Care sunt rânduiala și semnificațiile slujbei de

înmormântare a monahilor și ierarhilor?

Galerie foto (2)An omagial
Un articol de: Arhim. Asist. Dr. Chiril Lovin - 19 Oct, 2021

Scurtă incursiune istorică

Rânduieli liturgice de înmormântare a monahilor au existat, cu siguranță, încă de la începuturile

monahismului. Acestea erau însă de o mare simplitate. După mărturia Patericului, pustnicul decedat
era înmormântat într-o groapă săpată în pământ de un alt monah, cu sau fără ajutorul vreunui leu
recunoscător, ori era așezat în peșteri naturale sau săpate în stâncă, în vreme ce se cântau sau se
recitau psalmi adecvați, bineștiind că Psaltirea constituia singura carte de rugăciuni a primilor
nevoitori în pustie. Sfântul Grigorie al Nyssei (†395) ne spune că, la moartea surorii sale, Cuvioasa
Macrina, s-au cântat psalmi, iar Sfântul Grigorie Teologul (†390) descrie asemănător înmormântarea
fratelui său Chesarie.

Se cunoaște faptul că monahismul a avut un rol hotărâtor în dezvoltarea imnografiei și, în general, a
cultului Bisericii Ortodoxe. Plecând de la cântarea psalmilor lui David, călugării iubitori de cele sfinte
au inițiat noi genuri ale imnografiei: condacul și canonul. Monahismul citadin a valorificat, totodată,
cultul catedralelor și al parohiilor, preluând din el rugăciunile sacerdotale, ecteniile, procesiunile și
sistemul lecturilor biblice și realizând, astfel, sinteza liturgică bizantină exprimată în tipicul bisericesc
adoptat, odată cu perioada isihasmului (sec. XIV), în toată lumea ortodoxă. Astfel s-au îmbogățit
treptat și rânduielile de înhumare.

Dacă în secolul al V-lea scrierile areopagitice descriu o singură slujbă de înmormântare a tuturor
membrilor Bisericii, în care diferențierea preoților, a monahilor și a mirenilor se făcea numai prin
locul unde era așezat trupul decedatului în sfântul lăcaș, odată cu trecerea timpului această
ceremonie se diversifică. În cel mai vechi molitfelnic bizantin păstrat (Barberini graecus 336, sec.
VIII) nu se prezintă o rânduială completă de prohodire, ci doar o ectenie și rugăciuni sacerdotale,
printre care o Rugăciune de îngropare pentru un episcop și o Rugăciune la monahul care a adormit,
ceea ce ne duce la presupunerea rezonabilă că, în cadrul unei slujbe unice, se schimba doar
rugăciunea finală, în funcție de slujirea ecleziastică a celui trecut în veșnicie.

Cel mai vechi manuscris păstrat care conține o slujbă completă de înmormântare (Ms. ΓΒ10) a fost
redactat în comunitățile grecești din sudul Italiei în secolul al X-lea. Această slujbă se săvârșea și
pentru mireni, și pentru monahi, dar avea la sfârșit rugăciuni pentru diverse categorii de adormiți:
episcop, preot, diacon, monah, prunc sau mirean. În secolele următoare se conturează o rânduială
aparte pentru decedații din cinul monahal. Manuscrisele păstrează diverse ritualuri locale, unele mai
reduse ca lungime, altele foarte extinse, destinate unei privegheri de toată noaptea la căpătâiul
defunctului, în cadrul căreia se cântau psalmi, condace, canoane, paremii și alte lecturi biblice.
Această rânduială se uniformizează odată cu tipărirea cărților de cult după secolul al XVI-lea, prin
care se realizează o standardizare a oficiilor funebre și a altor celebrări liturgice. În prezent, în cărțile
de cult ale Bisericii Ortodoxe Române, această slujbă se intitulează Rânduiala înmormântării
călugărilor și ierarhilor. Se subliniază astfel că, fiind monahi, ierarhilor decedați li se oficiază aceeași
slujbă funebră.

Rânduiala propriu-zisă este precedată de indicațiile privind pregătirea monahului decedat. Acesta,
din rațiuni de respect pentru trupul celui ce a viețuit în înfrânare, nu este spălat în întregime, ci doar
cu un burete înmuiat în apă caldă este șters, în chipul crucii, la frunte, piept, mâini, picioare și
genunchi. Aceeași rânduială este prevăzută și la decesul unui ierarh. După Sfântul Simeon al
Tesalonicului, această spălare amintește de apa curățitoare a botezului. Ierarhul este îmbrăcat în
veșminte arhierești, i se acoperă fața cu un acoperământ (pocrovăț) și i se pune pe piept Sfânta
Evanghelie, în vreme ce monahul este îmbrăcat în hainele călugărești, i se acoperă fața cu
camilafca și este în întregime înfășurat în mantie, ale cărei margini se taie și cu ele se leagă trupul
răposatului în chipul crucii. Aceasta amintește de înmormântarea Mântuitorului Iisus Hristos, la care
trupul I-a fost „înfășurat în giulgiu curat de in” (Matei 27, 59) și fața I-a fost acoperită cu o „mahramă”
(Ioan 20, 7). De asemenea, Dreptul Lazăr fusese îngropat „legat la picioare şi la mâini cu fâşii de
pânză şi faţa lui era înfăşurată cu mahramă” (Ioan 11, 44). În vechime, monahii defuncți nu erau
așezați în sicriu, ci doar pe o rogojină, cu care erau puși pe o năsălie (targă cu mânere și picioare),
arătând sărăcia de bunăvoie până la sfârșit. Tradiția athonită precizează că, de va fi fost hirotonit
preot (adică ieromonah), la ținuta amintită mai sus nu i se adaugă decât un epitrahil. Totuși, în alte
părți ale Ortodoxiei, există obiceiul ca ieromonahii decedați să fie îmbrăcați în toate veșmintele
preoțești și să li se pună pe piept Sfânta Evanghelie.

Slujba de la chilie

După pregătirea celui răposat, se aprind lumânări, se aduce cădelnița (sau cățuia) cu cărbuni aprinși
și tămâie, iar un ieromonah purtând epitrahil săvârșește prima rânduială după deces,
anume Trisaghionul (numit și Panihida mică sau Parastasul mic, ori Litia pentru morți), care constă
din: binecuvântarea mică (Binecuvântat este Dumnezeul nostru...), Sfinte Dumnezeule..., Preasfântă
Treime..., Tatăl nostru..., patru tropare (Cu duhurile Drepților...), ectenia întreită și
rugăciunea Dumnezeul duhurilor..., Otpustul și Veșnica pomenire... Nota existentă la finalul slujbei îl
citează pe Sfântul Simeon al Tesalonicului (†1429), care scrie: „Se aduce tămâie lui Dumnezeu spre
arătarea cucerniciei și a dreptei credințe (a celui decedat), care este ca o mireasmă curată și
plăcută”. Apoi îl duc în biserică, purtând făclii (lumânări aprinse) „spre închipuirea luminii celei
dumnezeiești” a harului Duhului Sfânt, care a strălucit în viața sa de nevoință. După o veche tradiție,
consemnată în scrierile areopagitice (sec. V), mirenii decedați erau așezați în pronaos, monahii în
naos și clericii în altar. Ulterior, obiceiul a fost ca monahii simpli să fie așezați în pronaos, iar cei
hirotoniți să fie poziționați în mijlocul naosului.

Priveghiul

Până la momentul săvârșirii prohodirii, lângă trupul monahului răposat se citește necontenit Psaltirea
de către monahii și frații mănăstirii. Dacă un preot sau ierarh dorește să se roage pentru cel adormit,
poate săvârși Trisaghionul și poate adăuga citirea unor Evanghelii (dintre cele numite „stâlpi”). La
ieromonahii sau ierarhii răposați preoții citesc Evanghelia (fie pericope, fie citirea cursivă din Noul
Testament, pe rând, a celor patru Evanghelii), intercalată de ectenii. (Va urma)

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/care-sunt-randuiala-si-semnificatiile-slujbei-
de-inmormantare-a-monahilor-si-ierarhilor-166381.html

Care sunt rânduiala și semnificațiile slujbei de

înmormântare a monahilor și ierarhilor? (II)
Galerie foto (2)An omagial
Un articol de: Arhim. Asist. Dr. Chiril Lovin - 25 Oct, 2021

Citeşte şi: Care sunt rânduiala și semnificațiile slujbei de înmormântare a monahilor și ierarhilor? (I)

Slujba Înmormântării monahilor și ierarhilor se desfășoară, în condiții normale, în biserică, după

săvârșirea Sfintei Liturghii. Ea se deschide cu binecuvântarea mică, urmată de citirea Psalmului 90.
Acesta este o rugăciune în care se cere protecția sufletului care, ieșind din trup, întâlnește „duhurile
răutății, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12) și are trebuință de „ajutorul Celui Preaînalt” (Psalm 90,
1). După Sfântul Chiril al Alexandriei, prin acest psalm Dumnezeu „făgăduiește celor ce-L iubesc pe
El viața din veacul viitor, cea fericită, atotneobosită, neprihănită și prelungită în veacuri nesfârșite”.
Urmează cântarea Aliluia, considerată de Sfinții Părinți ca vestire a celei de a doua veniri a
Domnului, cântare însoțită de versete din psalmi și urmată de Troparele: Cel ce prin adâncul
înțelepciunii... și de cântarea (sau citirea) Psalmului 118 în două stări. După Sfântul Atanasie cel
Mare, acest psalm descrie „viețuirea sfinților, luptele lor, necazurile, primejdiile și înfruntările
demonilor (...), iar, după osteneli, cununile și răsplătirile”. După a doua stare se
cântă Binecuvântările morților, se rostește Ectenie și se cântă Sedelnele: Odihnește, Mântuitorule,
cu Drepții pe robul Tău... Apoi se rostește Psalmul 50, rugăciune de pocăință și de iertare a
păcatelor, înălțată lui Dumnezeu de Biserică spre iertarea celui trecut în veșnicie. Specifică
înmormântării monahilor este cântarea celor opt Antifoane urmate de Stihiri pe cele opt glasuri.
Antifoanele, alcătuite de Sfinții frați Teodor Studitul (^826) și Iosif al Tesalonicului (^832),
parafrazează versete din Psalmii 119-133, numiți ai treptelor, interpretați în sensul treptelor vieții
duhovnicești, potrivit asceticii și misticii ortodoxe. Aceste Antifoane sunt cântate în întregime la
Utreniile duminicilor, din Octoih, dar la înmormântarea monahilor se cântă doar primul rând de
Antifoane ale fiecărui glas. Acestea sunt urmate de patru Stihiri funebre ale fiecărui glas, preluate de
asemenea din Octoih, dar de la Utreniile sâmbetelor, unde se găsesc la Stihoavna Laudelor. Ele
sunt alcătuite de Sfântul Teofan Graptul, Episcopul Niceei (^ circa 850). Urmează cântarea
Condacului Cu Sfinții odihnește, Hristoase, sufletul..., rostirea a două Icoase și repetarea
Condacului, după care se cântă Fericirile (Matei 5, 3-12) însoțite de Stihiri. Se citesc apoi Apostolul
(1 Tesaloniceni 4, 13-18) și Evanghelia (Ioan 5, 24-31) de la Înmormântarea mirenilor. Sfântul
Simeon al Tesalonicului remarcă faptul că textul Apostolului ne întărește în „nădejdea învierii,
deoarece Apostolul nu-i numește pe credincioși morți, ci adormiți, ca unii ce vor învia”, iar preotul
care citește pericopa evanghelică simbolizează pe „îngerul lui Dumnezeu care vestește învierea
noastră”. Potrivit tradiției generalizate în Biserica Ortodoxă Română, la finalul slujbelor funebre se
rostesc cele trei rugăciuni de iertare (dezlegare), prin care se manifestă puterea încredințată de
Domnul Hristos slujitorilor Bisericii ca „oricâte vor lega și vor dezlega pe pământ să fie legate și
dezlegate și în ceruri” (cf. Matei 16, 19; 18, 18). În practică, în acest moment se rostește predica sau
necrologul. Slujba din biserică se încheie cu otpustul (apolisul), la care sunt invocați, alături de
Maica Domnului, Sfinții Apostoli și Cuvioși, deoarece viața monahală este apostolică (cf. Fapte 2,
42-44; 4, 32) și ascetică. În acest moment se cântă Veșnica pomenire, formulă laconică prin care
cerem ca Dumnezeu să-l pomenească pe cel răposat în Împărăția Sa eternă. Clătinarea sau
legănarea colivei în acest timp înseamnă înălțarea către Dumnezeu a jertfei aduse de noi
(cf. Ieșire 29, 26; Levitic 23, 20) pentru iertarea celui mutat din viața aceasta. Coliva însăși, făcută
din grâu, amintește despre trupul adormitului, prin care a cultivat virtutea în viața pământească și
care este așezat în pământ în nădejdea învierii, ca grăuntele de grâu (cf. Ioan 12, 24; 1 Corinteni 15,
35-43). Vinul care se toarnă peste colivă, „sângele de strugure” (Facere 49, 11; Deutoronom 32, 14),
simbolizează învierea și viața, dar și curățirea omului prin sângele Jertfei lui Hristos (cf. Evrei 12,
24; 1 Petru 1, 2). Atât coliva, cât și vinul și colacii, care se obișnuiesc în unele zone, constituie
milostenie sau pomană care se împarte celor săraci (cf. Tobit 4, 17). În final se dă celui
decedat sărutarea cea mai de pe urmă, însoțită de cântarea unor Stihiri adecvate.
Slujba la mormânt

De la biserică la cimitir se cântă Idiomelele pe opt glasuri, alcătuite de Sfântul Ioan Damaschin
(^749) și cântarea Sfinte Dumnezeule... și se fac trei opriri cu ectenii până se ajunge la mormânt. La
mormânt se pune peste cel răposat pământ. Prin aceasta se arată că trupul omului „pământ este și
în pământ se va întoarce” (Facere 3, 19). De asemenea, preotul toarnă peste trupul adormitului ulei
(din candelă) în chipul crucii, arătând astfel, după Sfântul Simeon al Tesalonicului, că adormitul a
fost uns la botez cu untdelemn sfințit, dar și că a urmat calea nevoințelor, de vreme ce „untdelemnul
(în grecește, eleon) este semn al silințelor și suferințelor”, pentru care „se va învrednici milei (eleos)
dumnezeiești”. De asemenea, unele manuscrise prescriu și aruncarea în groapă a cenușii din
cădelniță, care semnifică precaritatea condiției umane (cf. Facere 18, 27), dar amintește și de
curățirea conferită în Vechiul Testament prin cenușa jertfelor (cf. Evrei 9, 13). Aceste gesturi liturgice
sunt însoțite de cântarea unor Tropare speciale, care invită la rugăciune pe cei prezenți și întăresc
nădejdea învierii. Toți cei prezenți fac 12 închinăciuni pentru cel răposat. Sfântul Simeon al
Tesalonicului explică acest obicei ca o rugăciune pentru iertarea păcatelor săvârșite de cel decedat
în viață, „care a fost de douăsprezece ceasuri în zi și de douăsprezece ceasuri în noapte”.

Monahul sau ierarhul adormit în Domnul este pomenit la Sfânta Liturghie vreme de 40 de zile,
deoarece, după același Sfânt Simeon, „nimic nu este mai folositor pentru veselia, luminarea și
unirea cu Dumnezeu (a celui adormit) decât Însuși Dumnezeiescul Sânge care se varsă pentru noi
și Dumnezeiescul Trup care se jertfește pentru noi”. În acest răstimp se oficiază zilnic Trisaghionul,
iar în ziua a noua după deces (sau în sâmbăta cea mai apropiată de acest termen) se săvârșește
Parastasul.

Astfel, prin rânduielile sale liturgice, Biserica poartă grijă de trupul celui trecut la Domnul, pe care-l
așază în mormânt cu cinste, ca pe „un templu al Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6, 19), în așteptarea
învierii, dar, prin rugăciunile sale, însoțește și sufletul răposatului către Împărăția lui Dumnezeu,
deoarece, pentru cel care a trăit duhovnicește, „viața este Hristos, iar moartea un câștig” (Filipeni 1,
21).

https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/an-omagial/care-sunt-randuiala-si-semnificatiile-slujbei-
de-inmormantare-a-monahilor-si-ierarhilor-ii-166530.html