Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”

Secţia Teologie - Pastorală

LUCRARE DE SEMINAR LA TEOLOGIE

DOGMATICĂ

Aspecte dogmatice în slujba

înmormântării

Coordonator :
Prof. Univ. Dr. Vasile Cristescu
Masterand:
Pristăviţa Bogdan

Iaşi
1
 2022

CUPRINS

Introducere..................................................................................................................................3

1. Înţelesuri liturgico-dogmatice în rânduiala slujbei de înmormântare.....................................4

2. Teme dogmatice în învăţătura Bisericii despre moarte.........................................................13

Concluzii...................................................................................................................................17

Bibliografie...............................................................................................................................19

2
 Introducere

Este o datorie a creştinilor vii să-i îngroape pe cei adormiţi, dar nu oricum, ci după
ritualul Bisericii Ortodoxe1; ea este una dintre cele mai deosebite slujbe din cultul ortodox,
deoarece aici întâlnim o coexistenţă între deznădejdea pierderii celui drag şi nădejdea învierii
lui; aici, la această slujbă, se „văd" sufletele „deschise" ale celor care trebuie să treacă prin
această traumă a despărţirii. Dacă pentru cei prezenţi la slujbă credinţa în Dumnezeu s-a
manifestat de-a lungul timpului prin participarea lor la viaţa liturgică a Bisericii, la această
slujbă de înmormântare ei trebuie să dea un examen al durerii, dar şi al nădejdei în înviere, al
gândului că, de fapt, persoana dragă nu s-a pierdut, ci trăieşte; este vie, dar în- tr-o altă
dimensiune, superioară vieţii omeneşti de pe pământ
De aceea, slujba de înmormântare, prin grija deosebită a Bisericii, are o rânduială
logică, în care se pune accentul deopotrivă pe rugăciunea pentru cei adormiţi, pentru ca ei să
pri- mescă dezlegarea păcatelor, condiţie sine qua non pentru mântuire, dar pune accentul şi
pe partea alinării suferinţei pentru cei care-1 pierd pe cel drag, în sensul de a-i întări în
credinţă, a le arăta că, de fapt, moartea nu este aşa de groaznică în sine, ci doar durerea
despărţirii este cumplită. Astfel, Biserica, prin slujba de înmormântare, doreşte să arate mai
mult celor vii, prezenţi la slujbă, că, priveghind mereu la mântuire, vor fi pregătiţi să suporte
clipa despărţirii mai uşor; dar, în acelaşi timp, vor privi şi ei înşişi propria lor moarte mai
liniştiţi, cu nădejde, pentru că cel unit cu Hristos pe pământ, unit va fi şi în ceruri, iar răsplata
bucuriei va fi peste posibilitatea omenească de înţelegere.
Slujba de înmormântare se face a treia zi după moarte, în amintirea învierii
Mântuitorului în a treia zi. După ce s-a făcut „ieşirea" din casă, adică Panihida, cortegiul
mortuar se îndreaptă spre biserică, pe drum cântându-se „Sfinte Dumnezeule" funebru, ca o
cântare „ce este închinată Sfintei Treimi, Căreia cel adormit I-a slujit; şi ca una ce este cântată
şi de îngerii din ceruri, cu care nădăjduim şi ne rugăm ca mortul să se unească, pentru a slăvi
împreună cu ei pe Dumnezeu".
În biserică i se face mortului rânduiala propriu-zisă a înmormântării, „pentru că aici
se adună obştea credincioşilor care însoţesc răposatul pe ultimul drum şi tot aici, în locaşul
sfânt, a fost el botezat, cununat, împărtăşit şi înduhovnicit, prin participarea la sfintele
slujbe”2.

1
Pr. prof. Nicolae Petrescu, Despre pomenirea morţilor, în „Mitropolia Olteniei”, 1983, nr. 9-10, pp. 626-632.
3
 1. Înţelesuri liturgico-dogmatice în rânduiala slujbei de înmormântare

Slujba înmormântării începe cu binecuvântarea preotului slujitor urmată de

obişnuitul început, după care se cântă lin troparul: „Cel ce prin adâncul înţelepciunii, cu
iubirea de oameni toate le chiverniseşti şi ceea ce este de folos tuturor le dăruieşti; Unu- le,
Ziditorule, odihneşte, Doamne, sufletul adormitului robului Tău, că spre Tine nădejdea şi-a
pus, spre Făcătorul şi Ziditorul şi Dumnezeul nostru” 3. Binecuvântarea „nu e numai un cuvânt
bun echivalent cu un fel de 'să avem noroc', ci şi un cuvânt prin care iradiază Duhul lui
Dumnezeu din Hristos, când e rostit în numele Domnului şi în slujba lucrării mântuitoare a
Bisericii sau a credinţei menite să unească pe oameni în Hristos. Şi binecuvântarea fiind un
mijloc de iradiere a Duhului Sfânt al lui Hristos, însuşi Hristos binecuvintează, prin preot,
iradiind prin aceasta din Sine puterea sfinţitoare a Duhului Său cel Sfânt Toate cele ce le
binecuvintează preotul se umplu de Duhul cel Sfânt al lui Hristos"4
Aici, cei prezenţi la slujbă se roagă lui Dumnezeu să odihnească pe cel adormit, iar
garanţia efectului rugăciunii este dată de troparul ce urmează: „Pe tine zid şi liman te avem şi
rugătoare bine primită către Dumnezeu, pe Care L-ai născut, Născătoare de Dumnezeu,
nenuntită; ceea ce eşti credincioşilor mântuire". Deci Maica Domnului este o „rugătoare bine
primită către Dumnezeu", iar cei ce se roagă ei au încredinţarea că rugăciunea le-a fost
ascultată, ea fiind „credincioşilor mântuire" datorită legăturii ontologice cu Fiul ei şi
Dumnezeul nostru, Care mân- tuieşte pe tot omul care crede în El.
Urmează apoi Psalmul 118, în trei stări, care este cel mai lung din Psaltire,
cuprinzând 22 de strofe a câte 8 versuri, însumând 176 de versuri. Acest psalm se mai rosteşte
în cele trei stări şi la Miezonoptica din toate zilele. Strofele corespund celor 22 de litere ale
alfabetului ebraic, astfel încât până la sfârşitul psalmului este parcurs întreg alfabetul 5. Acest
psalm are ca temă legea dumnezeiască care cuprinde toate învăţăturile descoperite de
Dumnezeu omului şi transmise prin profeţii Lui. De aceea, întâlnim aici cuvinte ca:
fărădelege, poruncă, făgăduinţă, înţelepciune, cale, judecată etc., cuvinte care se repetă de
multe ori spre a fi înţelese pe deplin de cititori sau, în cazul de faţă la slujba de în mormântare,

2
Arhimandrit lector univ. dr. Vasile Miron, Sfintele Taine şi ierurgii în viaţa bisericii, Editura Sofia, Bucureşti
2003, p. 212.
3
***Panihida, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 9.
4
Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Mitropoliei
Olteniei, 1986, p. 184.
5
Pr. prof. dr. Nicolae Neaga, În fluxul fericirii - Psalmul 118, în „Mitropolia Banatului", 1987, nr. 3- 6, p. 24.
4
de cei prezenţi în biserică. Psalmul mai exprimă evlavia pe care trebuie să o aibă omul faţă de
Dumnezeu, dar mai invită omul şi la meditaţie, la o meditaţie despre viaţă şi despre sfârşitul
ei. Vom reda în cele ce urmează stihurile de la Slujba înmormântării mirenilor cele însemnate
cu cruce, care, de altfel, în practică, numai acestea se rostesc la această slujbă, urmate de
fiecare dată de Aliluia. Stihul este un verset dintr-un psalm sau dintr-o cântare bisericească.
Fericiţi cei fără prihană în cale, care umblă în legea Domnului. Acest verset laudă şi
fericeşte pe acela care păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi nu săvârşeşte păcate, având o viaţă
curată.
Aprins e sufletul meu de dorirea judecăţilor Tale, în toată vremea. Gândul îndreptat
mereu la judecata lui Dumnezeu îl face pe om să nu mai păcătu- iască.
Istovitu-s-a sufletul meu de trândă- vire, întăreşte-mă întru cuvintele Tale! Acest
verset arată dorinţa omului de a cunoaşte şi de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu; de aceea
are nevoie de Dumnezeu să-l întărească pentru a- ceastă cunoaştere care-1 luminează.
Pleacă inima mea la mărturiile Tale, şi nu la lăcomie! Mereu omul se roagă la
Dumnezeu să alunge duhul viclean de la el, ca să nu se depărteze de cele cereşti, apropiindu-
se de cele pământeşti.
Mâhnire m-a cuprins din pricina păcătoşilor, care părăsesc legea Ta. Este vorba de
acea tristeţe a omului drept care vede pe sememul său că se îndepărtează de Dumnezeu şi se
apropie de diavol, care-1 duce spre pierzanie în iad.
Părtaş sunt cu toţi cei ce se tem de Tine şi păzesc poruncile Tale. Este o mărturisire a
omului iubitor de Dumnezeu că se uneşte cu cei care se tem şi îndeplinesc poruncile lui
Dumnezeu, arătându-şi fidelitatea faţă de El.
Manile Tale m-au făcut şi m-au zidit, înţelepţeşte-mă, şi mă voi învăţa poruncile
Tale! Acest verset ne aduce aminte că Dumnezeu a creat omul, iar omul trebuie să fie înţelept
pentru a-I mulţumi prin îndeplinirea poruncilor Lui.
Că m-am făcut ca un foaie la fum, dar îndreptările Tale nu le-am uitat! „Foalele,
încălzindu-se, se moleşesc şi, suflăndu-se, se umflă. Aşa se cuprinde de desfătare şi firea
trupului şi se umflă şi se ridică asupra sufletului."6
Al Tău sunt eu, mântuieşte-mă, că îndreptările Tale am căutat! „Omul este creatura
lui Dumnezeu şi ca atare aşteaptă să ia parte la mântuirea făgăduită".7
De la judecăţile Tale nu m-am abătut, că Tu ai pus mie lege. Omul caută să
îndeplinească poruncile date de Dumnezeu, ascultare ce-1 îndrumă spre fericirea veşnică.

6
Teodoret de Cir, Tâlcuirea Psalmilor împăratului Prooroc David, a Fericitului Teodorit, Episcopul Kirului,
tipărită la Sfânta Mănăstire Sfinţii Arhangheli - Petru Vodă, 2003, p. 397.
7
Pr. prof. dr. Nicolae Neaga, op. cit., p. 35.
5
 Plecat-am inima mea ca să fac îndreptările Tale în veac, spre răsplătire. Omul care
ascultă de Dumnezeu primeşte ca răsplătire bucuria veşnică.
Vremea este să lucreze Domnul, că oamenii au stricat legea Ta. Se arată intervenţia
lui Dumnezeu în umanitate pentru a o salva de la stricăciunea veşnică, răsplătind pe cei drepţi
şi pedepsind pe cei nedrepţi.
Caută spre mine, şi mă miluieşte, după judecata Ta, faţă de cei ce iubesc numele
Tău! Este strigătul omului către Dumnezeu pentru a nu fi pedepsit cu păcătoşii, ci miluit odată
cu cei ce-L iubesc pe El.
Tânăr sunt eu şi defăimat, dar îndreptările Tale nu le-am uitat. „Când Dumnezeu i-a
poruncit dumnezeiescului Samuil să-l pună împărat pe unul dintre feciorii lui lesei, proorocul
i-a defăimat pe toţi ceilalţi, care erau împodobiţi şi cu virtutea, şi cu puterea, şi cu frumuseţea
trupului; şi l-a întrebat pe lesei de a mai rămas vreunul din copii. Şi, zicând acesta că i-a mai
rămas un băiat mic care paşte turmele şi că acela este nevrednic de împărăţie, Samuil a
poruncit să-l aducă şi pe el; şi l-a uns numaidecât ce a venit. Acest dar a pomenit aici
proorocul, zicând: Pe mine, cel ce eram tânăr şi socotit de părinţi simplu, neînsemnat, Tu m-ai
învrednicit de atâta dar şi m-ai făcut prooroc şi împărat împreună, pentru care doresc să
păzesc ale Tale îndreptări cu toată sârguinţa"8.
Glasul meu auzi-l, Doamne, după mila Ta, după judecata Ta viază-mă! Iarăşi se
arată strigătul omului către Dumnezeu, ca să nu-1 judece după păcatele săvârşite de el, ci să-
l judece cu mila Sa nemărginită.
Căpeteniile m-au prigonit în zadar; iar de cuvintele Tale s-a înfricoşat inima mea.
Acest verset arată că omul credincios nu se teme de mai-marii zilei care fac nedreptăţi, ci se
teme ca să nu nesocotească poruncile lui Dumnezeu, pentru că de îndeplinrea lor depinde
bucuria veşnică, iar nu de ceea ce fac „căpeteniile" zilei care pot omorî trupul, dar nu şi
sufletul, adică să-l depărteze de Dumnezeu, această depărtare însemnând iadul veşnic.
Viu va fi sufletul meu şi Te va lăuda şi judecăţile Tale vor ajuta mie. Este nădejdea
omului credincios că va trăi şi după pragul mormântului, şi de aceea îl laudă pe Dumnezeu
pentru purtarea de grijă faţă de creatura Sa prin judecăţile ce au drep scop de a-1 călăuzi pe
om spre adevărata cale ce duce la bucuria veşnică.
Aşadar, doar din aceste câteva stihuri ale Psalmului 118 rânduite de Biserică la
Slujba de înmormântare se desprinde învăţătura prin care se descoperă celor prezenţi calea
care duce la bucuria veşnică, adică la mântuire, care se poate obţine prin îndeplinirea
poruncilor lui Dumnezeu.

8
Teodoret de Cir, op. cit., p. 405.
6
 Calea pe care „ceata sfinţilor” a a- flat-o, după cum ne arată prima binecuvântare
(stihiră a morţilor) de la slujbă, ne rugăm şi noi s-o aflăm, dar acest lucru se poate face numai
prin „pocăinţă” şi smerenie: „eu sunt oaia cea piedută” 9. Aici este evidenţiată tema mesianică,
umanitatea fiind rătăcită, are nevoie de Păstorul Cel Bun care s-o readucă pe drumul
mântuirii.
Următoarea binecuvântare arată că sfinţii, pentru credinţa în Fiul lui Dumnezeu, au
fost „junghiaţi ca nişte miei”; pentru aceasta au fost mutaţi la „viaţa neîmbătrânitoare şi
pururea veşnică" la care şi noi sperăm să ajungem. De aceea ne adresăm mucenicilor să se
roage „Mielului lui Dumnezeu", ca Acesta să „ne dăruiască nouă dezlegarea datoriilor", adică
să ne ierte de păcate10.
Mântuitorul descoperă apoi că cei care în viaţă „crucea ca jugul au luat" vor fi pe
deplin răsplătiţi: „Veniţi de luaţi darurile, pe care le-am gătit vouă, şi cununile cereşti" 11,
încredinţându-ne şi pe noi, cei vii, că, dacă vom lua şi noi crucea, dăruită nouă de
Mântuitorul, vom fi părtaşi de darurile cereşti.
O mărturisire a stării de păcătoşenie în care se află omul, dar şi dorinţa lui de
mântuire, sunt descrise de im- nografi în cea de-a patra binecuvântare de la slujba de
înmormântare: (Deşi) este „chipul slavei celei negrăite", „poartă rănile păcatelor", omul do-
reşte să fie „iarăşi cetăţean al raiului"12.
În următoarea binecuvântare - doar în câteva cuvinte, pe scurt - este surprinsă de
imnografi, cu o sublimă măiestrie, întreaga teologie creştină. Aici se arată că omul este creat
de Dumnezeu primind cinstea „chipului dumnezeiesc”, dar, deoarece omul „pentru călcarea
poruncii” iarăşi a fost întors în pământul din care a fost luat, se roagă ca să fie din nou
împodobit „cu frumuseţea cea dintâi”13.
În continuare, cei prezenţi la slujbă, se roagă ca Dumnezeu să-l odihnească pe cel
adormit aşezându-1 „în rai", imnografii arată cum este în rai şi anume că „cetele sfinţilor şi
drepţii ca luminătorii strălucesc”14.
„Slava" de la sfârşitul binecuvântărilor înmormântării reprezintă un imperativ adresat
nouă că, dacă vrem să fim scoşi din „focul cel de veci”, din iad, trebuie ca „pe o Dumnezeire
în trei străluciri şi cu dreaptă credinţă să o lăudăm”, dar nu oricum, ci strigând (din adâncul
sufletului), adică rugăciunea trebuie să fie sinceră, curată, rostită din toată credinţa noastră15.
Binecuvântările înmormântării se încheie cu un îndemn laudativ la adresa Maicii lui
9
Panihida, p. 23.
10
Ibidem, p. 24.
11
Ibidem.
12
Ibidem.
13
lbidem.
14
lbidem.
15
lbidem.
7
Dumnezeu, rostit de noi pentru că „neamul omenesc a aflat mântuirea" prin mijlocirea
Născătoarei de Dumnezeu16.
Ectenia întreită pentru morţi ce se rosteşte la slujba de înmormântare, deşi conform
îndrumărilor tipiconale, se rosteşte de mai multe ori în decursul slujbei, în practică,17 ea se
zice în acest moment, deci după binecuvântările înmormântării. în această ecte- nie preoţii,
împreună cu cei prezenţi la înmormântare, se roagă „ca Domnul Dumnezeu să aşeze sufletul
(celui a- dormit) unde drepţii se odihnesc", cerând pentru aceasta „mila lui Dumnezeu,
împărăţia cerurilor şi iertarea păcatelor de la Hristos, împăratul cel fără de moarte şi
Dumnezeul nostru"18. Trebuie eliminate din cuprinsul ecteniei adaosurile nejustificate „mort
nespovedit, neîmpărtăşit, fără lumânare”, pentru că nu ajută cu nimic pe răposat, ci
dimpotrivă, creează o anumită jenă să spui în public faptul că, din varii motive, cel adormit,
înainte de a muri, nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit, murind fără lumânare.
In rugăciunea de la această ectenie întreită a morţilor, imnografii ne arată că
Dumnezeu a creat lumea nevăzută a „duhurilor" şi lumea văzută „a tot trupul" şi că a „călcat"
moartea şi pe diavol l-a „surpat”, dăruind viaţa cea veşnică care, faţă de cea dintâi, este „ne-
stricăcioasă", adică omul nu mai poate greşi: „De unde a fugit (pe vecie) toată durerea,
întristarea şi suspinarea"19.
Ecfonisul cu care se încheie ecte- nia exprimă confirmarea faptului că Hristos este
„învierea şi viaţa şi odihna celui adormit" şi pentru aceasta noi „slavă (îi) înălţăm, împreună
cu Cel fără de început al (Lui) Părinte şi cu Preasfântul şi bunul şi de viaţă făcătorul (Lui)
Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor" 20. Ecfonisul (gr. EKCPCOVTJOK; - „exclamare") sau
vos- glasul este încheierea, rostită cu voce tare, a unei rugăciuni sau a unei ectenii spuse de
preot (uneori în taină), în timpul slujbelor. Este întotdeauna urmat de Amin al credincioşilor.
În continuarea slujbei, imnografii, urmând acelaşi filon al catehizării celor prezenţi,
pun accentul mai mult pe partea didactică a slujbei, adică încearcă să lămurească pe deplin că
viaţa de pe pământ este doar o pregătire pentru viaţa din cer. De aceea trebuie să fim cu luare-
aminte la felul în care o trăim, aşa cum ni se arată şi în următoarea sedealnă: „Cu adevărat
deşertăciune sunt toate şi viaţa aceasta este umbră şi vis; că în deşert se tulbură tot
pământeanul, precum a zis Scriptura: când dobândim lumea, atunci în groapă ne sălăşluim,
unde împreună sunt împăraţii şi săracii..."21. Sedelnele sunt „o grupă aparte de stihiri care se

16
Ibidem.
17
Pr. prof. dr. Ene Branişte, Liturgica specială, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti 1980, p. 480.
18
Panihida, p. 6.
19
lbidem, p. 16.
20
lbidem.
21
Panihida, p. 29.
8
cântă la Utrenie, după Dumnezeu este Domnul, printre catisme sau după peasna (cântarea) a
treia a canoanelor din diferite slujbe” aşa cum este şi în cazul înmormântării. 22
În timp ce slujba se desfăşoară, im- nografii dau o anumită intensitate, o anumită
gravitate textului lor, ceea ce impune celor prezenţi la înmormântare o participare mai activă;
adică cel puţin condacul23 de la această slujbă trebuie să fie cântat de toţi, preoţi şi credincioşi,
deoarece condacul cuprinde în esenţă întreaga slujbă de înmormântare: „Cu sfinţii odihneşte,
Hris- toase, sufletul adormitului robului Tău, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin,
ci viaţă fără de sfârşit"24. Condac, din grecescul kiovovtccv, strofă poetică izolată în care se
descrie pe scurt sărbătoarea respectivă, în cazul de faţă se descrie pe scurt slujba
înmormântării.
De asemenea, şi icosul25 de la slujba înmormântării ne atenţionează pe noi, oamenii,
că „din pământ suntem zidiţi şi în acelaşi pământ vom merge...", având, astfel, grijă cum ne
chibzuim viaţa trecătoare de pe pământ, pentru a o „câştiga" pe cea veşnică: „Tu singur eşti
fără de moarte, Cel ce ai făcut şi ai zidit pe om; iar noi, pământenii, din pământ suntem zidiţi
şi în acelaşi pământ vom merge, precum ai poruncit Cel ce m-ai zidit şi mi-ai zis: pământ eşti
şi în pământ vei merge, unde toţi pământenii mergem, făcând tânguire de îngropare cântarea:
Aliluia"26. Icos provine din grecescul Oikoq înseamnă casă, locuinţă, vers, strofă, deoarece
strofele unui condac erau ca încăperi ale unei case (precum casa cuprinde averea celui ce o
are, aşa şi icosul cuprinde pe scurt toate ale sfântului şi ale sărbătorii). Icosul este imediat
după condac, fiind prima dintre strofele propriu-zise ale condacelor din trecut
Sfântul Macarie Egipteanul, răspunzând la întrebarea de ce a trebuit ca omul să
meargă din nou în pământ, adică să moară, spune că „Dumnezeu rânduieşte astfel lucrurile şi
are loc descompunerea trupurilor, pentru ca să se vădească şi să cunoască odată întru totul
liberul arbitru pe care Dumnezeu l-a dat oamenilor de la început şi să se arate că de voia
omului depinde să se întoarcă spre bine sau spre rău".27 Sfântul accentuează în continuare
libertatea omului lăsată de Dumnezeu: voinţa de a alege: „Nici cel desăvârşit (nu este împins
de vreo putere) la săvârşirea binelui, după cum nici cel afundat în păcat şi făcut vas al
diavolului, prin care toată lumea a fost condamnată, nu este legat de vreo necesitate pentru a
săvârşi răul; chiar şi acesta are libertatea de a deveni vas al alegerii şi vieţii. La fel şi cei
«îmbătaţi» de divinitate, deşi plini şi încătuşaţi de Duhul Sfânt, nu sunt constrânşi de vreo
22
Pr. prof. dr. Ene Branişte, op. cit., p. 322.
23
Ibidem, 324.
24
Panihida, p. 33.
25
Pr. prof. dr. Ene Branişte, op. cit., p. 324.
26
Panihida, p. 33.
27
Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 34, Traducere de Pr. Prof. Dr.
Constantin Cornitescu. Introducere, indice si note de Pr. Prof. Dr. N. Chitescu, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992, p. 166.
9
putere, ci au libertatea de a se întoarce şi de a face ceea ce vor în acest veac" 28.
Aceeaşi idee a reîntoarcerii în pământ o exprimă într-o formă poetică la slujba de
înmormântare Sfântul Ioan Damaschin în următoarea stihiră idio- melă: „După chipul şi după
asemănare ai plăsmuit cu mâna pe om şi l-ai pus în rai să stăpânească peste făpturile Tale; dar
din invidia diavolului fiind amăgit, s-a făcut părtaş mâncării, călcător poruncilor Tale
facându-se. Pentru aceasta l-ai osândit să se întoarcă iarăşi în pământul din care a fost luat,
Doamne, şi să-şi ceară odihnă"29.
„Fericirile" rânduite de Biserică la slujba de înmormântare reprezintă Predica de pe
munte a Mântuitorului, având şi ele un scop didactic-teologic, adică ele sunt nişte înalte stări
duhovniceşti la care trebuie să ajungă omul pentru a putea păşi în împărăţia lui Dumnezeu.
Astfel, prima fericire - „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a acelora este împărăţia
cerurilor" - impune o stare de smerenie, căci prin această fericire se exprimă faptul că un om,
chiar dacă este sau nu învăţat, bogat sau sărac, are în suflet „un loc pe care nu-1 poate umple
nici avuţia, nici mărirea, nici ştiinţa, ci numai Dumnezeu. Săraci cu duhul sunt acei care,
oricât de mult bine ar fi făcut, în loc să se laude, se smeresc şi recunosc că mai au încă de
făcut mult bine şi zic: «n-am făcut decât ceea ce eram datori să facem»"30.
În continuarea Fericirilor li se garantează acelor care îndeplinesc aceste „condiţii",
expuse în prima jumătate din fiecare fericire, că în cer li se vor răsplăti faptele lor. Adică, cei
care au plâns pentru păcatele lor vor fi mângâiaţi; cei care au fost blânzi (cu semenii) „aceia
vor moşteni pământul"; cei care au flămânzit şi au însetat pentru dreptate (pentru cea cerească
şi nu pentru cea pământească, care se face în mod arbitrar de către oamenii depărtaţi de
Adevăr, de Hristos) „se vor sătura"; cei milostivi „vor fi miluiţi"; cei care au avut o inimă
curată şi sinceră, nemincinoasă, „aceia vor vedea pe Dumnezeu". De asemenea, cei care au
căutat să facă întotdeuna pace, indiferent de situaţie, „aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema";
aceia care în viaţa pământească au suportat prigoniri în numele dreptăţii „a lor este împărăţia
cerurilor”.
Mântuitorul îşi încheie Predica Sa de pe munte spunând că vor fi fericiţi toţi aceia
care vor suporta ocărâri şi prigoniri, care apără şi - în acelaşi timp - propovăduiesc credinţa în
Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. într-un final, Fericirile ne încredinţează de faptul
că cei care îndeplinesc aceste condiţii mântuitoare vor avea „multă plată în ceruri".31
Iată că Biserica îi întăreşte prin „Fericiri" pe credincioşii participanţi la slujba de
înmormântare, sădindu-le în suflet nădejdea; în primul rând că cel adormit nu merge în

28
lbidem.
29
Panihida, p. 38.
30
Vasile, Episcopul Oradei, Cuvântări liturgice, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Oradea, 1973, p. 146.
31
Panihida, pp. 38-40.
10
mormânt, ci în cer, însoţit de rugăciunile Bisericii, unde va fi răsplătit, iar cei prezenţi învaţă
(la Apostolul slujbei) să nu se întristeze „ca toţi cei care nu au nădejde (în Dumnezeu); pentru
că, de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa credem că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru
Iisus, îi va aduce împreună cu El (la venirea Domnului)"32.
Considerăm că rostirea Sfintei Evanghelii în faţa celor prezenţi în biserică la slujba
de înmormântare atinge punctul maxim al învăţăturii duhovniceşti ce se desprinde din această
slujbă. Astfel, când Hristos glăsuieşte - prin gura preotului - că „tot cel ce ascultă cuvintele
Mele are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă", se exprimă o
întreagă teologie în sensul că cei care în viaţa pământească au trăit cu Hristos şi prin Hristos
nu vor mai merge la judecată, deoarece ei, prin faptele bune săvârşite pe pământ, prin
Spovedanie şi Cuminecare (împărtăşire cu Sfintele Taine) s-au unit deja cu Mântuitorul,
mutându-se, aşa cum ne zice şi Sfânta Evanghelie, la viaţa cea fericită din cer. Desigur, acesta
este idealul pe care-1 pot atinge puţini pământeni. Şi anume, cei care într- adevăr s-au unit cu
Hristos prin mărturisirea credinţei lor, martirii, sfinţii jertfitori, marii pustnicii; apoi, după
mărturia unor sfinţi, chiar şi unii dintre simplii mireni, care, deşi nu au fost martirizaţi sau n-
au trăit prin pustiuri şi peşteri, au dus o viaţă într-o curăţenie desăvârşită în mijlocul lumii.
Foarte mulţi dintre aceşti „sfinţi nevăzuţi" trăind, poate, lângă noi, fără măcar să-i bănuim de
aşa ceva, reprezintă modele de sfinţenie, pentru că şi ei au fost oameni cu voinţă liberă, dar
viaţa pământeană şi-au închinat-o pe deplin lui Hristos. Vezi, spre exemplu, în Scrierile
Sfântului Macarie Egipteanul, citată mai sus, unele istorisiri despre nişte văduve, care, deşi au
rămas singure de tinere, cu copii de crescut într-o sărăcie lucie, şi-au continuat viaţa;
bineînţeles în suferinţă, dar într-o curăţenie trupească şi duhovnicescă desăvârşită.
Dacă imnografii la slujba de înmormântare, în desfăşurarea ei, au pus mai mult
accentul pe partea didactică, adică au căutat să le arate celor prezenţi nimicnicia şi
deşertăciunea vieţii trăite fară Hristos, inspirându-le în acelaşi timp şi nădejdea în învierea
celor adormiţi, la sfârşitul slujbei, ei au aşezat şi partea de rugăciuni care se referă exclusiv la
cei adormiţi întru Domnul şi anume cele trei rugăciuni de dezlegare. În aceste rugăciuni de
dezlegare (împreună şi cu rugăciunea „Dumnezeul Duhurilor...”, rostită mai devreme), preoţii
se roagă la Dumnezeu „pentru ca sufletul (celui adormit] să meargă acolo de unde fiinţă şi- a
luat până la obşteasca înviere, iar trupul să se desfacă în cele dintru care a fost alcătuit...” 33 sau
să-l ierte „pentru orice a greşit în această viaţă, cu cuvântul sau cu gândul, dezlegându-1 şi de
legătura pusă asupra lui, cu care el însuşi din mânie sau din altă pricină s-a legat pe sine sau
de la arhiereu sau de la altcineva a suferit o alunecare ca aceasta, prin invidia şi prin lucrarea

32
lbidem, p. 41.
33
Panihida, p. 43.
11
diavolului..."34.
După rugăciunile de dezlegare urmează predica sau necrologul; o parte foarte
importantă, de asemenea, din slujba înmormântării, pentru că în aceste minute preotul poate
să transmită un cuvânt de învăţătură care ar echivala cu foarte multe predici rostite cu alte
prilejuri. în cuvântul de învăţătură şi de mângâiere pentru familia îndurerată, preotul relevă
calităţile celui adormit şi subliniază faptul că moartea pentru creştini este o trecere de la o
viaţă nedesăvârşită de pe pământ la o viaţă desăvârşită în ceruri, în împărăţia lui Dumnezeu.
Este recomandat ca predicatorul, pentru a-şi atinge scopul predicii, să renunţe în timp ce
predică la toate gesturile şi acrobaţiile vocale care cultivă patetismul jenant şi retorismul sec.
Atât cântarea [după cum am amintit mai sus), cât şi gesturile trebuie să exprime evlavie
sinceră, nu una teatrală, impresionistă. Trebuie să se observe că sunt emanate de la un om al
rugăciunii, de la cineva care participă la suferinţa familiei, dar care imprimă un spor de
nădejde, de credinţă. De asemenea, trebuie evitate şi predicile în care unii propovăduitori ţin
cu orice preţ să-şi etaleze cunoştinţele ştiinţifice, medicale exagerate în dauna învăţăturii
noastre de credinţă. La fel, chiar dacă este durerea mare de la înmormântare nu este bine ca
accentul în predică să fie pus pe plângerea mortului „spre a stoarce lacrimi", ci trebuie scoasă
în evidenţă transmiterea către cei îndoliaţi a tezaurului învăţăturii creştine menite să con-
solideze credinţa, să mângâie, dar să şi instruiască.
După predică are loc sărutarea icoanei sau a Sfintei Cruci, aflată pe pieptul mortului,
timp în care preoţii şi strana cântă frumoasele stihiri: „Veniţi, fraţilor, să dăm mortului
sărutarea cea mai de pe urmă, mulţumind lui Dumnezeu..." şi celelalte, în care Biserica ne
zugrăveşte deşertăciunea vieţii omeneşti, îndemnându-ne ca acum, la despărţirea de cel ce
pleacă dintre noi, prin „sărutare" - care este semnul dragostei şi al împăcării - să ne luăm ră-
mas bun, rugându-ne pentru el. În legătură cu sărutarea icoanei de la sfârşitul slujbei
înmormântării vom încerca să aducem câteva lămuriri pe care le considerăm a fi necesare.
Astfel, în vechime, potrivit mărturiilor Sfinţilor. După aceasta urmează otpustul (partea de
încheiere a oricărei slujbe) şi întreita cântare „Veşnica pomenire", în care „noi ne rugăm lui
Dumnezeu ca, pe de o parte, El să-Şi aducă aminte pururea de cel adormit întru împărăţia
cerurilor, iar pe de altă parte, cei vii sunt îndemnaţi să păstreze neîntreruptă legătura spirituală
cu cel răposat, să nu-1 dea uitării, ci să-l pomenească neîncetat în rugăciunile lor"35.

2. Teme dogmatice în învăţătura Bisericii despre moarte

34
lbidem, p. 45.
35
Pr. prof. dr. Ene Branişte, op. cit., p. 481.
12
 Cartea “Faptele Apostolilor” aminteşte despre moartea şi riturile funerare
practicate în rândurile primilor creştini. În cazul morţii soţilor Anania şi Safira se observă
obiceiul de a îngropa pe creştini în aceeaşi zi în care au murit, corpurile lor fiind înfăşurate
în giulgiuri, conform obiceiului iudaic. De această sarcină a înmormântării celor decedaţi
se ocupau slujitorii bisericeşti, diaconii care erau de obicei tineri (Fapte 5, 6, 10) din cadrul
comunităţii creştine, conform împărţirii sarcinilor în Biserică. 36
Cei doi soţi au fost îngropaţi unul lângă celălalt. La moartea arhidiaconului Ştefan
“bărbaţi cucernici” au îngropat trupul acestuia, respectând probabil obiceiurile iudaice,
care prevedeau spălarea corpului şi înfăşurarea lui în giulgiuri, chiar dacă acţiunea s-a
produs sub presiunea unor mari tulburări provocate de prima prigoană generală a Bisericii
dezlănţuită deocamdată doar în Ierusalim. Autorul cărţii “Faptele Apostolilor” Sfântul
Evanghelist Luca, se exprimă lapidar, menţionând doar faptul că trupul a fost îngropat şi
ceilalţi creştini “au făcut plângere mare pentru el”(Fapte 8,2).
Sfântul Apostol Petru cercetând creştinii din Lida, Saron şi Iope, în ultima
localitate a fost chemat la casa unei fecioare sau văduve creştine, numită Tavita
(Căprioara) care murise (Fapte 9, 36). Evanghelistul Luca ne spune că Tavita a fost
scăldată şi depusă în camera de sus, ceea ce însemna o cameră la etaj, rituri de care s-au
ocupat văduvele creştine foarte îndurerate de moartea acesteia, plângând-o neîncetat (Fapte
9, 39). După ce o înviază, Sfântul Apostol Petru o redă comunităţii chemându-i “pe sfinţi
(preoţii) şi pe văduve” (Fapte 9, 41).
Aşadar ritualul iudaic de înmormântare l-au folosit şi primii iudeo-creştini, având
însă de acum înainte o altă concepţie despre moarte şi implicaţiile ei. Într-adevăr moartea
rămânea plata păcatului, pentru ca răul acestei lumi să nu fie fără sfârşit, “boldul morţii
este păcatul “ (I Cor. 15, 56), dar ea devine o trecere către o altă lume în care sufletele
judecate (Rom. 14, 10) sunt aşezate conform sentinţei Mântuitorului în rai sau iad, pentru
răsplată sau pedeapsă. Marea noutate adusă de Mântuitorul Iisus Hristos în viziunea
creştină era separarea imediată a sufletelor conform criteriilor valorice, evaluate în urma
unei judecăţi, cei buni mergând în “sânul lui Avraam” (Luca 16, 22-23), un loc liniştit şi
binecuvântat37, “împărăţia cerurilor” inaugurată de Mântuitorul Iisus Hristos, iar cei răi
mergeau în iad.

36
Josephus Flavius, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, V, 13, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1997, p.
439-440.
37
Pr. Prof. Grigore Marcu, Mărturii documentare de procedură sinodală în cartea Faptele Apostolilor,
„Ortodoxia nr.3/1957”, p. 434.
13
 “Prin urmare judecata este, pentru cei ce sunt supuşi ei, chinul morţii, iar pentru
alţii, de la care a fost ridicată, izbăvirea de ea 38. Separarea imediată a acestora era dovedită
prin cuvintele Mântuitorului rostite tâlharului pe cruce: “Adevărat grăiesc ţie, astăzi vei fi
cu mine în rai” (Luca 23, 43). Ideea de “sânul lui Avraam” o proorocise Isaia prin
cuvintele: “El va paşte turma Sa ca un Păstor şi cu braţul Său o va aduna. Pe miei îi va
purta la sânul Său şi de cele ce alăptează va avea grijă” (Isaia 40, 11).
Pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31) a adus lămuriri
esenţiale pentru creştini. În primul rând, morţii nu merg toţi în acelaşi loc ci sunt răsplătiţi
în funcţie de păcatele sau virtuţile lor.
Cei buni şi curaţi la suflet merg în rai unde este convieţuire cu Dumnezeu,
răsplată şi bucurie, o întâlnire şi adăugare la drepţii Vechiului Testament înviaţi şi ei de
Mântuitorul Hristos, atunci când S-a pogorât la iad (Matei 27, 52-53).
Cei răi sunt pedepsiţi imediat, chinuindu-se cumplit într-o văpaie, deşi nu mai au
trupuri materiale. Între cele două lumi există o prăpastie de netrecut şi totuşi cele două stări
sunt împreună, putându-se vedea unii pe ceilalţi şi chiar dialoga, ceea ce face chinul şi mai
mare pentru cei care sunt pedepsiţi.
În plus, nimeni nu-şi poate schimba starea în care se află şi nici nu pot comunica
cu cei vii. Pedeapsa este veşnică şi irevocabilă. Dumnezeu a acordat altădată mila Sa, acum
a întronat dreptatea, pentru a răsplăti fiecăruia ceea ce merită. Sufletele sunt absolut
conştiente de starea lor, bucurându-se sau suferind.
Sfântul Chiril al Alexandriei spunea în privinţa acestor transformări: “Aceia care
împlinesc însă o viaţă plină de slavă şi de fapte bune, şi care se învrednicesc după aceea să
dobândească cinstita înviere, vor fi mai presus cu totul decât viaţa din această lume. Căci
vor petrece o viaţă aşa cum se cuvine sfinţilor, şi ei se află deja (aici) aproape de
Dumnezeu”39. Cei care nu s-au încadrat pe calea îngustă “care duce la viaţă” (Matei 7, 14)
vor fi pedepsiţi de Dumnezeu “... Cel ce loveşte pământul cu cuvântul Său, şi îi ucide pe
cei răi doar prin cuvântul Său. Aceasta îi aparţine lui Dumnezeu, care face toate lucrurile
prin cuvântul Său”40.
Sfântul Iustin Martirul explica iudeului Tryfon că şi sufletul poate să moară, dar:
“pentru cei răi aceasta ar fi cu adevărat un profit. Dar atunci cum? Sufletele celor pioşi
rămân într-un loc mai bun, iar cele nedrepte şi rele, într-unul mai rău, aşteptând acolo

38
Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Ed. IBM al BOR,Bucureşti, 1995, p. 483.
39
Sf. Irineu de Lugdunum, Demonstraţia propovăduirii apostolice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001, 69, p. 130.
40
Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Sf. Evanghelie de la Luca, Editura Pelerinul Român, Oradea, 1998, p.
267.
14
vremea judecăţii. Astfel sufletele cele vrednice de Dumnezeu nu vor mai muri, pe când
celelalte vor fi pedepsite, atâta vreme cât Dumnezeu voieşte ca ele să existe şi să fie
pedepsite”. 41Focul iadului “va chinui veşnic pe cei daţi lui”42.
Ceea ce hotăra pedeapsa sau răsplata sufletului era împlinirea poruncilor
dumnezeieşti: “Dacă auzindu-le le veţi păzi, veţi umbla în ele şi le veţi săvârşi cu inimă
curată, veţi primi de la Domnul toate câte v-a făgăduit vouă: dar dacă auzindu-le nu vă veţi
pocăi, ci veţi adăuga la păcatele voastre alte păcate, veţi primi de la Domnul cele
potrivnice”43 .
Aşadar, cei care mureau având păcate neiertate mergeau în iad, fiind pedepsiţi cu
o stare de aşteptare asemeni somnului sau de chin în funcţie de gravitatea păcatelor
săvârşite, nădăjduind în rejudecarea şi iertarea lor (ca urmare a rugăciunilor Bisericii şi a
mijlocirii celor vii) la vremea Parusiei lui Iisus Hristos.
Cei ce treceau pragul morţii fiind iertaţi şi împăcaţi cu Dumnezeu datorită
pocăinţei eficiente pe care au practicat-o în viaţă, aceştia neavând păcat, la acel moment
mergeau imediat doar cu sufletul în rai (Luca 23, 43) acolo unde erau “duhurile drepţilor,
celor desăvârşiţi” (Evrei 12, 23), bucurându-se deplin de calea deschisă de Noul Adam,
“căci dacă prin greşeala unuia moartea a împărăţit prin unul, cu mult mai mult cei ce
primesc prisosinţa harului şi a darului dreptăţii, vor împărăţi în viaţă prin Unul Iisus
Hristos” (Rom. 5, 17). Chiar şi în rai răsplata era diferită, deoarece însuşi Mântuitorul
spusese: “în casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (Ioan 14,2), prioritate având martirii:“...
partea acelora este de-a dreapta locului Celui sfânt; tot acolo şi cel care va suferi din
pricina numelui (de creştin), partea celorlalţi este în stânga. Dar şi unora şi altora, şi celor
din dreapta şi celor din stânga, aceleaşi daruri şi aceleaşi făgăduinţe, numai că aceia stau
de-a dreapta şi cu oarecare slavă”44.
Aceste învăţături nu erau încă lămurite bine şi în consecinţă, neuniforme în
ansamblul Bisericii primare. Tertulian credea că în rai nu merg imediat decât sufletele
martirilor, iar ceilalţi creştini aşteaptă în iad Parusia Domnului, când vor fi răsplătiţi atât în
trup cât şi în suflet.45 Aceste afirmaţii puteau fi însă bulversate de promisiunea făcută
tâlharului de pe cruce (Luca 23, 43) care primise încredinţarea: “astăzi”. Totuşi, dincolo de
controverse şi amănunte, creştinii erau ferm convinşi de realitatea învierii din morţi,
41
Sf. Irineu de Lugdunum, op. cit., p. 132.
42
Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Dialog cu iudeul Tryfon, în „Apologeţi de limbă Greacă”, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 127.
43
Epistola către Diognet, X, Scrierile părinţilor apostolici, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 418.
44
Păstorul Herma, Scrierile părinţilor apostolici, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1995, p. 297.
45
Ibidem, p. 282.
15
datorită asocierii lor cu Hristos Cel înviat. O asemenea apartenenţă avea darul de a linişti
orice temere în privinţa morţii şi ceea ce urmează după ea. Sfântul Apostol Pavel spusese:
“nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine. Că dacă trăim
pentru Domnul trăim şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci şi dacă trăim şi dacă
murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să
stăpânească şi peste morţi şi peste vii” (Rom. 14, 7-9). “Îngropaţi fiind împreună cu El prin
botez, cu El aţi şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel ce L-a înviat pe El din
morţi” (Col. 2, 12). Însuşi Mântuitorul acceptase moartea “de bunăvoie”46.
Sfântul Apostol Pavel îi îmbărbăta astfel pe creştinii din Tesalonic “Fraţilor,
despre cei ce au adormit nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care nu
au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu,
pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El” (I Tes. 4, 13-14). Aşadar moartea
era concepută ca o adormire (I Cor. 15, 6), ca un somn în vremea căruia se pierde contactul
cu scurgerea timpului, un somn în aşteptarea învierii generale şi cu trupurile ce va avea loc
la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ “şi aşa pururea vom fi cu
Domnul” (I Tes. 4, 16-17). Cei aflaţi în viaţă atunci la Parusie, vor fi şi ei transformaţi,
fără a o lua înaintea celor adormiţi, respectând deci ordinea plecării spre viaţa viitoare (I
Tes. 4, 15).
Sufletul creştinului îl întâlnea pe Mântuitorul imediat după moarte, indiferent de
grija pentru trup. Sfântul Ignatie al Antiohiei scria creştinilor din Roma: “Lăsaţi-mă să fiu
mâncare fiarelor, prin care pot dobândi pe Dumnezeu. Sunt grâu al lui Dumnezeu şi sunt
măcinat de dinţii fiarelor, ca să fiu găsit pâine curată a lui Hristos. Mai degrabă linguşiţi
fiarele, ca ele să-mi fie mormânt şi să nu lase nimic din trupul meu: ca nu adormind să fiu
povară cuiva. Atunci voi fi cu adevărat ucenic al lui Iisus Hristos, când nici trupul meu nu-l
va vedea lumea”47
Prezenţa lui Hristos în acea viaţă deosebită o făcea mai atractivă decât aceasta
dusă aici pe pământ. Sfântul Apostol Pavel spunea creştinilor din Filipi: “Pentru mine viaţa
este Hristos şi moartea un câştig. Dacă însă a vieţui în trup însemnă a da roadă lucrului
meu, nu ştiu ce voi alege. Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu
împreună cu Hristos şi aceasta este cu mult mai bine. Dar este mai de folos pentru voi să
zăbovesc în trup” (Filip 1, 21-24).

46
Tertulian, De anima, 56-57, apud, Pr. Prof. Dr. Ioan G Coman, Patrologie, vol I, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984, pp. 432-433.
47
Sf. Irineu de Lugdunum, op. cit., 69, p. 129.
16
 Învierea Mântuitorului Iisus Hristos cu sufletul şi trupul “pipăiţi-Mă şi vedeţi”
(Luca 24, 39), a avut drept consecinţă încrederea creştinului într-o înviere, în integritatea
persoanei sale cu sufletul şi trupul, realitate predicată des de învăţătorii Bisericii. Până la
această înviere – provocată de timpul Parusiei – “corpul creştinului se va odihni în
mormânt”.48 Sfântul Iustin Martirul spunea: “aşteptăm ca morţii care au fost îngropaţi în
pământ, să-şi reia din nou trupurile lor, socotind că nimic nu este cu neputinţă la
Dumnezeu”49.
Pocăinţa putea fi făcută chiar şi în ultima zi a vieţii, rămânând de văzut care a fost
puterea ei expiatoare în privinţa iertării păcatelor. 50 Cei ce nu s-au îndreptat, cei ce L-au
refuzat pe Mesia (iudeii), cei ce au respins credinţa în Hristos Mântuitorul (păgânii),
primeau ca răsplată focul gheenei (Matei 5, 22; 23, 33; Luca 12, 5; Iacob 3, 6) din“valea
fiilor lui Hinnom”51, adică iadul.

Concluzii

Moartea constituie evenimentul cel mai profund şi mai tulburător al vieţii, care ridică
în mintea omului problema sensului vieţii, fiindcă o viaţă care se încheie cu moarte nu poate fi
decât o viaţă absurdă şi lipsită de sens. Moartea este graniţa la care ne apare Domnul vieţii,
Creatorul, Cel care este singur nemuritor (Timotei 6, 16)52.
Prin moarte înţelegem sfârşitul vieţii pământeşti datorită despărţirii sufletului de trup.
Această despărţire se produce din cauza slăbirii şi morţii celulelor corpului în urma unei boli,
a vieţii înaintate, ori din cauza unui accident, care distruge violent funcţia celulelor şi locul lor
din corp. Despărţirea sufletului de trup îl lipseşte pe acesta de suportul lui material şi pune
capăt existenţei pământeşti a omului . Omul ştie că viaţa lui sfârşeşte prin moarte, mai
devreme sau mai târziu, dar nu cunoaşte moartea din experienţă proprie, ci din experienţa
altora. El cunoaşte moartea din afară, fiindcă o vede la alţii, dar nu cunoaşte moartea în sine,
din interiorul său, şi de aceea nu se poate da un răspuns definitiv şi mulţumitor pentru toţi cu
privire la problema morţii.

48
Sf. Ignatie, Către Romani, 4, 1-2, „Scrierile părinţilor apostolici”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995 p. 211.
49
Ibidem.
50
Sf. Iustin, Apologia, op. cit. P. 50.
51
Herma, op. cit., p. 278.
52
Cf. Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003, p. 226.
17
 Răspunsurile pe care omul a încercat să le dea cât priveşte moartea au fost
neconcludente. Unii au găsit de cuviinţă să desconsidere trupul, considerând că adevărata
viaţă a spiritului ar începe numai după moarte, fie printr-o revărsare a sufletului într-o
existenţă impersonală şi panteistă, fie printr-o viaţă personală trăită în jurul lui Dumnezeu,
Care nu Se confundă cu natura.
Moartea trupească este urmare a păcatului strămoşesc (Facere 3,3,19). Oamenii îi
răman supuşi şi după renaşterea baptismală în virtutea solidarităţii universale cu Adam cel
căzut (Rom 5,12). Ea va dăinui pană la Parusia lui Hristos, cand trupurile celor vii „vor fi
îmbrăcate în nestricăciune şi nemurire", iar ale celor morţi vor fi readuse la viaţă şi reunite cu
sufletele respective spre a se înfăţişa împreună la judecata din urmă (I Tes. 4,13-18; I Cor. 15,
20-26; 42 53)53.
Credinţa creştină în învierea morţilor nu se mai întemeiază deci doar pe cuvintele
Sfintei Scripturi, ci şi pe învierea Mantuitorului, pe care au adeverit-o martorii oculari ai
arătărilor Domnului după înviere (I Cor. 15, 3-8; Fapte 5, 30-32; 10, 40-41)54.
Pentru creştini, eliberarea din stăpanirea morţii şi judecata lui Dumnezeu nu se
situează însă doar în epoca ce va fi întemeiată la Parusia lui Hristos.

Bibliografie

1. ***Biblia sau Sfânta Scriptură, ediţie jubiliară a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române, Anania Bartolomeu Valeriu (traducător), Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2002.
2. ***Panihida, Editura Trinitas, Iaşi, 2000

3. ***Epistola către Diognet, X, Scrierile părinţilor apostolici, Editura Institutului Biblic

și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995, p. 418.

53
Cf. Gheorghe Pufu, Eshatologia în Învăţătura Noului Testament, Editura Paralela 45, Bucureşti 2005, p. 65.
54
Cf. Ibidem.
18
 ***
4. Păstorul Herma, Scrierile părinţilor apostolici, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995

5. Branişte, Pr. prof. dr., Ene, Liturgica specială, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1980

6. Coman, Pr. Prof. Dr., Ioan G, Patrologie, vol I, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1984

7. Flavius, Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, V, 13, Ed.

Hasefer, Bucureşti, 1997

8. Marcu, Pr. Prof., Grigore, Mărturii documentare de procedură sinodală în cartea

Faptele Apostolilor, „Ortodoxia nr.3/1957”

9. Mircea, Pr. Dr., Ioan, Dicţionar al Noului Testament, Ed. IBM al BOR,Bucureşti,
1995

10. Miron, Arhimandrit lector univ. dr., Vasile, Sfintele Taine şi ierurgii în viaţa bisericii,
Editura Sofia, Bucureşti 2003

11. Neaga, Pr. prof. dr., Nicolae, În fluxul fericirii - Psalmul 118, în „Mitropolia
Banatului", 1987, nr. 3- 6

12. Pufu, Gheorghe, Eshatologia în Învăţătura Noului Testament, Editura Paralela 45,
Bucureşti 2005
13. Petrescu, Pr. prof., Nicolae, Despre pomenirea morţilor, în „Mitropolia Olteniei”,
1983, nr. 9-10
14. Stăniloae, Pr. prof. dr., Dumitru, Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă,
Editura Mitropoliei Olteniei, 1986

15. Sfântul Macarie Egipteanul, Scrieri, în col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti”, vol. 34,
Traducere de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornitescu. Introducere, indice si note de Pr.
Prof. Dr. N. Chitescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 1992

16. Sf. Irineu de Lugdunum, Demonstraţia propovăduirii apostolice, Editura Institutului

Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2001

17. Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Sf. Evanghelie de la Luca, Editura Pelerinul
Român, Oradea, 1998

18. Sfântul Iustin Martirul şi Filozoful, Dialog cu iudeul Tryfon, în „Apologeţi de limbă
Greacă”, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1997

19. Sf. Ignatie, Către Romani, în „Scrierile părinţilor apostolici”, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1995
19
20. Stăniloae, Pr. Prof. Dr., Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2003

21. Teodoret de Cir, Tâlcuirea Psalmilor împăratului Prooroc David, a Fericitului

Teodorit, Episcopul Kirului, tipărită la Sfânta Mănăstire Sfinţii Arhangheli - Petru
Vodă, 2003
22. Vasile, Episcopul Oradei, Cuvântări liturgice, Editura Episcopiei Ortodoxe Române,
Oradea, 1973

20