Duminică în săptămâna 30-a după Rusalii (pilda dregătorului bogat)

28 Noiembrie 2010
Paraclisul Mitropolitan „Sf. Nichita Romanul” Sibiu

Evanghelia:
“În vremea aceea un om oarecare s-a apropiat de Iisus și L-a întrebat, zicând:
învățătorule bune, ce să fac ca să moștenesc viața veșnică? Iar Iisus i-a zis: pentru ce Mă
numești bun? Nimeni nu este bun, decât numai singur Dumnezeu. Știi poruncile: să nu faci
desfrânare, să nu ucizi, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă; cinstește pe tatăl tău și pe
mama ta. Iar el I-a răspuns: toate acestea le-am păzit din tinerețile mele. Auzind acestea, Iisus i-
a zis: încă una îți mai lipsește. Vinde toate câte ai și le împarte săracilor și vei avea comoară în
ceruri; apoi vino și urmează Mie. Dar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat.
Văzându-l că s-a întristat, Iisus a zis: cât de greu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu cei ce au
averi! Căci mai lesne este pentru cămilă să treacă prin urechile acului, decât pentru bogat să
intre în Împărăția lui Dumnezeu. Iar cei care au auzit acestea, au zis: atunci cine poate să se
mântuiască? Iar Dânsul a răspuns: cele ce nu sunt cu putință la oameni sunt cu putință la
Dumnezeu.” (Luca 18, 18-27)

Preacucernici Părinţi, iubiţi fraţi în Hristos,

Iată-ne în al doilea popas duhovnicesc pe care îl săvârşim cu toţii, toţi

creştinii ortodocşi care ne respectăm şi ne iubim credinţa noastră; al doilea popas
duhovnicesc pe calea aceasta a postului, a postului Naşterii Domnului nostru Iisus
Hristos.
Cuvântul care ne însoţeşte în ziua de astăzi în acest popas este ca şi cuvântul
pe care l-am auzit cu toţii citindu-se în duminica trecută, este din Evanghelia după
Luca şi acel cuvânt, ca şi cuvântul de acum două duminici, toate aceste cuvinte ale
Evangheliei au o legătură între ele, şi ele nu sunt puse la întâmplare în aceste zile.
Pentru că ne îndreptăm cu toţii să Îl întâmpinăm aşa cum se cuvine, peste câteva
săptămâni, pe Cel care vine să se întrupeze şi să se nască din Fecioara Maria sărac
din Dumnezeu Cel bogat, aşa cum spune minunat Sfântul Apostol şi Evanghelist
Pavel. Dumnezeu fiind bogat S-a făcut sărac pentru noi ca să ne facă pe noi bogaţi
prin sărăcia Lui. De aceea toate cuvintele pe care le-am auzit citindu-se de acum, şi
în duminica trecută şi în duminica mai dinainte au legătură cu o mare problemă, o
problemă care ne priveşte în ultimă instanţă pe noi toţi pentru că e legată de viaţa
noastră. Care este raportarea noastră la averi, la posesiuni, la proprietăţi? Pentru că
de raportarea noastră faţă de aceste elemente care sunt vitale şi esenţiale, desigur,
pentru existenţa noastră depinde raportarea fundamentală şi ultimă a vieţii şi a
fiinţei noastre care este cea cu Dumnezeu. Pentru că bogăţiile, avuţiile au mai
multe calităţi. Sigur că prin bogăţii, prin averi, prin proprietăţi omul îşi face viaţa
uşoară, îşi face viaţa comodă, îşi face viaţa lină, prosperă şi îşi întreţine viaţa, viaţa
lui sau viaţa familiei lui sau a celor din jurul lui. Dar bogăţiile sunt o resursă cu
două tăişuri, ca de altfel tot ceea ce ne înconjoară. Tot ce este aici pe pământ este şi
lumină şi umbră în acelaşi timp. Nu există nimic din ce e pământesc să nu aibă din
1
aceste două feţe, două valenţe. Ele ne pot fi binecuvântare şi ne pot fi uşurare şi ne
pot fi spre folosul nostru, dar tot aceleaşi lucruri, fie că e vorba de trup, fie că e
vorba de viaţă, fie că e vorba de averi, fie că e vorba de economie, de politică, fie
că e vorba de cultură, de tot ceea ce societatea oferă şi ne înconjoară, au aceste
două feţe. Pot să ne ajute şi pot să ne înalţe şi pot să ne facă oameni şi atunci ele
sunt binecuvântare, dar tot ele, toate, fără nici un fel de excepţie şi aş putea spune,
şi fără să îndrăznesc prea mult şi fără exagerare, că şi chiar religia şi credinţa câtă
vreme ele sunt realităţi omeneşti şi sunt ale noastre şi nu ale lui Dumnezeu, şi ele
au, inclusiv credinţa şi religia şi biserica chiar (vedem în istoria Bisericii şi am
auzit citindu-se mai înainte canoanele care îl cinsteau pe Sfântul Mărturisitor al
Ortodoxiei Ştefan cel Tânăr, Ştefan cel Nou, pomenit astăzi, cel care şi-a dat viaţa
pentru sfintele icoane în timpul unui împărat faimos, în Bizanţ, luptându-se
împotriva împărăţiei şi împotriva Bisericii de atunci). Iată că şi Biserica are şi
lumină şi are şi umbră pentru că e făcută din oameni. Ce fericire pentru noi că nu e
făcută numai din oameni şi că deasupra ei mai e şi Altcineva, că e Hristos, că e
Sfântul Duh, că sunt Sfinţii Îngeri, şi mai presus de toate e Sfânta Treime care o
locuieşte.
Deci tot ce este în această lume are aceste două valenţe, aceste două feţe, dar
mai cu seamă, mai cu seamă, aşa cum aţi auzit citindu-se adineauri, în evanghelia
de acum, cu întâlnirea aceasta minunată dintre Hristos şi un domn, un stăpânitor,
pentru că în Evanghelie Sfântul Luca îl numeşte „arhonte”, ceea ce în limba greacă
înseamnă „domn mare”, înseamnă domn mare, înseamnă un om cu putere, după
care aflăm mai apoi din cuprinsul Evangheliei că era putred de bogat, era un stăpân
cu bani mulţi, era un milionar am putea spune în termenii vieţii noastre de astăzi.
Evanghelistul Matei ne spune apoi un detaliu pe care Luca nu îl spune, anume că
era un tânăr. Era şi tânăr, era şi putred de bogat, era şi domn mare, deci avea şi o
funcţie; demnitar am putea spune. Pe „arhonte” am putea să îl traducem astăzi cu
„magistrat”, de fapt în limba latină acest cuvânt este echivalentul. Deci era un
domn cu putere şi financiară şi economică şi administrativă şi un evreu respectabil,
deci care îşi iubea credinţa. Şi a venit la Mântuitorul cu această întrebare, o
întrebare care arată că într-un fel Îi ascultase predica. Şi Îl întreabă: „Învăţătorule
Bune, ce să fac să moştenesc Împărăţia lui Dumnezeu?” Şi aţi auzit răspunsul
Mântuitorului: „De ce mă numeşti bun? Bun este numai Dumnezeu”. A vrut să îl
testeze; a simţit acel tânăr că în Iisus e altceva decât un simplu rabin sau un
învăţător pe care îl cunoşteau ei. Şi nu a venit să-L ispitească, nu a venit să Îl pună
la încercare cum am întâlnit acum două duminici când am pomenit pilda
samarineanului milostiv, care e un răspuns de fapt dat de Mânuitorul unui învăţător
de lege care a venit la Iisus cam cu aceeaşi întrebare: „Care poruncă e mai mare în
Lege?” – a venit să-L ispitească, să Îl pună la încercare, să-L prindă în cuvânt.
Acest tânăr bogat nu vine să-L ispitească, vine cu o nelinişte, vine cu o întrebare:
„Ce să mai fac ca să dobândesc viaţa veşnică?” Şi Mântuitorul, sigur, îi spune: Ştii
poruncile, eşti un evreu, iar evreii îşi arătau credinţa. Pe un evreu adevărat, ca şi pe
o evreică, hainele lor, îmbrăcămintea lor îi identifica de la distanţă, căci sunt evrei
credincioşi. Evreul credincios îşi purta părul într-un anume fel, avea nişte perciuni,
2
avea un ştergar numit „talit”, cu ciucuri pe care şi-l punea deasupra hainei, deci era
evident că te întâlneşti cu un evreu care îşi respectă credinţa, încă din
vestimentaţie. Aşa se întâmplă şi cu musulmanii; nu se întâmplă însă cu creştinii,
căci nu poţi să vezi de la distanţă astăzi, mai ales în societatea noastră amestecată,
să vezi de la distanţă şi să identifici că acel om este un om care îşi respectă
credinţa, îşi trăieşte şi îşi mărturiseşte credinţa şi prin ţinuta pe care o are, nu
numai prin acte specific religioase. Deci avea toate aceste lucruri. Mântuitorul îi
spune: „Ştii poruncile, să nu trăieşti în curvie, să nu trăieşti în desfrânare, să nu
ucizi, să nu dai mărturie mincinoasă” să cinsteşti poruncile din Decalog, cu alte
cuvinte, cele zece porunci. Şi acest evreu Îi spune: „Da, Învăţătorule, le-am
respectat pe ele din tinereţile mele”. Păi când din tinereţile lui? Pentru cei care ştiu
viaţa evreilor, şi Mântuitorul Însuşi a fost evreu şi credincios din acest punct de
vedere, ce înseamnă din tinereţile lui? Înseamnă nu numai din copilărie! El făcea
aluzie la majoratul religios pe care îl aveau evreii. La vârsta de 13 ani băieţii erau
duşi la sinagogă, după ce mai înainte învăţau limba ebraică, învăţau credinţa,
învăţau să citească din sulul Legii, erau duşi în mijlocul sinagogii, urcaţi pe amvon
sau pe esplanadă de unde rabinul citea Legea lui Moise, era chemat, i se punea
ştergarul acela pe cap, căci la ei bărbaţii nu intrau cu capul descoperit în biserică şi
era pus să citească din sulul Legii. Deci asta o făceau la 13 ani ca un majorat
religios. Iar atunci băiatul respectiv era socotit bărbat, era bărbat în stare să îşi
asume liber, de bună voie poruncile lui Dumnezeu. Cât ne lipseşte şi nouă, fraţilor,
această ceremonie de majorat religios. La 13 ani nu ne-a chemat pe noi nimeni.
Iisus s-a dus, ştim şi episodul faimos din Evanghelistul Luca, în templu, nu?. Ar
trebui ca fiecare dintre noi. Ortodocşii. să fim aduşi în biserică şi să mărturisim noi
înşine cu buzele noastre şi cu inima noastră ceea ce a mărturisit naşa cândva, la
botezul nostru, cum că ne-am lepădat de satana şi de toate hainele lui şi de toată
trufia lui şi de toată cultura lui şi de toată pompa lui şi că ne-am unit, ne-am făcut
solitari cu Hristos. Ce ne mai lipseşte nouă această practică! De aceea viaţa noastră
a creştinilor ortodocşi arată aşa cum arată în timpul nostru. Pentru că nu mai avem
un angajament de bunăvoie în această credinţă şi voluntar. Ei, aceşti evrei îl aveau.
Şi acel domn, acel milionar tânăr a simţit că mai lipseşte ceva, numai cu poruncile
acelea din Lege nu se câştigă viaţa de veci. El căuta altceva. A înţeles de la
Mântuitorul lucrurile acestea. Pentru că în Levitic se spune clar: „Fă poruncile şi
vei fi viu!” Aşa spune Moise în Lege. Dacă faci poruncile acestea vei fi viu.
Trebuie să citim acest cuvânt în contrariul lui. Deci, dacă nu le faci, vei muri. Deci
dacă vrei să fii viu ţine poruncile lui Dumnezeu. Dar tânărul nu căuta viaţa aceasta,
căci Leviticul nu vorbeşte despre viaţa de veci. Spune că, evreule, dacă în această
lume respecţi Tora şi poruncile Mele vei fi viu, acum, în această lume! De aceea
evreii aveau credinţa că dacă eşti prosper, dacă îţi merge bine în viaţă, în afaceri,
înseamnă că respecţi poruncile lui Dumnezeu şi Dumnezeu te iubeşte şi eşti viu,
viaţa îţi este prosperă, înseamnă că eşti binecuvântat de Dumnezeu. Şi aici
Mântuitorul intră mereu în contradicţie cu ei pe această temă, că prosperitatea şi
averea nu sunt întotdeauna un semn al binecuvântării lui Dumnezeu. Iar sărăcia şi
lipsurile şi privaţiunile nu sunt un semn al părăsirii omului de Dumnezeu. De aceea
3
a dat această pildă faimoasă care concentrează întreaga Evanghelie în această
privinţă, pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, acest Evanghelist Luca
este un Evanghelist uimitor pentru că are o pasiune adevărată pentru bolnavi şi
pentru săraci. El vorbea păgânilor şi nu evreilor. Şi păgânii, romanii şi grecii
preţuiau şi ei slava şi avuţiile şi poziţia culturală şi socială şi care or mai fi ele. Dar
Luca ne arată că Mântuitorul răstoarnă această valorizare. Şi ceea ce la oameni
pare că este slavă, avere şi poziţie s-ar putea ca în faţa lui Dumnezeu să nu fie aşa.
Şi atunci Mântuitorul îi spune acestui tânăr bogat: „una îţi mai lipseşte!” „Care?”,
întreabă. Şi acum vine cuvântul ca o ghilotină, căci e un cuvânt de o severitate
binecuvântată, trebuie să recunoaştem, căci cuvintele Mântuitorului nu sunt
cuvinte uşoare, nu sunt cuvinte uşor de purtat, sunt cuvinte severe, sunt cuvinte
aspre, dar în asprimea lor se ascunde adevărata binecuvântare şi adevărata lumină.
Pentru că Mântuitorul prin orice spune aduce o lumină, chiar dacă acel cuvânt
doare. Iar noi de aceea ascultăm evanghelia şi venim la biserică pentru ca acest
cuvânt să ne doară, să ne răscolească la suflet, să ne trezească inimile şi minţile
pentru primirea lui Dumnezeu. Şi El spune: „Dacă vrei, una îţi mai lipseşte. Ce
anume, nu? Vinde tot ce ai, dă săracilor şi vei avea comoară în cer, iar apoi vino şi
urmează Mie”. Şi vedem, în faţa acestei chemări clare a Mântuitorului îl vedem pe
acest demnitar că ezitând, şovăind, posomorându-se, textul grec spune că s-a
întristat adânc, nu o simplă întristare, s-a văzut pe faţa lui dintr-o dată că acest
cuvânt l-a aruncat în nedumirire, l-a aruncat în neplăcere, în mâhnire şi s-a
îndepărtat de Mântuitorul. Şi Iisus văzându-l apoi cum s-a posomorât, cum i s-a
schimbat faţa şi cum a început să dea înapoi şi s-a retras în cele din urmă, spune
acel cuvânt, cuvânt care este o judecată la adresa tuturor bogăţiilor şi tuturor
bogaţilor acestei lumi: „că mai uşor este pentru o cămilă să treacă prin gămălia
unui ac decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu”. Şi atunci ucenicii şi
ceilalţi din jur Îl întreabă: „Păi atunci, Doamne, cine se mai mântuieşte că toţi într-
un fel sau altul avem bogăţii mai mari sau mai mici?” Şi atunci Mântuitorul spune
că cele ce sunt imposibile la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu. Un cuvânt
extrem de sever, un cuvânt aspru, dar care este un test, testul ultim pe care
Mântuitorul îl pune nu numai în faţa evreilor şi în faţa păgânilor şi în faţa tuturor
credincioşilor şi în faţa tuturor oamenilor. Ce anume cerem noi sau preţuim şi
valorizăm mai mult în viaţa noastră? Şi atunci Mântuitorul îi face acestui demnitar
evreu, îl pune pe acest demnitar evreu să opteze. Deci, „lasă-ţi avuţiile, dă-le
altora, şi atunci nu vei avea tezaur aici pe pământ, vei avea comoară şi tezaur în
cer”. Iar apoi vine şi celălalt: „vino după Mine”. Deci cu alte cuvinte este un test:
„Pe cine preferi? Preferi averile, preferi viaţa, securitatea acestei vieţi?” (în ultimă
instanţă e foarte interesantă căutarea aceasta a omului bogat; a venit să îi spună
Mântuitorului „Dă-mi o viaţă care nu se mai termină” – căci aceasta înseamnă
viaţa de veci, căci el ştia din Levitic ce a spus Domnul: „Fă poruncile şi vei fi viu”,
dar este fapt de evidenţă că poţi să faci toate poruncile şi, aşa cum spune şi slujba
înmormântării, şi cei buni şi cei răi, viaţa lor se termină între cei patru pereţi ai
unui mormânt şi atunci el a dorit într-un fel să obţină de la Mântuitorul o formulă,
o formulă din aceasta etică sau magică prin care el să-şi prelungească viaţa şi
4
dincolo, deci să nu se mai termine viaţa lui. El a venit să caute, cu alte cuvinte, nu
pe Dumnezeu, ci să-şi caute viaţa lui personală care să se prelungească, să nu se
încheie aici pe pământ, el căuta viaţă fără moarte, „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă
fără de moarte”, asta căuta el, nu-L căuta pe Dumnezeu, deci căuta viaţă fără de
moarte. Şi vroia de la Dumnezeu o formulă, cu alte cuvinte, să-mi prelungesc
viaţa; să mi-o prelungesc aşa cum este ea acum, dacă se poate cu bogăţiile mele, cu
averile mele, cu familia mea, cu tot ceea ce am, toate acestea să se întindă, să se
perpetueze în viaţa de dincolo, aşa cum ne arată scrierile evreilor din perioada zisă
inter-testamentară despre modul în care îşi închipuie ei viaţa de dincolo. Viaţa de
dincolo este tot viaţa de aici însă în care nu mai moare nimeni, este o viaţă în care
grâul are boabe cât pepenele sau strugurii cresc cât bostanii şi toată viaţa este
ridicată la scară, putem spune. E aceeaşi viaţă ca şi aceasta pământească, dar e
ridicată la nemurire şi la o calitate şi la o cantitate şi la o abundenţă care nu există
pe acest pământ. Şi atunci Mântuitorul le spune un singur lucru: dacă vrei viaţa
veşnică, viaţa veşnică sunt Eu, adică Hristos, dacă Mă urmezi pe Mine – şi gândiţi-
vă că în timp ce spunea această pildă, Mântuitorul se apropia de Ierusalim, se
apropia de Golgota, se apropia de răstignire, „vino după Mine, căci dacă îţi laşi
averile şi vii după Mine, aşa cum fac apostolii, atunci vei avea viaţa de veci” – dar
viaţa aceasta de veci, o ştim, că şi El şi apostolii au câştigat-o în cele din urmă prin
moarte, nu au câştigat-o altfel. Iisus nu le-a adus oamenilor nici o prosperitate,
dimpotrivă, să ne uităm în vieţile apostolilor şi vedem că numai averi nu au primit,
ci le-a dat credinţa în Iisus Hristos sfinţilor o altfel de bogăţie: bogăţia chinurilor,
bogăţia dispreţului, bogăţia de bătăi, de martiriu, aşa cum ne spune şi Sfântul
Apostol Pavel şi cum e plin tot Noul Testament şi sunt pline vieţile sfinţilor.
Acesta-i un test: ce dorim noi cu adevărat? Îl vrem pe Dumnezeu şi viaţa Lui,
pentru că El este viaţa adevărată şi nu viaţa noastră de aici şi atunci trebuie să
facem o opţiune, sau, sau: Sau viaţa veşnică sau viaţa aceasta trecătoare. Dacă vom
alege viaţa aceasta a noastră trecătoare, este alegerea în cele din urmă a
protopărinţilor noştri, a lui Adam şi Eva, căci şi ei au crezut că pot să nu asculte de
Dumnezeu şi să Îi încalce porunca pentru că există grădina, Dumnezeu nu se vede,
e pe undeva prin cer, o fi oare? Ei aveau un simţământ mai acut al prezenţei Lui,
dar ce au zis? Poate că cuvântul Lui e un cuvânt de acesta duhovnicesc, abstract,
noi avem grădina. Grădina este de ajuns ca să fim vii şi să trăim. Aşa face de multe
ori şi omul crezând că poate să-şi pună grădina lui în faţa vieţii noi pe care o dă
Dumnezeu.
Evanghelia de astăzi, iubiţi fraţi, ne pune în faţa unei dileme, ne pune în faţa
unei opţiuni, ne pune în faţa unei hotărâri cumplite, am putea spune. Dacă suntem
creştini şi suntem la Biserică, se presupune că nu ne vom întrista atunci când auzim
aceste cuvinte, că nu ne posomorâm, că nu ne tragem înapoi atunci când auzim
cuvintele Evangheliei. Faptul că suntem aici în biserică, şi în biserică nu ascultăm
cuvintele noaste ci ascultăm cuvintele lui Dumnezeu, venim ca să facem voia Lui
şi nu voia noastră, că suntem aici arată deja o mărturisire că Îl punem pe
Dumnezeu înaintea noastră.

5
 Sigur că putem spune: „Dar cu averile ce va fi?” Dar să ne gândim că dacă
bogăţia este o piedică în calea mântuirii, aşa cum spune categoric aici Mântuitorul,
aproape că e imposibil pentru un bogat să se mântuiască, iar Sfinţii Părinţi au scris
omilii speciale pentru a încerca să explice oamenilor că nu e chiar aşa, că poţi să ai
averi şi să te foloseşti de ele ca şi cum nu sunt ale tale, să le foloseşti în serviciul
altora şi atunci chiar dacă ai averi ele nu sunt ale tale, ci sunt ale altora şi într-
adevăr prin averi poţi câştiga şi comoară în ceruri. Dar se mai poate pune
întrebarea: „Oare săracul se mântuieşte obligatoriu?” Mântuitorul nu spune
„fericiţi cei săraci”, în principiu cei săraci… El spune că bogaţii nu vor intra în
Împărăţia lui Dumnezeu, dar nu spune neapărat că orice sărac sau toţi săracii vor
intra neapărat în Împărăţia lui Dumnezeu, adică toţi cei lipsiţi. Lucrul acesta nu se
spune. Mântuitorul spune o dată „fericiţi cei săraci cu duhul”, nu spune neapărat că
sunt fericiţi cei săraci. Căci, să fim sinceri, sărăcia nu-i face pe oameni nici mai
buni, nu-i apropie nici de Dumnezeu, ci îi face şi mai invidioşi, îi face şi mai
lacomi, îi face şi mai posomorâţi şi mai vicleni, căci sărăcia nu-l spiritualizează
automat şi nu îl înduhovniceşte şi nu îl îndumnezeieşte pe om. Pentru că de multe
ori şi săracul nu caută, săracul este bun înaintea lui Dumnezeu când se încrede în
Dumnezeu şi îşi pune toată nădejdea şi speranţa în El, dar atunci când săracul
bombăne şi stă pe tuşa stadionului averilor şi al prosperităţii, bombănind şi
invidios şi căutând metode prin care să fure şi să ia şi el din această prosperitate la
care el nu are acces, păi să nu credeţi că săracul acela va intra automat în Împărăţia
lui Dumnezeu, sau săracul care stă acasă şi se plânge că „Doamne, dar Tu nu mi-ai
dat nimic, uite că cei de peste drum au şi piscină, au şi vilă, au şi de toate, eu nu am
nimic” şi trăieşte cu chinul gândului şi frustrarea că Dumnezeu nu îl
binecuvântează pentru că nu îi dă posesiuni materiale. Deci să ştiţi că săracii nu se
mântuiesc obligatoriu. Şi săracul şi orice om nu se mântuieşte decât atunci când
renunţă la voia proprie.
Mai e un lucru pe care ţin să îl spun: că cea mai greu de lepădat avere a
omului este voinţa proprie, nu sunt avuţiile materiale. Avuţiile sunt exterioare; le
poţi câştiga cu muncă sau fără muncă, le poţi pierde, dar sunt în afara noastră. Cea
mai greu de lepădat avuţie, ne-o spune Tradiţia, ne-o spun scrierile Sfinţilor
Părinţi, e voia noastră personală. Aceasta este ultima redută, aceasta este ultima
proprietate de care ne baricadăm şi noi şi îi vedem chiar şi pe copiii mici, pe
bebeluşi, dacă îi urmărim: ei nu au nimic, absolut nimic, depind de părinţi 100%,
dar tot îşi afirmă voia proprie prin plâns, prin strigăt, prin ţipăt; nu are nimic, dar
ştie un lucru: că el este un eu şi că în jurul lui trebuie să se învârtă lumea: părinţi,
societate, asta află el cu greu, iar mai spre sfârşit, că nu este el buricul pământului.
Dar încă de la început şi până la sfârşitul vieţii oamenii trăiesc cu această iluzie, în
cele din urmă, că ei sunt centrul universului şi că în jurul eului lor trebuie să
graviteze întreaga lume şi Dumnezeu chiar. El se află undeva, este un furnizor şi
sun satisfăcător al nevoilor noaste. Până nu renunţăm la voia noastră, şi în acest
sens cea mai grea rugăciune este cea pe care o spunem la fiecare liturghie, este cea
mai grea rugăciune din lume: „Facă-se voia Ta”, pentru că de cele mai multe ori,
dacă suntem cinstiţi, când mergem la biserică, nu venim ca să Îl întrebăm pe
6
Dumnezeu care e voia Lui pentru noi, ci venim ca să Îl rugăm să se facă de fapt
voinţele noastre. Dorinţele şi voinţele noastre sunt pe primul plan. Dar să nu uităm
cuvântul Sfântului Arsenie cel Mare din Pateric: „Voia omului, voinţa omului,
chiar şi atunci când este bună, de aceea Dumnezeu ne ia de multe ori lucrurile la
care ţinem cel mai mult, ca să nu ne baricadăm în voinţa noastră, spune Avva
Arsenie, voinţa omului este zid de aramă, zid de bronz, poartă de bronz, între inima
noastră şi Dumnezeu” şi câtă vreme nu renunţăm la toate averile noastre, dar mai
cu seamă la voinţa noastră personală, la voinţa noastră individualistă şi egoistă, păi
nu o să întâlnim Împărăţia lui Dumnezeu în veac. Ne învârtim într-un cerc vicios în
jurul eului nostru propriu. Hristos vine să rupă acest cerc şi să ne deschidă
Împărăţia lui Dumnezeu care începe la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, o slujbă
care începe cu binecuvântarea aceea minunată: „Binecuvântată este Împărăţia
Tatălui şi a Fiului şi a Duhului Sfânt”. Măcar la voia noastră să învăţăm să
renunţăm în acest post duhovnicesc pentru ca să Îl putem recunoaşte pe Dumnezeu
ca altul decât averile, altul decât voinţa noastră, altul decât dorinţele noastre şi să
ne întâlnim în viaţa noastră cu adevărat cu El şi nu cu noi înşine şi să aflăm nu
viaţa veşnică, cum cerea tânărul, care nu ştia că viaţa veşnică se câştigă prin cruce,
se câştigă prin jertfă, se câştigă prin lepădare de sine, să dorim viaţa lui Dumnezeu
şi nu „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” aşa cum ne-o dorim din
poveştile şi din visurile noastre.
Să ne dea Bunul Dumnezeu această putere să săvârşim calea postului, iar la
capătul lui să ne întâlnim nu cu noi înşine, nu cu virtuţile noastre, nu cu postul
nostru, nu cu credinţa noastră mai slabă sau mai tare, ci să ne întâlnim cu Însuşi
Hristos cel sărac care ne face pe noi bogaţi prin sărăcia Lui, în veci. Amin.