Sinodul VI Ecumenic

Sfinţii Părinţi în aceste Sinoade Ecumenice au arătat încă o dată că, acolo unde este
comuniune și credință adevarată este şi Duhul Sfânt, cu ajutorul Căruia orice confuzie
poate fi dezlegată şi orice neclaritate poate fi luminată. De aceia și noi, creștinii
ortodocși de azi, deschidem șirul rugaciunilor noastre începătoare cu rugăciunea:
Împarate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevarului, Carele pretutindenea ești și pe toate
le plinesti, Vistierul bunătățilot și Dătătorule de viață, vino și Te sălășuiește în noi și ne
curațește de toată întinăciunea și mântuiește Bunule sufletete noastre. Amin

Secolul al IV-lea, denumit pe bună dreptate „veacul de aur al teologiei“, datorită marilor
figuri bisericeşti care au trăit în această perioadă, a fost deopotrivă şi începutul marilor
erezii. De abia ieşită din catacombe, Biserica se vedea atacată acum nu de păgâni, ci de
proprii ei membri, care nu reuşeau să pătrundă adevărul Scripturii. Adunaţi în sinoade
ecumenice, Sfinţii Părinţii au reuşit să arate care este adevărata învăţătură a Bisericii.

Sfântul Sinod Ecumenic al VI – lea, care a fost convocat în anul 680 d.H. (noiembrie) în
Palatul Trulan din Constantinopol, a fost rezultatul a 50 de ani de divergenţe teologice şi
ecleziastice (secolul VII) asupra temei dacă Dumnezeul-Om Hristos, desăvârşit
Dumnezeu şi desăvârşit Om, într-un singur Ipostas (o singură Persoană), are două
lucrări şi două voinţe sau doar o lucrare şi o voinţă.

Sinodul Sfinţilor Părinţi a condamnat hristologia monoteliţilor, adică a celor care

susţineau că Hristos are doar o singură voinţă şi o singură lucrare, pentru că această
hristologie nu era decât „o reînfăţişare” mascată a ereziei monofizismului deja respins şi
condamnat (în cadrul Sfântului Sinod al IV-lea Ecumenic din anul 451 d.H.).

Sinodul VI ecumenic s-a tinut intre 7 noiembrie 680 si 16 septembrie 681 la

Constantinopol, intr-o sala boltita a palatului imperial, din care cauza i s-a mai zis si
„sinodul trulan”. Au participat la el 174 episcopi. Imparatul a participat la primele
sedinte si la ultima.

In sedinta a 18-a din 16 septembrie 681, in prezenta imparatului, s-a publicat in mod
solemn marturisirea de credinta, care invata ca „in Iisus Hristos sunt doua vointe si
doua lucrari sau energii, corespunzatoare celor doua firi, neamestecate si neschimbate,
neimpartite si nedespartite, precum si neopuse una alteia, cea omeneasca urmand intru
totul vointei si lucrarii celei divine”. Nici una din cele doua naturi nu poate fi socotita
fara lucrare sau fara vointa.
Acest Sinod a fost necesar deoarece disputele monofizite si monotelite au slabit mult
disciplina Bisericii. Din cauza ca nici la Sinodul V si nici la Sinodul VI ecumenic nu s-au
dat canoane s-a simtit, tot mai mult,  nevoia intaririi Bisericii Apostolice. Atunci
imparatul Justinian II (685-695; 705-711), a convocat pentru anul 691-692 un sinod nou
la Constantinopol, care s-a tinut tot in sala boltita a palatului imperial in care se tinuse
si-Sinodul VI ecumenic. Din aceasta cauza a capatat numele de „al doilea Sinod trulan”.
Deoarece acest sinod a fost o completare cu dispozitii disciplinare a sinoadelor de la 553
si 680-681, s-a numit  al „cinci-saselea” ecumenic. Cele 102 canoane date de acest sinod
au cautat sa reglementeze diferite intregiri ale disciplinei si ritului bisericesc.Sinodul a
Întarit Hotararile Dogmatice si Canoanele Apostolice  ale Sinoadelor ecumenice de pana
atunci, precum si ale mai multor sinoade locale si ale unor Parinti bisericesti. Aici s-a
recunoscut din nou egalitatea patriarhilor de Constantinopol si Roma,  s-a oprit pictarea
Mantuitorului in chip de miel, s-a condamnat celibatul clerului admis de Biserica
romana, precum si practica apuseana de a manca branza, lapte si oua in postul cel mare.
Duşmanii Ortodoxiei, patriarhii eretici ai Constantinopolului, Serghie (610-638), Pir
(638-641, 654), Pavel al II-lea (641-653) şi Petru (654-666), patriarhii eretici Macarie al
Antiohiei (650-685) şi Chir al Alexandriei (630-642), ereticul papă al Romei Honorius
(625-638) şi Ştefan, Polihronie şi Constantin au fost anatematizaţi de către Sfântul
Sinod al VI-lea. Patriarhul Serghie, condamnat ca eretic, era cel care, odinioară, purtând
icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe zidurile Constantinopolului, salvase
cetatea de arabi şi de perşi, pe când împăratul Herakleios se afla într-o campanie în
Persia (626). Cu această ocazie a fost alcătuit Imnul Acatist (Acatistul Buneivestiri) către
Născătoarea de Dumnezeu.

Sfântul Maxim, singur împotriva întregii biserici oficiale, a fost conform mărturiei
istoricilor „prea mare teolog, care a pecetluit prin tăria sa luptătoare şi prin bogata sa
contribuţie scriitoricească recursul teologic al ereziei monotelite”; „este greu să se
găsească un alt teolog care să fi influenţat mai mult mersul teologiei elin-ortodoxe în
afara lui”.

Monotelismul şi monergismul constituie componentele teologiei actualilor monofiziţi

„moderaţi” , adică a monofiziţilor copţi , a armenilor, etiopienilor, siro-iacobiţilor şi a
indienilor din Malabar. Din nefericire, dialogul teologic contemporan din 1990 încoace,
a ajuns la concluzia contrară Sinoadelor Ecumenice că monofiziţii mai sus menţionaţi
sunt ortodocşi şi că Sfinţii Părinţi nu i-au înţeles (i-au răstălmăcit).

Proclamarea dogmei despre cele două voinţe şi două lucrări în Hristos de către Sinodul
al VI-lea Ecumenic, îi condamnă de asemenea (implicit) şi pe ereticii latini („biserica”
romano-catolică papală), care câteva veacuri mai târziu (secolul XIV), prin gura
teologilor lor scolastici şi ev-medievali şi a filozofilor antipalamiţi şi anti-isihaşti din
Răsărit, aveau să nege existenţa lucrării fireşti în Dumnezeu, contrar Sfinţilor Părinţi de
la Sinodul VI Ecumenic şi întregii învăţături a Bisericii.

Condamnarea papei Honorius de către un Sinod Ecumenic demonstrează clar că din

punct de vedere ecleziologic este o minciună inadmisibilă mitul teologic al papilor
despre „infailibilitatea” papei. Din cauza ca acest sinod a confirmat pentru a treia oara
drepturile patriarhului de Constantinopol si a condamnat unele practici si obiceiuri
ale Bisericii romane, papii si teologii latini nu l-au recunoscut ca ecumenic.
Sinodul al VI-lea a îndreptăţit substanţial teologia şi strădaniile Sfinţilor Sofronie,
Patriarhul Ierusalimului, şi Maxim Mărturisitorul împotriva ereziei monotelismului şi a
dogmatizat: „Deoarece Hristos are desăvârşite cele două firi, dumnezeiască şi
omenească, are şi două voinţe fireşti (corespunzătoare celor două firi – n.tr.) şi două
lucrări fireşti (dumnezeiască şi omenească), precum reiese şi din înseşi istorisirile
evanghelice”. Sfântul Maxim Mărturisitorul (580-662), mai întâi egumen al Mănăstirii
Hrisopolei de lângă Constantinopol, s-a luptat pentru Ortodoxie vreme de mulţi ani fără
vreun sprijin bisericesc „mai înalt”, în timp ce patriarhiile Răsăritului şi Roma primiseră
erezia sub presiunea împăratului monotelit Constant al II-lea (641-668).

Marturisirea de credinta alcatuita de cei 174 de parinti a fost semnata de imparatul

Constantin al IV-lea Pogonatul. Imparatul a declarat hotararile sinodului obligatorii
pentru toti crestinii, avertizand pe cei ce nu le vor recunoaste ca vor fi loviti cu pedepsele
cele mai aspre. La cererea sinodului, marturisirea de credinta a fost lucrata in cinci
exemplare si trimisa celor cinci scaune patriarhale.