 Eliberatorul: 

FLORII 2014: intrarea lui IISUS în Cultura morţii

“…ei mureau de golul din inimile lor (…) cădeau vlăguiţi şi rămâneau aşa, închişi ca într-o închisoare fără zăvoare… Fiindcă
toţi erau ferecaţi cu acelaşi lanţ de întuneric.(…) Se întindea o noapte grea, care era chipul întunericului ce avea să-i înghită, şi
ei pentru ei înşişi erau mai grea povară decât acel întuneric.”(Înţelepciunea lui Solomon)
Iisus intră azi în cetate. O cetate în care stăpâneşte cultura morţii.
Ce este cultura morţii? Este rezultatul uciderii lui Dumnezeu în inima oamenilor şi înlocuirea Lui cu satana. Care, nefiind
Dumnezeu, oricât ar vrea şi s-ar strădui, nu poate da viaţă. Satan este asemenea regelui Midas din mitologia greacă, rege
blestemat ca tot ce atinge să se prefacă în aur. Tot aşa Satan este blestemat ca tot ce atinge să moară.
Dar Satan nu este doar ucigaş, ci şi viclean. Aşa că a găsit o metodă de a ascunde faptul că domnia lui înseamnă domnia morţii.
Soluţia lui este s-o dea drept viaţă. Iar instrumentul miraculos al acestui travesti, al acestei malefice alchimii existenţiale, este
ideologia. Deci, mijlocul prin care moartea este promovată ca viaţă, euthanasia ca milă, pornografia ca dragoste, boala ca
sănătate, egoismul ca  libertate, avortul ca rod al iubirii, devianţa ca normalitate şi sedarea ca fericire se numeşte CULTURA
MORŢII. Aceasta şi-a supus politica, cultura şi massmedia contemporană. De la cel mai modest clip publicitar şi până la ultima
capodoperă literară, totul îi aparţine; tot ceea ce nu mărturiseşte pe Hristos, voluntar sau involuntar lucrează pentru marea hipnoză
ideologică globală care stă la baza culturii morţii.
IISUS intră azi în cetate. Armata Lui e formată dintr-un singur om: Lazăr. Un înviat din morţi. Dovada vie, concretă a puterii cu
care a venit IISUS…
Evanghelia este “ a-L cunoaşte pe El şi puterea învierii Lui”  cum spune un alt înviat, Apostolul Pavel. Şi acesta e un fost slujitor al culturii
morţii. Înainte de a-L întâlni pe Iisus mergea ca să ucidă, ca să-l slujească pe satan în Numele lui Dumnezeu. Orice religie fără Hristos, fără
cunoaşterea Lui dovedită printr-o înviere morală şi duhovnicească şi prin bucuria mărturisirii Lui, este parte a culturii morţii.

IISUS intră de Florii în cetatea care nu vrea decât să-l convertească şi

pe El la cultura morţii. Vrea să adauge puterea Lui la puterea ei. El
intră în cetate ca în gura Balaurului. Dar Balaurul înghiţindu-L va fi
sfâşiat….
Inimile noastre sunt guri ale acestui Balaur. De aceea, cum spune
IISUS, din ele ies necurăţii, curvii, hule, crime…
Inimile noastre aparţin culturii morţii. Singura scăpare este ca IISUS, intrând în cetate, să intre în ele.

Le va sfâşia ca nişte coconi negri în care sufletele noastre au devenit viermi. Care, fără Hristos, vor deveni apoi pui de Balaur.

Numai sfâşiate de IISUS inimile noastre ne vor elibera sufletele. Numai sfâşiate de dragostea, smerenia şi blândeţea Lui vor
redeveni inimi de oameni…
Noi nici nu ştim ce este libertatea… O ştie Lazăr şi de aceea zâmbeşte. Chiar dacă e conştient că cetatea îl primeşte cu gândul
de a-l ucide. El ştie că cel In care trăieşte şi domneşte IISUS nu mai poate fi înlănţuit, că e mai mult decât biruitor prin Acela
care îl iubeşte….
Şi a cărui iubire a primit-o, să-i pulseze în piept, în locul inimii lui întunecate şi reci…

 Doxologia:
Arhim. Mihail Daniliuc: Despre un om care a murit de două ori, trăind
trei vieți
Cu pași repezi ne apropiem de sâmbăta lui Lazăr, rânduită de Biserică înaintea Duminicii Floriilor. Cele două sărbători
constituie de fapt limita, dar și liantul, ce unește Postul Păresimilor cu Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului Hristos.
Împreună alcătuiesc o preafrumoasă prevestire a bucuriei și luminii neînserate a praznicului celui mare al Învierii
Mântuitorului. Despre minunata întâmplare a învierii lui Lazăr nu se pomeneşte decât în Postul Mare ori în unele biserici când, deși tipicul nu
prevede, la rânduiala de înmormântare se adaugă fragmentul din Evanghelia de la Ioan unde se relatează înfricoșătoarea minune. De Lazăr,
cel a patra zi ieşit din mormânt, ne amintim la toate slujbele de pomenire pentru cei adormiți, căci în formula de încheiere, numită apolis,
preotul pomenește și pe fericitul mort înviat, care a cunoscut iarăși moartea și va învia la sfârşitul veacurilor, împreună cu noi toți. Se cuvine
să facem o precizare foarte importantă: între învierea lui Lazăr și cea a Domnului există o deosebire fundamentală. Pe amândouă le numim
folosind același substantiv, însă ele se diferențiază esențial. Lazăr nu s-a reîntors printre cei vii cu puterea sa, ci Iisus, Stăpânul Vieții, l-a
readus la existenţa biologică, supusă din nou bolii și pierzării. Așadar, potrivită ar fi denumirea de reanimare, revenire la viața firească
oricărui pământean. Când vorbim de Învierea Domnului, lucrurile stau cu totul altfel: Hristos S-a ridicat din moarte prin forțe proprii, iar viața
de după înviere era una nouă, duhovnicească, nepieritoare. De aceea imnul
pascal  glăsuiește: „Hristos a înviat”, deci nu L-a
înviat altcineva, vreo putere exterioară ființei Sale. Ni se pare interesant să ne gândim la perioada petrecută de Lazăr pe„tărâmul
celălalt”:patru zile, chiar mai mult decât Marele Răstignit. Pe când Iisus, coborând cu sufletul în iad, a zdrobit lanţurile morții,
binevestind drepților Lumina, Lazăr a rămas cu sufletul acolo, îngrozindu-se de muncile înfricoșătoare la care se supun cei
osândiţi. Tradiția afirmă că, odată revenit în lumea aceasta și întrebat adeseori „Cum este? Ce ai văzut dincolo?”, Lazăr nu a
izbutit să mărturisească nimic, căci limba nu reuşeşte să zugrăvească vreuna dintre cutremurătoarele imagini. Tot din tradiție
știm cât de profund l-au marcat priveliștile stăpânirii întunericului: după ce sufletul i s-a întors în trupul ce zăcea de patru zile
în mormânt, redându-i vitalitatea, Lazăr nu a mai zâmbit niciodată, deși va fi avut și motive binecuvântate. Sinaxarele spun că
el a trăit încă vreo 30 de ani: o „a doua viață”,o existență dedicată în exclusivitate Celui ce l-a scos din infern. Nici până a fi
mușcat de fiorul morții Lazăr nu era străin de prezența și învățătura Domnului; Triodul îl numeşte chiar „prietenul lui
Hristos”. Cu toate acestea, am putea lua în calcul probabilitatea ca el să fi gândit precum una din surorile lui, Marta, care, în dialog cu
Mântuitorul, și-a exprimat oarece îndoială în puterea Lui, reproșându-i: „Doamne, dacă ai fi fost aici fratele meu n-ar fi murit”.
Revenind la debutul „celei de-a doua vieți”, cel care s-a înfricoșat de muncile iadului, a trăit permanent cu uriaşa povară, căci,
se pare, nu i s-a îngăduit să vorbească despre ce văzuse. Cu siguranță că au existat încă de pe-atunci nenumăraţi curioși,
doritori să afle ce și cum. Dar Lazăr a tăcut, crezând în dumnezeirea Izbăvitorului său. După Cincizecime, când au început
prigonirile împotriva creștinilor, a plecat în insula Cipru, însoțit de Marta și Maria, surorile lui. Mulți dintre adversarii Domnului
doreau numaidecât uciderea sa: oare cine ar fi mărturisit mai viu despre puterea Învățătorului decât cel ce șezuse în mormânt
patru zile, încât trupul începuse a i se descompune? Odată înviat, Lazăr reprezenta dovada incontestabilă a dumnezeirii lui
Iisus Hristos: zăcuse mort, dar acum trăia. Iar martorii nemaiauzitului  eveniment erau prea mulți ca să fie reduși la tăcere.
Stabilit pe meleagurile cipriote, la puţin timp a primit vizita Sfântului Apostol Pavel însoțit de ucenicul său, Barnaba, care l-a
hirotonit episcop al Ciprului. Ca arhipăstor, cu smerenie și nezdruncinată credință, L-a mărturisit prin cuvânt și faptă pe Cel Ce l-a scos
din gheara morții, conștient fiind că va veni vremea despărțirii din nou de lumea materială, pentru a gusta bucuria părtășiei din veșnicie – în
cazul lui, „cea de-a treia viață”.  Nu știm dacă dreptul Lazăr a lăsat ceva scris, dar ne închipuim lesne cu cât patos vorbea despre
Prietenul său. Cu tărie în cuvânt, îndemna păstoriții să lucreze la mântuirea lor, râvnind la „un colțișor de rai”, după cum ar
spune un părinte drag nouă tuturor, Cuviosul Paisie de la Sihla.
Înainte de a-și începe drumul spre Casa Tatălui Ceresc, Lazăr a dorit s-o revadă pe Fecioara Maria. De aceea a trimis o mică
ambarcațiune ca s-o aducă în Cipru. Buna Maică, însoțită de Sfântul Ioan Evanghelistul, i-a împlinit dorința. Pe mare s-a iscat o
furtună şi, în loc să acosteze în Larnaca, unde se găsea Lazăr, corabia a fost dusă la Muntele Athos, pe-atunci dominat de credințele deșarte
în timp ce templele păgâne dominau întreaga regiune. Tradiția spune că atât Fecioara Maria cât și Apostolul Ioan au predicat
Cuvântul  lui Hristos, s-au rugat și au stăruit pentru luminarea celor ce încă nu primise vestea cea bună. Folosințele misiunii lor
au fost uriașe doar dacă ne gândim că Athosul a devenit „țară a monahilor”, fiind supranumit Grădina Maicii Domnului. De la
Athos, Preasfânta Fecioară a ajuns în Cipru, întâlnindu-l pe statornicul ucenic al Fiului ei, dăruindu-i, potrivit tradiției, un omofor lucrat de
binecuvântate sale mâini. La sfârșitul călătoriei pământești, Lazăr, cu dor nestins după Prietenul său, a adormit, fiind îngropat în localitatea
Larnaca din Cipru. Peste mormânt s-a ridicat o mică biserică, dar, pe la anul 890, împăratul Leon Înțeleptul, având o adâncă evlavie către
Sfânt, i-a mutat moaștele la Constantinopol, zidind în locul bisericuței originare una impunătoare, care poate fi admirată și astăzi.
Pe lângă corvoada pregătirilor din zilele premergătoare sărbătorilor pascale, să medităm mai îndelung la acest moment de dinaintea Sfintelor
Pătimiri ale Răscumpărătorului nostru, ca să înțelegem că învierea lui Lazăr o prefigurează atât pe cea a Mântuitorului, cât și pe cea de obște,
căci toți vom învia. Dar, ca să stăm la masă cu Domnul precum Lazăr, cade-se a ne strădui să devenim prietenii Lui.

Arhim. Mihail Daniliuc: De ce nu se fac parastase în Joia cea Mare?

Vremea celor 40 de zile de post se apropie de epilog. Fiecare am încercat să postim, să ne rugăm, să ne apropiem mai mult de Cer, dar și să
coborâm Cerul în ființa noastră, împlinind cele de cuviință statornicite cu înțelepciune de Biserică. Una din grijile dominante ale perioadei o
reprezintă și rugăciunile sau pomenirile de obște pentru cei adormiți. Cu dragoste și grijă, am așternut numele repausaților din neamurile
noastre în pomelnice, purtându-le către altar, însoțite de lumânări, tămâie ori prescuri, spre a fi pomenite la Sfânta Proscomidie,
Dumnezeiasca Liturghie și slujba parastasului. Dar neuitarea celor mutați în veșnicie nu s-a rezumat doar la acest gest liturgic: credincioșii au
așezat pe mese colaci, colivă ori alte ofrande, dăruind hrană, îmbrăcăminte, medicamente celor aflați în nevoi și suferințe, adăugând
numeroase alte fapte bune făcute în numele celor dragi duși pe celălalt tărâm. Prin toate ne arătăm iubirea către Dumnezeu, manifestată prin
neuitarea și dragostea față de cei plecați dintre noi. Dar slujbele pentru cei adormiți pot fi, deopotrivă, un îndemn de a cugeta profund la
moarte, socotită de Sfinții Părinți drept „cea mai înaltă filozofie a vieții”.

Copil fiind, îmi amintesc de grija mamei ori a bunicilor de a împlini îndătinata rânduială, care se sfârșea în sâmbăta lui Lazăr, când obișnuiau
să spună: „ducem colivă la biserică, fiindcă astăzi ies slujbele pentru cei adormiți”. Nu înțelegeam semnificaţia „ieșirii” – de fapt însemna
terminare, sfârșit – dar am reținut pregătirea lor atentă, deosebită. Mai târziu am aflat că încheierea sfintelor oficieri se face, în numeroase
locuri, chiar în Sfânta și Marea Joi.

Nu știm de ce au apărut astfel de diferențe, deși, în mod normal, ar trebui păstrată o unitate liturgică în întreaga Biserică. În
asemenea condiții, se iscă întrebarea: Când se sfârșesc parastasele din Postul Mare: în sâmbăta lui Lazăr ori în Sfânta și Marea
Joi din săptămâna Sfintelor Pătimiri? Potrivit tipicului bisericesc, în nici una din cele două zile.
Conform învățăturilor Triodului, consemnate și în manualele de liturgică, pomenirea celor adormiți se săvârșește doar în sâmbăta a doua, a
treia și a patra din Postul Mare. De ce? Deoarece în sâmbăta primei săptămâni îl pomenim pe Sfântul Teodor, iar în a cincea o cinstim în chip
deosebit pe Sfânta Fecioară Maria (amintim că vineri seara se slujeşte denia acatistului Bunei Vestiri, care în fapt reprezintă utrenia zilei
următoare). Triodul, cartea cuprinzând rânduielile specifice Postului Mare, după slujba pentru cei răposați din sâmbăta a doua, amintește
că „în acest chip se face slujba pentru cei morți în trei sâmbete ale Sfântului Post, când nu cade nici unul din cele trei praznice: ale Sfântului
Ioan Înaintemergătorul, al Sfinților 40 de Mucenici sau Bunavestire”. Una din primele cărți de liturgică din teologia românească, a lui Vasile
Mitrofanovici, întemeietorul Teologiei Practice românești, reiterează același lucru: prima sâmbătă din post este rezervată proslăvirii Sfântului
Teodor Tiron, a cincea, preacinstirii Maicii Domnului, iar a șasea, învierii lui Lazăr. Pomenirea morților în doar cele trei sâmbete amintite ne-o
confirmă însăși citirea pericopelor evanghelice la dumnezeieștile liturghii din zilele cu pricina: în sâmbăta a doua, a treia și a
patra, Triodul menționează:  „la Liturghie se pun Fericirile glasului, prochimenul zilei și al morților, Evanghelia de la Marcu și alta, a morților,
de la Ioan”. În sâmbăta din săptămâna a cincea, bunăoară, aceeași carte ne învață: „La Liturghie: Apostolul zilei din Epistola către Evrei și al
Născătoarei de Dumnezeu din aceeași epistolă. Evanghelia zilei, de la Marcu și alta, a Născătoarei de Dumnezeu de la Luca”. Se înțelege lesne
că nu se fac referiri la nici un text biblic specific pomenirii morților. Cele prezentate constituie informații „tehnice” adresate preoților și
cantorilor, îndrumându-i spre a rândui lecturile biblice la sfintele liturghii în conformitate cu sărbătorile din astfel de zile. Dar și credincioșii
pot învăța din adnotările Triodului că pomenirile pentru cei adormiți nu au loc în toate sâmbetele Postului Mare – asta dacă dorim să
respectăm rânduielile tipiconale fixate de Sfinții Părinți. În practică, însă, în fiecare sâmbătă din Postul Paștelui s-a împământenit
tradiția de a oficia slujbe pentru cei adormiți. Ba mai mult, însemnarea „pomenirea morților” s-a trecut în calendare la fiecare
din cele șase sâmbete din post, generalizându-se oarecum această cutumă. Corect ar fi ca ea să se facă doar după
reglementarea canonică dată de Sfântul Sinod. Acum să nu creadă cineva că Biserica oprește de la săvârşirea faptelor bune și a
rugăciunilor făcute acasă pentru rudele noastre repausate chiar și în sâmbetele neîngăduite pentru pomenirea de obște a
morților. Dar se cade să luăm aminte la cele statornicite de Biserică, tocmai spre a sublinia importanța anumitor celebrări
așezate în Sfântul și Marele Post. Fiecare preot va da socoteală de respectarea ori ba a prevederilor tipiconale.    
Însă, a săvârși slujba parastasului și în Sfânta și Marea Joi mi se pare de-a dreptul nepotrivit. De ce? În primul rând, astfel de slujbe nu sunt
reglementate de nici o carte de cult ori cu rânduieli tipiconale. În al doilea rând, din cauza faptului că în fiecare zi din Săptămâna Sfintelor
Pătimiri, tot ceea ce auzim și vedem duhovnicește, tot ceea ce trăim este „mare și sfânt”, reprezentând participarea noastră la suferința
Marelui Răstignit – Hristos Domnul. Părintele profesor Viorel Sava, de la Facultatea de Teologie din Iași, într-una din cărțile publicate, În
Biserica Slavei Tale, vol. I, spune că „Săptămâna Sfintelor Pătimiri este o perioadă de priveghere, de meditație și de așteptare… ca Hristos să
vină spre pătimire, moarte și Înviere”. De aceea întreg programul liturgic al săptămânii premergătoare sărbătorii pascale Îl are în
centru pe Mântuitorul nostru. Iar dacă într-un an s-ar întâmpla ca în cadrul ei să cadă o sărbătoare cu ținere (Sfântul
Gheorghe, cel mai frecvent) atunci slujba sfântului se cântă, de obicei a doua zi de Paști. Carevasăzică, dacă nu se îngăduie
săvârșea slujbei unui sfânt în Săptămâna Mare, cu atât mai puţin se cuvine să facem parastase pentru adormiți.
Numai urmând rânduiala Bisericii, vom putea trăi intens zilele dramatice ale Sfintelor Pătimiri și morții Domnului Hristos, conștientizând
importanța pregătirii, a solidarizării cu Izbăvitorul nostru, ca să împlinim ce spune cântarea:  „astăzi mă îngrop împreună cu Tine Hristoase, și
mâine înviez împreună cu Tine în duh”.

Tristeţea îi ia sufletului zelul şi credinţa

Pe lângă alte încercări, diavolul încearcă cu duhul întristării sufletul creştinului care duce o viaţă duhovnicească. Bătrânul Daniel zicea referitor
la acest subiect: „Tristeţea cucereşte sufletul nu prin forţă şi înlănţuire – cum face de obicei diavolul – ci printr-o pânză imaginară fină care
acoperă sufletul în aşa fel că toate puterile lui devin reci şi insensibile. Tristeţea îi ia sufletului zelul şi credinţa, îi ia minţii capacitatea de a
avea gânduri salvatoare”.

E nevoie de atenţie pentru a înfrunta ispitele. Bătrânul Amfilohie spunea referitor la acest subiect: „Dacă cineva aruncă cu piatra într-un
câine, acesta, în loc de a se arunca asupra celui ce a dat piatra, se aruncă asupra pietrei pentru a o muşca. Noi facem la fel.
Ispititorul trimite o persoană pentru a ne ispiti fie printr-un cuvânt, fie printr-o atitudine şi, în loc de a ne arunca asupra celui
ce a aruncat piatra, adică asupra ispititorului, noi muşcăm piatra, adică pe fratele nostru pe care l-a folosit vrăjmaşul!”

Acelaşi Bătrân insista: „În ceasul ispitei, noi trebuie să dăm dovadă de
răbdare şi să ne rugăm. Ispititorul este mare expert: are munţi întregi
de mijloace! Ispititorul nelinişteşte, creează stări de apăsare şi de
lupte exterioare. El cunoaşte nenumărate viclenii. El face pe om să se
îndoiască. De aceea noi naufragiem adesea. Când trecem prin
încercări, harul lui Dumnezeu coboară asupra noastră. Încercaţi de
ispite, constatăm cât de slabi suntem şi, smerindu-ne, atragem harul lui
Dumnezeu. Vânturile ispitelor, în această situaţie, nu ne vor afecta şi nu ne
vor putea face nimic”.
(Î.P.S. Andrei Andreicuţ, Mai putem trăi frumos?, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2012, pp. 124-125)

Să-i facem loc lui Dumnezeu în orice necaz al nostru

Să-i facem loc lui Dumnezeu în orice necaz al nostru. Cele mai potrivite situații pentru a face acest salt sunt cele în care omul
nu mai poate face nimic. (…) Se întâmplă de multe ori în viață, sau în zi, să intrăm într-o situație fără ieșire. Atunci să zicem: „Doamne,
treci la volan, că eu nu mai pot, nu mai știu pe unde să o iau!” . Și veți vedea cât de frumos iese Dumnezeu din încurcătura în care noi
L-am băgat… Cu o condiție: să lăsăm totul deoparte și să zicem: „Fă Tu asta!”.
(Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt,  Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 25-26)

Să nu ne ascundem gândurile în fața părintelui duhovnic

Nu te lenevi de rugăciunea ta şi să nu cleveteşti pe nimeni.
Mers-am odinioară la oarecine din Părinţi şi l-am întrebat pe el, zicând: „De va avea cineva vreun gând, şi se vede pe sineşi [deja] biruit, şi,
de multe ori citind cele ce au zis Părinţii despre un gând ca aceasta, se ispiteşte a-l îndrepta pe acesta, dar nu poate cu niciun chip, ce este
mai bine: a vesti gândul oarecăruia din Părinţi sau a se sârgui a face cele ce a citit, îndestulându-se cu a sa conştiinţă?” Răspuns-a bătrânul:

„Dator este a vesti la un om ce-l poate folosi pe el, şi a nu îndrăzni de sine, că nu poate cineva să-şi ajute luişi, mai vârtos atunci când de
patimi este împilat. Că mie, zice, tânăr fiind, una ca aceasta mi s-a întâmplat:

Aveam patimă sufletească şi mă biruiam întru dânsa; dar, auzind de Avva Zinon că
pe mulţi, aşa având, i-a tămăduit, am voit să mă duc şi să-i vestesc lui, iar Satana mă împiedica, punându-mi în gând:«Că de
vreme ce ştii ce eşti dator a face, fă precum citeşti. Şi dar ce mergi să osteneşti pe bătrâ nul?»Deci, când mă sârguiam a merge
şi a vesti lui, războiul se uşura de la mine prin meşteşugul vicleanului care-l uşura tocmai ca să nu mă duc, iar dacă mă
supuneam a nu merge, iarăşi de patimi mă stăpâneam, şi aceasta multă vreme mi-a meşteşugit-o mie vrăjmaşul, nelăsându-
mă a mă mărturisi bătrânului, încă de multe ori am şi mers la bătrânul vrând a-i spune lui cugetul, şi vrăjmaşul nu mă lăsa,
aducând ruşine în inima mea şi zicând: «Că de vreme ce ştii cum trebuie să te tămăduieşti pe sineţi, ce trebuinţă este să mai
spui şi altcuiva? Că doar nu te leneveşti pe sineţi, ştiind doar ce au zis Părinţii».
Acestea îmi punea deci în gând potrivnicul, ca să nu arăt patima la doctor şi să mă tămăduiesc; iar bătrânul cunoştea cum că
am gânduri, dar nu mă vădea, aşteptând ca eu să le mărturisesc pe ele; şi mă învăţa despre dreapta vieţuire, iar apoi mă slobo-
zea. Iar mai pe urmă, plângând eu, am zis întru sinemi: «Până când, ticăloase suflete, nu voieşti a te tămădui? Alţii de departe vin
la stareţul şi se tămăduiesc, iar tu nu te ruşinezi, aflându-te aproape de doctor şi ne- mărturisindu-te?» Deci, înfierbântându-mă
cu inima, m-am sculat şi am zis întru sinemi că, ducându-mă la bătrânul, de nu voi afla acolo pe cineva, voi cunoaşte că este voia lui

 Iar stareţul, după obicei

Dumnezeu ca să-i vestesc lui gândul. Şi, ducându-mă eu, n-am aflat pe nimeni.

învăţându-mă despre mântuirea sufletului şi cum se curăţă cineva de

gândurile cele spurcate, eu, de vreme ce m-am ruşinat şi nu i-am
descoperit lui nimic, vrând eu a mă duce, sculându-se el, a făcut
rugăciune şi mă petrecea, mergând înaintea mea până la uşa cea din
afară. Iar eu, muncindu-mă de gânduri – a spune sau a nu spune
bătrânului -, mergând încetişor- încetişor înapoi, iar acela întorcându-
se şi văzându-mă muncit de gânduri, mă bate în piept şi-mi zice: «Ce
ai? Şi eu sunt om». Iar aceasta zicând, mi s-a părut că mi s-a deschis
inima şi am căzut pe faţă la picioarele lui, zicând:«Miluieşte-mă!» Iar
stareţul mi-a zis: «Ce ai?» Răspuns-am eu: «Nu ştii ce
am?» Răspuns-a acela: «Se cuvine ca tu să spui aceasta».
Iar atunci am spus lui cu ruşine cu de-amănuntul patima mea. Şi el mi-a zis: «Pentru ce mai demult te-ai ruşinat a-mi spune? Nu sunt
şi eu om? Vrei însă să-ţi spun totuşi ceea ce ştiu? Nu ai oare trei ani de când vii aici având aceste gânduri şi nemărturisindu-le
pe ele?»  Iar eu mărturisind şi căzând iarăşi şi rugându-mă şi zicând lui:  «Miluieşte-mă pentru Domnul», mi-a zis: «Du-te şi nu te lenevi
de rugăciunea ta şi să nu cleveteşti pe nimeni. Deci ducându-mă în chilia mea şi nelenevindu-mă de rugăciu nea mea, cu darul
lui Hristos şi rugăciunea bătrânului, nu m-am mai supărat de patima aceea.
(Everghetinosul, vol. 1-2, traducere de Ștefan Voronca, Editura Egumenița, Galați, 2009, pp. 100-101)

Să zici rugăciunea în felul tău

Rugăciunea lui Iisus este recomandată, dar trebuie precizate anumite aspecte. Mai întâi trebuie să zici. Lasă la o parte tehnica.
Al doilea lucru important este să păstrezi taina.
Rugăciunea lui Iisus este recomandată, dar trebuie precizate anumite aspecte. Mai întâi trebuie să zici. Lasă la o parte tehnica. Al doilea lucru
important este să păstrezi taina. Nu faceți ca găina: a făcut și ea un ou și se aude în toată curtea. Mai departe rămâne să se
surprindă fiecare pe sine dacă poate să o zică cu mintea în inimă. Au încercat Sfinții Părinți și au reușit. Pe mine mă interesează la
vârsta mea și la vârsta tuturor, adică mai mică – să zică rugăciunea cu mintea. Dar e o mare greșeală să o zici cu agitație; cu foarte
mult calm trebuie rostită. Dacă la un moment dat ai uitat, nu intra în panică; tot cu calm reîncepi să rostești mai departe.
Dumnezeu este permanent iubitor, la El nu există poziții: supărat-nesupărat. Ca o mamă care își vede copilul că învață să meargă, deși se
închină într-o parte, totuși e bucuroasă. Și noi, copii fiind, Dumnezeu ne înțelege în unele absențe. Dar nu înseamnă o absență spre păcat, ci
că te-au furat alte probleme din viața de toate zilele. S-au scris pe tema asta, a rugăciunii lui Iisus, tratate întregi.  Concluzia este ca să zici
în felul tău. Există o înzestrare aparte de la Dumnezeu, pentru fiecare dintre noi, de a spori în rugăciune.
(Avva Arsenie Papacioc, Despre viața de familie și diverse probleme ale lumii contemporane, Constanța, 2011, p. 96)

Să fim prezenți în rugăciune!

Însă adesea ne rugăm lui Dumnezeu fără atenție, de formă, și socotim că ne-am rugat – dar, de fapt, nici nu am fost prezenți în rugăciune, ci
am avut vreo socoteală în minte (poate ne-a ocărât cineva, și cugetăm la asta; sau avem vreun plan al nostru de lucru și îl săvârșim în gând;
sau citim ceva… doar că nu suntem prezenți în rugăciune).

Când cerem unui om să facă pentru noi ceva, și știm că este puternic și poate să facă acel lucru, i ne adresăm, cum s-ar zice, cu întreaga
ființă și-l rugăm: „Fă-mi asta, și asta. Știu că ai puterea să faci asta”. Așadar, atunci avem deplină încredere în el și îl rugăm. Însă adesea
ne rugăm lui Dumnezeu fără atenție, de formă, și socotim că ne-am rugat – dar, de fapt, nici nu am fost prezenți în rugăciune,
ci am avut vreo socoteală în minte (poate ne-a ocărât cineva, și cugetăm la asta; sau avem vreun plan al nostru de lucru și îl
săvârșim în gând; sau citim ceva… doar că nu suntem prezenți în rugăciune). De aceea a zis Domnul că „Duh este Dumnezeu, și cei
ce se închină lui, în duh și adevăr trebuie a se închina”. (In 4:24). Prin urmare, trebuie să fie prezent duhul.
(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sânt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, p. 162)

Clevetirea – copilul cel prea iubit al zavistiei

Clevetirea este o fărădelege şi o mare nedreptate pe care o facem împotriva aproapelui. Porunca dumnezeiască spune: „Să
iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine!”.
Clevetirea este vorbirea de rău împotriva fratelui, nefiind el de faţă, cu scopul de a-l ponegri măcar de sunt şi adevărate cele
spuse (după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare). Clevetirea este o fărădelege şi o mare nedreptate pe care o facem împotriva
aproapelui. Porunca dumnezeiască spune: „Să iubeşti pe aproapele tău ca însuţi pe tine!”. Deci noi dacă vorbim de rău pe fratele
nostru de aceeaşi credinţă, oare mai putem zice că iubim pe aproapele nostru? Însă unii dintre noi poate vor căuta să se
îndrepteze zicând: „Dacă spun ce este adevărat, oare fac vreo nedreptate cuiva? Cu asta doară nu răpesc nici averea şi nici
dregătoria nimănui. Nu am gând rău ca să-i fac vătămare, când vorbesc de cineva. Dimpotrivă, eu caut să-l folosesc, arătându-i
neputinţele şi lipsurile, cu durere de inimă!”. Cam aşa caută să se apere cei care clevetesc pe fraţii şi pe vecinii lor. Dar iată ce ne spun
Sfinţii Părinţi pentru asta: Când zugrăveşti către alţii greşalele fratelui tău, pricinuieşti o pagubă negrăit de mare, chiar dacă spui
adevărul şi chiar când faci aceasta frăţeşte, din compătimire, fară să ai scop a-i face vreo vătămare.
(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț – Hozevitul, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine… Opere complete, Editura Doxologia, Iași, 2010, p.
369)

Pizma – războiul împotriva lui Dumnezeu

Ce face pizma? Duhul diavolesc, pizma, duce mereu și fără încetare război împotriva dreptății, împotriva lui
Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste desăvârșită, iar pizma nu rabdă ca cineva să-i facă vreun bine aproapelui său. Iar când
Domnul, Care este dragoste desăvârșită, a tămăduit-o pe femeia cea bătrână, bolnavă, gârbovă de 18 ani, de îndată s-a ivit și cel viclean și a
început războiul, căci pizma nu rabdă să vadă cum se face bine cuiva. Pizma neîncetat zavistuiește, pe toți și în toate.
(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sânt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, p. 122)

Numai Domnul îl înțelege pe om, căci a luat fire omenească

Nimeni altcineva nu ar fi putut să ne mântuiască, în afară de Cel ce ne-a zidit. Domnul ar fi putut să ne mântuiască şi în alt chip, prin
puterile şi tăriile Sale. Dar El a luat asupra Sa firea noastră – ca să ne înveţe prin pilda Sa de viaţă, ca să luăm pilduire de la El,
ca să îl putem accepta. Dacă ne-ar fi mântuit în alt chip, am fi răspuns de îndată: Tu eşti un Dumnezeu Atotputernic, la Tine toate sânt cu
putinţă – Tu nu ai fost om, aşa cum sânt eu, ca să simţi foamea şi setea, durerea şi întristarea!
De aceea a luat Domnul asupra Sa omul întreg. Şi Apostolii, în Sfintele Scripturi, înfăţişează viaţa Mântuitorului Hristos şi spun
că El a avut în viaţă mai multe ceasuri de mâhnire, decât de bucurie. Nimeni nu L-a văzut vreodată să râdă, aşa cum noi râdem
când vedem ceva ne aduce bucurie, ci întotdeauna a fost întristat din pricina faptelor noastre şi pe toate le-a luat asupra
Sa. Când a luat fire omenească, a luat asupra Sa întreaga povară a neamului omenesc – şi până în ziua de astăzi El duce asupra
Sa povara omenirii. Dar iată ce facem noi! Nu L-am înţeles, deşi a fost om ca şi noi – întru toate în afară de păcat, fără îndoială.
(Starețul Tadei, Pace și bucurie în Duhul Sfânt, Editura Predania, București, 2010, p. 62)

Prin răbdare ne mântuim sufletul

Domnul ne-a spus că prin răbdare ne mântuim sufletul. În viața aceasta, după cum vedem, îi lovesc multe necazuri și pe cei
dreptcredincioși, și pe cei necredincioși, și pe cei drepți, și pe cei ce păcătuiesc – toți trecem prin suferințe, și acestea sunt un mijloc de a
învăța să biruim totul cu pace. Nu avem o putere a noastră, dar Domnul nostru are. Se cuvine să cădem către El din inimă, și ne va
da putere să biruim totul cu pace, căci în viața aceasta se cuvine să ne ridicăm mai presus de toate lucrurile mărunte care
tulbură pacea lăuntrică. Iar atenția noastră asupra acestui lucru este slabă.
Pacea noastră lăuntrică este atât de tulburată de nedreptățile pe care le vedem pretutindeni și în tot locul; adesea, la necaz,
noi înșine săvârșim nedreptăți. Credem că săvârșim un lucru drept, pe când, de fapt, el se vădește a nu fi drept – nu suntem pe
calea cea dreaptă. Se cuvine ca aceia ce sunt uniți cu Domnul să biruiască cu pace toate aceste întâmplări ale vieții ce ne
distrug pacea lăuntrică, se cuvine ca neliniștea cea de dinafară să nu mai pătrundă în noi, ci să avem neîncetat pace lăuntrică.
(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sânt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, pp. 153-154)

Domnul-Eu
Domnul ne-a arătat cum trebuie să fim: smeriți, umili, supuși voii lui
Dumnezeu. Dar noi vrem să facem toate după socotința noastră. Ne chinuim
pe noi înșine, ne muncim și nu împlinim nimic! Lumea aceasta nu
poate fi precum vrem noi. Și Domnul-Eu se mânie atunci mult, căci nu
este precum crede el. Iată, ne chinuim pe noi înșine – și eu singur îmi
sunt vinovat. Nu m-am smerit, nu m-am unit cu Domnul, ci privesc în
inimă – și, oricând aș privi, îl văd pe acest Domn-Eu. Când, pe
deasupra, mai vine ispita și-și înfige cuțitul, ne înjunghie și ne face
rană mare… Vedeți cât de mult trebuie să ne tămăduim, cât trebuie să
ne smerim, cât trebuie să cădem la Domnul așa, în chip simplu?
(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sânt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, p. 130)

Să despărțim dragostea de patimă!

Dar noi, pentru că suntem materialnici și necurățiți, de îndată ce vrem să ne arătăm dragostea față de aproapele nostru, o
amestecăm cu patima trupească. Trebuie să despărțim dragostea de patimă. Să lăsăm deoparte patima, căci este înrâurire a vrăjmașului!
Trebuie să hărăzim grija noastră dragostei lui Dumnezeu, care nu face deosebire. Dragostea dumnezeiască nu este egoistă, ci
atotcuprinzătoare – pe toți îi iartă și de toți se bucură.
(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița,Cum îți sânt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, p. 140)

Să lărgim Împărăția lui Dumnezeu

Omul care poartă în sine Împărăția lui Dumnezeu răspândește în jur gânduri sfinte, gânduri dumnezeiești. Împărăția lui Dumnezeu făurește
în noi atmosfera Împărăției cerurilor, spre deosebire de atmosfera de iad a cugetului, pe care o răspândește în jur omul ce poartă în inima sa
iadul. Rostul Creștinilor este să curățească atmosfera în lume și să lărgească Împărăția lui Dumnezeu. Lumea trebuie cucerită
prin păstrarea atmosferei cerești în noi, căci, de vom pierde Împărăția lui Dumnezeu din lăuntru, nu ne vom mântui nici noi și
nici semenii noștri. Cel ce poartă în lăuntrul său Împărăția lui Dumnezeu, acela o va împărtăși în chip nevăzut și celorlalți.  Oamenii vor fi
atrași de pacea și căldura noastră, vor dori să fie împreună cu noi și, treptat, atmosfera cerurilor va pune stăpânire pe ei, îi va
birui. Nici măcar nu este nevoie să le vorbim oamenilor despre asta – cerul va izvorî din noi chiar și atunci când tăcem sau
vorbim despre cele mai obișnuite lucruri; acesta strălucește din noi chiar și fără să ne dăm seama.
În cel lipsit de ascultare nu se va sălășlui Împărăția lui Dumnezeu, căci acesta va vrea întotdeauna să se facă voia lui și nu voia lui
Dumnezeu. În Împărăția cerurilor nu sunt cu putință împărății întru Împărăție. Asta au vrut „duhurile căzute” și de aceea au căzut de la
Domnul, Împăratul Slavei.

(Starețul Tadei de la Mănăstirea Vitovnița, Cum îți sânt gândurile așa îți este și viața, Editura Predania, București, 2010, pp. 77-78)
 Lazăr din Betania - https://ro.orthodoxwiki.org/Laz
%C4%83r_din_Betania

Învierea lui Lazăr

Sfântul Lazăr sau Lazăr, cel mort patru zile, a fost prietenul și unul din primii ucenici ai lui Iisus Hristos. El a fost
înviat de către Iisus în ziua dinaintea intrării Sale triumfale în Ierusalim. Mai târziu, Lazăr din Betania a devenit
primul episcop de Kittium, Cipru.
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește pe Lazăr în Sâmbăta lui Lazăr, ultima zi înaintea Săptămânii Mari (ajunul Duminicii
Floriilor)[1]. Aducerea moaștelor sfântului Lazăr la Constantinopol este prăznuită pe 17 octombrie.
Cuprins
 [ascunde] 

 1Minunea Învierii lui Lazăr

 2Viața de după minune
 3Vezi și
 4Referințe

Minunea Învierii lui Lazăr

În conformitate cu Evanghelia după Ioan, Lazăr trăia în orașul Betania (la circa trei kilometri de Ierusalim, în
Cisiordania din zilele noastre) împreună cu cele două surori ale sale, Marta și Maria. În drumul Său către Ierusalim
de dinainte de Paștele evreiesc, surorile au trimis vorbă lui Iisus și apostolilor Săi că Lazăr este bolnav. Domnul a
zăbovit acolo unde era, primind mai târziu vestea morții lui Lazăr. Când a ajuns, Lazăr era deja de patru zile pus
în mormânt. Când Marta I-a reproșat Domnului întârzierea, Hristos a asigurat-o că Lazăr va învia. Marta a înțeles
greșit că El se referea la învierea cea de obște din Ziua Judecății, la care Domnul a replicat, "Eu sunt învierea și
viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăiește și crede în Mine nu va muri în veac." (Ioan
11, 25-26). În prezența celor care jeleau, Domnul a poruncit să fie îndepărtată piatra de la intrarea mormântului lui
Lazăr și l-a chemat afară. Lazăr a făcut cum i s-a poruncit, fiind încă înfășurat în giulgiurile de înmormântare. Apoi,
Iisus le-a poruncit mulțimilor să-l dezlege și să-l elibereze. Sfântul Ioan merge mai departe și spune că și mai mulți
evrei s-au convertit atunci crezând în dumnezeirea lui Hristos. Această întâmplare a adus o mare neliniște în inimile
căpeteniilor preoțimii evreiești, atât de mare încât au propus omorârea lui Lazăr (Ioan 12, 9-11). Ierarhia religioasă
a evreilor era în vremea acelor evenimente dominată de saduchei, care respingeau învierea de obște. Învierea lui
Lazăr reprezintă o mărturie a învierii – atât cea a lui Hristos cât și cea de obște, dar și victoria asupra morții a lui
Hristos.
Conform spuselor Preacucernicului Părinte Thomas Hopko, miracolul Învierii lui Lazăr este "apogeul" Evangheliei
lui Ioan și dovada de netăgăduit a dumnezeirii lui Hristos. De asemenea, este evenimentul care a declanșat
succesiunea de fapte care au dus la arestarea și la Patimile Domnului. [2]

Viața de după minune

Sf. Lazăr cu surorile sale, Sf. Maria și Sf. Marta din Betania

În conformitate cu Sfânta Scriptură și cu tradiția Bisericii cipriote, Lazăr a fost nevoit să caute refugiu departe de
Ierusalim pentru a evita mânia marilor preoți și farisei, care doreau să-l ucidă, ... Şi s-au sfătuit arhiereii ca și pe
Lazăr să-l omoare. Căci, din cauza lui mulți dintre iudei mergeau și credeau în Iisus. (Ioan 12:10-11). De
asemenea, mulți creștini ... erau speriați de persecuțiile care se anunțau. Ştefan a călătorit până în Fenicia și Cipru
și Antiohia ...; ca și Ştefan, Lazăr va trebui să părăsească Iudeea și să caute refugiu în altă țară.
Acest loc a fost Kittium (Larnaca de astăzi) din Cipru. Atunci când Apostolul Pavel și Apostolul Barnaba au mers în
Cipru, ei l-au hirotonit pe Lazăr ca primul episcop din Kitium. De aceea toate scaunele episcopale din Larnaca au
icoana lui Lazăr în loc de cea a lui Hristos, care este tradiția oficială a bisericii.
Se știu puține despre Lazăr după Învierea și Înălțarea Domnului cu excepția faptului că timp de treizeci de ani el nu
a zâmbit și nu a râs decât o singură dată. Într-o zi, el a văzut pe cineva furând un vas de lut și a început să râdă
spunând: "lutul fură lutul".
O altă tradiție faimoasă în legătură cu Lazăr este descoperirea Muntelui Athos în anul 52 d.Hr.. Lazăr era foarte
apropiat de Fecioara Maria și era foarte mâhnit că nu se poate reîntoarce la Ierusalim să o viziteze pentru că încă
se temea de evrei. Maica Domnului a aflat de mâhnirea sa și i-a trimis o scrisoare de consolare. Ea i-a spus că
dacă îi trimite o corabie, atunci va putea să-l viziteze în Cipru. Cu mare bucurie, Lazăr a trimis o corabie în Ţara
Sfântă ca să îi aducă pe Maica Domnului și pe Ioan, preaiubitul ucenic al Domnului, în vizită în Cipru. În timpul
călătoriei, o furtună puternică i-a depărtat de traseu și i-a dus pe țărmurile Efesului și apoi pe țărmurile Athosului din
Grecia. Conștientă că Dumnezeu a adus-o în această zonă, Fecioara Maria, pe deplin fermecată de frumusețea
acestui loc, s-a rugat Fiului ei ca acest loc să fie grădina ei dedicată rugăciuniipentru "a purta lupta cea bună a
credinței". După ce au convertit persoanele idolatre din locurile acelea și au înființat o comunitate creștină, ei și-au
reluat călătoria spre Cipru, unde l-au vizitat la Lazăr. Se spune că Maica Domnului a cusut
un omofor și mânecuțe ca daruri pentru Lazăr.
Primul mormânt al lui Lazăr, din Betania, a rămas un loc de pelerinaj până în zilele noastre. Al doilea mormânt, din
insula Cipru, a fost găsit în Kittium în jurul anilor 890, cu moaștele sale înăuntru și purtând inscripția "Lazăr,
prietenul lui Hristos". În consecință, peste acest mormânt a fost construită o biserică închinată Sfântului Lazăr.
La puțini ani după aflarea mormântului sfântului în Kittium, binecredinciosul împărat Leon al VI-lea cel Înțelept (886-
912) construiește la Constantinopol o frumoasă biserică în cinstea sfântului Lazăr, și aduce moaștele sale din Cipru
la Constantinopol pentru a fi depuse în biserica zidită în cinstea lui. Prăznuirea acestui eveniment
în sinaxarul Bisericii din Constantinopol se face pe 17 octombrie.

Cuvânt de laudă la Învierea lui Lazăr

Iată, luminosul praznic al Învierii vine mai dinainte, arătându-ne chipul Învierii lui Hristos. Iată luminosul praznic al lui Lazăr
strălucind, arătând minunile lui Hristos. Iată, Învierea lui Lazăr, petrecută în cea de-a patra zi după moartea lui, poartă roadele
Învierii lui Hristos, petrecută în cea de-a treia zi. Iată-l pe cel de-al doilea înainte-mergător, Lazăr, care se arată pentru cei ce locuiau
în întuneric şi în umbra morţii (v. Is. 9, 2), vestind pe dătătorul de lumină, pe Mântuitorul Hristos. Astăzi se descoperă prima pricină a
sfărâmării iadului. Astăzi Hristos umple întreaga lume cu minuni fără de seamăn.Astăzi El, legând puterea morţii, învie pe cel mort, care
zăcea de patru zile în groapă. Astăzi El preînchipuie preaslăvita Sa înviere, descoperind-o ucenicilor Săi şi întregii lumi prin
acest mort de patru zile. Astăzi iudeii veniţi la mormântul lui Lazăr ca pentru mărturisire se adună, ca, văzând dumnezeiasca putere a lui
Hristos şi stăpânirea Lui, pe care o are asupra celor vii şi a celor morţi, să nu înceapă să spună: Ce semn ne arăţi că faci acestea? (In 2,18).
Căci era nevoie ca ei să vadă puterea Lui şi dumnezeiasca stăpânire şi să fie gata să creadă în Învierea lui Hristos. Astfel că prin această
minune El a vrut mai mult să încredinţeze poporul şi să creadă ucenicii în Învierea Sa.
Iisus a ieşit din Iudeea pentru ca moartea lui Lazăr să se petreacă în vremea plecării Lui, ca să nu spună cineva că în vreun
oarecare chip prefăcut a murit el şi după aceea iarăşi l-a ridicat pe el, ci să fie martor la moartea lui Lazăr, la îngroparea lui şi
la învierea acestuia, după cum Evanghelistul Ioan lămurit spune aceasta în acest chip:
Era bolnav un oarecare Lazăr din Betania pe care Iisus îl iubea mult. Surorile lui Lazăr au trimis să-I spună Lui: Doamne, iată, cel pe care
îl iubeşti este bolnav. Iar Iisus, auzind, a zis: Această boală nu este spre moarte, ci pentru slava lui Dumnezeu, ca, prin ea, Fiul
lui Dumnezeu să Se slăvească. Şi a rămas vreme de două zile în locul în care se afla. Şi a spus ucenicilor Săi: Lazăr, prietenul nostru, a
adormit; Mă duc să-l trezesc. Ucenicii i-au spus: Doamne, dacă a adormit, se va face bine. Ei credeau că vorbeşte despre somn cu
adevărat. Atunci Iisus le-a spus pe de-a dreptul: Lazăr a murit. Şi Mă bucur pentru voi, ca să credeţi că n-am fost acolo. Dar să
mergem la el! Toma, numit Geamănul, a spus însă: Doamne, acum iudeii au vrut cu pietre să Te ucidă şi din nou vrei să mergi acolo? Iisus
însă le-a răspuns: Nu sunt oare douăsprezece ceasuri într-o zi? Dacă umblă cineva ziua, nu se împiedică, pentru că el vede
lumina acestei lumi. Iar dacă umblă cineva noaptea, se împiedică, pentru că lumina nu este în el...  Eu sunt Lumina lumii; cel ce
Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric (In 8, 12). Spunând acestea, Iisus a mers în Betania şi a aflat că Lazăr era mort de patru
zile şi fusese aşezat în mormânt. Marta L-a întâmpinat, a căzut la picioarele Lui şi I-a spus: Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele
meu n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte vei cere de la Dumnezeu, Dumnezeu Îţi va da. Însă Iisus i-a spus: Eu sunt Învierea şi
Viaţa… Crezi tu aceasta? Iar ea, alergând, a chemat-o în taină pe sora ei Maria şi i-a spus: Învăţătorul este aici şi te cheamă. Iar
aceasta, de cum a auzit, s-a ridicat pe dată şi a ieşit în întâmpinarea Lui. Iudeii care sosiseră la ele ca să le mângâie pentru fratele lor,
văzând că Maria s-a ridicat degrabă şi a alergat, au venit în urma ei, căci gândeau că ea se va duce la mormânt ca să plângă. Iisus, văzând-o
pe ea că plânge şi pe iudeii care veneau cu ea ca să se tânguiască împreună, S-a tulburat, a lăcrimat şi -ca şi cum n-ar fi ştiut nimic – a
întrebat:  Unde l-aţi pus? Şi era acolo o peşteră – şi o piatră era aşezată deasupra ei. Iisus îndată a poruncit să fie ridicată piatra. Sora celui
mort, Maria, i-a spus: Doamne, ce vrei să faci?  Doamne, deja miroase, că este a patra zi.Iisus i-a spus: „Cel ce crede în Mine, chiar dacă
va muri, va trăi. Crede numai, şi vei vedea slava lui Dumnezeu, căci pentru aceasta am venit – ca să stăpânesc şi asupra celor vii, şi asupra
celor morţi.” Maria i-a spus: „Cred, Doamne, că Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Care de bunăvoie Te-ai întrupat pentru noi, ca cei care sunt întru
întuneric să vadă lumină!” Iisus însă, dân-du-ne o pildă – ca de la Cerescul Dumnezeu să cerem orice dar -, Şi-a ridicat ochii către cer şi a
spus: Părinte, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi, dar pentru mulţimea care stă împrejur am
zis, ca să creadă că Tu M-ai trimis. Spunând aceasta, Iisus a strigat cu mare glas: Lazăre, vino afară! Şi, la auzul acestui preasfânt
glas, cel mort s-a ridicat îndată, după ce trupul desfăcut s-a înnoit. Iisus le-a poruncit lor să-i dezlege mâinile şi picioarele. Iar poporul
care şedea acolo, văzând această minune nespusă, într-un singur glas a prea-slăvit pe Dumnezeu şi a spus: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu
este acesta!  Şi au crezut întru El (…).
Vrăjmaşul cel de demult, diavolul, a împietrit însă inima potrivnicilor. Aceştia au spus: Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El (In
11,48). Şi îndată s-au adunat mai-marii preoţilor şi ai cărturarilor şi au făcut sfat împotriva Lui – voind să-L omoare nu doar pe Iisus, ci
şi pe Lazăr, pentru că mulţi credeau în Iisus Hristos pentru el (v. In 12,10,11).
Pentru aceasta oare, o, nelegiuiţilor, v-aţi făcut voi învăţători de lege, ca să vă ridicaţi împotriva Legiuitorului? Pentru aceasta
oare v-aţi răsculat împotriva lui Dumnezeu, pentru că v-a slobozit din robia egipteană pedepsindu-l pe faraon cu multe necazuri? Pentru
aceasta oare, o, nelegiuiţilor, aţi arătat viclenie împotriva Lui, pentru că v-a trecut în chip minunat prin Marea Roşie şi v-a hrănit cu mană în
pustie vreme de patruzeci de ani? Iar voi acum şi înşelător ÎI numiţi, o, călcătorilor de lege, când şi pe mort ni-l învie şi felurite vindecări
săvârşeşte. Pentru aceasta spuneţi voi: „E amăgitor” (v. Mt. 27, 63). Când v-a trimis însă mană din cer – atunci Îl binecuvântaţi. Nu vă
ruşinaţi oare, iudeilor călcători de lege? În locul laudei aduceţi viclenie împotriva Făcătorului vostru, cu toate că s-ar cuveni să-I
daţi slavă şi cinste, văzând că El îi învie pe cei morţi, dăruieşte lumină celor orbi, izgoneşte pe demoni, vindecă orice boală –
Acesta care a venit să mântuiască neamul omenesc!
Acum să lăsăm însă la o parte nelegiuirea iudeilor şi nebunia lor şi să lăudăm evlavia lui Lazăr, prietenul lui Hristos.

Lazăre – locaş sfânt al Preasfântului Duh!

Lazăre – frumos lăstar al grădinii celei dumnezeieşti!
Lazăre – picătură de nectar a dumnezeieştii înţelepciuni!
Lazăre – izvor al harului celui duhovnicesc!
Lazăre – floare neveştejită a grădinii Raiului!
Lazăre – vultur ce zboară la înălţime al înţelepciunii celei preaînalte!
Lazăre – comoară a dumnezeieştii primiri de oaspeţi, plină de dragoste către cei sărmani!
Lazăre – cel de-al doilea înainte-mergător al acelora care şedeau în întuneric şi în umbra morţii!
Lazăre – aspru ruşinător al puterii iadului!
Lazăre – prieten scump al lui Hristos!
Lazăre – întâiul chip al învierii lui Hristos din cea de-a treia zi!
Lazăre – luminos vestitor al îngerilor!
Lazăre – mustrător aspru al iudeilor!
Mulţime de oameni, văzându-l pe Lazăr înviat din morţi în cea de-a patra zi după moartea lui, a crezut în Domnul şi I-a dat Lui cinstea
cuvenită ca Făcător al lor. Unii îşi aşezau hainele lor pe cale; alţii însă rupeau ramuri din copaci şi-I strigau împreună cu pruncii: Osana!
Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, împăratul lui Israel!Slavă întru cei de Sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace! (In
12,12-13; Mt. 21, 8; Lc. 2,14).
Binecuvântat este Acela Care vine să înnoiască firea omenească şi să mântuiască cele pierdute! Osana întru cei de Sus! Osana lui
Dumnezeu, Celui preaslăvit în trei ipostasuri – împreună – Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!
(Sfântul Clement de Ohrida, Cuvinte și învățături de folos pentru orice creștin,Editura Sophia, 2014)
***

Pr. Ioan Valentin Istrati/ Doxologia: 

Lazăr şi lacrimile lui Dumnezeu
Hristos îl iubeşte pe Lazăr, pe Marta şi pe Maria. Şi totuşi, în vederea Sa care cuprinde veacurile, întârzie să vină la
căpătâiul prietenului Său bolnav grav.Aşteaptă ca boala să-şi facă efectul, deşi îl doare durerea de moarte a lui Lazăr. Simte
dumnezeieşte cum prietenul său se sfârşeşte, ascultă din ceruri suspinele sale, vede cum sufletul lui se înalţă către cer.  Ştie totul
despre Lazăr aşa cum ştie totul despre noi. Fiecare şoaptă, fiecare zbor de gând, fiecare suspin, fiecare lacrimă, fiecare
moarte şi fiecare viaţă.
Apoi, mergând la mormânt, Iisus plânge la buza gropii înainte de a sfâşia cerurile şi de a chema duhul celui mort de patru
zile. Ochii lui Dumnezeu slobozesc lacrimi de durere în faţa morţii. În mintea lui Hristos, toate miliardele de morţi ai
istoriei îşi fac auzite durerile tainice. În faţa mormântului lui Lazăr, Hristos simte moartea universală, pământul devenit un enorm
cimitir de idealuri, o ţarină inundată de lacrimi, un mormânt al vieţii. De aici vin lacrimile care curg din ochii Iubitorului de
oameni. Este durerea infinită a Celui ce iubeşte infinit, însă a fost abandonat de omul pierdut printre păcate. Este sfâşierea
de sine a Tatălui care vede cum fiul creat spre nemurire se întoarce şi se transformă în pământ. Universul întreg a devenit un
sarcofag uriaş, din cauza pierzaniei omeneşti. Şi Împăratul vieţii, îndrăgostit pe veşnicie de om, nu poate face nimic pentru a-l
întoarce pe om de la propria nimicire.
Atunci, printre lacrimi, Hristos slobozeşte cuvintele care desfiinţează atotputernicia morţii: Lazăre, vino afară! Este
extragerea omului din moarte, actul de moşire a umanităţii din pântecele nefiinţei alese liber, cezariana pământului groapă, din care se
naşte din nou Lazăr, scuturându-se de miasmele morţii şi venind la lumină. Această înviere din morţi este proorocia supremă a
Învierii din morţi a Fiului lui Dumnezeu, semnul ascuns al vieţii care aşteaptă Duhul Sfânt pentru a sfărâma pământul şi a
ieşi la lumină. Pământul cimitir devine pântece al vieţii veşnice, mamă sfântă pentru umanitatea născută din morţi şi pregătită pentru
cer. Mormântul lui Hristos este matricea ontologică a noului eon, acela al umanităţii îndumnezeite prin har. Iar învierea
lui Lazăr este tocmai repetiţia, antrenamentul la nemurire, înscrierea vieţii pe răbojul universal al morţii, anularea
pierzaniei şi proorocia începutului Împărăţiei lui Dumnezeu.

“Domnul l-a numit pe Lazar prieten. Tu ce fel de prieteni ai? Este important.
Cu cel cuvios, cuvios vei fi, cu cel razvratit te vei razvrati. “Spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti”, zice un proverb. Evita raul.
Daca vei vedea ca prietenul la care tii iti pagubeste sufletul, rupe prietenia. Nu te vei insoti cu cel care vorbeste de rau, cu cel
care judeca, cu cel care cleveteste. Apropie-te de cel drept, smerit, intelept, bun. Astfel era si Lazar, prietenul Domnului. Fie ca si
prietenul tau sa-ti fie ajutor spre mantuire!”
(Din: Pr. Valentin Mordasov, duhovnicul de la Pskov: invataturi si intamplari minunate, Editura Sophia, 2011)

LAZAR, ADICA… EU
In Lazar, cel mort de patru zile, ne regasim insesi sufletele noastre omorate de patimi, de energiile ucigase ale duhurilor necurate
carora le dam drepturi asupra-ne prin pacat, peste care am asezat apoi, pecetluindu-ne moartea, piatra de mormant a indreptatirii,
a suficientei, a superficialitatii, a indaratniciei, intr-un cuvant: ane-pocaintei. Asa ca, atunci cand Hristos striga cu glas mare, inainte
de a merge spre Patima Sa, “Lazare, vino afara!“, pe noi ne striga! Pe noi ne cheama afara din duhul pustiitor si ucigas al lumii acesteia
“moderne”, din inchistarea egoismului, a mandriei, a “desteptaciunii” si a incapatanarii noastre, noua ne cere sa iesim din impietrire,
din nesimtirea sufleteasca, sa ne scuturam de toate legaturile rautatii, ale desertaciunilor, ale duhului lumesc si de toate complicitatile cu
idolii de astazi, sa inviem din lancezeala calduta a comoditatilor si prejudecatilor  mintii noastre autonome.
 Noi, de multe ori, stam intr-o asteptare nedefinita ca ceva miraculos sa ni se intample, din afara, ca Dumnezeu sa faca ceva extraordinar si
sa ne schimbe fara nici o osteneala din partea noastra. Si totusi… putem face si ceva mai mult decat sa asteptam! Ce mai asteptam,
de fapt, cand Mantuitorul e aici de atata timp si ne striga cu durere:Vino afara!
Dar nu cumva am inceput sa ne iubim mormantul, pestera, fâşiile care ne leaga strans de pamant? Nu cumva noi ne si tinem
strasnic de piatra pe care El vrea s-o ridice de pe noi? Nu cumva a inceput sa ne placa insusi mirosul putreziciunii noastre?Poate ca si
pocainta noastra ajunge sa fie “estetizata” si “intelectualizata” si sa ajungem ca “estetismul” si “cerebralismul” sa ne imbratiseze pervers si
propria moarte?
Multi dintre noi, “produse” ale unei civilizatii a desfraului si a rasfatului narcisist, emancipata de sub randuielile simplitatii, “produse” ale unei
culturi foarte “destepte”  si prea putin intelepte, ratacim zi de zi printre cuvinte, teorii si imagini… si cu ele ne amagim ca traim, cu
ele ne facem suportabila moartea sufletului, cu toate miasmele ei.
Riscul pentru noi, “oamenii de teorie“ (cum ne numea p. Arsenie Boca) este sa fim un fel de bolnavi de cancer, care nu (mai) cauta
vindecarea, ci care sunt pasionati doar de a-si investiga, radiografia si analiza cat mai minutios tumoarea. Cu doctorul Providential langa
noi, preferam aceasta voluptate morbida a complacerii…
„Lazare, suflete, vino afara din tine! Vreau sa-ti dau Viata cea adevarata, nu mai dormi si nu te mai narcotiza cu surogate! Vino
la Mine, Cel singur Viu!”

 Invatatorul este aici si te cheama! – P.S. Sofian Brasoveanul:

” (…) Precum odinioara in Betania, Domnul Hristos vine tot mereu si la noi. Vine prin cuvantul Sfintei Evanghelii, vine prin
Sfintele Taine, vine prin slujbele Bisericii. De fiecare data cand se citeste Evanghelia despre invierea lui Lazar se spune mai ales pentru
noi: “Invatatorul e aici si te cheama”. Faptul ca bat clopotele, ca in biserica se face o sfanta slujba, ca se citeste Sfanta
Evanghelie, inseamna ca Invatatorul este acolo, a venit in intampinarea noastra si ne cheama. Cand un frate al nostru are
nevoie de noi, la fel, El ne cheama. Cand a fost chemata Maria, sora lui Lazar, ea “s-a sculat degraba” si a mers in intampinarea lui Iisus
(cf. In.11,29). Acum, cand e randul nostru sa-L intampinam, raspundem noi oare chemarii Lui? Mergem noi acolo unde se
gaseste Mantuitorul, unde ne asteapta, unde ne cheama?
Odinioara Domnul Hristos intra in Ierusalim, fiind intampinat de multime si mai ales de copiii cei nevinovati, cu mare bucurie, iar de cei
intunecati de rautate cu ura. Astazi El vrea sa intre in Ierusalimul sufletului nostru, sa fie imparatul inimii noastre. Il primim noi
oare cu bucurie, Ii acordam aceasta imparatie care I se cuvine sau, uzurpatori fiind, Il alungam si suntem gata sa-L ucidem?
Inainte de a-l invia pe Lazar, stiind ca o sa faca aceasta, Mantuitorul Hristos a fost cuprins de tulburare, S-a intristat si chiar a plans. A plans
pentru durerea prietenilor Sai, a plans compatimind pe cei pe care-i iubea. Oare noi ne straduim sa fim prieteni ai Lui, incercam sa-L
iubim si sa ne facem dragi Lui? Oare, cand cei din jurul nostru sufera, ne doare si pe noi necazul lor, patimim si noi impreuna
cu ei? (…)”
 Ce sa facem atunci cand ne simtim incercati la maximum?  – cu o  talcuire a invierii lui Lazar  facuta de  parintele Rafail

Noica
“(…) Dau un exemplu: se zice ca Lazar era prietenul lui Hristos. Uitati-va in imnologia saptamanii asteia si mai ales sambata ( sambata lui
Lazar) si duminica. Uitati cum Hristos zice: „S-a imbolnavit Lazar“. Dar nu s-a dus sa faca ceva ca sa il vindece. L-a lasat sa moara, l-a lasat
patru zile in mormant, pana ce sa se imputa (in Cuvantul Evangheliei), adica sa inceapa sa intre in putrejune, in stricaciune trupul lui. Sunt
patru invieri despre care ne vorbesc Evangheliile si este un crescendo. Celelalte trei ar putea fi ceea ce numim astazi moarte clinica. Cu Lazar
in niciun caz! Nu din moarte l-a scos, (ci) din stricaciune!!! Dumnezeiasca putere care dintru nimic a scos toata faptura. Da, dar cu cine
ar putea face Hristos o asa lucrare decat cu unul care cu adevarat esteprietenul lui Hristos? In Lazar a avut incredere ca Lazar
o sa poata sa ia asupra-si canonul asta greu, durerea mortii (ba chiar si durerea invierii, se pare ca si aceea, clinic cel putin, trece
printr-o durere; nu stiu cum a fost durerea lui Lazar, ca nu a fost moarte clinica, dar resuscitarile in spitale, se pare ca si acelea sunt
dureroase.) ….Cu cine, decat cu Lazar? Cand a zis Hristos: „Dar boala asta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu“, cine decat un
adevarat prieten, care avea o deplina incredere in Hristos putea sa poarte un asa canon pentru a proslavi pe Dumnezeu prin suferintele lui?
Bineinteles ca prieten era Lazar, si mare! Si intr-o masura si TU esti asa, ca Lazar, in momentul cand te simti depasit si dus
de aparenta nepasare lui Dumnezeu fata de tine dincolo de limita ta. Nu e nepasare!; sa ai incredere ca Cel care te trateaza asa ca pe
Lazar te trateaza cu acelasi grad de incredere – pe care o are in tine – cel putin atata pe cat dor[eşt]i tu…
Si Dumnezeu sa va dea restul, ca restul este rabdare, si de multe ori nu este nevoie de multa rabdare. Si daca stim sa ne asumam
momentele acelea, … vai ce invieri… [urmeaza]! Si vorbind de inviere, nu vorbesc simbolic sau metaforic, ci este o realitate, si
nu psihologica, ci duhovniceasca. Iesi altul! Si Lazar cand a iesit camd din mormant, imnologia si sinaxarele, toata Traditia Bisericii
marturisesc ca era alt om! Altul revenind din morti! Dar si Siluan, dupa cuvantul acela, cand l-a trait, era alt Siluan; si Antonie cand era sa
moara, dar l-a mantuit in ultima clipa Hristos, ca era batut de draci pana la moarte si cand dadea sa moara, i-a aparut Hristos si l-a readus in
viata. Dar altAntonie a iesit din aceasta! Si astea sunt depasirile neputintelor noastre, pe care le lucreaza mila lui
Dumezeu. Infricosate lucruri! Fiindca nu pe masura omului, si de aceea adaug inca o data: Domnul sa ne dea, sa va dea putere in
momentele acelea! Si Maica Domnului a trecut prin asta la cruce, si apostolii… si alte momente pe care le vedem in Sfintii lui Dumnezeu”.

Monahul Moise Aghioritul:

Ne aflăm în ultimele ceasuri ale vieţii lui Iisus pe pământ, în mica cetate a Betaniei, care se afla la poalele răsăritene ale faimosului
munte al Măslinilor. Era la o depărtare de aproximativ doi kilometri şi jumătate de Ierusalim. Stăpânul unei case din Betania era fariseul
Simon, tată a trei copii: Lazăr, Marta şi Maria. Casa lor era vizitată din când în când de Iisus, care se împrietenise cu Lazăr. Fusese găzduit şi
bine-primit acolo şi într-un fel o mustrase pe sărmana Marta pentru multele ei griji şi lăudase ascultarea şi iubirea Mariei.
Hristos a fost vestit despre moartea prietenului său, Lazăr, şi ca urmare a mers în Betania. La intrarea în cetate a fost întâmpinat de surorile
îndoliate ale lui Lazăr şi de o mulţime de prieteni şi cunoscuţi de-ai lui, care veniseră să transmită condoleanţe familiei.  Hristos, ca om şi
prieten al lui Lazăr, a lăcrimat. Lacrimile, tristeţea, plângerea, nu sunt păcate, ci întristarea peste măsură, depresia şi mai mult
şi mai rău decât toate, deznădejdea. Hristos, după firea omenească avea cunoştinţe, prieteni, tovarăşi, şi îi vizita pe cei dragi. Avea
dorinţe personale, dar întotdeauna nepătimaşe şi nepăcătoase. El nu a evoluat şi S-a desăvârşit de-a lungul timpului, după cum greşit
afirmă unii teologi contemporani. Hristos avea criterii nepătimaşe şi nepăcătoase în alegerile Lui.Sentimentele Sale erau
omeneşti, dar nepătimaşe. Este bine „să avem în vedere asta de fiecare dată când noi, cei pătimaşi şi părtinitori, vrând să justificăm unele
manifestări ale sentimentelor noastre, ne referim la manifestările sentimentale ale lui Hristos, care sunt descrise în
Evanghelie“ (Arhimandritul Hrisostomos Papadakis).

Trecuseră patru zile de la moartea lui Lazăr. Prin cuvântul lui Hristos, Lazăr a
înviat. Este a treia înviere din morţi pe care o menţionează Evanghelia. Precedaseînvierea fiicei lui Iair şi a fiului văduvei lui
Nain. Însă aceia nu fuseseră înmormântaţi şi nu începuseră să putrezească. Minunea aceasta era negreşit mai mare. I-a făcut pe
mulţi iudei să creadă în Hristos. Însă fariseii L-au urât şi mai mult. Căutau cu stăruinţă să-L omoare. La fel şi pe Lazăr, care a fost
nevoit să plece în Cipru, unde a fost hirotonit mai târziu episcop de către Sfinţii Apostoli şi a trăit încă treizeci de ani.
Se spune că Lazăr, după învierea lui, „nu putea niciodată să mănânce nimic fără să-l amestece cu ceva dulce”. Toate i se
păreau acre, amare şi fără gust şi avea nevoie de ceva care să le îndulcească. N-a vrut sau nu i s-a îngăduit să spună ce a văzut
în viaţa de dincolo. Se mai spune despre dreptul Lazăr că niciodată n-a mai râs de atunci, doar o singură dată a zâmbit, când a
văzut cum cineva fura un vas de lut, şi a zis: „Un bot de lut fură alt bot de lut!”
Este remarcabil faptul că învierea lui Lazăr este menţionată doar de Evanghelistul Ioan în Evanghelia lui, pe care a scris-o după cea de-a doua
moarte a lui Lazăr, pentru a nu fi uitată o asemenea mare minune, care a precedat Învierii Domnului şi s-a făcut pricină de creştere a urii
cărturarilor şi fariseilor.

Dumnezeiescul Lazăr, iubiţi fraţi, ne face să-l numim pe fiecare mort „Lazăr”, pentru a ţine minte că toţi morţii vor învia, după
cuvântul Domnului, la a Doua Venire a lui Hristos. Hristos a spus că Lazăr se odihneşte, doarme. Astfel, locurile unde sunt
înmormântaţi creştinii au fost numite cimitire.
Sfinţii Părinţi Purtători de Dumnezeu, care pe toate bine le orânduiesc, urmaşii Sfinţilor Apostoli, au rânduit ca în sâmbăta din ajunul Floriilor
să fie prăznuită învierea lui Lazăr, către sfârşitul Postului Mare, perioadă de intensă şi stăruitoare rugăciune, post curăţitor şi înfrânare spre
curăţire şi omorârea patimilor, spre înviere şi bucurie, spre părtăşie la Patimile Domnului.

Merită de asemenea să se menţioneze că învierea lui Lazăr, care a stat patru zile în mormânt, constituie pentru Biserica noastră
sărbătoare împărătească, în cadrul celor douăsprezece Praznice împărăteşti, fiindcă este „preînfăţişarea mântuirii”,după cum
spune cântarea, şi slujba trebuie să fie una de praznic şi bucurie, fiindcă prevesteşte cu strălucire Învierea Domnului. Din
Sâmbăta lui Lazăr şi până în Sâmbăta din Săptămâna Luminată, datorită marilor praznice împărăteşti, nu se psalmodiază Paraclisul, Mineiul şi
Theotokarion-ul, nici nu se fac parastase. În Săptămâna Mare nu se psalmodiază şi nu se cinsteşte niciun sfânt. După înţeleptul
teolog Matei Vlastaris „nu se cuvine ca să se amestece cununile împărăteşti cu răsplăţile slugilor”.
Aşadar învierea lui Lazăr este prăznuită ca prevestire a Învierii Domnului, dar şi a învierii noastre,  ca reflecţie a răsăririi Soarelui
Dreptăţii, a lui Hristos, Care în pericopa evanghelică a lui Ioan din ziua respectivă este numit Învierea şi Viaţa, şi cel ce crede fără
zdruncinare în El, chiar dacă ar muri, va trăi. Cel ce l-a înviat pe Lazăr şi S-a înviat pe Sine, Hristos, oferă în chip biruitor
credincioşilor nefrica de moarte. Mare dar este acesta, iubiţi fraţi, când mulţi oameni din jurul nostru mor înainte de a muri, de
frică să nu moară. Pe când, după o înţeleaptă şi frumoasă cugetare scrisă pe peretele unui arhondaric aghiorit, „Dacă vei muri înainte de
a muri, nu vei muri atunci când mori!”. Aici este vorba de moartea patimilor.
[…]

Hristos intră pentru ultima oară în Ierusalim şi i se face o primire

triumfătoare. Toată lumea Îl întâmpină cu cinstiri, ca pe un şef de stat, cum am spune noi astăzi, cu ramuri de finic, aşternându-şi
hainele în calea Lui şi rostind cuvântul „osana”. Hristos nu călătoreşte în vreo trăsură de aur, ci călare pe un asin. Ştie că este
Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, dar nu stârneşte gălăgie, nu caută faimă, nu se amăgeşte pe Sine, nu are nevoie de
laude, de linguşiri, de cinstiri, primeşte cu respect manifestările spontane ale poporului, pentru împlinirea profeţiilor din Vechiul
Testament, rămânând nespus de blând, cuvios şi smerit. Sfântul Isaac Sirul spune undeva că important nu este să fii smerit atunci când
eşti ultimul dintre toţi, ci atunci când eşti primul. Cu siguranţă poţi să rămâi smerit şi atunci când e nevoie uneori să fii primul.
În vremurile vechi patriarhul Ierusalimului mergea într-o astfel de zi pe Muntele Măslinilor călare pe asin, iar patriarhul
Moscovei, în litania din ziua Floriilor, la fel, frâul asinului fiind ţinut de ţar.Credincioşii prăznuiesc în ziua aceasta binecuvântatele
Florii, care simbolizează virtuţile, întâmpinându-L pe Hristos cum se poate mai bine, cu cugete curate şi fapte plăcute lui
Dumnezeu. Duminica ce vine vom fi cuprinşi de o adâncă surprindere.Un popor întreg se afla într-o mare de bucurie, rostind cu
entuziasm acele cuvinte de slavă, „Osana!”, la intrarea lui Hristos în Ierusalim. Acelaşi popor, doar peste douăzeci şi patru de
ore, cu aceeaşi patimă, va striga „Răstigneşte-L!“. Ne întristează această schimbare bruscă de atitudine, această dovadă
cumplită de superficialitate. Însă îngăduiţi-mi, vă rog, să spun cu sinceritate şi ceva care ne priveşte pe noi, credincioşii creştini,
care mergem regulat la biserică. Îl urmăm pe Hristos în slava şi măreţia Lui, la Cana, la Capernaum, la Siluam, la Tabor. Nu-L
urmăm însă pe drumul Gabatei, pe vârful Dealului Golgota. Îl lăsăm singur.Strigăm „Osana!” atunci când toate ne merg bine,
însă când preşul ne fuge de sub picioare, poate că nu strigăm „Răstigneşte-L”, dar oricum ne întoarcem feţele. Slăvim
preasfântul Său nume atunci când se realizează cu succes planurile noastre minunate, visurile noastre măreţe, programele noastre
aducătoare de confort. Îl preaslăvim însă pe Dumnezeu cu bucurie în încercarea bolilor, în necazuri, la moartea neaşteptată a cuiva drag sau
atunci când interesele ne sunt zădărnicite? Urmăm cu bunăvoinţă drumul jertfirii, al dăruirii, al zdrobirii egoismului, al ajutării
semenului nostru?
Mi-e teamă, iubiţii mei fraţi, că mulţi dintre noi Îl folosim pe Hristos şi nu-L lăsăm să ne folosească. Îl folosim pentru a petrece
bine şi plăcut, Îl avem ca pe un paratrăsnet, pentru a îndepărta din viaţa noastră trăsnetul necazurilor, durerilor şi întristărilor.
Suntem fii ai societăţii contemporane consumiste. Am regăsit un Dumnezeu al Vechiului Testament care nu îngăduie să avem
dureri, care ne dăruieştedoar sănătate, viaţă lungă, bunăstare, bogăţie, slavă şi cinste. Dacă propria noastră statuie la care ne
închinăm se clatină, bunăvoinţa ne piere, masca ne cade, oglinda ni se sparge, ne văităm amarnic, protestăm intens, cârtim la
Dumnezeu. Avem din păcate în mare parte o percepţie magică despre Biserică, Sfintele Taine şi liturghisitorii lor. Astfel, atunci
când interesele noastre se clatină ne umplem de îndoieli şi negări.
Intrând în Săptămâna Mare, suntem chemaţi să ne lepădăm de percepţiile bolnăvicioase şi neortodoxe, să spunem din inimă „Răstigniţi-
l!” pentru omul vechi din noi şi să strigăm „Osana!” înlăuntrul nostru şi atunci când lucrurile nu ne vin aşa cum ne place şi cum
vrem noi.
[extras din Omilia “INTAMPINAREA PATIMILOR DOMNULUI” – 12 aprilie 2006]
(din: Monahul Moise Aghioritul, “Tacerea cea bine graitoare”, Editura Egumenita,
2016)

Biruitorul mortii
Inainte de spectaculoasa minune a invierii lui Lazar, cel mort de patru zile si ajuns cadavru urat
mirositor, Iisus a plans. Autori patristici, ca sfantul Chiril al Alexandriei, arata ca El a plans ca om — ca
sa arate ca era om adevarat —, dar s-ar putea spune ca a plans si ca Dumnezeu.
Dumnezeu n-a creat moartea. Moartea nu era menita sa fie. Omul a ales moartea pentru sine
insusi cand a hotarat sa caute viata si sensul ultim in lucrurile pamantesti, create, in loc de
mijloace menite sa-l conduca spre Scopul si Izvorul vietii. Din aceasta pricina moartea a devenit
elementul fundamental si ultim al existentei umane. Tot ceea ce facem, toata munca noastra, toti
talantii pe care ne ostenim atat de greu ca sa-i dobandim, toate realizarile, rangurile si telurile, devin
desertaciune prin moarte. Toate se pierd in moarte. Moartea e limita, frontiera vietii omenesti.

Din acest motiv, monahismul vede in moarte marele invatator al

omului. Hotararile lui Dumnezeu sunt ireversibile, iar moartea e marele invatator care ne-a fost dat
sa ne arate ca aceasta lume nu e izvorul vietii si al sensului nostru. Dumnezeu eizvorul vietii si al
sensului nostru. S-ar putea spune chiar ca modul de a judeca profunzimea sau seriozitatea unei filozofii e
acela de a examina felul in care trateaza moartea. Are moartea un sens sau distruge orice sens?
Crestinismul ortodox infrunta moartea in mod direct si nu o „indulceste” — cu alte cuvinte, noi
nu spunem ca moartea e „naturala” sau doar o alta etapa a vietii. E adevarat, este una din
etapele vietii, dar nu e „naturala”. Ortodocsii numesc moartea drept ceea ce este: o tragedie si
un scandal. Cum ar putea fi altfel? Oricat de batran sau bolnav ar fi cineva, atunci cand moare ne
intristam, despartiti fiind de cineva pe care-l iubeam. Moartea desparte irevocabil.
Aceasta era situatia pe care Iisus a intalnit-o in Betania si a plans. Dar Dumnezeul nostru nu e unul
exilat in cer, ci un Dumnezeu activ si cu un interes activ in toate detaliile vietilor noastre. Nici o
problema nu e prea mare sau prea vulgara pentru Dumnezeul nostru si El nu lasa lucrurile in
starea in care sunt. El a facut ceva pentru conditia pe care ne-am provocat-o noi insine. S-a facut om si
a suferit El Insusi moartea — in

toata  grozavia ei, cea mai rea,

moarte publica plina de rusine a unui criminal in fata mamei sale.
Apoi El s-a sculat din morti, pentru ca, fiind fara pacat, nu era cu putinta sa fie tinut de ea. Facand
aceasta, El a inlaturat puterea mortii asupra omului. N-a inlaturat moartea, ci acul ei (1 Co 15, 55).
A transformat moartea dintr-o necesitate rezultata din hotararea ireversibila a lui Dumnezeu intr-o
alegere libera iubitoare: ne cheama pe toti sa ne luam crucea si sa murim impreuna cu El si asa sa
participam la Invierea Lui. Mantuieste toata viata, realizarile si relatiile personale ale omului,
mantuieste trupul si lumea materiala, si inlocuieste moartea cu viata vesnica. Nu moartea e
elementul uman fundamental, ci Dumnezeul nostru.
Ca Domn si Dumnezeu al nostru, Iisus l-a sculat din morti pe Lazar. Lazar […] sta acum la
propria lui masa de pomenire impreuna cu Iisus ca martor incontestabil al puterii si al oferirii
universale a lui Iisus. Şi in acel moment doi oameni sunt confruntati cu aceasta oferire: o prostituata si
un preot.

Femeia pacatoasa sparge un vas de

alabastru cu ulei de mare pret si plange la picioarele lui Iisus, stergandu-le cu parul ei. A spart
vasul — n-a pastrat nimic pentru sine — si l-a varsat ca oferire a ei. Costase 300 de dinari, plata
a 300 de zile de munca. Acest lucru il infurie pe ucenicul asezat la locul de cinste langa Iisus si
care gestiona banii. Cantarile Saptamanii Mari ne spun chiar mai multe despre contrastul dintre
acesti doi martori ai invierii lui Lazar, fiind destul de explicite despre locul de unde venea
femeia atunci si despre mediul lui Iuda. Sa nu gresim: Iuda era un apostol si avea darul vindecarilor.
Dar el era mai interesat de lucrurile lumesti. Nu putea privi peste preocuparile vremelnice si de aceea n-
avea orizont si viziune. A luat sfanta Impartasanie. Dar moartea nu era invatatorul sau.
Femeia pacatoasa a inteles ceea ce Iuda nu intelesese: crestinismul priveste o vindecare. Nu
doar o vindecare trecatoare, ci una permanenta de marile probleme ale omenirii: egoism, pacat
si moarte. Categoriile fundamentale ale Ortodoxiei nu sunt dreptul si pacatosul, ci sanatosul si
bolnavul. Toti suntem bolnavi, toti avem nevoie de vindecare.
Urmarea invierii lui Lazar ne invata ca nu trebuie sa ne preocupam cu ceea
ce spun sau fac altii, oricine ar fi ei, ci sa-L urmam pe Hristos. Aceasta
trebuie s-o facem nu numai in bucurie, triumf si slava, cand multimile
Il urmeaza, ci si in umilirea Sa pe Cruce si in moarte. El ne cheama pe
fiecare din noi sa ne luam crucea si sa-L urmam, pentru ca fara Cruce
nu exista Inviere.
Privindu-L mergand spre Ierusalim este atunci marea noastra
biruinta. De aceea Biserica striga: „Osana intru cei de sus!” — dar nu
Biruitorului Romei, ci Biruitorului Mortii.
(in: Ierom. Calinic, Provocari ale gandirii si vietii ortodoxe astazi,
Editura Deisis, 2012)

Saptamana a sasea, a stalparilor

“Aceasta saptamana este plina de evenimente si de mare densitate duhovniceasca.

In treacat, ea ne aduce aminte de traditia pustniceasca a primelor veacuri crestine, pomenita in viata Cuvioasei Maria Egipteanca. La
sfarsitul saptamanii, pustnicii se intorceau in obste de prin pustiile in care se nevoisera in vremea postului, pentru
impartasirea cu Sfintele Taine si impreuna-praznuirea Sfintelor Pasti.

„Veniti cei de prin pustii, de prin munti si de prin pesteri, adunati-va impreuna cu noi, tinand, ca sa intampinam pe
Imparatul si Stapanul, ca vine sa mantuiasca sufletele noastre“ (Vineri, tripesniţ).
De asemenea, vineri se incheie ostenelile Postului Mare:

„Savarsind aceste patruzeci de zile, de suflet mantuitoare, cerem sa vedem si Sfanta Saptamana Patimii tale, Iubitorule
de oameni“ (Stihoavna de vineri).
Ca o pecetluire a acestor osteneli, sfintele slujbe ne pun inainte pilda Bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (Lc.16, 19-31), pentru adancul
ei inteles duhovnicesc.

Precum teologhiseste slujba de miercuri, pilda este o oglinda a starii poporului evreu si a neamurilor pagane:

„Israel se imbraca cu porfira si vison mohorat si indestulandu-se cu Legea si cu Proorocii se veselea in slujbele Legii…;
dar in loc de porfira si vison, s-a imbracat cu focul cel nestins. Iar Lazar, poporul paganesc, mai inainte lipsit de adevar,
acum se incalzeste in sanurile credintei lui Avraam, imbracat cu porfira Sangelui Tau si cu haina Botezului”.
Totodata, pilda este o icoana a vietii launtrice a omului:

„Cu porfira imparateasca tesuta de Dumnezeu si cu haina nestricacioasa fiind imbracat, suflete al meu, ti-ai ocarat
vrednicia, facand din pacat bogatie si desfatare“, ci „fa-ma Doamne, Lazar sarac de pacate si risipeste bogatia cea rau
adunata“.

De asemenea, pilda este indemn ca sa nu ne alipim inima de cele trecatoare

si sa ne intarim in rabdarea lipsurilor si a necazurilor:
 „Minunat este obiceiul cel bun al Mantuitorului pentru noi… ca ne-a aratat viata lui Lazar si a bogatului… Deci si noi,
privind la sfarsitul amandurora, sa fugim de cumplirea si de uraciunea de oameni a aceluia si sa ravnim rabdarii si
asteptarii celei indelungate a celuilalt, ca sa ne salasluim impreuna cu el in sanurile lui Avraam“.
Intelesul duhovnicesc al pildei este limpede. Bogat era poporul evreu, care avea bogatia Legii si a Proorocilor, bogat este si omul care si-a
agonisit bogatie de fapta virtuoasa. Israel, pentru ca a respins pe Mesia, a mostenit iadul, iar in sanul lui Avraam a intrat Lazar cel sarac,
adica neamurile care au primit pe Hristos; tot asa si omul virtuos, fara inima milostiva, lipsit de dragostea aproapelui, isi pierde
toata agoniseala sufletului.
Insa, grija principala a saptamanii este sa ne pregateasca pentru cele doua mari evenimente de la sfarsitul ei: invierea lui Lazar
si Intrarea Domnului in Ierusalim.
Inca de luni, Domnul vesteste pe ucenici despre boala lui Lazar:

„Doamne, umbland pe langa Iordan, ai spus mai inainte ca boala lui Lazar nu este spre moarte, ci spre slava ta “ (Luni
seara).
Miercuri, iarasi le spune:

„Astazi si-a dat sufletul Lazar si l-a plans pe el Betania“.

Intristarea mortii insa, este strabatuta de bucuria presimtitei invieri:

„Bucura-te, Betanie, patria lui Lazar, ca vine Hristos la tine, ca sa invieze pe Lazar” si „moartea incepe a se ingrozi simtind venirea Ta
la dansa; caci Tu, fiind Viata, o ai aratat desarta“.
Canonul Sf. Andrei Criteanul de la pavecernita de vineri, ne arata plastic, aceasta presimtire a iadului:

„Scoala-te, Lazare, zice iadul, si iesi degrab din incuietorile mele; ce

mai stai, nu auzi ca te cheama prietenul tau: Vino afara? Ca sa ma usurez, ca de cand te-am mancat pe tine, spre greata
mi s-a facut mancarea; mai bine sa ma tangui numai de unul, decat sa pierd pe toti cei ce i-am inghitit cu foamea”.
Inviind pe Lazar, Mantuitorul arata cu fapta, ceea ce spusese Martei, ca El este Invierea si Viata si Stapanul Atotputernic al
vietii si mortii. Minunea este totodata o anticipare a Invierii Sale si o intarire a ucenicilor pentru vremea de incercare care ii
asteapta.

„Doamne, vrand sa incredintezi pe ucenici de invierea Ta cea din morti, ai venit la mormantul lui Lazar“.
Ca sa inteleaga ucenicii atunci cand Il vor vedea rastignit si omorat – ceea ce n-a putut intelege Israelul cel nemultumitor – ca Acel ce are
stapanire asupra mortii, nu poate fi stapanit de moarte.

Invierea lui Lazar este si o anticipare a invierii de obste, precum ne arata troparul zilei:

„Invierea cea de obste, mai inainte de patima Ta incredintand-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”.
Intr-adevar, daca cel mort de patru zile si imputit a fost inviat, apoi este cu putinta ca toti cei adormiti din veac sa se ridice din
pulberea mortii.
Pe langa faptul istoric al minunii, invierea lui Lazar ne arata cu taina niste inalte adevaruri duhovnicesti.

Lazar mort si imputit este tot sufletul care zace in groapa pacatului, precum ne arata utrenia de miercuri:

„Ca o piatra ingreuindu-ma cu multe pacate, zac in mormantul lenevirii, din care ridica-ma, Milostive Doamne “. Sau:
„Ridica piatra impietririi de pe inima mea Doamne; ridica sufletul meu cel omorat de patimi, Bunule, si ma invredniceste,
Stapane, sa-Ţi aduc cu umilinta stalpiri de bunatati, ca biruitorul iadului“ (Duminica seara).
 A suspinat cu duhul si a lacrimat Domnul la mormantul
lui Lazar(Ioan 11, 33); a lacrimat pentru prietenul iubit: „Iata cat de mult il iubea“, ziceau iudeii – si a lacrimat pentru firea
omeneasca, plasmuita „buna foarte”, dar stricata si imputita de pacat. Şi, in iubirea Sa cea nemarginita pentru noi, mereu
suspina si lacrimeaza Domnul, vazandu-ne morti si imputiti, prin multimea pacatelor cele din toata vremea.
Minunea are si un inteles adanc pentru vremea de sfarsit a Sfantului si Marelui Post. Precum am vazut, urcusul duhovnicesc al celor patruzeci
de zile ne-a ridicat treptat la o intelegere tot mai surprinzatoare a innoirii duhovnicesti, a prefacerii in omul nou. Daca ne-am luptat dupa
lege, implinind poruncile Domnului, ne-am apropiat de El, ne-am facut un Lazar, prieten al Domnului, avand doua surori, Marta
si Maria, adicafaptuirea si contemplatia  (Marta cea ravnitoare la slujire si Maria care asculta cuvintele Lui). In lipsa Domnului,
Lazar s-a imbolnavit si a murit. Intelesul duhovnicesc: fara prezenta Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mantuitoare,
nu viaza. Precum zice Sf. Maxim: „Toata asceza fara dragoste este straina de Dumnezeu“. Numai cu ele, murim sufleteste si ne in-
multim. Domnul vine la mormantul neputintei noastre si lacrimeaza:

„Lacrimat-ai Mantuitorule, pentru mine, ca un om dupa fire si m-ai ridicat cu porunca Ta pe mine cel mort“.
Apoi Domnul spune hotarat: „Eu sunt invierea si viata“. EU. Numai Eu inviez pe om din moartea pacatului; el singur fara de Mine,
nu poate face nimic; si numai EU sunt Cel ce dau viata cea adevarata. Ceea ce am urmarit noi de-a lungul postului, invierea din
moartea pacatului si dobandirea adevaratei vieti, este lucrare dumnezeiasca si nu omeneasca. Trebuie sa vina Domnul, sa ne
cheme afara din mormantul neputintei noastre omenesti. Numai asa putem umbla slobozi pe calea mantuirii.
Adevarul cel mare, care nu trebuie uitat niciodata: omul se osteneste dupa putinta, iar mantuirea este un dar al negraitei Milostiviri
a Domnului.
 (din: Protosinghel Petroniu Tanase, “Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului”, Editura Doxologia, Iasi, 2012)

Gusturile vietii celei duhovnicesti – antidotul duhului lumesc

Un drum pe care se afla toate
Astazi este Sambata lui Lazar, iar pericopa evanghelica de astazi am auzit-o inca de mici, apoi am citit-o de multe ori. Am auzit-o si
astazi. Este caracteristic acest fragment din tropar:

“Invierea cea de obste mai inainte de Patima Ta incredintandu-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule“.
asupra caruia ne-am indreptat atentia si altadata. Hristos, inainte de Patima si de Inviere a vrut sa ne asigure ca va urma invierea
cea de obste si l-a inviat, spune troparul, mai intai pe Lazar.
Folosindu-ma de acest exemplu, as vrea sa spun ca in felul acesta cred ca ne lumineaza Dumnezeu astazi. Şi in general si in
particular. Tuturor, precum si fiecaruia in parte, Dumnezeu le ofera o pregustare. Cunoastem, desigur, faptul ca Dumnezeu inca din
aceasta viata ne ofera o pregustare a Imparatiei Cerurilor, a vietii ceresti, ne ofera logodna Duhului Sfant, nu numai teoretic, ci
cu adevaratul gust. Aceasta se intampla in particular, nu cu titlul general in sensul ca Dumnezeu ofera tuturor Duhul Sfant, ci in sensul ca
in lupta si efortul zilnic pe care-l face cineva primeste o astfel de pregustare, are parte de astfel de semne.
Este un fapt important, la care trebuie sa luam aminte. Daca aceasta lipseste, daca nu simtim o pregustare a vietii adevarate pe care
ne-o ofera Hristos, inseamna ca este cazul sa ne nelinistim. Am umila parere ca, daca stam si analizam cu smerenie cele ale noastre,
nimeni nu cred ca se va afla fara simtul unei pregustari. Nu ascultam unele lucruri, le acceptam doar teoretic, iar lupta noastra se da pe
uscat.
Mai devreme sau mai tarziu vom primi aceasta pregustare, adica aceea ca Lazar a inviat cu adevarat, toti au vazut, iar acesta
ne asigura ca intr-o zi toti oamenii vor invia. Este o pregustare reala, nu una teoretica. Pregustarea duhovniceasca a harului, a
energiilor necreate ale lui Dumnezeu nu sunt numai ganduri bune sau simtaminte, ci pregustari adevarate.
Aflam astazi ca invierea lui Lazar nu are loc la intamplare:

“Iar daca nadajduim in Hristos numai in viata acesta, suntem mai de plans decat toti oamenii“ (I Corinteni 15, 19)
In viata duhovniceasca, in special, aceluia care are buna dispozitie, sete, sinceritate, credinta, Hristos va gasi modalitatea de
a-i oferi gustul adevarat al vietii duhovnicesti, atat cat poate sa cuprinda fiecare, ca sa-i indulceasca sufletul.
Dumnezeu iti deschide drumul spre toate
In piata mergem sa cumparam diverse, gustam inainte de a cumpara si vanzatorul nu ne impiedica sa gustam produsele, ci ne indeamna,
ceea ce este important. La fel in cele duhovnicesti, nimic nu vine dintr-odata, cu totul. Faptul ca Dumnezeu ne ofera posibilitatea
sa gustam, sa incercam, nu are doar sensul ca totul decurge treptat, ci are si rostul de a se arata putina bunavo inta, asa cum
vanzatorul cunoaste intentia clientului sau si scopul este sa-i intareasca dispozitia de a cumpara incurajandu-l sa guste. Are foarte multe
sanse sa-l determine sa cumpere, lucru care se intampla adeseori. La fel si Dumnezeu, nu ne da totul dintr-o data, ci putin cate putin,
si ne pastreaza plinatatea pentru viata viitoare, dandu-ne atat cat sa ne obligam si sa ne stimulam.
Din pacate, pentru ca omul este incurcat cu pacatul si cu grija cea lumeasca, desi are din cand in cand parte si de gusturi duhovnicesti,
simtind ca acestea inseamna altceva, totusi nu se desprinde usor de viata cea pamanteasca si egoista. Intalnim destui astfel de oameni
cu oarecare gusturi duhovnicesti, care au gustat bucuria, dulceata harului, stiu teoretic ca este cu totul altceva, dar nu se
elibereaza, nu parasesc viata pacatoasa. Nu numai in sensul ca i-a acaparat pacatul si nu-i lasa, ci si in sensul ca in realitate au
sentimentul ca-i satisface mai mult pacatul. Se ataseaza de pacat, iar pacatul are si el „dulceata” lui. Prin urmare, Hristos ofera
pregustarea pentru a indatora sufletul.
Acesta este punctul delicat. Binecuvantat este sufletul acela care are parte de o pregustare — Dumnezeu urmareste si vede
aceasta – si se obliga sa actioneze pe masura: numaidecat se conformeaza, numaidecat alearga la Hristos ca sa se invredni-
ceasca de acea pregustare, de atractia, de trairea duhovniceasca. Daca insa te faci ca ai pierdut-o, ca nu ai inteles, daca
neglijezi, intrucat pierde pacatul dinlauntrul tau si castiga trairea duhovniceasca, atunci ai pierdut ocazia. Hristos iti deschide
drumul spre toate cele ceresti, nu numai cu invatatura, dar iti ofera si gustul adevarat, real, iar tu esti nepasator.
Binecuvantat este sufletul acela care pune in valoare ingaduinta si dragostea lui Dumnezeu, daca pot spune asa – pe care le exprima si le
ofera nu teoretic, ci cu adevarat. Sunt de parere ca, cu cat faci mai bine fata celor pe care Dumnezeu ti le da – poate sa fie mult,
dar tu sa simti putin —, cu atat mai mult Dumnezeu te acopera, te considera al Sau, iti deschide drumul, iti ofera noi
pregustari, plinatate a degustarilor. Totusi, calitativ pregustarea este aceeasi, dar cantitativ este de fiecare data mai mult.
Aceasta este doar o mica doza, pentru a starni pofta duhovniceasca
In lupta noastra duhovniceasca, in stradania noastra trebuie sa avem in vedere ca Hristos nu numai ne invata si ne aminteste, ci
gaseste chiar modalitati sa ne ofere pregustari ale vietii adevarate. Daca cineva se crede nedreptatit, daca are retineri, nu este-n
ordine. Nici sa aiba sentimentul ca s-a saturat si sa spuna:„Ajunge atat!” Este rau si daca este nepasator si daca i se pare ca este prea
mult. Este doar o doza, o portie, atat cat sa starneasca pofta cea duhovniceasca. Asa sunt si cele duhovnicesti, din acest punct de
vedere, asemenea celor materiale.
Ziua de astazi ne ajuta sa luam aminte la cele de mai sus si sa apucam pe drumul drept, sa dibuim realitatea. Ca atunci cand
cineva cauta un drum, il gaseste si porneste pe el. Şi acesta este, am spune, un drum care ne duce inspre Imparatia lui Dumnezeu, un
drum pe care se afla toate. Asa cum omul poate sa gaseasca un drum oarecare, cred ca Dumnezeu asteapta de la noi in ziua de astazi
sa luam aminte la acest drum care se prezinta in fata noastra, care este deschis inaintea noastra. Şi pe el nu trebuie sa
lenevim, ci sa tragem cu mult zel.

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “In pustiul lumii”, Editura Bizantina,

2014)

“Am rămas în sărăcie duhovnicească, pentru că suntem ca de pământ,nu

avem curajul să ridicăm puţin capul, nu îndrăznim să apucăm pe
acest drum.  De atâţia ani suntem creştini şi ce facem, vegetăm?”

Arhim. Simeon Kraiopoulos, “În pustiul lumii”:

Pe ultima sută de metri. Amintirea morţii care este numai viaţă
În fiecare clipă înaintea lui Dumnezeu
În seara aceasta consider că este un moment bun să punem început nou. Am mai spus şi altă dată că cel mai bine este să ne gândim că
ne aflăm pe ultima sută de metri, cum se spune, şi să trăim, să cugetăm şi să ne comportăm în consecinţă. Oricum la o vârstă mai
înaintată lucrurile sunt mai coapte. Dar în orice caz, indiferent de vârstă, cred că ar trebui să începem să lucrăm mai eficient şi să o luăm din
nou de la început. Cine ştie de câte ori va mai fi nevoie să discutăm aceleaşi lucruri în acest duh.
Noi, fiind ortodocşi, membrii ai Bisericii lui Hristos, ştim destule lucruri şi cred că ceea ce trebuie să facem este să nu mai
lăsăm loc de amânare. Să nu mai spunem „aşa voi face”, ci imediat, imediat, din această clipă să punem început nou, fără să
mai existe vreun interval de stagnare. Din acest moment trebuie să ne hotărâm şi să o punem şi în practică, se înţelege, să ne închipuim
constant înaintea lui Dumnezeu, cum vom fi la judecată, pentru că oricum putem părăsi această lume în orice clipă.
Acum, întrucât ştiinţa a avansat atât de mult, putem câteodată să ne mai punem speranţa în ea. […] Viaţa noastră se datorează mult modului
în care ştiinţa se foloseşte de medicamente sau de alte mijloace, dar intervalul acesta care ne-a rămas, care pentru unii este mai mare sau
mai mic decât pentru alţii, cred că nu ar fi rău să fie folosit ca timp de cugetare la faptul că sfârşitul nostru cel lumesc poate veni brusc,
pe neaşteptate, atunci când ne aşteptăm mai puţin. Moartea vine pe nesimţite.
Prin urmare, cred că este bine să ne păstrăm în duhul creştinesc şi, studiind Sfânta Scriptură şi în special Noul Testament, vom vedea că mai
mult sau mai puţin toate cele pe care le spune Domnul au în vedere acest fapt, anume că sfârşitul poate veni oricând: „Privegheaţi deci,
câ nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru”. Şi parabolele au aproape toate şi acest înţeles, parabola bogatului necugetat – „Nebune! In această
noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?” – la fel şi parabola bogatului şi a săracului Lazăr, precum şi cea a
fiului risipitor. Dar şi toate celelalte rostite de Mântuitorul ne trimit cu gândul la sfârşitul vieţii noastre, chiar dacă reflexul omului
este de a închide ochii şi de a evita acest subiect. Nu vrea să se gândească la asta. Noi trebuie să privim înspre adevăr, nu înspre
nimicurile omului celui vechi.

Amintirea morţii te aduce cu picioarele pe pământ

Prin urmare primul lucru pe care trebuie să-l facem este să conştientizăm chiar acum faptul că în orice clipă, chiar în orice clipă,
putem să plecăm din această lume. Şi când spun în orice clipă, mă refer chiar şi la atunci când nu avem absolut nici un motiv să ne
gândim la moarte. În fiecare moment, aşadar, să ne închipuim că ne aflăm în faţa lui Dumnezeu, în faţa Judecătorului. Ştim ce spune
cuvântul lui Dumnezeu, „În tot ce faci adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată”. Să-ţi aduci aminte că vei muri, că va
veni sfârşitul, că vei pleca din această lume, şi atunci nu vei mai păcătui în veci. Este foarte important acest lucru, la care nu luăm aminte
cum ar trebui. În practică, atunci când vine acel moment critic, când toate patimile tale prind atâta putere încât nimeni n-ar mai
putea să le stăpânească, dacă acel suflet îşi va aminti de cât de jos a ajuns, de faptul că acolo la fund aşteaptă numai moartea,
deîndată vor conteni patimile şi autojustificările şi îndreptăţirile, care ne împiedică să ne vedem înaintea Domnului.
Fericită lucrare ar fi pentru noi, cei care vrem, să începem să punem în practică aceste gânduri. Merg să mă culc? Nu ştiu dacă mă mai
trezesc sau nu. M-am trezit? Nu ştiu dacă voi mai prinde înseratul. Şi aceste gânduri nu au scopul de a băga frica noi, făcându-
ne viaţa un coşmar. Trebuie să ne lăsăm cuprinşi de frica de Dumnezeu, care ne face mult bine. Sunt la mine acasă? Sunt în fața lui
Dumnezeu! Sunt afară din casă? Sunt în fața lui Dumnezeu! Sunt cu alţi oameni? Sunt în faţa lui Dumnezeu! Singur? Tot în faţa
lui Dumnezeu! Să purtăm cu noi permanent acest sentiment. Să ne convingem pe noi înşine de acest adevăr.
Şi esenţial este să nu lăsăm niciodată loc pentru alte gânduri, precum „Eh, nu se va întâmpla nimic azi.” Pentru că omul, atunci când
şansele ca ceva chiar să se întâmple în ziua aceea sunt foarte mici, este cuprins de un sentiment de siguranţă, de certitudine
chiar, că totul va fi bine. Nu. Aici trebuie să nu lăsăm niciodată loc de astfel de tendinţe, pentru că nimic bun nu poate ieşi din
ele, numai pagubă. Dacă nu se va întâmpla nimic, nu se va întâmpla! Ştie Dumnezeu mai bine şi pe toate le rânduieşte. Şi fireşte că, atunci
când ne gândim la moarte, nu e ca şi când ne conducem pe noi înşine cu forţa într-acolo. Când va veni clipa, atunci va veni! Dar nu
putem să pierdem nici un strop de timp, pentru că nu ştim dacă mai avem mult sau puţin.
Amintirea morţii, aşa cum i se spune în limbaj ascetic, nu are scopul de a induce frica în om, astfel încât să se îmbolnăvească psihic sau să-l
domine ca un coşmar. Nu. Amintirea morţii te normalizează, te aduce înapoi la firesc. Atunci când te gândeşti la moarte, la sfârşit,
atunci te afli în starea ta firească, bineînţeles, numai dacă înţelegi lucrurile cum trebuie şi nu te sperii. Aşa cum sunt mulţi în lumea asta, şi
încă sunt creştini aceia, care nu cumva să se gândească la moarte, nu cumva să cugete la sfârşitul acestei vieţi! Da, toţi murim. Ce să facem?
Aceştia ar face bine să depăşească repede acest gând, pentru că oricum nici ei nu vor face excepţie. Toţi trebuie să purtăm înaintea ochilor
moartea, sfârşitul. Nu să ne gândim la asta în fiecare clipă, dar să o avem în vedere atunci când judecăm o situaţie, indiferent care. Si atunci
va deveni ca o stare, care nu te mai consumă, ci îți este firească, atunci când eşti la muncă, de exemplu – nu e ca şi când gândul morţii te va
face să nu mai munceşti, ci din contră, vei munci şi mai cu spor, pentru că vei scăpa de toată teama şi agitaţia şi stresul.
Spuneam odată, dacă îmi permiteţi, mai mult în glumă aşa, cuiva care avea o problemă, o greutate, şi trebuia să-i dea de leac în termen de
câteva luni. „Nu te teme”, i-am spus, „că până atunci se poate întâmpla a Doua Venire a lui Hristos, şi n-are să te mai preocupe problema
ta.” Este şi un pic de adevăr în această glumă. Este mai limpede, mai calm, mai liniştit, este mult mai cu picioarele pe pământ şi mai
cumpătat omul, atunci când se gândeşte la moarte. Nu mai este stăpânit de nimic care să-l îndepărteze de Hristos.

Adânc în sufletele noastre,

această trăire să fie: să ne aşteptăm la plecare,
să ne aşteptăm să se deschidă poarta cerului
Începând cu acest moment, aşadar, de vreme ce tocmai urmează să săvârşim Sfânta Liturghie, să intrăm cu toţii în acest duh, fiind prezenţi
aici în biserică la taina tainelor, care este chiar Împărăţia lui Dumnezeu. Aşa, înaintea lui Dumnezeu. Pentru că oricâte lucruri am avea
pe cap, oricâte planuri pentru viitor, adevărul este că fiecare dintre noi, fără excepţie, vom părăsi această lume, şi o vom
părăsi într-un moment pe care nu-l cunoaştem. „În ziua în care nu se aşteaptă şi în ceasul pe care nu-l cunoaşte “, spune
Domnul. Faptul că Dumnezeu ne-a păstrat ascunsă vremea morţii noastre, precum şi a celei de-a doua Veniri a Sa, nu are scopul de a ne fi
piedică. Nu. Este înspre folosul nostru, pentru că îi dă omului posibilitatea de a se aşeza în relaţia corectă cu Dumnezeu. Altfel omul şi-ar
plănui viaţa asa cum crede el că e mai bine.
Noi am vrea ca Dumnezeu să ne spună de la bun început: „Ştii, mai de trăit atâţia ani şi atâtea săptămâni, zile şi ore.” Aşa ne-am dori şi ne
închipuim cum că ne-ar face bine. Nu. Nu. Fericit cel ce va privi lucrurile aşa, şi în general, şi în particular, asa cum a făcut-o si cum ne-a
învăţat s-o facem Hristos. Nu e nimic mai folositor omului, decât să nu ştie când va fi a Doua Venire, precum şi timpul morţii sale
personale. Nu e ca şi când Dumnezeu ar vrea să ne ţină o viaţă întreagă în agonia de a nu şti, dar acest lucru ne ajută foarte
mult sufleteşte, ne ajută să ne putem vedea în fiecare zi în faţa lui Dumnezeu, ca şi când ar fi ultima, fără interes, fără iubire
de sine, fără calcule şi planuri, fără să spunem „Până atunci am destul timp, voi face altfel lucrurile, am timp să mă
schimb.“ Nu. Ci în fiecare clipă ca şi când am fi înaintea lui Dumnezeu. Şi atunci te vei întoarce la firesc, atunci îţi vei găsi liniştea şi în
plus vei căpăta în plus şi experienţă.
Nu sunt numai cuvinte acestea. E vorba de experienţă, nu numai de strădania de a te gândi aşa şi pe dincolo. Nu.  Dumnezeu va răspunde
imediat faptei şi te va primi, te va lua în braţele Sale şi te va umple de har. Nu îţi va da cele pe care şi le doreşte omul cel vechi din
tine – cum ar fi, de exemplu, să ştie când şi cum se va întâmpla un lucru sau altul – nici nu-ţi va da mângâiere falsă, nu-ţi va spune   „Mai ai
timp să te pocăieşti.” Nimic. Cu cât mai puţin ştii, cu atât mai bine. Cu cât mai puţin vrei să ştii, cu atât mai bine. Cu atât mai bine
este, cu cât eşti în stare să le laşi pe toate în grija Domnului, să spui „De vreme ce Tu, Doamne, aşa le-ai rânduit şi aşa le vrei, şi eu
împreună cu Tine!” De la noi nu se aşteaptă decât un singur lucru, anume să privim lucrurile aşa cum trebuie: în fiecare clipă să
fim ca înaintea lui Dumnezeu, pe toate să le gândim şi să le judecăm în funcţie de asta. Nu doar să alergăm fără rost şi să ne
preocupe una şi alta. Nu. Îl aşteptăm pe Dumnezeu, aşteptăm să ne deschidă poarta.
Acesta este, cred eu, primul lucru care trebuie făcut, dacă vrem să ne numim creştini, dacă vrem să ne aşezăm cum trebuie în Biserica lui
Hristos. Trebuie să punem în practică acest lucru: “Aminteşte-ţi de moartea ta, şi nu vei mai păcătui în veci!” Amintirea morţii este însăşi
viaţa. Te eliberează, îţi dă aripi. Şi tu, făcând aşa, vei lăsa la o parte multe lucruri care nu contează, şi atunci va veni Domnul să
te umple de har şi să te ajute chiar să depăşeşti toate cele nefolositoare pe care le-ai făcut.
Ne va ieşi încet-încet din minte, dar atunci când ne aducem iar aminte, iarăşi ne vom plasa înaintea Domnului şi astfel, încet-încet, se va
transforma într-o stare permanentă. Pe dinafară vei părea preocupat de grijile vieţii, ca orice om, dar pe dinăuntru vei trăi numai asta:
aşteptarea plecării, aşteptarea deschiderii porţii de către Dumnezeu.

Credinţa înseamnă mai mult decât realitatea

Si atunci, în acest caz avem nevoie de credinţă. Tema credinţei este o temă ce trebuie privită foarte concret, de vreme ce suntem făpturi
cugetătoare după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu si suntem înzestraţi cu raţiune si avem atâtea cunoştinţe, pe care le putem şi
îmbogăţi. Cât credem în Hristos? Credem?
La o privire mai atentă vom observa din cum vorbim, din cum ne purtăm, din ce facem, că ne lipseşte credinţa. Mi se pare uluitor.
E imposibil şi să credem în Hristos, şi să vorbim aşa. E imposibil şi să credem în Hristos, şi să facem lucrurile pe care le facem. Să crezi în
Hristos si să fii atât de zdruncinat, să fii atât de tulburat? Nu se poate.
Ne lipseşte credinţa. Şi acum este clipa în care trebuie să începem să credem. Să credem în toate câte ne spune Evanghelia,
fără vreo excepţie. Dacă vrem. Dacă nu vrem, să nu credem! Dar dacă sperăm să avem vreo şansă la un început bun, trebuie să
credem că a venit cu adevărat Fiul lui Dumnezeu pe pământ, că a spus şi a făcut toate cele pe care le-a spus şi le-a făcut, că Şi-
a întemeiat Biserica Sa, precum şi Tainele Sale. Şi în final că a făcut toate aceste lucruri cu un singur scop: mântuirea noastră. Şi
atunci când îl laşi pe diavol să-ţi intre în gând şi în inimă şi să-ți sădească îndoieli si tulburări, cum că nu ar fi așa, ci altfel,
atunci unde îți mai este credinţa în Hristos?
Şi, aşa cum am mai spus şi altă dată, să renunţăm la a mai aduce argumente şi justificări: „Aşa sunt eu, pe mine nu mă primeşte
Hristos, pe mine nu mă aude Hristos, pe mine nu mă va ierta Hristos.” De unde le scoţi pe toate acestea? Unde le-ai găsit? Hristos a
venit ca să găsească pe fiecare păcătos în parte. Să zicem că nu te-a găsit până acum. Există însă întotdeauna posibilitatea, nu
probabilitatea, de a te găsi. Nu probabilitatea, ci posibilitatea! De noi depinde să ne aşezăm în gândire aşa cum trebuie şi deîndată ne
va găsi Hristos şi ne va mântui. Orice ar fi nevoie să facă, va face; orice ar fi nevoie să ne spună, ne va spune; oricât va fi
nevoie să ne lumineze ca să înţelegem, o va face. Nu putem crede fals. Nu putem crede în ceva ce se va dovedi că nu este aşa. Credinţa
înseamnă mai mult decât realitatea subiectivă. Noi credem că dacă am priceput ceva, dacă am văzut ceva, acesta este adevărul, suntem
siguri de asta. Nu. Credinţa este mult mai sus de ceea ce ne oferă simţurile – văzul, auzul, mirosul şi celelalte. Ne va fi mult mai
aproape Hristos, dacă ne vedem înaintea Lui, ne dăm seama că vom pleca din această lume si vrem să ne mântuim.
Creştinii spun câteodată „Ah, ce n-aş da să pot să-L văd pe Hristos! Cât de mult aş vrea să fi fost şi eu în viaţă atunci, în anii pe care i-a
petrecut Hristos pe pământ!” Dar şi cei care trăiau atunci şi l-au primit pe Hristos în sufletul lor cu adevărat, au făcut-o tot prin
credinţă. Prin credinţă se înfăptuiesc toate, devin realitate toate. De aceea trebuie să punem început nou acum. Să nu începem a
spune „nu pot crede, îmi este greu!” Ce sunt astea? Eşti creştin? Imediat va veni în sufletul tău credinţa, pentru că ne-o dă Hristos. De
credinţă avem nevoie? Credinţă ne va da! Dacă nu simţi credinţa în tine, asta nu e pentru că nu ţi-a dat-o Hristos, ci pentru că nu ţi-o
doreşti tu. Şi smerenie ne va da, şi pocăinţă şi putere de rugăciune şi orice altceva de care este nevoie. De datoria omului numai
atât rămâne: să creadă.
Aşa cum am mai spus de multe ori, răul din Eva a venit o dată cu îndoiala. A venit diavolul și a sădit în sufletul ei si în firea ei îndoiala — cum
că nu ar sta lucrurile aşa cum spune Dumnezeu. Şi a păţit ce a păţit. Să păţeşti şi să înveţi din asta, asta trebuie. Şi ar fi putut protopărinţii
să se pocăiască atunci, dar n-au făcut-o. Groaznic lucru să permiţi îndoielii, necredinţei să prindă rădăcină în tine, după care să
cazi în păcat şi să nu poţi nici să te pocăieşti!
Pe de o partea trebuie să ne bucurăm că ne-a făcut Dumnezeu oameni după chipul şi asemănarea Sa, că ne-a dat cugetare şi libertate de
voinţă. Pe de altă parte omul se află în pericol de moarte, tocmai pentru că l-a făcut Dumnezeu liber. Asta nu înseamnă, fireşte, că omul este
constrâns de propria-i fire să greşească, ci că atunci când nu face folosinţă bună de toate harismele pe care i le-a dat Dumnezeu – de
libertate, de cunoaştere, de înţelepciune, de liberul arbitru – atunci va ieşi răul din el. Şi nu numai protopărinţii au păţit asta, ci şi noi toţi.
Luaţi aminte şi veţi vedea că toate relele pe care le facem se trag numai din îndoială. Ne îndoim de Dumnezeu. Lăsăm să ne
pătrundă în suflet gânduri de îndoială, de necredinţă – astăzi mai mult ca oricând, de vreme ce fiecare poate să zică ce vrea, să scrie
ce vrea şi aşa mai departe. În timp ce, dacă te smereşti, dacă priveşti lucrurile simplu, vei vedea că ai de ales între a te lepăda de
tine sau a te lepăda de Hristos. Şi nu cred că are nimeni curaj să facă asta, nu din cauza fricii, ci pentru că adevărul este că [nu] avem
rădăcina credinţei în sufletul nostru.

A fi înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este bucuria noastră, după ea tânjim

Dumnezeu vrea ca noi să fim în orice clipă pregătiţi
Cred că ne-a arătat Dumnezeu că am făcut bine ceea ce am început ieri, aşa, încet-încet dar întru adevăr, să spunem nişte lucruri care
trebuiau spuse. Şi nu a fost decât un început. Este bine să vedem lucrurile strâns legate de ceea ce spuneam mai demult, anume că este cu
totul altceva să trăim aşa cum trăim acum, cu grijile şi treburile noastre lumeşti – dar şi duhovniceşti — dar că până la urmă întreaga
noastră viaţă de creştini încă este purtată într-un duh lumesc, pământesc. Una este asta şi cu totul altceva este a crede în
Hristos, a face ascultare de El, a-L urma pe El cu sensul că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să
fie“, că la cele de sus ne este gândul, nu la cele pământeşti. Este cu totul altceva, altfel cugetăm, altfel ne comportăm şi ne simţim,
avem o cu totul altă stare înlăuntrul nostru. De la un timp ne arată asta Dumnezeu prin rugăciunile Maicii Sale, dar de ieri ni s-a arătat asta şi
mai mult. Să ne amintim aici ceva ce spuneam mai demult. După cum ştim, imediat după Sfânta Împărtăşanie, preotul
spune: „Drepţi,  primind  dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele lui Hristos Taine cu
vrednicie, să mulţumim Domnului”. Mulţi spun că acest cu vrednicie ar trebui să fie atribuit părţii să mulţumim Domnului, nu primei părţi,
adică primind cu vrednicie. Şi atunci spuneam că expresia corectă ar fi drepţi primind… cu vrednicie, cu sensul că Dumnezeu ne-a
învrednicit să ne putem împărtăşi, şi de aceea trebuie să Îi mulţumim. Luaţi aminte. Aici nu este vorba numai despre faptul că am
schimbat locul unui cuvânt, mutându-l pe cu vrednicie în partea a doua a rugăciunii. Este o modificare esenţială, existând o mare diferenţă
între ele.
Dacă nu alegem să spunem cu vrednicie primind, ci spunem cu vrednicie să mulţumim Domnului, fără să ne dăm seama justificăm
următorul lucru, că „noi suntem nevrednici, suntem păcătoşi. Cum vom spune că primim cu vrednicie?” Şi fără să ne dăm seama, ne bazăm
pe starea noastră de mândrie, de nepocăinţă, de păcat. Şi aşa, te-ai împărtăşit şi aştepţi ca Sfânta Împărtăşanie să te ajute ca
prin magie, pentru că lucrurile sunt deja clare: sunt păcătos.
În timp ce dacă spui cu vrednicie primind, să mulţumim Domnului, nu poţi să te mai laşi pe tânjeală, nu mai ai pe ce să te
bazezi. Pe provoacă să te învredniceşti.Te duci mai degrabă înspre Hristos, cu ceea ce vrea Hristos de la tine, cu ceea ce îţi
arată Hristos, cu ceea ce face El, care cu Trupul Său te face şi pe tine Trup al Său şi cu Sângele Său te face şi pe tine Sânge al
Său. În fine, se poate ca nu mulţi să înţeleagă acest lucru.
Dacă privim lucrurile spunând că am fugi oriunde de lumea aceasta, asta ne ajută să ne simţim continuu înaintea
lui Dumnezeu. Momentul când vom ajunge acolo nu-l cunoaştem, dar şi Hristos ne spune că vrea ca în orice clipă să fim pregătiţi:  „Drept
aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.” Hotărârea pe care trebuie să o iei atunci când vrei să te
vezi înaintea lui Dumnezeu este definitivă, atunci ți se deschide drumul, atunci ţi se deschide poarta, atunci ai plecat o dată
pentru totdeauna, nu mai ai cale de întoarcere. Aşa să începem să credem, aşa să trăim. Şi asta nu poţi să faci, bineînţeles, dacă
eşti încă prins de cele lumeşti.
Mai aud câteodată pe unii tineri care spun că oricum nu înţeleg nimic în biserică, nu îi mişcă nimic, nu îi atinge nimic, motiv pentru care se
plictisesc, obosesc. Pentru aceştia nu există nimic în lume, în afară de ceea ce îi mulţumeşte, ceea ce îi satisface; nimic altceva. Ce se va
întâmpla cu aceştia? Şi, de asemenea, ce se va întâmpla şi cu cei care, deşi simt ceva în sufletul lor, că ar vrea să-i iubească
Dumnezeu – dar câteodată o zic aşa, mai mult cu mândrie — dar care în final ajung să aibă numai grija vieţii acesteia lumeşti,
să nu cumva să le lipsească ceva aici pe pământ.
Fără amânare
Aşadar, când vei începe să trăieşti având pe Dumnezeu în faţă, având această realitate în faţă, cum că vom pleca de pe acest
pământ şi nu ştim când – şi de aceea, neştiind când vom pleca, trebuie să fim pregătiţi în orice clipă — atunci vei începe să
guşti comuniunea adevărată cu Dumnezeu. Şi, cum spuneam şi ieri, să nu cumva să lăsăm cel mai mic loc de a spune că mai
avem timp. Nu, nu! Dacă faci aşa ceva, înseamnă că nu ai înţeles nimic şi că nu ai pătruns încă acest adevăr, că aici pe pământ ne aflăm
în exil, că suntem „străini şi călători pe acest pământ“, că cerul este casa noastră adevărată, în care vom trăi veşnic, împreună
cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii. Asta vrea Dumnezeu de la noi, să înţelegem acest lucru. Să nu cumva să spunem „Lasă că reuşesc eu să
trăiesc până mâine şi atunci am să mă schimb.” Nu. În fiecare clipă poate să fie sfârşitul vieţii noastre pământeşti.
Prin urmare, pe de o parte trăim înaintea lui Dumnezeu, şi asta ne va trezi, ne va da un imbold să fim totdeauna pregătiţi. Dar de
fapt nu atât de mult contează acest lucru, cât contează că aceasta este bucuria noastră, acesta este dorul nostru, acesta este setea
noastră, că acolo este Domnul nostru. Hristos este cu noi acum, dar este cu noi ca să ne încălzească, ca să ne dea viaţă, doar-
doar o vom apuca într-acolo unde este El, unde ni Se va arăta întru totul.
Dacă vei crede, dacă te vei lăsa copleşit
Când omul va cugeta astfel la aceste lucruri, când astfel şi le va cultiva şi le va trăi – şi cu cât cugetă mai mult la ele, cu atât se
aprind înlăuntrul lui; cu cât le aprofundează, cu atât se încălzeşte sufletul lui – atunci se va trezi cu adevărat, atunci va prinde
viaţă, atunci va renunţa la trecut şi o va apuca înspre viitor.„Uitând cele ce sunt în urma mea şi tinzând către cele dinainte”
spune Sfântul apostol Pavel. Când se schimbă ce este în cugetul nostru, atunci intrăm într-o altă lume, într-o altă stare, într-un alt
duh. Da, este adevărat. Dacă rămâi lipit de lumea de aici, dacă te cucereşte teama ca nu cumva să pleci prea curând din ea, cu
atât mai puţin vei jindui la cele cereşti. Oricât de creştin te-ai considera, oricât ai simţi că Dumnezeu te iubeşte şi te ajută, nu face mare
diferenţă, pentru că rămâi în starea aceasta pământească. Iată, asta este ceea ce trăim noi, creştinii. Şi de aceea spunem că este mult rău,
multă dezorientare. Undeva lucrurile s-au alterat, undeva am ieşit de pe drumul nostru, de pe calea noastră, nu ne mai aflăm pe
direcţia cea bună. Suntem pur şi simplu lumeşti – şi asta în cel mai bun caz.
Dacă însă începem şi trăim după cuvintele Domnului, după tot ce ne-a arătat revelaţia Lui, după tot duhul vieţii Bisericii, al
vieţii sfinţilor, atunci vom transcende în altă lume, în alt duh, într-o altă stare. Şi pentru că nu mai avem apăsarea păcatului –
pentru că Domnul de aceea a venit, ca să ne ierte păcatele, ca să ne elibereze de ele, de primitivitatea noastră, de iubirea de sine, de omul
cel vechi – atunci nu vei mai avea nici această problemă: „Cum voi merge eu la Domnul? Cum voi pune început, de vreme ce sunt atât de
păcătos?”
Măcar să simţi asta, dar după aceea trebuie să crezi neclintit că Domnul te va mântui. Nu că vrea să te mântuiască, ci că te mântuieşte.
Altfel, nu ar fi avut motiv să vină pe pământ şi să Se întrupeze, să rămână pentru totdeauna Dumnezeu-Om şi să ne lase pentru totdeauna
lucrarea Sa mântuitoare – propovăduirea Sa, Evanghelia, Crucea Sa, moartea Sa, Învierea Sa, Înălţarea Sa la ceruri, unde stă de-a dreapta
Tatălui. Aceasta este iertarea păcatelor, aceasta este transformarea omului păcătos, naşterea din nou. Acesta este Duhul cel Sfânt în
sufletele oamenilor. Acesta este drumul la care tânjeşti.
 Suntem creştini şi, ce facem, vegetăm?
Este nevoie, aşa cum spuneam şi ieri, să privim lucrurile în strânsă legătură cu cele pe care ni le dă Domnul de doi trei ani aici, prin
rugăciunile Maicii Sale. Toate acestea pe care le trăim aici ne trimit şi mai puternic pe această direcţie şi ajută ca acest adevăr să prindă
contur în inimile noastre: să începem să simţim şi să trăim lucrurile cum trebuie şi să păşim pe acest drum către viaţa cea
cerească. Şi cred că la fel intră pe acest drum al mântuirii şi omul mai obişnuit, mai sărac, să spunem, mai simplu. Da, e în turma lui
Hristos, în mica turmă a lui Hristos, în poporul Lui, împreună cu ceilalţi. Iar atunci când diavolul vine să vatăme sufletul nostru, atunci când
vine să semene îndoială, spunând„Unde te duci? Tot un păcat eşti. Unde te duci aşa, plin de patimi?” noi să-i răspundem  „Da, aşa este, dar
mă va lua Domnul meu si mă va ierta si mă va curăţa de tot păcatul, mă va lumina şi mă va sfinţi, mă va îndumnezei. Nu eu voi face asta,
dacă ar fi depins de mine, puteai să zici ce vrei. Dar aici ai de a face cu Dumnezeu!” Si atunci măcar să vină diavolul, ca să putem noi să-i
răspundem aşa!
Aşa începe învierea, aşa înviază sufletul, prinde viaţă. Ceea ce spunem despre sfinţi – anume că sfântul este un înger de pe pământ –
nu o spunem întâmplător. Fiecărui creştin îi stă în putinţă asta. Da, oricât ar fi omul de păcătos şi de plin de patimi, dacă apucă pe
acest drum şi crede, sporeşte duhovniceşte si se lasă în mâinile lui Hristos – de vreme ce în mâinile Lui suntem cu toţii oricum
– Hristos îl va face înger pământesc. Îl va face precum este şi El.
Dar să avem grijă, pentru că oricât am spune noi că Îl vom primi pe Hristos în sufletul nostru, oricât am spune că va locui Hristos
în inima noastră si că Îi simţim dragostea si bună-voinţa, dacă noi rămânem în duhul lumesc, în duhul pământesc, înseamnă că
nu am înţeles nimic. Am rămas în sărăcie duhovnicească, pentru că suntem ca de pământ, nu avem curajul să ridicăm puţin capul, nu
îndrăznim să apucăm pe acest drum. De atâţia ani suntem creştini şi ce facem, vegetăm? De atâţia ani avem la dispoziţia
noastră toate cele pe bune pe care ni le-a lăsat Domnul în Biserică, în Taine, în slujbe, iar noi abia-abia simţim ceva, abia-abia
se mişcă ceva în sufletul nostru? Nu cumva să ne dezlipim de cele pământeşti, nu cumva să zgândărim câteva lucruri care să
ne facă să ne pese de cele de sus, să căutăm noul Ierusalim şi nu numai pe cele pământeşti!

Dacă vrei să urmezi Domnului, te vei lepăda de tine însuţi,

te vei lepăda de mâhnirea ta, de melancolia ta, de caracterul tău
grosolan şi sălbatic, de toate cele pe care le ai la inimă.
Te vei lepăda de toate.

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, “În pustiul lumii”, Editura Bizantina,

2014)