului locului, a conducătorilor statului şi a ctitorilor,
miridele pentru vii şi morţi): miridele (= părticele) derivă din pomenirile nominale ce se făceau
inițial în cursul dipticelor, după sfințirea Darurilor; apoi, prin sec.IV-V, ele se făceau înainte de
Anafora, la începutul Liturghiei credincioșilor, după care s-au mutat odată cu Proscomidia; inițial
se folosea o prescură pentru fiecare nume, apoi una pentru fiecare pomelnic, fiind de ajuns să se
scoată câte o părticică pentru fiecare nume de pe pomelnic; mirida pentru Sf. Fecioară e
menționată de patriarhul Nicolae Gramaticul (sec.IX), miridele pentru vii și morți sunt
menționate de patriarhul Nichifor Mărturisitorul (sec.IX), cele pentru îngeri apar în documente
din sec.XI; ritualul miridelor este definitivat până în sec.XIV și fixat în Diataxa patriarhului
Filotei al Constantinopolului;
5. Tămâierea şi acoperirea Darurilor (disc, potir, ambele vase);
6. Cădirea Darurilor și rugăciunea proscomidiei; 7. Riturile finale (apolisul, cădirea finală
cu rostirea troparului În mormânt cu trupul...).

B. Liturghia catehumenilor:
1. Enarxa – s-a format din sec.VI, ca un adaos înainte de liturghia catehumenilor, care
începea la venirea episcopului (vohodul mic de azi);
a) Ritualul închinării slujitorilor pentru liturghie – în manuscrise, din sec.XII înainte;
b) Binecuvântarea cea mare;
c) Ectenia mare – este partea cea mai veche din Enarxa Liturghiei; inițial era la începutul
Liturghiei credincioșilor; după sec.VI e transferată la începutul Liturghiei catehumenilor;
d) Antifonul I – până în sec.XIV psalmii antifonici (Ps. 91, 92, 94) se foloseau la toate
Liturghiile, fiind cei mai vechi (înainte de sec.VIII); după sec.XIV vor rămâne doar în zilele de
rând, prescurtați (3 versete), iar duminica și la sărbătorile sfinților vor fi înlocuiți cu psalmii
tipici (Ps. 102, 145, Fericirile) din slujba Obedniței; rugăciunea Antifonului I – rugăciunile
Antifoanelor sunt atestate prima dată în sec.VIII, în manuscrisul Barberini;
e) Ectenia mică;
f) Antifonul II – cântarea Unule Născut apare din sec.VI (odată cu apariția enarxei), fiind
compusă de împăratul Justinian pentru combaterea ereziei monofizite; rugăciunea Antifonului II;
 g) Ectenia mică;
h) Antifonul III și rugăciunea Antifonului III.

2. Vohodul mic (ieşirea preotului cu Sfânta Evanghelie) – înlocuiește și ne amintește

momentul de odinioară al intrării solemne a arhiereului în biserică și în altar, pentru începerea
slujbei; e menționat de Gherman al Constantinopolului, în sec.VIII; are la origine scoaterea
Evangheliei de către diacon, pe amvonul din naos, pentru a se citi din ea pericopa, mai târziu;
a) Deschiderea ușilor împărătești;
b) Ieșirea din altar cu Sf. Evanghelie;
c) Închinăciunile din mijlocul bisericii;
d) Reîntoarcerea preotului în altar (Σοφία, Ορθοί – Înțelepciune, drepți);
e) Veniți să ne închinăm...; f) Tropare și condace;
g) Ecfonisul cântării întreit sfinte (Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm...);

3. Trisaghionul (Sfinte Dumnezeule) şi rugăciunea trisaghionului – trisaghionul a fost

generalizat oficial între 450-453, pe vremea împăraților Teodosie II și Pulheria, și a patriarhului
Proclu al Constantinopolului; e menționat prima dată de sinodul IV ecumenic; (la monofiziți se
cântă cu adaosul „Cela ce Te-ai răstignit pentru noi”);

4. Lecturile biblice – până în sec.VII-VIII se făceau citiri și din Vechiul Testament, din
Profeți (cărți istorice) și din Lege (cărți didactice); la necalcedonieni aceste citiri s-au păstrat;
citirea Apostolului și a Evangheliei reprezintă elementul cel mai vechi și cel mai important al
Liturghiei catehumenilor;
a) Apostolul şi cădirea – citirile erau alternate cu cântări de psalmi; din psalmii dinaintea
Apostolului ne-a rămas prochimenul, iar din psalmii alleluiatici de după Apostol ne-au mai
rămas stihurile alleluiarion, din care se mai cântă azi doar Alleluia (de 3 ori); rugăciunea dinainte
de Evanghelie;
b) Sfânta Evanghelie;
c) Citirea Cazaniei sau Omilia – Omilia după Evanghelie era destinată în primul rând
catehumenilor, care urmau să iasă din biserică; după sec.IV, când disciplina catehumenatului
dispare, predica se deplasează spre sfârșit;

5. Rugăciunile de după Evanghelie:

a) Ectenia întreită şi rugăciunea cererii stăruitoare, eventual și ectenia pentru morți;
b) Ectenia pentru catehumeni, cu desfacerea Sfântului Antimis şi rugăciunea pentru cei
chemați.

C. Liturghia credincioşilor (euharistică):

1. Pregătirea Sfintei Jertfe:
a) Rugăciunile pentru credincioşi – ectenia mică și ectenia mare le găsim și în Liturghia
din Constituțiile Apostolice; sunt prescurtate în sec.XIII-XIV de Filotei al Constantinopolului:
ectenia mică și rugăciunea întâia pentru credincioși – rugăciunile pentru credincioși sunt
menționate din sec.IV, canonul 19 al Sinodului din Laodiceea, iar textul lor îl găsim în Codicele
Barberini (sec.VIII); ectenia mare, prescurtată, și rugăciunea a doua pentru credincioși;
b) Heruvicul − e consacrat în sec.VI (an 574), printr-un decret al împăratului Justin II,
înlocuind un psalm pe tact papadic ce se cânta cât timp credincioșii aduceau darurile de pâine și
de vin; Heruvicul nu era la început întrerupt de Vohodul mare; Rugăciunea din timpul cântării
heruvimice – rugăciunea Nimeni din cei legați cu pofte... se găsește în Codicele Barberini, la
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare; cădire mică;
c) Vohodul mare (ieşirea cu Cinstitele Daruri) – ieșirea cu Cinstitele Daruri e dezvoltată
din ritualul primitiv al ducerii darurilor de pâine și vin, alese de către diaconi, de la pastoforiu la
altar, spre a fi binecuvântate; dezvoltarea acestui ritual începe probabil în sec.VI, când patriarhul
Eutihie al Constantinopolului îl menționează ca pe o inovație; pomenirile de la Vohodul mare
sunt un rest din vechile diptice, care aveau odinioară loc aici, odată cu depunerea Darurilor pe
Sfânta Masă; Ca pe Împăratul tuturor – se continuă cântarea heruvimică, întreruptă de Vohodul
mare: preotul intră în altar, zicând cele 3 tropare de îngropare, așează Cinstitele Daruri pe Sfânta
Masă, ia Sf. Aer de pe spate, îl apropie de fumul cădelniței (ținută de paracliser), sărută Sf. Aer și
acoperă cu el discul și potirul, tămâiază Cinstitele Daruri de 3 ori și zice Rugăciunea punerii
înainte a Darurilor – această rugăciune, numită și a Proscomidiei, e o rămășiță care amintește
locul de odinioară al Proscomidiei; e veche, din sec.IV-V; textul rugăciunii, în ambele Liturghii,
se găsește în Codicele Barberini;
d) Ectenia cererilor;
e) Pace tuturor! (cu dvera deschisă, apoi se închide); Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un
gând să mărturisim. Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită –
avea loc sărutarea sfântă (a păcii) între credincioși; cu timpul, din cauza neorânduielii produse,
nu s-a mai practicat, rămânând în uz numai sărutarea păcii între preoți, la Liturghia în sobor;
f) preotul deschide dvera, zicând: Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm aminte! – aceste
cuvinte erau adresate înainte ostiarilor care păzeau ușile de la intrare; apoi se rostește Crezul
(Crezul e introdus în Liturghie în 471 la Antiohia și în 512 la Constantinopol); în acest timp
preotul ridică Sf. Aer clătinându-l deasupra Darurilor până la Și a înviat a treia zi, când îl sărută
și îl pune deoparte;

2. Anaforaua (Rugăciunea Sfintei Jertfe şi Sfințirea Darurilor):

a) Dialogul introductiv dintre preot şi credincioşi (Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm
aminte, Sfânta Jertfă cu pace a o aduce…);
b) Marea rugăciune euharistică (rugăciunea de laudă și de mulțumire): rugăciunea
teologică (către Dumnezeu Tatăl), având ca ecfonis: Cântare de biruință cântând, strigând...,
Trisaghionul biblic (Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot...), rugăciunea hristologică (despre
Dumnezeu Fiul), având ca ecfonis cuvintele Mântuitorului: Luaţi, mâncaţi… ; (observație: până
în sec.V-VI, anaforaua era citită de preot tare, în întregime, fără întreruperea credincioșilor; azi
credincioșii aud din anafora doar câteva ecfonise: Cântarea de biruință..., Luați, mâncați... Beți
dintru aceștia toți..., Ale Tale, dintru ale Tale..., Mai ales pentru Preasfânta..., Întâi pomenește,
Doamne...; în schimb, ei „întrerup” anaforaua cu diferite răspunsuri sau imne ale credincioșilor,
care deci au apărut după sec.V-VI: Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina…, Sfânt, Sfânt,
Sfânt, Domnul Savaot…, Amin. Amin, Pe Tine Te lăudăm…, Axionul, Pe toți și pe toate);
c) Anamneza (Aducându-ne aminte, aşadar, de această poruncă mântuitoare şi de toate
cele ce s-au făcut pentru noi...) cu ecfonisul Ale Tale, dintru ale Tale...; Pe tine te lăudăm;
 d) Epicleza (Încă aducem Ţie această slujbă duhovnicească şi fără de sânge, şi Te
chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste
aceste Daruri, ce sunt puse înainte și fă, adică, pâinea aceasta...) cu troparul Ceasului III şi stihuri
din Psalmul 50 – troparul și Stihurile apar în manuscrise încă din sec.XII, dar se generalizează în
sec.XV-XVI; astăzi sunt scoase din Liturghierul grecesc și cel bulgăresc, dar s-au menținut
numai în cel rusesc și în cel românesc;
e) Dipticele – rugăciune de mijlocire generală pentru vii și morți (Încă aducem Ţie
această slujbă duhovnicească pentru cei adormiţi întru credinţă...) cu ecfonisul: Mai ales pentru
Preasfânta...; Axionul; se continuă dipticele (Pentru Sf. Ioan Proorocul, Înaintemergătorul şi
Botezătorul...) cu ecfonisul: Întâi pomeneşte, Doamne, pe Prea Fericitul Părintele nostru...; se
continuă dipticele (Adu-Ţi aminte, Doamne, de oraşul acesta...) cu ecfonisul: Şi ne dă nouă, cu o
gură şi cu o inimă, a slăvi şi a cânta preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Tău...;

3. Împărtăşirea:
a) Rugă ciunile de pregă tire pentru împă rtă şire: Şi să fie milele marelui Dumnezeu...,
ectenia cererilor şi rugă ciunea de dinaintea Rugă ciunii Domnești (în taină ); rugă ciunea
„Tată l nostru” – Rugă ciunea Domnească e menționată în Sf.Liturghie în sec.IV, la Sf. Chiril al
Ierusalimului; Pace tuturor... și rugă ciunea plecă rii capetelor cu ecfonisul Cu harul şi cu
îndură rile şi cu iubirea de oameni...; Rugă ciunea dinaintea împă rtă şii;
b) Actele manuale pentru pregă tirea Sfintei Împă rtă şanii: înă lţarea sfâ ntului agneţ –
menționat în sec.IV; frâ ngerea sfâ ntului agneţ; amestecarea (plinirea) potirului –
menționată în Codicele Barberini; că ldura – menționată în sec.VI;
c) Împă rtă şirea: slujitorilor (cu pă rticica HS) și a credincioşilor: Cu frică de
Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi...; rugă ciunea de mulţumire după
împă rtă şanie; la încheierea împă rtă şirii credincioşilor, preotul, ţinâ nd cu amâ ndouă
mâ inile Sfâ ntul Potir, îi binecuvâ ntează pe credincioşi cu Sfâ ntul Potir şi zice: Mâ ntuieşte,
Dumnezeule, poporul Tă u şi binecuvâ ntează moştenirea Ta, iar strana ră spunde: Am vă zut
lumina cea adevă rată ...;
d) Ducerea Sfintelor Daruri la proscomidiar: ...totdeauna, acum şi pururea şi în vecii
vecilor, imnul Să se umple gurile noastre; ectenia de mulțumire pentru împă ră șanie
(Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă
fă că toarele, înfricoşă toarele lui Hristos Taine...);

4. Încheierea:
a) Rugăciunea amvonului – este vechea rugăciune a plecării capetelor (sau
Rugăciunea de după amvon), când arhiereul binecuvânta credincioșii care își plecau
capetele și treceau fiecare pe sub mâna lui, ieșind apoi pe rând din biserică la invitația
diaconului: Ieșiți în pace; textul ei se găsește în Constituțiile apostolice (textul de azi în
Codicele Barberini); tot ce mai urmează sunt adaosuri târzii, după sec.VII-VIII;
b) Fie numele Domnului binecuvântat...;
c) Rugăciunea potrivirii sfintelor – Rugăciunea Schevofilachiului (textul de azi în
Codicele Barberini);
d) Psalmul 33 – vechi, menționat în Constituțiile apostolice, păstrat numai în
Liturghierul românesc;
e) Binecuvântarea finală (otpustul, apolisul) – formulele apar în manuscrise
începând cu sec.XII;
 f) Miruitul şi împărţirea anafurei – miruitul este de origine nouă, o imitație a
ungerii ce se făcea încă din vechime la sfâșitul Litiei; e menționat în scris pentru prima
dată în Liturghierul de București 1937; anafura se dă începând din sec.VI (celor care nu
se împărtășeau) – după unii e o reminiscență a vechilor agape sau mese frățești; în
manuscrise e menționată din sec.XIV;
g) Potrivirea sfintelor;
h) Dezbrăcarea veşmintelor şi citirea Rugăciunilor de mulţumire din Rânduiala
împărtăşirii.

Interpretarea teologico-simbolică:
Liturghia constituie o formă de reprezentare simbolică, de comemorare sau de
reînnoire sacramentală a istoriei mântuirii, de la Naşterea Domnului şi până la pogorârea
Sf. Duh peste Apostoli, astfel: − pâinea şi vinul, aduse ca jertfă, de credincioşi, simbolizează
trupul şi sângele Mântuitorului; − modul în care sunt aşezate pe Sf. Disc, miridele şi sfântul
agneţ, simbolizează Biserica universală, unitatea spirituală a credincioşilor în jurul lui Iisus, dar
şi judecata de Apoi, când toţi oamenii vor sta în faţa Lui, pentru a fi judecaţi; − antifoanele I şi al
II-lea – perioada Vechiului Testament şi vremea când Mântuitorul era pe pământ, dar lumea încă
nu-L cunoştea, iar în antifonul al III-lea se descoperă oamenilor condiţiile pentru intrarea în
împărăţia Sa; − vohodul mic – arătarea Mântuitorului în lume, pentru propovăduirea Evangheliei
şi descoperirea Sa celor ce nu-L cunoşteau, calea Lui fiind pregătită de prorocii Vechiului
Testament şi de Ioan Botezătorul; − înălţarea Sf. Evanghelii şi cântarea „Veniţi să ne închinăm”
– prezenţa continuă în lume a Mântuitorului, prin Sfânta Evanghelie; − trisaghionul – unirea
cerului cu pământul, a îngerilor cu oamenii, prin participarea nevăzută la dumnezeiasca liturghie
şi prin lauda neîntreruptă adusă lui Dumnezeu; − apostolul – propovăduirea Sfinţilor Apostoli; −
Evanghelia – cuvântul Domnului adresat Bisericii Sale şi lumii; − imnul heruvimic – pregătirea
credincioşilor pentru a-L primi pe Hristos, asemenea heruvimilor, prin renunţarea la grijile
lumeşti; − vohodul mare – ultimul drum făcut de Mântuitorul înainte de patimi şi de moartea Sa
şi intrarea triumfală în Ierusalim; − crezul – mărturisirea aceleiaşi credinţe de toţi credincioşii
participanţi; − canonul euharistic – prin care Hristos devine prezenţă deplină în mijlocul
credincioşilor; − rugăciunea domnească – credincioşii cer învrednicirea de a primi Sf.
Împărtăşanie; − înălţarea Sf. Potir – ultima arătare a Mântuitorului şi binecuvântarea dată
Apostolilor de către El, pe Muntele Măslinilor; − ducerea şi punerea Sfintelor Daruri la
proscomidiar – înălţarea la ceruri a Mântuitorului; − ultima cădire a Sfintelor Daruri –
răspândirea învăţăturii Domnului în toată lumea.

Sfintele Taine – instituirea si importanta lor in viata crestina

GENERALITĂȚI:
Fiinţa Tainelor:
Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de către Mântuitorul Iisus Hristos, prin
care se împărtăşeşte harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea
credincioșilor.
Tainele au fost instituite de Mântuitorul Hristos: „Căci legea prin Moise s-a dat, iar harul
şi adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan 1); Apostolii sunt: „iconomi ai tainelor lui
Dumnezeu” (1 Cor 4; 1 Petru 4).
 Partea văzută: Este rânduiala sau slujba stabilită de Biserică pentru săvârşirea ei,
cuprinzând:
1. Materia;
2. Actele făcute;
3.Cuvintele rostite de săvârşitor.

Partea nevăzută: Este împărtăşirea harului divin celor care le primesc.

Scopul Tainelor fiind sfinţirea oamenilor, harul ce se împărtăşeşte prin ele se numeşte
har sfinţitor. Fiecare Taină are un săvârşitor şi un primitor.
Validitatea Tainei nu depinde de vrednicia morală a săvârşitorului, deoarece principalul
şi adevăratul săvârşitor este Iisus Hristos.
Necesitatea Tainelor: Sfintele Taine sunt singurele mijloace de împărtăşire a harului
divin în mod real. Tainele sunt absolut necesare pentru mântuirea şi sfinţirea credincioşilor.
Numărul Tainelor: şapte. Sf.Scriptură nu precizează nicăieri numărul Tainelor, dar
conţine dovezi despre fiecare Taină în parte. Sf.Tradiție nu precizează numărul Tainelor, la
început noţiunea de Taină în sens restrâns nefiind precis delimitată, prin acest termen
înţelegându-se şi alte lucrări sfinte sau ierurgii.
Importanța Sfintelor Taine:
a) prin ele ni se împărtăşeşte harul divin, har ce renaşte şi ridică la viaţa suprafirească în
Hristos; prin ele, Mântuitorul Hristos e prezent activ, prin Sf. Duh, în Biserică; prin ele se
lucrează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor: prin Botez, Mirungere şi Euharistie se realizează
încorporarea continuă a credincioşilor în Hristos şi în Biserică; prin Pocăinţă şi Maslu
credincioşii îşi redobândesc sănătatea sufletească şi trupească; prin Hirotonie se nasc slujitori,
care continuă întreita slujire a Mântuitorului, până la sfârşitul veacurilor; prin Nuntă se
perpetuează şi se înmulţeşte neamul omenesc.
b) Botezul e important deoarece creştinul renaşte la o nouă viaţă în Hristos; Mirungerea e
importantă deoarece întăreşte şi sporeşte în noua viaţă; Euharistia e importantă deoarece dă
creştinului hrana duhovnicească şi arvuna vieţii veşnice prin unirea cu Hristos; Pocăinţa e
importantă deoarece curăţeşte de păcate şi reînnoieşte sufletul creştinului; Hirotonia, deoarece
prin ea creştinul devine preot al lui Hristos; Nunta e importantă deoarece prin ea creştinul se
uneşte pentru convieţuire şi înmulţirea neamului omenesc; Maslul e important pentru că prin el
credinciosul dobândeşte vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertarea de păcate.
c) În plus, prin harul pe care-l revarsă asupra credincioșilor, Sfintele Taine au o
importanță multiplă în viața acestora:
1. În primul rând, prin faptul că harul divin înnoiește, creează din nou ființa credinciosului, din
rob al păcatului făcându-l o făptură nouă în Hristos, conferindu-i acestuia forțe morale
deosebite, care îl fac capabil de o noua viață morală. Față de omul aflat în robia păcatului, care
recunoaște: Că nu fac binele pe care-l vreau, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc
(Romani 7), creștinul reînnoit prin har poate spune: Toate le pot întru Hristos, Cel care mă
întărește (Filipeni 4).
2. În al doilea rând, dacă creștinul a devenit prin har o faptură nouă în Hristos, el dobândește
nu numai posibilitatea, ci în același timp și obligația de a duce o viață nouă: Dacă trăim în
Duhul, în Duhul să și umblăm (Galateni 5).
3. În al treilea rând, deoarece, atât înainte, cât și după săvârșirea și primirea Sfintelor Taine,
atât săvârșitorul cât și primitorul trebuie să aibă o pregătire trupească și sufletească
corespunzatoare, prin aceasta stimulându-se efortul de ridicare morală a vieții creștinului: Să
 se cerceteze însă omul pe sine, și așa să mănânce din pâine și să bea din pahar. Căci cel ce
mănâncă și bea cu nevrednicie, își mănânca și își bea osândă (1 Corinteni 11).

  1. SFÂNTA TAINĂ A BOTEZULUI e Taina inițierii creștine, taină fundamentală și

indispensabilă pentru mântuire, prin care omul, prin întreita cufundare în apă şi prin rostirea
formulei Botezului de către săvârşitor, din starea de robie a păcatului intră în starea harică,
dobândind harul Duhului Sfânt și curăţindu-se de păcatul strămoşesc şi de păcatele făcute
până atunci și devenind membru al Bisericii.
Alte numiri: Baia naşterii a doua, naştere de sus, naștere din apă și din Duh, renaştere,
luminare, sfinţire, apa vieţii veşnice.
Instituirea: înainte de Înălţarea Mântuitorului la cer: „Mergând, învăţaţi toate neamurile,
botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh…” (Matei 28:19). Materia: e apa
naturală, curată, iar din Tradiție s-a moştenit ca ea să fie sfințită.
Formula: „Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui. Amin. Și al Fiului.
Amin. Și al Sfântului Duh. Amin. Acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”.
Săvârşitorul: e preotul sau episcopul hirotonit canonic, în caz de nevoie poate fi şi
diaconul sau chiar un creştin ortodox care n-a decăzut de la dreapta credinţă.
Primitorii: sunt toţi cei nebotezați (necreștini sau eretici ce nu cred în Sfânta Treime –
Biserica recunoaște botezul în numele Sfintei Treimi prin can.19, sin.I ec.), care au: dorința de a
se boteza, credință, pocăință, cunoașterea elementară a adevărurilor de credință (pentru prunci,
pentru aceste condiții garantează nașii).
Importanța:
    ne-o arată diferitele numiri care i se dau: baia nașterii celei de a doua, ușa de intrare în creștinism
și în Biserică, etc., fiind în același timp și condiție necesară pentru primirea celorlalte Taine.
    Prin Botez se face începutul mântuirii subiective a creștinului, deoarece prin el, cel botezat
primește și harul celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea, prin care creștinul se
ridică la viața suprafirească în Hristos.
    În același timp însă, Botezul ne face și mădulare ale trupului tainic al lui Hristos, care este
Biserica.
    Botezul este Taina răstignirii și îngropării noastre împreună cu Hristos. Dar dacă prin Botez am
murit păcatului, ne revine datoria ca după Botez să umblăm întru înnoirea vieții. De aceea, Sf.
Apostol Pavel îndeamnă pe cei botezați: Așa și voi socotiți-vă a fi morți păcatului și vii pentru
Dumnezeu, în Iisus Hristos Domnul nostru (Romani 6).

 2.SFÂNTA TAINĂ A MIRUNGERII este Taina prin care se împărtășesc noilor botezați
puterea și darurile Sfântului Duh necesare pentru creșterea, sporirea și întărirea
credincioșilor în viața cea nouă, dobândită prin Botez.
Alte numiri: Ungerea mântuirii, împărtăşirea Duhului, confirmare, desăvârşire, „Taină a
punerii mâinilor” (modul în care se administra la început).
Instituirea: nu se cunoaşte momentul instituirii, dar Biblia vorbește de importanţa acestei
Taine: „Iar cel ce ne întăreşte pe noi… şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit
pe noi” (2 Cor. 1); „Să nu-L întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, întru care aţi fost
pecetluiţi în ziua răscumpărării” (Efes. 4);
Materia: e Sfântul și Marele Mir (untdelemn curat de măsline, amestecat cu aromate –
arată mulțimea și felurimea darurilor și puterilor Sf. Duh – fiert în primele trei zile din
 Săptămâna Patimilor și sfințit de arhierei în Joia Mare; nu e simbol, ci conține în chip real
energiile Sf. Duh);
Formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt. Amin”, rostită de mai multe ori, de fiecare
dată când preotul unge cu Sf. Mir, în chipul Sf. Cruci, diferite părți ale corpului (frunte, ochi,
nări, gură, urechi, piept, spate, mâini, genunchi).
Importanța:
    Raportul între efectele acestei Taine și efectele Botezului e asemănător cu raportul dintre
creșterea trupească și naștere: precum copilul, dupa naștere, are nevoie de o îngrijire deosebită ca
să crească, tot astfel noul botezat, are nevoie să fie întărit prin noi daruri spre a crește în noua
viață duhovnicească, al cărei început l-a facut Botezul.
    Harul ce se dă prin Mirungere este al creșterii și dezvoltării spirituale a celui botezat, de aceea,
unii Sf. Părinți spun că noul botezat, abia dupa primirea Mirungerii e vrednic să poarte numele
de creștin. Dacă cel botezat e om matur, prin Taina Mirungerii el primește tăria de a mărturisi
credința pe care a primit-o și de a deveni luptător pentru Hristos.
    Prin Mirungere primim darurile Cincizecimii (Sf. Duh pogorât ca porumbel peste Iisus îndată
după Botez – de aceea Biserica administrează Taina Sf. Mir îndată după Botez – și ca limbi de
foc peste apostoli). Aceasta Mirungere este pecetea lui Hristos, prin ea devenim unși.

  3. SFÂNTA TAINĂ A EUHARISTIEI (euharistie = mulţumire – Mântuitorul

Hristos, înainte de a institui Taina la Cina cea de Taină, a mulţumit lui Dumnezeu prin
rugăciune) este Taina prin care, sub forma pâinii şi a vinului, creştinul se împărtăşeşte cu
însuşi Trupul şi Sângele Domnului, prezente în mod real prin prefacerea elementelor (pâinea
şi vinul) la jertfa euharistică de la Sfânta Liturghie.
Alte numiri: Cina Domnului, Ospăţul Stăpânului, Frângerea pâinii, Paharul
binecuvântării, Paharul mântuirii, Ospăţul iubirii, Dumnezeieştile şi înfricoşătoarele Taine,
Împărtăşanie, Cuminecătură, etc.
Instituirea: a fost instituită de Mântuitorul la Cina cea de Taină, atunci când luând pâinea
în mâinile Sale, a mulţumit şi a binecuvântat, a frânt şi a dat Sfinţilor Săi Apostoli, zicând:
„Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu…, apoi luând paharul şi mulţumind, a zis: Beţi dintru
acesta toţi, acesta este sângele Meu, al legii celei noi...” (Matei 26, Marcu 14, Luca 22). Apoi le-
a zis: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22).
Materia: este pâinea şi vinul – pâinea trebuie să fie de grâu curat, dospită, iar vinul de
asemenea curat, din struguri, amestecat cu puţină apă. Momentul prefacerii este acela în care
preotul liturghisitor rosteşte epicleza sau rugăciunea de chemare sau invocare a Duhului Sfânt
peste darurile euharistice şi le binecuvântează, pentru ca Duhul Sfânt să le prefacă în Trupul şi
Sângele Domnului.
Formula: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu (N) cu Cinstitul și Sfântul Trup și Sânge
al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și viața
de veci”.
Efecte:
     Unirea celui ce se împărtăşeşte cu Iisus Hristos: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi cel ce bea
sângele Meu petrece întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6)
     curăţirea de păcate şi arvuna vieţii veşnice
     garanţia învierii şi a nemuririi.
Importanța:
  Este cea mai însemnată dintre toate Tainele, deoarece în timp ce prin celelalte Taine creştinul
primeşte numai harul divin, prin Sfânta Euharistie el se împărtăşeşte cu însuşi izvorul harului, cu
Domnul Iisus Hristos întreg.
  Sfânta Euharistie este prin excelenţă Taina unităţii Bisericii: „căci o pâine, un trup suntem cei
mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (1 Corinteni 10).

4. SFÂNTA TAINĂ A MĂRTURISIRII este Taina prin care creştinul, pocăindu-se

de păcatele săvârşite şi mărturisindu-le înaintea preotului duhovnic, primeşte de la
Dumnezeu, prin dezlegarea preotului, iertarea păcatelor, fiind reaşezat în starea harică din
care a căzut prin păcat.
Instituirea: anunțată prin cuvintele: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi
oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18) și instituită în Duminica
Învierii, când, arătându-Se apostolilor, a suflat asupra lor și le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le
veţi ierta păcatele, se vor ierta lor; şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20).
Momente:
1. căința:
2. mărturisirea păcatelor (sinceră, completă, de bună voie, dreaptă);
3. hotărârea de a nu repeta păcatele;
4. dezlegarea de păcate și îndeplinirea canonului.
Formula: „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul şi cu îndurările iubirii
Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule/fiică (N) şi să-ţi lase toate păcatele. Iar eu, nevrednicul
preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.
Efecte: Curăţirea de păcate şi împăcarea omului cu Dumnezeu, uşurare sufletească şi
apropiere de Dumnezeu. Importanța:
Importanța acestei Taine:
      pentru viața creștină e cu atât mai mare cu cât, Botezul nemaiputându-se repeta, e necesară o altă
Taină prin care să i se ierte creștinului păcatele săvârșite după Botez.
      Prin Taina Botezului i se iartă celui botezat numai vina și pedeapsa păcatului, dar urmările lui
rămân: înclinarea spre păcat sau concupiscența. Astfel, creștinul păcătuiește și după Botez,
făcând nu numai păcate ușoare, ci și păcate de moarte, prin care pierde harul dumnezeiesc. De
aici necesitatea de a se folosi de această Taină ori de câte ori a săvârșit păcate grele și deci a rupt
legătura cu Dumnezeu, decăzând din starea harică. De aceea Pocaința e Taina însănătoșirii
sufletești a creștinului.
      Pe de altă parte, din punct de vedere psihologic, orice mărturisire înseamnă o ușurare, căci o
greutate sau suferință pe care o împărtășești altuia, prin însuși acest fapt se micșorează. Dar
oricât de binefăcătoare ar fi efectele psihologice ale mărturisirii asupra sufletului omenesc,
numai dezlegarea preotului dă mărturisirii caracterul de taină. De aceea, cel ce a făcut o
mărturisire sinceră în fața preotului, s-a căit de păcatele sale și a făgăduit că nu le va repeta, după
ce a primit dezlegarea de la duhovnic, se simte ușurat de povara acestora, eliberat din robia lor și
capabil să pornească pe calea virtuții.
      Astfel, prin Taina Pocăinței se manifestă pedagogia divină pentru întoarcerea fiului rătăcit și
primirea cu bucurie de către Părintele ceresc (Luca 15).
 5. SFÂNTA TAINĂ A PREOŢIEI: e Taina în care, prin punerea mâinilor
episcopului şi prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit,
sfinţindu-l şi aşezându-l într-o treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea
de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi lucrările sfinte şi de a-i conduce pe
credincioşi pe calea mântuirii.
Efecte: se împărtăşeşte celui hirotonit harul şi puterea de a împlini toate cele ce ţin de
treapta în care a fost sfinţit; se imprimă asupra celui hirotonit un caracter neşters, făcându-l
membru al cinului preoţesc.
Instituirea: a fost instituită de Mântuitorul Hristos după Învierea Sa din morţi, atunci
când, arătându-Se Apostolilor, le-a zis: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi.
Acestea zicând, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt...” (Ioan 20).
Formula: „Dumnezeiescul har, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le
împlineşte, hirotoneşte pe cucernicul ipodiacon/diacon/preot (N) în diacon/preot/episcop. Să ne
rugăm dar pentru dânsul, ca să vină asupra lui harul Sfântului Duh”.
Săvârşitorul: episcopul. Primitorul: o persoană de parte bărbătească, de religie ortodoxă,
care îndeplineşte condiţiile fizice, morale şi intelectuale necesare, având o pregătire specială în
acest sens. Taina Preoţiei se dă în trei trepte: episcop, preot şi diacon, plenitudinea puterii
preoţeşti primind-o episcopul.
Importanța:
     Dacă prin celelalte Taine se împărtășește credincioșilor harul divin, prin Taina Hirotoniei
Hristos se leagă ca subiect de o anumită persoană, consacrând-o într-o treaptă ierarhică, pentru ca
prin ea credincioșii să se poată împărtăși cu celelalte Taine.
     Mai mult decât oricare altă Taină, Hirotonia e Taina coeziunii și unității Bisericii. Ea are o
importanță capitală pentru viața morală a credincioșilor. Pentru cel ce se hirotonește, importanța
ei stă în înalta chemare și demnitate pe care i-o conferă această taină, deosebindu-l de ceilalți
creștini, făcând din el lumina lumii și sarea pamântului, ceea ce îi pretinde acestuia o ținută și
conduită morală cu totul deosebită.
     Pentru credincioși, importanța stă în faptul că ei văd în cel hirotonit pe unsul Domnului, pe
părintele lor duhovnicesc de care trebuie să asculte și să-l urmeze în calitate de iconom al
tainelor lui Dumnezeu și slujitor al lui Iisus Hristos (1 Cor.4).
     De aici rezultă nu numai înalta demnitate și chemare a Preoției, dar în același timp și greaua
sarcină și responsabilitate a ei: Ia seama la tine însuți și la învățătură, stăruie în aceasta, pentru că
făcând aceasta, te vei mântui pe tine și pe cei ce te ascultă (1 Timotei 4).

6. SFÂNTA TAINĂ A CUNUNIEI e Taina prin care un bărbat şi o femeie, care s-au
hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în scopul de a se ajuta reciproc,
de a se feri de desfrânare și de a naşte copii, a-i creşte și a-i educa, primesc, prin rugăciunile
preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la împlinirea scopului ei.
Formula: „Se cunună robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin”.
Însuşiri speciale: unitatea şi indisolubilitatea. Importanța:
Instituită de Dumnezeu în rai, căsătoria a fost ridicată de Mântuitorul la rangul de Taină
(nunta din Cana Galileii), prin ea revărsându-se harul divin asupra celor ce se casatoresc, care
devin amândoi un trup (Efeseni 5: 31), această legătură fiind făcută după asemănarea legăturii
dintre Hristos și Biserică. Același har divin care se revarsă asupra lor va întări nu numai legătura
și dragostea reciprocă dintre cei doi soți, ci și iubirea și grija față de copiii lor, în care vor vedea
 o binecuvântare de la Dumnezeu și pentru care vor simți o mare raspundere față de Dumnezeu și
față de societate cu privire la modul în care îi vor crește și educa, spre a fi buni creștini.

7. SFÂNTA TAINĂ A MASLULUI e Taina în care, prin rugăciunile preoţilor şi prin

ungerea cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul vindecării de bolile
sufleteşti şi trupeşti, precum şi iertare de păcate.
Dovezi: „Şi ieşind ei (Apostolii), au propovăduit tuturor să se pocăiască. Şi scoteau afară
demoni mulţi şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i făceau sănătoşi” (Marcu 6); „De este
cineva bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu
untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica
pe el Domnul, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5).
Materia: untdelemnul sfinţit printr-o ierurgie premergătoare ungerii.
Formula: este rugăciunea rostită de şapte ori asupra celui bolnav în timpul ungerii:
„Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor… tămăduieşte pe robul tău acesta de neputinţa
trupească şi sufletească ce l-a cuprins…”. Săvârşitorii: sunt preoţii Bisericii, aşadar nu un singur
preot.
Efectele: Vindecarea de bolile sufleteşti şi trupeşti și iertarea păcatelor.
Importanța: Dacă bolnavul nu se însănătoșește totdeauna, Domnul, prin harul Său, aduce însă totdeauna
iertarea păcatelor celui bolnav, mângâiere, ușurare și întărire în suportarea bolii.
     Astfel, Taina Sfântului Maslu îi dă bolnavului puterea să facă din suferință și răbdare o adevărată scară ce duce la
cer.

Duminica si praznicele împărătești

A. Generalități:
1. Ce sunt sărbătorile? (servatoria, de la servo,-are, a păstra, a conserva, a respecta).
Sunt acele zile liturgice mai importante din cursul anului bisericesc, care sunt închinate
comemorării faptelor sau momentelor de căpetenie din istoria mântuirii (de exemplu Nașterea
Domnului, Învierea Sa, etc.) și a principalelor persoane sfinte (Mântuitorul, Sfinții cei mai
venerați de credincioși, etc.) / Sf. Liturghie / zile de odihnă / slujbe mai pe larg / cruce roșie în
calendar, simplă, cu una sau două paranteze.

2. Vechimea și universalitatea sărbătorilor.

3. Instituirea sărbătorilor creștine: la început ca prelungiri ale sărbătorilor iudaice

(duminica, Paștile și Rusaliile, singurele sărbători generale din primele trei secole). Abia în
sec.III apare sporadic și un alt praznic, Epifania sau Teofania. În sec.II apar primele sărbători de
origine pur creștină, cele ale Sfinților Martiri și Mărturisitori, cea mai veche consemnată în
documente fiind sărbătoarea Sfântului Policarp, Episcopul Smirnei (+155). În sec.IV, după
încetarea persecuțiilor, apar sau se generalizează noi sărbători, închinate Mântuitorului, Sfintei
Cruci, Maicii Domnului, Sfinților Îngeri, sfinților. Până în sec.VI, Calendarul creștin este
aproape definitiv format în ceea ce privește sărbătorile mari de peste an. 4. Cele mai vechi liste
de sărbători creștine: minologhioane, heortologii, martirologii, sinaxare, calendare. Un rol
decisiv în formarea Calendarului (Sinaxarului) ortodox de astăzi l-a avut Simeon Metafrastul
(sec.X), opera lui fiind revizuită apoi de Nicodim Aghioritul (sec.XVIII). 5. Funcțiile
sărbătorilor: a) comemorativă; b) latreutică; c) instructiv-educativă; d) soteriologică. 6.
Împărțirea sărbătorilor: a) după dată: cu dată fixă și cu dată schimbătoare; b) după obiectul și
importanța lor: sărbători domnești sau praznice împărătești (închinate persoanelor Sfintei Treimi
și mai ales principalelor evenimente din viața pământească și activitatea Mântuitorului, ori din
istoria Bisericii) și sărbătorile Sfinților (dintre care sărbătorile Maicii Domnului sunt considerate
de unii tot sărbători domnești); c) după bogăția și solemnitatea slujbelor divine: sărbători mari,
cu cruce roșie între două paranteze (cele ale Mântuitorului și ale Maicii Domnului, la care se
adaugă Nașterea și Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul, precum și Sf. Apostoli Petru și Pavel;
slujba este cu priveghere – Vecernie mică și Vecernie mare, litie, polieleu, Evanghelie și
Slavoslovie mare), sărbători mijlocii (Sărbătorile Sfinților cu priveghere și polieleu, notate cu
cruce roșie cu o paranteză, și Sărbătorile Sfinților fără priveghere – cu o singură Vecernie –, dar
cu polieleu, Evanghelie și Slavoslovie mare, notate cu cruce roșie simplă), sărbători mici
(Sărbătorile sfinților cu stihirile pe șase – la „Doamne, strigat-am...” – și cu Slavoslovie mare –
doxologie cântată – și Sărbătorile sfinților cu stihirile pe șase dar fără Slavoslovie mare –
doxologie citită – ambele cu cruce neagră, cu paranteză sau simplă).

B. Duminica, sărbătoarea săptămânală a creștinilor:

1. Temeiurile instituirii duminicii ca sărbătoare săptămânală:
a) ziua Învierii Domnului;
b) prima zi a creației lumii (Sf. Iustin Martirul și Filozoful) sau începutul zilelor (Sf. Vasile Cel
Mare);
c) ziua Pogorârii Duhului Sfânt și a întemeierii Bisericii. E sărbătoarea Sfintei Treimi – ziua în
care prăznuim zidirea lumii de către Tatăl, răscumpărarea lumii prin Fiul și sfințirea ei prin
Sfântul Duh.

2. Vechimea sărbătorii: După Învierea Sa, Mântuitorul Se arată Apostolilor fără Toma
în duminica Învierii, apoi Apostolilor împreună cu Toma după opt zile, tot duminică și aproape
la aceeași oră, în foișorul unde avusese loc Cina cea de Taină și unde fusese instituită Taina
Euharistiei. La aceasta s-a adăugat și Pogorârea Duhului Sfânt în Duminica Cincizecimii, când
Apostolii se găseau din nou adunați în foișorul Cinei. Toate acestea au determinat consacrarea
duminicii ca zi de adunare a Sfinților Apostoli și a primei comunități creștine, pentru sărbătorirea
Învierii Domnului. De asemenea, în nădejdea Parusiei apropiate, primii creștini, urmând pilda
Apostolilor, se adunau în fiecare duminică, așteptând venirea Domnului. Duminica a devenit
astfel ziua de adunare a primilor creștini, și implicit ziua lor de cult, în care se făcea frângerea
pâinii, iar mai târziu ziua de odihnă, care înlocuiește sabatul iudaic, așa cum scrie și Sf. Ignatie
Teoforul (+107): „Așadar, cei care au trăit în rânduielile cele vechi (adică evreii) și au venit la
nădejdea cea nouă, să nu mai țină sâmbăta, ci duminica, în care și viața noastră a răsărit prin
El...”. Constantin cel Mare va consfinți oficial duminica, în anul 321, ca zi de odihnă pentru
întreg imperiul.

3. Numirile sărbătorii:
a) prima a sabatului (de la evrei), sau prima zi a săptămânii (așa cum găsim în
Evenghelii);
b) denumire specific creștină: Ziua Domnului sau duminica (Dominica Dies) (așa cum
găsim în Apocalipsa 1 sau în Didahia celor 12 Apostoli);
 c) denumirea creștină a alternat cu cea păgână: Ziua Soarelui; Sf. Iustin Martirul și
Filozoful (și apoi Tertulian) întrebuințează denumirea Dies Solis atunci când se adresează
păgânilor, dar arată, ca și Sf. Ambrozie al Milanului, că „această zi o luminează Hristos, Soarele
dreptății”; această denumire este înlocuită cu totul începând cu sinodul I ecumenic, care
generalizează numirea creștină a duminicii, dar a supraviețuit la unele popoare de limbi
germanice, creștinate mai târziu (germ., engl., oland., sued., norv.);
d) numiri poetice ale duminicii: ziua a opta, ziua pâinii, împărăteasa zilelor, începutul
zilelor, etc.

4. Caracterul sărbătorii și modul sărbătoririi în vechime: caracter jubiliar, sărbătoarea

triumfului vieții asupra morții (interzicerea postului, a metaniilor mari); modul sărbătoririi:
participarea la Liturghie, zi de repaus, fără petreceri, jocuri, spectacole, ci acte de pietate și
milostenie.

5. Șirul duminicilor din cursul anului bisericesc: 52 sau 53 de duminici, în trei grupe:
a) prima grupă: cele 8 duminici din perioada Penticostarului (Duminica Învierii, Duminica Sf.
Ap. Toma, Duminica Mironosițelor, Duminica Slăbănogului, Duminica Samarinencii, Duminica
Orbului din naștere, Duminica Sf. Părinți de la Sinodul I ecumenic, Duminica Rusaliilor);
b) a doua grupă: între 28 și 38 duminici din perioada Octoihului sau duminicile de după
Rusalii, începând cu Duminica Tuturor Sfinților și până la prima duminică din Triod, a
Vameșului și a Fariseului; din maximul de 38 de duminici se scad 6 (duminicile dinainte și
după: Înălțarea Sfintei Cruci, Nașterea Domnului și Botezul Domnului) și se ajunge la 32 de
duminici numerotate după Rusalii (de la 14 septembrie se fac unele inversiuni de numerotare);
c) a treia grupă: cele 10 duminici din perioada Triodului; primele patru: Duminica Vameșului și
a Fariseului (a 33-a după Rusalii), Duminica Fiului Risipitor (a 34-a după Rusalii), Duminica
Înfricoșătoarei Judecăți (a 35-a după Rusalii sau a Lăsatului sec de carne), Duminica Izgonirii
lui Adam din rai (sau a Lăsatului sec de brânză); ultimele șase duminici: Duminica I a Postului
(Duminica Ortodoxiei, a reabilitării cultului icoanelor prin sinodul din 842-843 de la
Constantinopol), Duminica a II-a a Postului (a Sf. Grigorie Palama), Duminica a III-a a
Postului (a Sfintei Cruci), Duminica a IV-a a Postului (a Sf. Ioan Scărarul), Duminica a V-a a
Postului (a Cuvioasei Maria Egipteanca), Duminica a VI-a a Postului (a Floriilor).

C. Praznice împărătești cu date fixe:

1. Nașterea Domnului (25 decembrie): e mai nouă decât Paștile (se punea
accent pe moarte, nu pe naștere); cea mai veche mărturie: sec.III, când 20.000 de
mucenici au ars de vii în Nicomidia, sub Dioclețian și Maximian, într-o biserică în care
se adunaseră să prăznuiască Nașterea Domnului; în Apus, Nașterea Domnului s-a
serbat de la început la 25 decembrie (după o tradiție veche, care spune că atunci s-a
născut Iisus), dar în Răsărit, până în a doua jumătate a secolului IV, Nașterea era
serbată împreună cu Botezul, pe 6 ianuarie, numindu-se sărbătoarea Arătării Domnului
(teofania); de fapt și în Apus, și în Răsărit, Nașterea Domnului se serba după aceeași
regulă, adică la solstițiul de iarnă, numai că orientalii au fixat-o după vechiul calcul
egiptean la 6 ianuarie, pe când Apusul a recalculat-o în funcție de data exactă în care
cădea atunci solstițiul (25 decembrie); în Răsărit, Nașterea Domnului s-a serbat separat
de Botezul Domnului pentru prima oară prin 375, în Biserica din Antiohia, apoi la
Constantinopol în 379 (când Grigorie de Nazianz a ținut acea predică festivă ce a
inspirat pe Cosma Melodul să compună Canonul Nașterii: Hristos Se naște, slăviți-L...),
apoi în sec.V în Bisericile Alexandriei, Ierusalimului, după care s-a generalizat; în plus,
s-a fixat data de 25 decembrie și pentru a contrabalansa sărbătorile solare ale
păgânilor; o altă explicație simbolică, plecând de la cuvintele Sf. Ioan Botezătorul:
Aceluia se cade să crească, iar mie să mă micșorez: Nașterea Sf. Ioan Botezătorul este
fixată pe 24 iunie, momentul solstițiului de vară, când zilele încep să descrească, iar
Nașterea Domnului după solstițiul de iarnă, când zilele încep să crească; o dată fixată
data de 25 decembrie, s-au fixat în funcție de ea și alte sărbători legate de Nașterea
Domnului (Tăierea-împrejur, Întâmpinarea Domnului, Buna Vestire, Nașterea Sf. Ioan
Botezătorul), precum și cele două duminici de dinainte (Duminica Sfinților Strămoși și
Duminica Sfinților Părinți după trup ai Domnului), ca și Duminica de după Naștere (Fuga
în Egipt); ca mod de sărbătorire: în ajun era post total, se botezau catehumenii (ca și la
Paști și la Rusalii), se citeau Ceasurile mari sau împărătești (la care participau
împărații), se mergea cu icoana Nașterii; s-a instituit apoi și Postul Crăciunului, de 40 de
zile; în schimb, de la Crăciun până în ajunul Botezului se interzicea postul și plecarea
genunchilor.
2. Tăierea-împrejur a Domnului (1 ianuarie): în a opta zi de la Naștere, după
Legea Veche, când i s-a pus numele Iisus (Mântuitor); sărbătoarea era generalizată în
sec.V, când avem predici ținute cu prilejul ei, de exemplu de patriarhul Proclu al
Constantinopolului; la început creștinii posteau, ca să se opună păgânilor care serbau
pe zeii Ianus, Pan, Bachus (vezi Revelionul); apoi nu s-a mai postit, fiind zi de praznic și
de bucurie; la 1 ianuarie s-a adăugat și sărbătoarea Sf. Vasile; de asemenea, începe și
anul civil (Tedeum).
3. Botezul Domnului (6 ianuarie): - Epifania, Teofania, Arătarea Domnului;
este atestată prima dată de Clement Alexandrinul, în Alexandria (vechii păgâni de aici
serbau la 6 ianuarie nașterea Eonului, corespunzând sărbătorii mai vechi a lui Osiris,
zeul protector al Alexandriei; era sărbătoare de origine solară, iar solstițiul de iarnă era
atunci la 6 ianuarie); Sf. Grigorie Taumaturgul (sec.III) are o predică la această
sărbătoare; e pomenită în Testamentum Domini și în Constituțiile Apostolice; apusenii
au luat-o în sec.IV de la răsăriteni, dându-le în schimb sărbătoarea Nașterii de la 25
decembrie; în Apus, Epifania a devenit cu timpul „Sărbătoarea celor trei magi”; Epifania
se mai numea sărbătoarea luminării, deoarece în vechime se făcea botezul solemn al
catehumenilor, în ajun se sfințeau apele (aghiazma mare de azi), iar catehumenii
posteau (postul de pe 5 ianuarie, azi); se săvârșeau Ceasurile mari sau împărătești, iar
pe 6 ianuarie se vestea în biserici data Paștilor și a începutului Postului Mare (primite
de la episcopul Alexandriei).
4. Întâmpinarea Domnului (2 februarie): prima menționare a ei apare în jurnalul
de călătorie al pelerinei Egeria, sec.IV, apoi într-o predică a Sf. Chiril al Ierusalimului, pe
la aceeași dată, și într-o omilie a Sf. Ioan Gură de Aur la sărbătoarea „Curățirii Mariei”;
în Apus e introdusă de papa Gelasiu la sfârșitul secolului V, pentru a înlocui vechea
sărbătoare păgână a Lupercaliilor (se înlocuia practica lustrațiunilor păgâne cu
sărbătoarea curățirii Fecioarei, păstrându-se și făcliile tradiționale, motiv pentru care se
mai numea „Sărbătoarea luminilor”); generalizarea sărbătorii în Răsărit se face în sec.VI
(împăratul Justinian schimbă data de la 14 februarie la 2 februarie); la 3 februarie se
sărbătoresc dreptul Simeon și proorocița Ana.
 5. Schimbarea la față (6 august): pe muntele Tabor, în fața lui Petru, Iacov și
Ioan; se pare că a fost la început aniversarea anuală a sfințirii bisericii zidite în sec.IV
de Sfânta Elena pe locul schimbării la față de pe muntele Taborului; e menționată în
sec.V (cuvântări festive în cinstea ei de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, Chiril
al Alexandriei, Leon cel Mare), apare în sinaxarele constantinopolitane în sec.VIII, ca și
într-o predică a Sf. Andrei Criteanul (sec.VIII); sărbătoarea e generalizată în tot
Răsăritul până în sec.VIII, când Ioan Damaschinul și Cosma Melodul compun imne în
cinstea ei; în Apus se generalizează mult mai târziu, când papa Calist III o consacră
definitiv, drept mulțumire pentru biruința oștilor creștine asupra turcilor la Belgrad, în
1456.
6. Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie)

D. Praznicele împărătești cu dată schimbătoare:

1. Duminica Floriilor (Intrarea Domnului în Ierusalim, Duminica Stâlpărilor): este
menţionată abia în sec. IV; deşi nu este amintită în Constituţiile Apostolice, Epifanie îi dedică
două predici, iar Egeria ne dă ample relatări despre ea; în cinstea acestei zile au mai ţinut
cuvântări Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Ambrozie, Sf. Chiril al Alexandriei, iar mai târziu Isidor de
Sevilia; în vechime se numea Duminica aspiranților sau a candidaților la botez (mergeau la
episcop, cerând să fie botezați), și Duminica grațierilor (împărații acordau grațieri); se aduc la
biserică ramuri de salcie, în amintirea ramurilor de finic și de măslin cu care a fost întâmpinat
Mântuitorul la intrarea Sa în Ierusalim.
2. Sfintele Paști:
a) Paști vine de la Pesah (evr.) = trecere; evreii numeau Paști (Pascha) sau Sărbătoarea
Azimelor sărbătoarea lor anuală în amintirea trecerii prin Marea Roșie și a eliberării lor din robia
Egiptului, care se prăznuia la 14 Nisan și coincidea cu prima lună plină de după echinocțiul de
primăvară; termenul ebraic de Paști a trecut în vocabularul creștin, pentru că evenimentele
comemorate în sărbătoarea noastră, adică Patimile, Moartea și Învierea Domnului au coincis cu
Paștile evreilor din anul 33; Sf. Apostol Pavel raportează Paștele evreiesc la Hristos și îndeamnă
pe creștini la sărbătorirea lui într-un spirit nou: Iată, Hristos, Paștile nostru, S-a jertfit pentru noi;
să prăznuim deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutății și al vicleșugului, ci cu azimele
curăției și ale adevărului (1 Corinteni 5); despre serbarea Paștilor la primii creștini mai găsim
mărturii în Constituțiile Apostolice, Canoanele apostolice, canonul I al Sinodului din Antiohia,
etc.; se pare că numirea de Paști a fost aplicată de primii creștini, la început, comemorării anuale
a Cinei celei de Taină din Joia Mare; comemorarea anuală a Cinei stă astfel la originea sărbătorii
creștine a Paștilor, în primele trei-patru veacuri ea precedând ceea ce mai târziu se va numi
„Paștile Crucii” (adică comemorarea Patimilor) și „Paștile Învierii” (comemorarea Învierii);
comemorarea Cinei prin mesele rituale din seara zilei de 13 Nisan a început să dispară prin
reglementarea duratei Postului Paștilor, fiind interzisă prin canonul 50 al Sinodului din
Laodiceea (sec.IV), pentru că întrerupea postul; așadar, primii creștini înțelegeau prin Paști nu
doar Învierea, ci și Cina și Patimile, de aceea Săptămâna Patimilor era numită de ei și Săptămâna
Paștilor;
b) data și modul sărbătoririi: quartodecimanii serbau Paștile Crucii la 14 Nisan, odată cu
iudeii, apoi Paștile Învierii la 16 Nisan, indiferent de ziua săptămânală în care ar fi căzut aceste
date; alți iudaizanți mai moderați, protopashiții, serbau Paștile duminica, dar aveau grijă ca acea
duminică să cadă totdeauna în Săptămâna Azimelor iudaice, chiar când aceasta, din cauza
 calendarului eronat al evreilor, cădea înainte de echinocțiul de primăvară; cei mai mulți însă
serbau Paștile Crucii în vinerea cea mai apropiată de 14 Nisan, iar Paștile Învierii în duminica
următoare; sinodul I ecumenic uniformizează data Paștilor: duminica imediat următoare lunii
pline după echinocțiul de primăvară (dacă atunci era 14 Nisan, în următoarea duminică); astfel,
când luna plină coincide cu echinocțiul (21 martie) și e sâmbătă, Paștele poate fi serbat – cel mai
devreme – pe 22 martie (4 aprilie pe stilul nou), iar când luna plină a fost pe 20 martie, și
următoarea lună plină, pe 19 aprilie, coincide cu o zi de luni, atunci Paștele va fi serbat – cel mai
târziu – pe 25 aprilie (8 mai pe stilul nou); în ceea ce privește modul sărbătoririi, Paștele era
prăznuit ca o zi de mare bucurie; aveau loc Botezul catehumenilor și reprimirea penitenților;
întreaga Săptămână Luminată se săvărșea Sfânta Liturghie, iar până la Rusalii erau interzise
metaniile și ajunările.
3. Înălțarea Domnului: numită în popor și Ispas, cade totdeauna în Joia săptămânii a
șasea după Paști, la 40 de zile după Înviere; este amintită de Constituțiile Apostolice și de
Eusebiu de Cezareea în anul 332, dar pe atunci se serba odată cu Rusaliile; Sf. Ioan Gură de Aur
ne-a lăsat o frumoasă predică la această sărbătoare, pe care el o numește „cinstită și mare”; în
secolele IV-V Înălțarea se desparte de Rusalii, căci pe vremea Fericitului Augustin serbarea ei în
ziua a 40-a după Paști era generalizată; în sec.VI Roman Melodul compune Condacul și Icosul
sărbătorii, iar imnografii din secolele următoare compun canoanele din slujba Înălțării;
împărăteasa Elena ridică pe muntele Eleonului sau al Măslinilor o vestită biserică a Înălțării
(Eleona).
4. Rusaliile: Duminica Cincizecimii sau a Pogorârii Sfântului Duh, numită în popor și
Duminica Mare; evenimentul e descris în Faptele Apostolilor 2: 1-4, tot acum întemeindu-se și
Biserica (3000 de oameni devin creștini la predica Apostolului Petru); Rusaliile sunt sărbătorite
încă din vremea Sfinților Apostoli, ca o încreștinare a sărbătorii iudaice corespunzătoare (Fapte
20: 16, 1 Corinteni 16: 8); această sărbătoare e amintită de Constituțiile Apostolice, Sf. Irineu,
Tertulian, Origen, Sf. Epifanie, etc. (can.20 sin. I ec. oprește îngenuncherea în ziua Rusaliilor); la
biserică se aduc frunze verzi de tei sau de nuc, simbolizând limbile de foc coborâte peste
Apostoli; în sâmbăta precedentă sunt Moșii de vară.
5 Sfânta Treime: în Lunea Rusaliilor, Biserica prăznuiește pe Sfântul Duh, de aceea
se mai numește și Lunea Sfântului Duh, ca în Penticostar; denumirea de Sfânta Treime, din
calendarele românești, reprezintă probabil o influență catolică.

Sarbatorile Maicii Domnului, sfintilor, ingerilor si Sfintei Cruci

A.    Sărbătorile Maicii Domnului:

1.      Temeiuri biblice:
     Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine.
Binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1: 28);
     Iar când a auzit Elisabeta salutarea Mariei, pruncul a săltat în pântecele ei şi Elisabeta s-a umplut
de Duh Sfânt, și cu glas mare a strigat şi a zis: Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat
este rodul pântecelui tău (Luca 1: 41, 42);
     Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt
este numele Lui (Luca 1: 48, 49); Şi când zicea El acestea, o femeie din mulţime, ridicând glasul,
I-a zis: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi fericiţi sunt sânii pe care i-ai supt! Iar El a zis:
Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc (Luca 11: 27, 28);
     Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioară (sinodul III Ecumenic),
cuvenindu-i-se hiperdulie (supravenerare sau preacinstire).

2.      Sărbătorile mari ale Maicii Domnului:

  sărbătorile cele mai vechi ale Maicii Domnului apar în forma lor primă ca sărbători ale
Mântuitorului, fiind de origine mai nouă decât sărbătorile propriu-zise împărătești (niciuna nu
pare a fi mai veche decât secolul V, toate apărând după Sinodul III Ecumenic);
  se pare totuși că înainte de Sinodul de la Efes, încă de pe la sfârșitul sec. IV, exista o sărbătoare
marială, numită Pomenirea Sfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria, fixată în
preajma Crăciunului (analogă cu Soborul Maicii Domnului de la 26 decembrie, din Sinaxarul de
azi);
a) Nașterea Maicii Domnului (8 septembrie) sau Sfânta Maria Mică; apare probabil între
Sinoadele III și IV Ecumenice (căci ea există și la anticalcedonieni), având la origine aniversarea
anuală a târnosirii unei biserici din Ierusalim, zidită pe locul unde, după tradiție, fusese casa
părinților Sfintei Fecioare; în sec. VI Roman Melodul compune Condacul și Icosul sărbătorii, iar
în sec. VIII Sf. Andrei Criteanul a scris în cinstea ei patru predici și un canon; în Apus e
introdusă în sec.VII de papa Serghie I, dar se generalizează abia prin sec. IX-X; a doua zi, pe 9
septembrie, sărbătorim Soborul Sfinților Ioachim și Ana;
b) Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie) sau Vovidenia (Ovedenia); apare
în sec. VI, fiind cea mai nouă dintre cele patru sărbători ale Maicii Domnului; la 20 noiembrie
543, împăratul Justinian a zidit la Ierusalim, lângă ruinele templului, o biserică închinată Sfintei
Fecioare; conform obiceiului, a doua zi după sfințire, adică la 21 noiembrie, a început să fie
serbat hramul bisericii, serbarea fiind consacrată aducerii Sfintei Fecioare la templu, la vârsta de
3 ani; sărbătoarea este generalizată în Răsărit înainte de sec.VII, iar în Apus abia în sec.XVI;
c) Buna Vestire (25 martie) sau Blagoveștenia (în Apus „Sărbătoarea Zămislirii Domnului”);
este sărbătoarea cea mai de timpuriu confirmată în documente; se știe că încă din sec. IV-V s-a
zidit la Nazaret o biserică pe locul unde fusese casa în care Maica Domnului a primit de la înger
vestea cea bună; în cinstea acestei sărbători ne-au rămas panegirice celebre din sec.V, de la
patriarhul Proclu al Constantinopolului, episcopul Vasile al Seleuciei, etc.; în Răsărit, data de 25
martie s-a generalizat din sec.V, îndată ce Nașterea Domnului a început să fie sărbătorită la 25
decembrie (totuși, armenii o serbează în raport cu vechea dată, de 6 ianuarie, a Nașterii
Domnului, adică la 7 aprilie); în Apus, data de 25 martie s-a generalizat abia în sec. XI, înainte
ea serbându-se la 18 decembrie, ca Sărbătoare a Așteptării Nașterii Domnului;
d) Adormirea Maicii Domnului (15 august), Uspenia sau Sfânta Maria Mare (în Apus
„Ridicarea la cer a Fecioarei Maria” – Assumptio); având în vedere că Biserica a sărbătorit din
vechime zilele morții Sfinților, sărbătoarea Adormirii ar trebui să fie cea mai veche, dar date
despre ea avem abia din sec.V; locul ei de origine este probabil Ierusalimul, căci în vechile
sinaxare ziua de 15 august reprezenta sărbătoarea aniversării anuale a sfințirii unei biserici a
Maicii Domnului, zidite în sec. V, între Ierusalim și Betleem, aproape de locul unde era
mormântul Rachelei și unde, după tradiție, Sfânta Fecioară a făcut un popas cu puțin înainte de a-
L naște pe Iisus; se pare că generalizarea sărbătorii se datorează, în Răsărit, împăratului bizantin
Mauriciu, la sfârșitul sec. VI, iar în Apus, papei Teodor I, în sec. VII (în Apus, Adormirea se
serba înainte pe 18 ianuarie.

 3. Sărbători mici ale Maicii Domnului:

 a) Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (26 decembrie): este o
să rbă toare cu ținere, ca o continuare a Cră ciunului; datează înainte de 451, pentru că apare
și la sirienii monofiziți; în sec.VII Sinodul Trulan face aluzie la ea în canonul 79, care
condamnă obiceiul unora de a cinsti în această zi lă uzia Maicii Domnului prin împă rțirea de
pâ inișoare;
b) Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie): fă ră ținere, mai mult prin
mă nă stiri și la Sfâ ntul Munte; aduce aminte de ară tarea Maicii Domnului că tre Sfâ ntul
Andrei cel Nebun pentru Hristos, în biserica din cartierul Vlaherne (Constantinopol), pe
vremea împă ratului Leon Înțeleptul (sec. VII-VIII); în sec. XII să rbă toarea e introdusă la ruși, de unde trece și
la noi;
c) Izvorul Tămăduirii (în Vinerea din Săptămâna Luminată);
d) Zămislirea Sfintei Fecioare (9 decembrie) sau Zămislirea Sfintei Ana, cum e trecut în
calendare; catolicii serbează pe 8 decembrie Neprihă nita Ză mislire sau Ză mislirea fă ră pă cat a Fecioarei
Maria;
e) Punerea cinstitului veșmânt al Maicii Domnului în raclă (2 iulie);
f) Punerea brâului Maicii Domnului în raclă (31 august);
g) la 1 septembrie se pomenește o altă minune a Maicii Domnului.
4. Alte forme de exprimare a cinstirii Maicii Domnului în cultul bisericesc:
a) Cântări și rugăciuni deosebite, închinate ei (Axioane, Și acum..., Canoane la Utrenie, tropare
la Vecernie și Utrenie, etc.);
b) Slujbe speciale (Acatiste, Paraclise, Prohodul);
c) Zidirea de biserici în cinstea și spre pomenirea ei;
d) zugrăvirea pe icoane și pe pereții bisericilor; e) predici ale marilor cuvântători creștini; f)
frecvența mare a numelor de botez Maria și Marin, etc.

B.     Sărbători închinate Sfinților:

1. Cinstirea sfinților:
    la început, sfinți erau numiți toți creștinii;
    apoi, termenul s-a restrâns la anumite personalități distinse ale Legii vechi (patriarhi, drepți,
prooroci) și ale Noii Legi (apostoli, ucenici, misionari, martiri, mărturisitori, dascăli și ierarhi,
pustnici, călugări);
    conform versetului biblic “Mai bun este numele bun decât untdelemnul bun și ziua morții decât
ziua nașterii “ (Ecclesiastul 7), Biserica serbează în general ziua morții sfinților (excepții:Maica
Domnului și Sf. Ioan Botezătorul);
    cele dintâi sărbători înscrise în calendarele creștine au fost aniversările anuale ale morții
martirilor (creștinii se adunau la mormintele lor, pe care de obicei se construiau bisericuțe –
martyria – și acolo se rugau și privegheau, săvârșind Sf. Liturghie), la care apoi s-au adăugat,
începând din sec. IV, sărbătorile mărturisitorilor ce au suferit în timpul prigoanelor, și după
aceea cele ale pustnicilor, călugărilor, sfinților ierarhi, marilor teologi, etc.
2. Sărbătorile sfinților cu cinstire generală în toate Bisericile Ortodoxe:
a) Sf. Marele Mucenic Dimitrie, izvorâtorul de mir (26 octombrie): a fost diacon al
episcopului din Sirmium, fiind martirizat la 9 aprilie 304; a dat numele său oraşului natal
(Mitroviţa, azi în Serbia), de unde moaştele (sau măcar o parte din ele) i-au fost transportate mai
târziu la Tesalonic, unde au fost depuse la 26 octombrie 413 într-o biserică anume construită
pentru ele;
 b) Sf. Marele Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni (6
decembrie): (†340); la anul 1087 moaştele lui au fost transportate la Bari, în Italia;
c) Sf. Arhidiacon şi întâiul mucenic Ştefan (27 decembrie): ucis cu pietre de evrei, în anul
33;
d) Sf. Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (1 ianuarie): †379;
e) Soborul Sf. Ioan Botezătorul, Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului (7 ianuarie);
f) Sfinţii Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur (30
ianuarie): E o sărbătoare de origine mai nouă, instituită în sec. XI, de mitropolitul Ioan al
Evhaitelor, care a întocmit şi slujba zilei, pe timpul împăratului bizantin Alexe Comneanul
(1086), în urma unei discuţii ivite între credincioşii din Constantinopol, care se întrebau care
dintre cei trei sfinţi ierarhi este mai vrednic de cinstire;
g) Sf. Marele Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă (23 aprilie): martirizat în anul
303, în persecuţia lui Diocleţian;
h) Sfinţii Împăraţi Constantin (cel Mare) şi maica sa Elena (21 mai): primii împărați
creştini şi protectori ai creştinătăţii, ambii sărbătoriţi la 21 mai, care este ziua morţii împăratului
Constantin (anul 337);
i) Naşterea Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie): cu 6 luni înainte de Naşterea Domnului (Luca
1:36); se mai numește Drăgaica sau Sânziene în popor;
j) Sf. Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie): martirizaţi la Roma, în persecuţia lui Nero, în
anul 67, au sărbătoare comună la 29 iunie, care e data transferării moaştelor lor la catacombele
de pe Via Appia din Roma, la 258;
k) Sf. Proroc Ilie Tesviteanul (20 iulie): e singurul sfânt din Legea Veche care are
sărbătoare cu ţinere în calendar;
l) Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august): este una dintre sărbătorile de
sfinţi cu bază biblică; se serbează cu post, în orice zi a săptămânii ar cădea.
3.      Sărbători ale Sfinților cu date variabile:

 Teodor Tiron (la 17 februarie, dar și în sâmbăta din prima săptămână a Postului Paștelui);
 Dreptul Lazăr (Sâmbăta dinaintea Floriilor);
 Sf. Grigorie Palama (14 noiembrie, dar și în Duminica a doua din Postul Paștelui);
 Sf. Ioan Scărarul (la 30 martie, dar și în Duminica a patra a Postului Paștelui);
 Cuvioasa Maria Egipteanca (1 aprilie, dar și în Duminica a cincea a Postului Paștelui);
 Sf. Apostol Toma (Duminica întâia după Paști), etc.
Duminicile Sfinților Părinți și ale Sfinților Strămoși:
a) Duminica celor 318 Sfinți Părinți adunați la sinodul I de la Niceea, 325 (duminica
dinaintea Rusaliilor);
b) Duminica celor 630 Sfinți Părinți adunați la sinodul IV de la Calcedon, 451 (între 13 și
19 iulie, duminică);
c) Duminica celor 365 Sfinți Părinți adunați la sinodul VII de la Niceea, 787 (duminica a
21-a după Rusalii, sau prima după 11 octombrie);
d) Duminica Sfinților Strămoși (Patriarhi, Drepți și Prooroci din Vechiul Testament –
prima duminică după 11 decembrie);
e) Duminica Sfinților Părinți (duminica dinaintea Nașterii Domnului);
f) Duminica Părinților după trup ai Domnului: Sfânta Fecioară, Iosif, David împăratul, la
care se adaugă și Iacov, fratele Domnului (prima duminică după Nașterea Domnului);
 g) Duminica Tuturor Sfinților (prima duminică după Rusalii, introdusă prin sec. IV, în
Antiohia).
4. Alte forme de cinstire a sfinților în cultul ortodox:
 a) cinstirea moaștelor;
b) zidirea de biserici;
c) pelerinaje la mormintele martirilor;
d) patronii și ocrotitorii anumitor bresle;
e) zugrăvirea chipurilor și a faptelor sfinților pe pereți și icoane;
f) adoptarea ca nume de botez.
5. Sfinți români:
a) canonizați în 1950 (solemnitățile au avut loc în 1955): Sf Ioan Valahul, (12
mai); Sf. Ioan de la Râşca, (1 iunie), ierarh moldovean din sec. XVII; Cuv. Părinte Iosif cel Nou de la Partoş,
(15 septembrie), mitropolit al Banatului, sec.XVII; moaştele sale se află la catedrala mitropolitană din
Timişoara; Mitropoliţii Iorest (Ilie) şi Sava Brancovici (24 aprilie), cu titlul de «mărturisitori»; amândoi au
suferit pentru apărarea ortodoxiei împotriva încercărilor de calvinizare a românilor ortodocşi, în sec. XVII;
Cuvioșii ieromonahi Visarion Sarai şi Sofronie din Cioara şi drept-credinciosul ţăran Oprea Nicolae (Miclăuş)
din Săliştea Sibiului, sec.XVIII, (21 octombrie), luptători împotriva Uniaţiei, cinstiţi cu titlul de «mărturisitori»;
Sf. Ierarh Calinic Cernicanul (11 aprilie), stareţ al mănăstirii Cernica şi apoi episcop al Râmnicului, (†1868);
b) generalizarea cultului unor sfinți cu moaște la noi în țară (1950):
    Sfâ nta muceniţă Filofteia, (7 decembrie), moaşte la Curtea de Argeş;
    Cuv Nicodim cel Sfinţit de la Tismana (†26 decembrie 1406); se pă strează doar degetul
cel mare de la mâ na dreaptă , la mă n. Tismana);
    Sf. mucenic Ioan cel Nou de la Suceava (2 iunie). A tră it în sec. XIV, iar moaştele sale se
pă strează în biserica Sf. Gheorghe din Mă nă stirea Sf. Ioan cel Nou, la Suceava;
    Cuv. Grigorie Decapolitul, (20 noiembrie); moaştele se află la Mă nă stirea Bistriţa din
Oltenia;
    Cuv Paraschiva cea Nouă , (14 octombrie); moaştele se pă strează la Iaşi în catedrala
mitropolitană ;
    Cuv Dimitrie cel Nou (din Basarabi), (27 octombrie); moaştele - catedrala patriarhală
din București;
    Sfinţii mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos, din sec. IV (4 iunie) – la mă n.
Cocoș, jud. Tulcea;
c) sfinți canonizați în 1992 și după 1992:
    Sf. cuvios Ioan de la Prislop (13 septembrie), sec. XV-XVI;
    Sf. cuvios Antonie de la Iezerul-Vâ lcea (23 noiembrie), sec.XVII-XVIII;
    Sf. cuvios Daniil Sihastrul (18 decembrie), sec.XV;
    Sf. cuvios Gherman din Dobrogea (29 februarie), sec.IV-V;
    Sf. cuvios Ioan de la Neamţ – Hozevitul (5 august), +1960;
    Sf. cuvioasă Teodora de la Sihla (7 august), sec.XVII-XVIII;
    Sf. preoţi mă rturisitori Ioan din Galeş şi Moise Mă cinic din Sibiel (21 octombrie),
sec.XVIII;
    Sf. ierarh martir Antim Ivireanul (27 septembrie), sec.XVIII;
    Sf. ierarh Iosif mă rturisitorul din Maramureş (24 aprilie), sec.XVII-XVIII;
    Sf. ierarh Ghelasie de la Râ meţ (30 iunie), sec.XIV;
    Sf. ierarh Leontie de la Ră dă uţi (1 iulie), sec.XV;
    Binecredinciosul voievod Ştefan cel Mare şi Sfâ nt (2 iulie), sec.XV;
    Sfinţii martiri Brâ ncoveni, Constantin vodă , cu cei patru fii ai să i: Constantin, Ştefan,
Radu şi Matei, şi sfetnicul Ianache (+15 august, serbați la 16 august),
    starețul Paisie Velicicovski de la Neamț (15 noiembrie),
    Duminica sfinţilor româ ni (a doua duminică după Rusalii).

C.     Sărbători închinate Sfinților Îngeri:

22
 1. Cultul Sfinților Îngeri: Cultul îngerilor are un solid fundament biblic, dar trebuie
evitat cultul superstițios sau idolatru al îngerilor (de influență păgână sau gnostică, așa cum s-
a întâmplat în Biserica Frigiei din Asia Mică, mai ales în orașele Laodiceea și Colose); de
aceea, apostolul Pavel atrage atenția: nimeni să nu vă răpească... prin închinarea la îngeri
(Coloseni 2: 18), iar canonul 35 al sinodului din Laodiceea interzice invocarea îngerilor în
sens idolatru. Cinstirea relativă a îngerilor era însă permisă, așa cum aflăm de la Sf. Justin
Martirul, iar Origen și Eusebiu de Cezareea fac distincție între adorarea lui Dumnezeu și
cinstirea relativă a îngerilor; Sf.Ambrozie recomandă invocarea îngerilor.
Forme de exprimare a cultului Sf. Îngeri:
  ridicarea de biserici în cinstea lor,
  consacrarea zilei de luni pentru cinstirea îngerilor,
  slujbe dedicate lor (Acatistul Sf.Arhangheli Mihail și Gavriil, Canonul de rugăciune către
îngerul păzitor, Canonul de rugăciune către Puterile cerești și către toți Sfinții).

2. Sărbători închinate Sfinților Îngeri:

a) Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil și a tuturor Puterilor cerești
celor fără de trupuri (8 noiembrie): vechimea ei urcă până la sec.V; la origine era
sărbătoarea sfințirii unei biserici a Sf. Arh. Mihail, ridicată la Thermele lui Arcadius din
Constantinopol; ulterior este adăugat și Sf. Arh. Gavriil, apoi toate cetele îngerești;
b) la 6 septembrie se face pomenirea unei minuni făcute de Sf. Arh. Mihail la
Chones, în Colose din Frigia;
c) la 26 martie Soborul Sf. Arhanghel Gavriil;
d) la 13 iulie Soborul (al doilea) al marelui Arhanghel Gavriil;
e) la 11 iunie o serbare a Arhanghelului Gavriil din Adin (Sf. Munte), unde ar fi
învățat pe un călugăr să cânte prima parte a Axionului.

D.     Sărbători închinate Sfintei Cruci :

1. Cultul Sfintei Cruci :
    Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este
puterea lui Dumnezeu (1 Corint. 1: 18);
    Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin
care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume! (Galateni 6: 14);
    păgânii numeau pe creștini „adoratori ai crucii” (dovadă a cultului Crucii din primele secole);
    apologeții creștini din sec.II-III (Tertulian, Origen, etc.) justifică cinstirea Crucii, iar
împăratul Iulian Apostatul, în sec.IV, „acuză” pe creștini că: voi venerați lemnul gol al crucii
făcând semnul ei pe frunte și înscriindu-l la intrarea caselor voastre;
    semnul crucii era întrebuințat la sculare și la culcare, la masă (Tertulian, Origen);
    prima reprezentare a semnului Crucii apare pe un monument creștin înainte de anul 79, apoi
pe un altar prin anul 134, pe inscripțiile din catacombe, și chiar în necropolele primei
comunități din Ierusalim;
    două evenimente contribuie la dezvoltarea cultului Sfintei Cruci: semnul crucii pe cer apărut
lui Constantin cel Mare, în lupta cu Maxențiu (312) și dezgroparea crucii Domnului de către
împărăteasa Elena, în anul 326; îndată după descoperirea adevăratei Cruci, cinstirea ei a fost
introdusă în cultul liturgic al Bisericii, prin așezarea sa în biserica zidită de Constantin cel
Mare pe locul Sfântului Mormânt și sfințită la 13 sept. 335 (expunerea și venerarea liturgică a
crucii aveau loc, la început, de două ori pe an: la 13 septembrie, ziua găsirii ei, și în Vinerea
Patimilor);
    sinodul VII ecumenic (completat de sinodul din 896, Constantinopol) formulează doctrina
exactă a Bisericii în privința cultului Sfintei Cruci și a Sfintelor Icoane.
23
 2. Sărbătorile Sfintei Cruci:
a) Înălțarea Sfintei Cruci (14 septembrie): zi de post; amintește atât de aflarea
Crucii și înălțarea ei de către patriarhul Macarie al Ierusalimului, la 14 septembrie 335, cât și
de întoarcerea Sfintei Cruci de la perși, în 629, sub Heraclius, și înălțarea ei de către
patriarhul Zaharia, la 14 septembrie 630, când o depune în biserica Sfântului Mormânt;
aflarea Sfintei Cruci (13 sept.) este separată de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci (14 sept.),
cu timpul trecând în umbră;
b) Duminica a treia din Postul Paștilor (Duminica crucii): amintește de ceremonia
liturgică a expunerii crucii în vinerea Patimilor;
c) Scoaterea Cinstitului lemn al cinstitei și de viață făcătoarei Cruci (1 august): în
amintirea eliberării grecilor din robia saracinilor pe timpul împăratului Manuil Comnenul;
d) Pomenirea arătării semnului Sfintei Cruci pe cer în timpul împăratului
Constantie, anul 351 (7 mai);
e) miercuri și vineri, cântările Octoihului amintesc de Sfânta Cruce.

Stiluri arhitectonice românești

A.    Caracteristicile stilului bizantin:

Elemente specifice:
  folosirea arcului semicircular, sprijinit pe coloane prin intermediul capitelurilor; cupola cu
bază rotundă, situată central, deasupra naosului, sprijinită pe stâlpi, prin pandantivi.
  Aspectul exterior este simplu, sobru, ca material de construcție folosindu-se cărămida,
alternând uneori cu piatra. Planul bisericii este cruciform, cu diferite variante (cruce greacă,
treflat, triconc).
  Biserica este împărțită transversal în trei părți principale: pronaos, naos și altar, absidele fiind
extinse la pereții laterali ai bisericii.
  Altarul este despărțit de naos prin iconostas. La început, naosul, destinat doar celor botezați,
era despărți de pronaos, destinat catehumenilor, printr-un zid cu o singură ușă.
  Acoperișul este rotund, sub diverse forme.
  Elementele decorative sunt diverse.
  Ornamentația interioară este foarte bogată, realizată prin pictură în frescă și mozaicuri.
  Sculptura apare doar la chenarele ușilor și ferestrelor și la capitelurile coloanelor.

Epoca de vârf a dezvoltării stilului bizantin este secolul al VI-lea, când, în timpul
împăratului Justinian, s-a construit biserica Sfânta Sofia din Constantinopol.
Stilul bizantin s-a extins până în Italia, Franța, Germania, Rusia, etc.
Cel mai cunoscut edificiu în stil bizantin din Europa Apuseană este biserica San
Vitale din Ravenna, cu o formă aproape rotundă în exterior.
Arta bizantină a influențat și dezvoltarea artei bisericești românești.

B.     Arta bisericească în Țările Române:

Mulțimea basilicilor paleocreștine descoperite în Schythia Minor, în Banat și în
Oltenia, arată că pe teritoriul țării noastre a existat o intensă viață religioasă creștină încă din
secolul al IV-lea. Începând din acea perioadă s-au construit biserici în toate stilurile
arhitecturale, de la cel basilical până la diferitele forme ale stilului bizantin.
O dată cu consolidarea organizării de stat și bisericești (sec.XIV), în Moldova și în
Țara Românească s-a consacrat definitiv, ca stil oficial de artă bisericească, stilul bizantin, cu

24
diferite influențe. În Transilvania și Banat arta bisericească a fost puternic influențată de cea
romanică și gotică.
Unitatea artei bisericești din cele trei Țări Române s-a realizat prin schimburile de
meșteri dintre ele. Voievozii din Țara Românească și din Moldova au ctitorit biserici
ortodoxe în Transilvania.
Evoluția arhitecturii bisericești a condus spre o artă autentic românească, ajungându-
se la o creație nouă, cu elemente specifice.

1) Arhitectura în Transilvania:
În Transilvania nu se poate vorbi despre un stil arhitectonic propriu. Pe lângă
elementele aparținând stilului bizantin, apar influențe ale stilurilor romanic și gotic în
construirea bisericilor. Cele mai multe dintre acestea sunt din piatră. Arhitectura religioasă
din piatră a cunoscut o mare înflorire în secolul al XIII-lea. Cele mai vechi biserici ortodoxe
care s-au păstrat sunt cele din Hunedoara (Densuș, Strei, Prislop), din sec. XIII-XIV.
Catedrala romano-catolică din Alba Iulia (sec. XII-XIII) este unul dintre cele mai renumite
monumente ale arhitecturii romanice din Europa de Răsărit.

2) Arhitectura în Moldova: Arta meșterilor locali din Moldova, concretizată în

vechile biserici de lemn care le-au precedat pe cele de piatră, a cunoscut într-o primă etapă
influențe bizantine și romanice, apoi gotice. Acestea s-au concretizat în contraforții care
sprijină zidurile, nervurile de piatră ale bolților, tendința de înălțare a bisericilor, elemente
decorative ale sculpturii în piatră, forma acoperișului, a turnului și a clopotnițelor.
a) Stilul moldovenesc în epoca Drept credinciosului Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt: În
timpul domniei lui Ștefan cel Mare (sec. XV-XVI) s-a dezvoltat în arta românească stilul
moldovenesc. Acesta s-a caracterizat prin inovații la sistemul de susținere a cupolei,
supraînălțarea bolților în interior prin suprapunerea arcurilor încrucișate (în diagonală),
bazele stelate de la exterior, bogatul decor al fațadelor împărțite orizontal în registre și
divizate vertical în panouri dreptunghiulare, cele din partea superioară terminându-se uneori
printr-un segment de cerc. Deasupra panourilor registrului superior se găsesc ocnițele (firide
care se repetă). Pardoseala este făcută din dale pătrate de piatră sau marmură ori din cărămizi
aranjate în motive decorative. La unele mănăstiri apare pridvorul închis spre vest și gropnița.
Reprezentative pentru stilul moldovenesc sunt mănăstirile Putna, Voroneț, Neamț.
b) stilul moldovenesc în epoca lui Petru Rareș: Stilul arhitectural moldovenesc s-a dezvoltat
în cursul secolului al XVI-lea, atingând apogeul în timpul domniei lui Petru Rareș. Ca și în
perioada anterioară, s-au construit mănăstiri fortificate, cu turnuri de apărare la colțuri sau la
intrare. În construcția bisericilor au apărut elemente noi: ziduri mai zvelte, pridvorul deschis
la fațada dinspre vest, pictura exterioară și, mai târziu, decorul sculptural exterior. Mănăstirile
reprezentative din acest secol sunt: Humor, Moldovița, Sucevița, Probota.
c) Stilul moldovenesc în epoca lui Vasile Lupu: Ultima epocă de înflorire a stilului
moldovenesc este începutul secolului al XVII-lea, în special în timpul domniei lui Vasile
Lupu. În această perioadă apare influența artei orientale, concretizată în elementele de decor
exterior. Mănăstirile construite acum (Dragomirna, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca și
Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași, ctitoria lui Vasile Lupu) au pereții exteriori acoperiți
cu sculptură în piatră sub formă de benzi decorative cu motive geometrice.
d) Declinul stilului moldovenesc: Începând cu a doua jumătate a secolului XVII, se poate
vorbi despre declinul stilului moldovenesc. Acest fapt a fost determinat de influențele venite
din Țara Românească (înlocuirea zidului despărțitor dintre pronaos și naos cu trei arcade
sprijinite de doi stâlpi, lărgirea pridvorului și creșterea numărului ferestrelor) și de cele venite
din Apus, prin Polonia (motive arhitecturale baroce și neoclasice).

25
 3) Arhitectura în Țara Românească:
Până la dezvoltarea unui stil propriu în Țara Românească, stilul bizantin (bisericile
Sân-Nicoară și Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeș, păstrate până azi) a primit
influențe sârbești (Mănăstirile Tismana și Cozia), orientale (Mănăstirile Dealu și Curtea de
Argeș), athonite (Mănăstirea Snagov, Catedrala Mitropolitană din Târgoviște).
a) stilul muntenesc: În Țara Românească s-a dezvoltat, începând cu secolul al XVI-
lea, stilul vechi românesc sau stilul muntenesc. Construite în general în plan treflat, bisericile
au dimensiuni mici și proporții armonioase. Pronaosul este despărțit de naos printr-un zid cu
ușă sau prin coloane, altarul este semicircular, simplu la început, apoi cu două absidiole
laterale. Deasupra pronaosului și a naosului se află câte o turlă. Ca element nou apare
pridvorul pe arcade deschise, la fațada de apus. Decorul exterior este simplu, constituit din
alternanța fâșiilor orizontale de cărămizi aparente cu fâșiile de cărămizi tencuite,
compartimentarea în dreptunghiuri prin fâșii de cărămizi aparente așezate vertical din loc în
loc, decorarea pereților exteriori cu un brâu median cu motive decorative, care împrejmuiește
toată biserica. Reprezentative sunt: Bolnița Mănăstirii Cozia, Mănăstirea Mihai-Vodă din
București, Mănăstirea Arnota, actuala Catedrală Patriarhală.
b) stilul brâncovenesc: Sub domnia Sfântului Constantin Brâncoveanu (1688-1714),
stilul autohton se dezvoltă și se maturizează, luând naștere stilul brâncovenesc. Monumentele
brâncovenești au plan treflat, un turn-clopotniță pe pronaos, pridvor deschis în față, sprijinit
pe coloane bogat ornamentate cu motive florale. Acest stil arhitectonic se caracterizează prin
armonia și eleganța proporțiilor, prin bogata ornamentație exterioară a coloanelor din pridvor
și a chenarelor de la uși și ferestre. Cele mai reprezentative construcții bisericești în stil
brâncovenesc sunt: Mănăstirea Hurezi, Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București
(gropnița domnească), Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, Biserica Stavropoleos din
București (ctitoria arhimandritului grec Ioanichie).

4) Declinul artei bisericești:

O dată cu domniile fanariote se manifestă declinul artei bisericești atât în Moldova cât
și în Țara Românească. Această decădere s-a accentuat în secolul al XIX-lea, când se
înregistrează dispariția aproape totală a stilurilor românești, sub influențele artei occidentale
și rusești. În secolul al XX-lea renaște stilul bizantin-românesc în arhitectura bisericească.
Este perioada în care s-au restaurat unele biserici și s-au construit altele.

5) Bisericile de lemn, mărturii ale prezenței și continuității românești pe acest

pământ: Parte componentă a artei populare românești, bisericile de lemn reprezintă o sursă
importantă pentru cunoașterea culturii Europei de Răsărit. Ele sunt expresia unei tradiții
arhitecturale românești, a continuității artei construcțiilor în lemn. Planul este de tip navă,
similar caselor țărănești, dar adaptat cerințelor cultului creștin. Decorațiile exterioare ale
stâlpilor de susținere și ale ușilor bisericii sunt identice cu cele ale caselor. În toate provinciile
românești au fost construite biserici de lemn care, dincolo de elementele comune (planul și
împărțirea interiorului), au ca particularități arhitectura și decorațiile specifice regiunilor
respective. Elementele specifice bisericilor din lemn, care dau acestora o deosebită valoare
artistică, constau în: proporționarea volumelor; îmbinarea cu măiestrie a bârnelor masive;
pridvorul deschis în partea de vest, prevăzut cu stâlpi de susținere și cu o balustradă;
înălțimea turnurilor (prezente mai ales în Maramureș), și apoi, ca elemente de influență
gotică, apariția turnulețelor în secțiunea pătrată de la baza turnurilor (secțiune ce se continuă
cu o galerie cu arcade, deschisă, unde sunt așezate clopotele); acoperișurile largi, în pante
repezi, aplecate până aproape de pământ, sau acoperișul în poală dublă, cu două rânduri de
streșini, cea inferioară mai largă; decorurile exterioare (crucea, brâul, soarele, pomul vieții,
motivele geometrice), legate de texte biblice; absența temeliei îngropate, fapt care face

26
posibilă mutarea bisericilor dintr-un loc în altul. Construcția bisericilor de lemn reflectă
armonia dintre elemente de teologie ortodoxă, utilitate și estetic.

Valoarea spirituala si artistica in pictura religioasa, iconografie, argintarie si broderie

„Pictura, atât cea murală cât și cea din icoane, este teologia și viața Bisericii în
imagini, este o cateheză și predică în culori, un auxiliar al cultului divin și o formă de
exprimare a frumuseții dumnezeiești, reflectate în chipurile sfinte, și a bogățiilor duhovnicești
pe care le posedă Ortodoxia. De aceea, lăcașul de cult ortodox nu se poate concepe fără
pictură bisericească” – Pr. Nicolae Necula.

Iconografia:
Fundamentată biblic, icoana este în aceeași măsură fundamentată în Tradiția Bisericii.
Dacă în primele veacuri imaginea a avut un rol mai mult simbolic, ea a devenit apoi
exprimarea plastică autentică a adevărului de credință, precum și a cultului divin, îndeosebi a
Sfintei Liturghii. Icoanele și frescele care împodobesc bisericile creștine, prin conținutul lor,
reprezintă o doxologie continuă, un mijloc de exprimare a revelației divine în Biserică,
împărtășită creștinilor sub formă vizuală. De aceea nu trebuie să fie pictate oricum, ci după
anumite reguli sau canoane stabilite de Biserică, ce nu pot fi ignorate; artistul „dispare” în
fața tradiției iconografice, iar icoana devine izvorul viu al prezenței, o teofanie, în fața căreia
nu putem fi simpli spectatori, ci închinători.
Icoana participă la sfințenia și harul prototipului ei, de care și noi ne împărtășim.
Icoana nu face altceva decât să ne înfățișeze sfințenia, ajutându-se de forme, culori, linii și
procedee simbolice, adică de un limbaj pictural aparte.
Conținutul inteligibil al unei icoane are o strânsă legătură cu Adevărul revelat,
frumusețea ei nefiind pur estetică, ci fiind frumusețea Adevărului pe care îl reprezintă. De
aceea, nu sunt frumoase icoanele care sunt doar opere de artă, a căror frumusețe nu exprimă
maturitate duhovnicească.
Icoana ortodoxă este o manifestare picturală a experienței ascetice specifice Ortodoxiei,
experiență pe care, la nivelul cuvintelor, o regăsim în slujbele liturgice și în scrierile Sfinților
Părinți.
Conținutul și semnificația unei icoane ortodoxe ne conduc nemijlocit la slujirea
liturgică, la starea de rugăciune din fața ei. Alături de textele și de mișcările liturgice, icoana
participă la rugăciune nu numai ca mijloc exterior, ci ca o prezență ce călăuzește și orientează
din interior modul nostru de a ne ruga, până și în gesturi. Însuși modul de reprezentare a
gesturilor în iconografie este unul liturgic.
Natura unei creații artistice este conferită în primul rând de forma ei, abia după aceea
de subiectul pe care îl prezintă. Tot astfel, o pictură cu subiect religios nu poate fi considerată
icoană dacă formele reprezentării ei sunt profane.
Arta sacră autentică este înrădăcinată în continuitatea liturgică a Bisericii. Orice
abatere se înscrie în afara Bisericii, de fapt în afara Adevărului.

Culorile și lumina:
Arta icoanei nefiind altceva decât expresia vizuală a învățăturii de credință,
conținutul icoanei trebuie să fie în deplin acord cu conținutul credinței; ceea ce se arată
privitorului trebuie să exprime o formă de propovăduire a adevărului Bisericii, iar nu rodul
interpretării individuale a artistului, nici rodul unei concepții abstracte despre sfințenie. La
realizarea acestui lucru contribuie și culorile în care sunt zugrăvite icoanele, culori care,

27
unite, creează și luminozitatea compoziției. Acestea nu trebuie să fie terne, întunecate, ci
vioaie și pline de prospețime.
Prin combinarea mai multor culori, icoana reușește să transmită privitorului un mesaj
spiritual profund. Culorile traduc culorile corpului uman, dar nu carnația naturală a trupului,
care nu ar putea să acopere deloc sensul icoanei ortodoxe. E vorba de mai mult decât de a
reda frumusețea fizică a corpului omenesc. Aici, frumusețea este puritate spirituală,
frumusețe interioară. Este frumusețea comuniunii dintre pământ și cer. Icoana dezvăluie
frumusețea sfântă izvorâtă din Duhul Sfânt, lumina harului divin, care pictează în noi
asemănarea lui Dumnezeu.

Absența realismului în reprezentare:

Elementele icoanei nu sunt orientate după realitatea acestei lumi, ci după realitatea
împărăției cerurilor (icoana – fereastră spre absolut). Astfel, trupurile sfinților sunt doar
asemănătoare cu modelul, nu identice, chiar dacă poartă aceleași veșminte pe care le-au
purtat în timpul vieții pământești. Sunt lipsite de senzualitate, stare conferită și de proporțiile
neobișnuite, oferindu-ne impresia unei seninătăți descătușate de viața naturală și a unei
detașări de lumea aceasta. Datorită faptului că icoana este o invitație la închinare, ea nu
desfată simțurile, degajând esențialul de orice element secundar (lipsa umbrelor, a
perspectivelor spațiale), respingând sentimentalismul.
Nu reprezintă viața biologică, lumea fizică, ci lumea transfigurată. Adeseori trupul
dispare sub veșminte, ale căror cute ajung să exprime nu numai mișcări fizice, ci, mai ales,
viața duhovnicească.
Prin tot ceea ce exprimă, icoanele și frescele mărturisesc continuu biruința împotriva morții
câștigată de Mântuitorul Iisus Hristos, prin Învierea Sa.
Legile iconografiei nu sunt legi pur artistice, ci sunt în primul rând legi duhovnicești.
În lumea icoanei intri, iar pentru a o înțelege ai nevoie de pocăință și de smerită închinare, nu
numai de observație sau educație artistică.

28