Duminica a 9-a dupa Rusalii

(Umblarea pe mare; potolirea furtunii)

Ev. Matei 14, 22-34

Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt,
până ce El va da drumul mulţimilor. Iar dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se
roage singur. Şi, făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe
de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a
venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat,
zicând că e nălucă şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu
sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine
pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus.
Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!
Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?
Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu
adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului.

În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe
ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus S-a
suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo. În vremea aceasta,
corabia era în mijlocul mării învăluindu-se de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra
strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Ucenicii însă, văzându-L umblând pe
mare, s-au spăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar Iisus le-a vorbit îndată,
zicându-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi. Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti
Tu, porunceşte-mi să viu la Tine pe apă. Iar El i-a zis: vino. Şi, coborânduse din corabie, Petru a
pornit pe apă, ca să meargă la Iisus. Dar, văzând că vântul este puternic, s-a înfricoşat şi,
începând să se scufunde în mare, a strigat şi a zis: Doamne, scapă-mă. Iar Iisus, întinzându-i
grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi intrând ei în
corabie, s-a potolit furtuna. Iar cei care erau în corabie I s-au închinat, zicând: cu adevărat, Tu
eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

Sfântul Ioan Gură de Aur

Privirea nenorocirilor celor multe pot întări credinţa noastră în pronia Dumnezeiască

Viaţa noastră pe pământ este plină de tulburări şi traiul nostru plin de frământări şi de nelinişte. Acesta
este adevărul, iubiţii mei! Dar totuşi, nu acesta ne face pe noi nenorociţi. Nenorocirea noastră vine mai
vârtos de acolo, că aceste neliniştiri şi tulburări, care s-ar putea sau micşora sau a le răbda fără
supărare, noi nu căutăm să le biruim, ci lăsăm să scadă bărbăţia noastră, şi aşa toată viaţa o petrecem
cu o permanentă tristeţe.
Unul se tânguieşte de sărăcie, altul de boală, iar altul de povara grijilor, de gospodăria sa şi de copiii
săi, altul că n-are copii. Vezi acum cât de departe merge nebunia?
Noi nu ne tânguim numai pentru un fel de lucruri, ci adeseori tocmai pentru lucruri potrivnice unul
altuia. Dacă însă lucrurile în sine ar fi pricina tânguirilor noastre, noi n-am putea să ne plângem asupra
celor dimpotrivă.
Dacă sărăcia ar fi în sine un rău mare şi nesuferit, atunci bogatul niciodată n-ar putea să se
tânguiască.
Dacă lipsa de copii ar fi în sine un rău, atunci ar trebui să fie totdeauna mulţumiţi cei care au copii
mulţi.
Dacă cârmuirea treburilor publice ale unei cetăţi sau ale unui stat, ocuparea locurilor de cinste şi
stăpânirea multor supuşi ar fi în sine un bun vrednic de dorit, atunci viaţa singuratică, care se petrece
în toată liniştea, ar trebui înlăturată şi urâtă de toţi.
Acum însă, când noi vedem că cei bogaţi se tânguiesc ca şi cei săraci, ba încă adeseori mai mult decât
aceştia, dregătorul cel mai mare întocmai ca şi cel supus, şi tatăl multor copii la fel ca cel fără copii,
atunci să socotim că nu lucrurile în sine sunt pricinile tânguirilor omeneşti, ci însuşi oamenii trebuie să
fie vinovaţi, care nu se potrivesc pe sine cu împrejurările şi cu poziţia lor şi nu ştiu a scăpa de
supărările lor.
Neliniştile şi tulburările vieţii nu vin aşadar din schimbarea norocului, ci cauzele acestora zac în
noi înşine şi în alcătuirea duhului nostru.
Dacă sufletul nostru este într-o stare bună, atunci să se ridice împotriva noastră mii de furtuni din
toate părţile, noi vom fi ca într-un liman liniştit şi sigur.
Şi de altă parte, dacă în sufletul nostru se află răul, atunci de ne-ar merge toate bine, noi totuşi vom fi
asemenea celor cu corabia stricată.
Incercarea ne arată aceasta chiar în trupul omenesc. Cine are un trup puternic, voinic, oricât de mult s-
ar lupta cu schimbările vremii rele şi cu altele, el totuşi va rămâne nu numai sănătos, ba încă prin
deprinderea şi obişnuinţa cu vremea rea, se va face mai tare şi mai sănătos. Iar dacă cineva are un trup
slab, poate fi vremea cea mai frumoasă, el totuşi nu se va afla bine, fiindcă el, din pricina slăbiciunii
sale, suferă dureri şi la aerul cel mai curat.
Tot aşa vedem noi şi la mâncăruri. De avem un stomac tare şi puternic, orice am mânca, fie chiar
lucruri grele şi greu de mistuit, stomacul cel puternic totuşi le va preface în suc curat şi va birui
însuşirea cea rea a mâncării. Iar dacă puterea stomacului este slăbită şi betejită, poţi să-i dai bucatele
cele mai bune, el le va strica şi va pregăti dintr-însele sucuri nesănătoase; căci starea cea rea a lui
strică bunătatea oricărei mâncări.
De aceea, iubiţilor, când vedem în lume vreo neorânduială, să nu aruncăm vinovăţia asupra lui
Dumnezeu, căci aceasta ar însemna a nu căuta vindecare pentru rană, ci a face lângă rană încă o
rană. Nici să însuşim cârmuirea lumii la duhurile cele rele şi să credem că nu este pronie
dumnezeiască, ci întâmplarea sau soarta care ar cârmui totul. Acestea: hula, neorânduiala şi confuzia,
nu stau în cursul lucrurilor însuşi, ci în mintea sau duhul cel bolnav.
Dacă sufletul nostru este bolnav, poate să i se înfăţişeze de mii de ori ordinea în lume, până ce el nu va
birui dezordinea sau neorânduiala sa proprie, toată acea ordine sau rânduială a lumii nu o va băga în
seamă.
Un ochi bolnav, în amiaza mare, va crede că totul este întuneric, va vedea una în loc de alta şi nu va
avea nici un folos de la razele soarelui. Dimpotrivă, un ochi sănătos şi tare, chiar şi seara va putea
conduce trupul cu siguranţă şi fără împiedicare.
Tot aşa se întâmplă cu ochiul sufletului nostru. Dacă el este sănătos, va vedea ordine şi frumuseţe
chiar şi acolo unde se pare a fi dezordine şi confuzie.
Iar dacă ochiul sufletului nostru este bolnav, atunci măcar în cer de s-ar uita, el va crede că şi acolo a
descoperit multă dezordine şi confuzie. Iar cum că aceasta aşa este, pot să vă aduc pilde doveditoare
din timpul cel vechi şi din cel nou.
Cât de mulţi suferă sărăcia foarte uşor, şi pe lângă aceasta neîncetat proslăvesc pe Domnul!
Dimpotrivă, cât de mulţi sunt care trăiesc în bogăţie şi prisosinţă, şi totuşi nu mulţumesc lui
Dumnezeu pentru aceasta, ba încă Il hulesc! Cât de mulţi se tânguiesc asupra proniei dumnezeieşti,
măcar că ei nu suferă nici o nevoie? Cât de mulţi, fără a fi vinovaţi, şi-au petrecut viaţa în temniţă,
unde, în toată ticăloşia aceea, au fost mai veseli decât alţii care duceau o viaţă fără frică şi în toată
siguranţa?
Aşadar, vezi că sufletul omului, iar nu lucrurile cele din afară, este pricina pentru care noi vedem
în lume dezordine şi nenorocire, sau fericire şi ordine.
De aceea, dacă ne-am îngriji de binele sufletului nostru, atunci n-am şti nimic despre neorânduială,
confuzie şi rău, chiar dacă treburile vieţii noastre s-ar întoarce în sus şi în jos mai cumplit decât un
vârtej mare.
Spune-mi, pentru ce a mulţumit Pavel lui Dumnezeu?
El era unul dintre cei ce au vieţuit mai bine şi au petrecut timpul în fapte bune. Nici un om sub soare
nu era mai drept decât dânsul, dar, totodată, nici un om n-a avut de suferit şi de răbdat mai multe decât
dânsul, însă, măcar că el vedea mulţi păcătoşi vieţuind în bună stare şi în prisosinţă şi îndulcindu-se de
toate bunurile, totuşi, el mulţumea Dumnezeului său şi îndemna şi pe alţii a face aceasta. La el uitaţi-
vă, iubiţilor!
Când vezi cum păcătosul este fericit, cum se îngâmfă, cum surpă pe potrivnicii săi, cum se răzbună
asupra celor ce-i sunt potrivnici şi totuşi rămâne nepedepsit, cum îi curg din toate părţile banii şi
avuţia, cum toţi îl cinstesc şi îl măgulesc, pe când la tine toate se întâmplă dimpotrivă, şi supărarea,
clevetirea şi răutatea te chinuiesc, totuşi, să nu crezi că pronia nu priveghează asupra ta, ci priveşte la
Sfântul Pavel, care se afla într-o asemenea poziţie.
Deşteaptă duhul tău, vino-ţi în fire şi nu cădea în descurajare.
Nu după fericirea sau nenorocirea cea pământească, socoteşte pe prietenul sau pe vrăjmaşul lui
Dumnezeu, ci când vezi un om care trăieşte cu înţelepciune, liber de patimi, şi care năzuieşte la
cucernicie, pe acela să-l fericeşti şi să-l socoteşti fericit, chiar de ar fi încătuşat cu mii de legături,
chiar de ar avea statornicită locuinţa sa într-o temniţă, chiar de ar sluji unor tirani nevrednici, chiar de
ar fi apăsat de sărăcie, sau ar munci la ocnă, sau orice ar suferi. El este fericit chiar de i s-ar scoate
ochii, şi chiar atunci când ar fi aruncat în foc şi trupul său s-ar omorî cu încetul.
Dacă, dimpotrivă, vezi pe unul ducând o viaţă luxoasă şi păcătoasă, şi chiar de s-ar îndulci de toată
cinstea cea pământească, de ar şedea şi pe un tron împărătesc, împodobit cu coroană şi îmbrăcat în
porfiră şi domnind peste toată lumea, totuşi, trebuie să-l tânguieşti şi să-l socoteşti nenorocit pentru
păcatele sale.
Un om cu aceste însuşiri este nenorocit, chiar de ar stăpâni toată lumea.
Oare, ce-i foloseşte lui toată avuţia şi bogăţia sa, dacă el în fapta bună este cel mai sărac decât toţi?
Ce-i foloseşte lui a domni peste aşa de mulţi, dacă el nu poate domni peste sine şi poftele sale?
Când vedem că trupul unui om nu se află bine, că suferă de friguri, de durere de picioare, ori de
ameţeală, sau este cuprins de altă boală nevindecată, noi jelim pe acest om şi îl socotim nenorocit,
oricât de bogat ar fi. Astfel, cu cât el este mai bogat, cu atât ni se pare mai nenorocit, căci simţul
durerii este mai mare atunci când cineva ar trăi în prisosinţă.
Pe cine sărăcia îl opreşte de la gustarea îndestulărilor, acela în nenorocire are mângâierea trebuitoare;
cine, dimpotrivă, ar putea să guste toate îndestulările şi numai boala îl opreşte de la acestea, acela
suferă cu atât mai mult durerea. Nu ar fi, oare, cea mai mare nebunie a socoti nenorocit pe cel căzut în
vreo boală trupească, chiar când el este bogat, iar pe cel bolnav cu sufletul -pentru că sufletul este cel
mai înalt şi mai preţios - a-l socoti fericit pentru bani, sau pentru cinstea cea trecătoare, sau pentru
oricare din bunurile pe care el nu poate să le ia cu sine în cealaltă lume şi care adeseori ne părăsesc
încă înainte de sfârşitul acestei vieţi?
Rogu-vă, trebuie, oare, ca asemenea lucruri să fie pentru voi pricină de nelinişte şi de tulburare?
Pentru nişte lucruri ca acestea unii cutează a se tângui împotriva lui Dumnezeu; pentru nişte lucruri ca
acestea, mici, vor unii să tăgăduiască pronia şi cârmuirea dumnezeiască a lumii!
Dacă ei ar şti că în această viaţă nimic nu este bun afară de fapta bună, nici bogăţia, nici banii, nici
sănătatea, nici puterea, nici orice altceva, şi nimic în viaţa aceasta nu este rău cu adevărat, decât numai
păcatul şi răutatea; nici sărăcia sau boala, nici ocara sau clevetirea, sau altceva din cele ce obişnuit se
numesc nenorocire; dacă ar şti aceasta, niciodată ei n-ar grăi, cum s-a zis mai sus, că nu este pronie;
niciodată nu s-ar descuraja, niciodată n-ar ferici pe cel pe care trebuie să-l jelească, şi nici să nu
jelească pe cel pe care se cuvine să-l fericească.
Pentru un trup bine hrănit, pentru o mâncare bogată şi pentru mult somn să-l fericeşti pe un om, ar fi
ca şi cum ai vorbi despre o făptură fără judecată, căci doar îndestularea dobitocului stă în aceste
lucruri. Dar chiar şi pentru multe din dobitoace traiul cel bun şi trândăvia sunt pierzătoare.
Deci, dacă aceste lucruri sunt vătămătoare chiar şi pentru dobitoacele cele fără de minte, a căror
îndestulare stă numai în traiul cel bun, trebuie, oare, la oameni, a căror vrednicie constă în nobleţea
sufletului, să socotim aceste lucruri ca nişte preferinţe, şi nu mai vârtos să ne ruşinăm de cer şi de
îngeri, care sunt înrudiţi cu sufletul nostru? Nu te ruşinezi tu de însuşirea şi de chipul propriului tău
trup?
Dumnezeu nu ne-a dat acelaşi chip al trupului ca şi al dobitoacelor celor fără de minte, ci un altfel
de trup, care să fie cuviincios a sluji un suflet cuminte şi nemuritor.
Pentru ce a întors Dumnezeu ochii tuturor dobitoacelor spre pământ, iar ochiul tău, omule, l-a
înfipt în cap, ca în vârful unei întărituri?
Oare, nu pentru aceea s-a făcut aceasta, căci dobitoacele n-au trebuinţă să se uite în sus la cer, cu care
nu au nici o legătură, iar tu ai primit de la Dumnezeu şi de la fire legea, ca mai întâi de toate să te uiţi
în sus?
Pentru ce a închipuit Dumnezeu trupul tău drept, pe când al dobitoacelor l-a întors spre pământ?
Nu s-a făcut, oare, aceasta iarăşi pe acel temei? Nu prin această alcătuire îţi dă ţie învăţătură că nu
trebuie să ai legătură cu pământul şi să nu te lipeşti de cele pământeşti?
Aşadar, să nu fim vânzătorii nobleţei noastre, nici să ne pogorâm la nedestoinicia dobitocului, ca să
nu zică şi de noi Sfânta Scriptură: „Omul în cinste fiind, n-a priceput” (Psalmul 48, 21).
Căci a pune fericirea in traiul cel bun, în bogăţie şi în mărire, îndeobşte în bunrile pământeşti, nu se
cuvine oamenilor care îşi cunosc nobleţea, ci se potriveşte numai celor care s-au asemănat cu
dobitoacele. Dar departe să fie de noi ca în această adunare, în această ceată duhovnicească şi în
această privelişte sfântă să fie astfel de oameni!
De aceea, să ascultăm adeseori cuvântul lui Dumnezeu, şi cu acesta, ca şi cu un cuţit, să tăiem patimile
cele sălbatice ale sufletului, să fim arbori roditori şi să aducem roade bune, timpurii, care să se
păstreze în magazia cea împărătească, iar Domnului, Care cultivă sufletele noastre, să-I aducă cinste,
şi nouă viaţa cea veşnică.
De care, fie ca toţi să ne împărtăşim, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus
Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea, în vecii vecilor. Amin.

Sfântul Teofan Zăvorâtul

[I Cor. 3, 9-17; Mt. 14, 22-34]. Sfântul Apostol Petru, cu îngăduinţa Domnului, coboară din corabie şi
merge pe apă; apoi, se lasă biruit de imboldurile fricii şi începe să se scufunde.
Faptul că s-a hotărât să facă un lucru atât de neobişnuit nu este vrednic de mustrare, altminteri
Domnul nu i-ar fi îngăduit; mustrare merită faptul că nu şi-a păstrat starea sufletească dintâi.
Pe Apostol îl umpluse o nădejde în Domnul plină de însufleţire, întemeiată pe credinţa că El poate
orice şi asta i-a dat curajul să înfrunte valurile.
A făcut câţiva paşi pe această cale nouă: ar fi trebuit să se întărească în nădejde, având în vedere pe
Domnul, Care era aproape, şi faptul că deja mersese pe apă prin puterea Lui; el însă s-a lăsat pradă
cugetărilor omeneşti: „Vântul este puternic, valurile sunt mari, apa n-are statornicie”, iar aceasta l-a
zdruncinat, slăbind în el tăria credinţei şi a nădejdii.
Din această pricină a scăpat din mâna Domnului şi, rămânând supus lucrării legilor firii, a început să
se scufunde. Domnul l-a dojenit: „Puţin credinciosule! pentru ce te-ai îndoit ?”, arătând pricina
primejdiei.
Iată o lecţie pentru toţi cei ce întreprind vreun lucru, mic sau mare, cu scopul arătat de a plăcea
Domnului!
Trebuie păstrată căldura dintâi a credinţei si nădejdii, din care se naşte o mare virtute: stăruinţa în
fapta bună, care slujeşte de temelie a vieţii plăcute lui Dumnezeu.
Atâta vreme cât această stare se păstrează, însufleţirea de a purta ostenelile căii pe care ai păşit nu
piere, şi piedicile, oricât de mari ar fi, trec nebăgate în seamă. Atunci când ea slăbeşte însă, sufletul
omului se umple îndată de închipuiri privitoare la mijloacele omeneşti de păstrare a vieţii si de ducere
la bun sfârşit a treburilor începute; şi întrucât acestea se arată întotdeauna neputincioase, în sufletul lor
se strecoară frica: „Ce o să fie ?”; de aici se naşte şovăiala: „Să mai continuu ?”, şi în cele din urmă
părăsirea deplină a lucrării cu pricina.
Trebuie făcut aşa: ţine-te de ce-ai început, goneşte gândurile care te tulbură şi îndrăzneşte; întru
Domnul, Care este aproape.

Sfântul Nicolae Velimirovici

DUMINICA A NOUA DUPĂ RUSALII (Matei 14, 22-34)

Dumnezeul nostru este Biruitorul, si toate biruinţele cele bune şi statornice, de la un capăt la altul al
veacurilor, ale Lui sunt. El biruie neorânduiala dintre oameni, pricinuită de păcătoşi, făcând rânduială.
Când cel mai nelegiuit între oameni se înalţă în locul cel mai de sus, iar cel bun se prăbuşeşte cel mai
jos, El restaurează ordinea, si face pe cel dintâi să fie cel de pe urmă şi pe cel de pe urmă îl face cel
dintâi.
El biruie răutatea si viclenia duhurilor rele asupra neamului omenesc şi le risipeşte aşa cum vântul
puternic împrăştie o duhoare grea. El biruie toată lipsa: sporeşte ceea ce este puţin; unde nu este nimic,
dă cu îmbelşugare. El biruie boala şi suferinţa; la doar un cuvânt ni Său, durerea şi boala nu mai sunt:
orbii văd, surzii aiul, şchiopii se scoală şi umblă, leproşii se curăţesc.
E biruitor asupra morţii: la a Sa porunca, moartea dă drumul prăzii din gâtlejul său. El domneşte
asupra unei împărăţii a cereştilor puteri — îngeri si sfinţi — fără sfârşit; împărăţie cereasca faţă de
care împărăţiile acestei lumi sunt negre şi strâmte ca mormântul. El porunceşte stihiilor si zidirilor
lumii, si nimic nu stă împotriva poruncilor Sale fără a cădea în veşnica pierzare.
Zi după zi, biruinţă după biruinţă. Istoria acestei lumi este un lanţ de victorii ale lui Dumnezeu, este
descoperirea puterii Lui, căreia nimic nu-i poate sta în cale. E blând ca un miel, dar cerul şi pământul
tremură înaintea Lui. Când lasă să fie umilit, măreţia Lui este si mai izbitoare. Când lasă să-I fie
scuipat obrazul, arată de fapt mârşăvia a tot ceea ce nu este El. Când Se dă spre ucidere, atunci viaţa
Lui mai tare străluceşte.
Prin soare arată Dumnezeu lumina Sa ca pe o umbră palidă. Lui. Îşi arată puterea prin puzderia de
astre de foc din univers, înţelepciunea prin ordinea zidirii şi a făpturilor de la o margine la alta a lumii,
splendoarea prin frumuseţea firii, mila prin grija de toate făpturile, viaţa prin viaţa tuturor.
Dar toate acestea sunt doar o umbră subţire, litere de foc scrise în fum des. Iar toate însuşirile
Dumnezeului Celui Viu s-au dezvăluit cu cea mai mare strălucire cu putinţă a fi văzută în lume, în om.
Dar nu în orice om; nu în omul de rând, în omul zidit, ci în Omul nezidit, în Domnul nostru Iisus
Hristos. Toate s-au împreunat întrînsul; toate au strălucit întrînsul: lumină si putere, înţelepciune si
frumuseţe, milă si viaţă.
Ce altceva este lumina decât biruinţă asupra întunericului ? Ce este înţelepciunea decât biruinţă asupra
nebuniei ? Frumuseţea decât biruinţă asupra hidoşeniei ? Iar mila nu este oare biruinţă asupra răutăţii
si a pizmei ? Si viaţa nu este dumnezeiască biruinţă asupra morţii ?
Ce credeţi voi, cei care urmaţi lui Hristos şi v-aţi botezat în numele Lui ? Nu-i aşa că Hristos a
dezvăluit toate aceste biruinţe ca nimeni altul de la întemeierea lumii ? Nu simţiţi în fiece zi că urmaţi
celui mai mare învingător de la începutul veacurilor ? Că va-aţi botezat în numele Celui care ştie si
poate totul, care împodobeşte totul, care mângâie totul cu mila Sa si dă tuturor viaţa Sa ?
Dacă nu simţiţi lucrul acesta, de puţin folos vă este să-L urmaţi şi să fiţi botezaţi întru numele Lui.
Numai în Iisus Hristos Domnul puteţi crede fără şovăire în puterea biruitoare a Dumnezeului Celui
Viu asupra oricarei fapturi, stihii si asupra a toata rautatea lumii. Numai Hristos vă poate da
îndrăzneala vieţii şi îndrăzneala morţii. Numai El poate îndreptaţi nădejdea într-o viaţă mai bună decât
cea de aici trecătoare şi supusă stricăciunii. Şi numai El poate ridica în voi dragostea de bine, pentru
că El este biruinţa cea întrupată asupra lumi. Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (Ioan 16, 33), a spus
Hristos apostolilor si prin ei nouă tuturor.
Să nu ne temem: Domnul si Mântuitorul nostru Iisus Hristos a biruit lumea. Evanghelia e cartea
victoriilor Sale, mărturia puterii Sale. Istoria Bisericii până astăzi — şi până la sfârşitul lumii — este o
carte şi mai amănunţită a acestor victorii. Cine se îndoieşte nu va gusta din roadele lor. Să ne
apropiem deci fără umbră de îndoială de tâlcuirea Evangheliei de astăzi, căci ea cuprinde o biruinţă
covârşitoare a lui Hristos asupra firii.
„Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie si să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce
El va da drumul mulţimilor”. Era după slăvita minune a înmulţirii pâinilor, când Domnul a hrănit cinci
mii de bărbaţi si, pe lângă ei, femeile si copiii, cu cinci pâini şi doi peşti, mai rămânând încă si
douăsprezece coşuri cu rămăşiţe. De pe atunci Domnul a străvăzut ce va fi si a pregătit pas cu pas o
minune nouă, la care ucenicii nici nu visau. Mai întâi i-a trimis pe ucenici cu corabia pe malul celălalt,
apoi a dat drumul mulţimilor, după care S-a însingurat în munte ca să se roage.
„Iar dând drumul mulţimilor, s-a suit în munte, ca sase roage deosebi. Şi, făcăndu-se seară, era singur
acolo”. Ni se atrage în chip deosebit atenţia asupra însingurării pe care a căutat-o Domnul: “deosebi” ,
“singur”. Munte, seară, singurătate. Mai lesne simte omul dulceaţa rugăciunii si apropierea de
Dumnezeu în împrejurări ca acestea.
Tot ce a făcut Hristos, pentru învăţătura şi mântuirea noastră a făcut. Nu a venit pe pământ să ne
înveţe doar prin cuvinte, ci şi prin fapte: prin fiecare lucrare, prin fiecare mişcare a Sa. S-a suit în
munte pentru că e linişte acolo. S-a însingurat pentru că singurătatea e semnul desprinderii de lume. S-
a rugat în întunericul nopţii pentru că întunericul e ca un văl înaintea ochilor noştri care, alergând de la
un lucru la altul, ne împiedică pe noi să ne cufundăm mintea în cugetare.
Dar rugăciunea lui Hristos în munte are şi un înţeles lăuntric adânc, îndepărtarea mulţimilor, urcarea
în munte, singurătate, întunecimc; ce să însemne toate acestea ?
Îndcpărtarea mulţimilor înseamnă lăsarea deoparte a tot ce ne înfăţişează lumea, cu toate amintirile ce
ne distrag; astfel, despovăraţi de lume, ne putem înălţa la Dumnezeu în rugăciune.
Ce este urcarea în munte ? Este ridicarea inimii si a mintii către înălţimile dumnezeieşti, către prezenţa
lui Dumnezeu, către însoţirea cu El. Cine trage după dânsul lumea cu mulţimea ei de interese si de
oameni, nu poate să se şi urce spre înălţimi, acolo unde omul e singur cu Ziditorul său.
Ce este singurătatea ? Este sufletul golit de toate. Despărţit de lume, omul îşi dă seama de cumplita-i
singurătate. Cei pe care dezamăgirea de lume îi aruncă în această cumplită singurătate adesea se
sinucid, dacă nu izbutesc să se înalţe spre înălţimile unde omul se întâlneşte cu Dumnezeu.
Ce înseamnă întunericul ? Înseamnă desăvârşita lipsă a luminii din lume. Insinguratului în rugăciune
lumea i se aşterne într-un întuneric gros, în care începe să-i răsară treptat lumina cerească, venită de la
Dumnezeu, luminându-i o lume nouă, strălucitoare, nesfârşit mai bună decât lumea aceasta. Acestea
sunt aşadar cele patru trepte ale rugăciunii cu înţelesul lor tainic, în această Evanghelie ele sunt
zugrăvite ca îndepărtarea mulţimilor, urcarea în munte, singurătatea şi întunericul.
Rugăciunea Domnului în singurătate îşi are învăţămintele sale pentru noi şi în întreţeserea ei cu faptele
ce i-au precedat şi i-au urmat. Înainte de a urca în munte să se roage Hristos a săvârşit nemaiauzita
minune a înmulţirii pâinilor, după care avea să meargă în mijlocul mării ca pe uscat. Cu toate că a
săvârşit minunile acestea cu dumnezeiasca putere ce o are din veşnicie si a avut-o în tot răstimpul
petrecut în trup pe pământ, Mântuitorul s-a rugat şi în sinagogă împreună cu oamenii, şi în pustie
singur.
Cum să pătrunzi în taina rugăciunii Lui! Un lucru însă ni-l arată limpede aceste rugăciuni: Legătura
neîntreruptă a Fiului Cel Unul-Născut cu Tatăl Cel mai înainte de veci şi cu Duhul Sfânt.
Pe lângă aceasta, din pilda rugăciunii Domnului se mai desprinde încă o învăţătură. Faptele bune
trebuie să premeargă rugăciunii, pentru că atunci si rugăciunea ajută faptelor bune. Trebuie să ne
mărturisim credinţa prin fapte bune, si abia apoi prin vorbe. Rugăciunea are preţ numai când,
pregătindu-ne a săvârşi o faptă bună, cerem ajutorul lui Dumnezeu. A ruga pe Dumnezeu să ajute la
săvârşirea vreunei răutăţi este hulă, nu numai zădărnicie. E ca şi cum ar semăna cineva ncghină
rugându-sc să iasă grâu.
După fiecare faptă bună trebuie să stăruim din nou la rugăciune mulţumind lui Dumnezeu că ne-a
învrednicit să o săvârşim. Iar înainte trebuie de asemenea să cădem la rugăciune, cerând harul, ajutorul
şi împreună-lucrarea lui Dumnezeu, pentru ca fapta bună ce ne stă dinainte să izbândească desăvârşit.
Într-un cuvânt, tot lucrul bun, fie făcut sau pe cale de-a fi săvârşit, fie trăit sau auzit sau citit — oricare
fără deosebire — trebuie atribuit lui Dumnezeu si nu nouă, pentru că nu cu desteptăciunea sau cu
dreptatea noastră l-am izbutit de vreme ce nimic suntem înaintea Domnului.
Când El, după asemenea mari minuni ne arată blândeţe, smerenie si supunere faţă de Tatăl şi de Duhul
Sfânt, cărora le este deopotrivă din veci, cum să nu arătăm şi noi blândeţe, smerenie şi ascultare faţă
de Ziditorul nostru, care ne-a făcut din nimic si fără de care nici n-am putea măcar exista o clipă,
darămite să facem si fapte bune!
Iar corabia era la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă.
Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Seara, când ucenicii porniseră pe
mare cu corabia, apele erau liniştite, dar stârnindu-se vântul, valurile s-au ridicat uriaşe (cum se
întâmplă des pe acolo), corabia se clătina mânată încolo si-ncoace iar ucenicii erau îngroziţi. Toate
acestea le ştiuse Domnul mai dinainte, dar anume îi lăsase pradă primejdiei, ca să simtă ucenicii cât de
neajutoraţi sunt fără El şi să se întărească în credinţă; aveau desigur să-şi amintească o altă furtună pe
mare, când El era cu dânşii în corabie iar ei L-au deşteptat înspăimântaţi, strigând: Doamne,
măntuieşte-ne, că pierim (Matei 8, 24-5). Iar acum vor dori ca Domnul să fie cu ei. Vor simţi de pe
acum adevărul cuvintelor pe care li le va spune lor Hristos la despărţire: Fără Mine, nu puteţi face
nimic (Ioan 15, 5).
În vremea acelei furtuni pe mare, încercarea credinţei ucenicilor fusese mai mică, pentru că El se afla
cu ei în corabie, chiar dacă dormea. Acum însă, în această nouă furtună, încercarea credinţei lor e mult
mai mare. Hristos este departe, foarte departe, în munte, în pustietate. Cum să-L strige ? Cum să-I dea
de veste în ce nenorocire se află ei ? Pe cine să trimită la El cu solia: Doamne, mântuieşte-ne, că
pierim l N-au pe cine. Ucenicii văd bine că merg spre pieire. De parcă ar putea cineva să piară când
face ce i-a poruncit Dumnezeu !
Ce învăţătură minunată avem aici pentru drepţii care merg în calea pe care i-a pus pe ei Domnul! Să
nu dcznădăjduiască, să creadă că Cel ce i-a trimis la drum le şi poartă de grijă şi ştie ce primejdi îi
întâmpină. Dumnezeu, cu toate acestea, nu le vine numaidecât în ajutor: le încearcă credinţa, aşa cum
se încearcă aurul lămurindu-se prin foc.
Pe când ucenicii se dau de ceasul morţii, deodată le apare Hristos umblând pe apă, la a patra strajă din
noapte. Evreii, ca şi stăpânitorii lor, romanii, împărţeau noaptea în patru străji, fiecare măsurând trei
ceasuri. Domnul le-a apărut aşadar ucenicilor la straja a patra, în ultimul pătrar al nopţii, chiar înainte
de zori.
Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă si de frică au strigat. Se
crăpa de ziuă ? Noaptea era cu lună ? Ori le-a strălucit lor Domnul în întuneric cu lumina Taborului ?
Nu ştim. Totul e că ucenicii L-au văzut pe apă şi s-au spăimântat. Această frică nouă era cu mult mai
mare decât groaza din faţa furtunii şi a primejdiei de moarte. Nu ştiuseră că Domnul lor are asemenea
putere, asemenea stăpânire asupra naturii; Hristos nu le dezvăluise încă lucrul acesta. II văzuseră
poruncind mării şi vânturilor, dar nu-şi închipuiseră că poate merge pe apă ca pe uscat.
„E o nălucă !” şi-au spus ucenicii, şi de frică au strigat. O fantomă, sau poate Satana însuşi în chipul
învăţătorului! Doar văzuseră cu ochii lor, ştiau lupta Lui cu Satana si legiunile acestuia în lume. Iată
că acum (poate gândeau ei) Satana găsise prilej să-i ucidă pe ei, prietenii Lui aflaţi la ananghie. Ce le
mai dădea oare prin minte ? Desigur, tot ceea ce si în zilele noastre gândesc fricoşii când, urmând
calea Domnului, dau de vreo primejdie.
Aşa face Dumnezeu celor pe care îi iubeşte. Pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, si biciuieşte pe tot fiul
pe care îl primeşte (Evrei 12, 6). Ca ultimă suferinţă, o trimite pe cea mai mare, zice Sfântul Ioan
Gură-de-Aur. Hristos a suferit pe pământ şi, la sfârşit, când S-a apropiat de biruinţă, a îndurat cele mai
mari dureri, fiind răstignit şi îngropat în pământ. După aceea însă au răsărit zorii si biruinţa din urmă,
prin înviere.
Mulţi martiri ai creştinătăţii au trecut prin mari chinuri; dureri mai mici la început, apoi tot mai grele,
până când în faţa morţii au fost loviţi cel mai crunt de munci şi ispite. Iată doar un chip din mii şi mii:
Sfânta Marina. Păgânii au supus-o la munci îngrozitoare, aducând asupra ei noi şi noi chinuri, până
când în cele din urmă au legat-o de un copac si au început să-i jupoaie pielea. Era toată o rană vie,
şiroind de sânge; prin trupul zdrobit se vedeau oasele albe.
Nu era aceasta cea mai mare suferinţă ? Nu. Pe sfânta lui Dumnezeu o aştepta una si mai mare. Pe
seară a fost azvârlită în temniţă, în bezna nopţii şi a închisorii s-a năpustit asupra-i o nălucă
înfricoşătoare: un duh rău în chipul unui şarpe uriaş, respingător, care a început să se zvârcolească şi
să se încolăcească în jurul sfintei fete, apucându-i capul între fălci. Dar ispita n-a ţinut mult, pentru că
Dumnezeu nu lasă pe slujitorii Săi credincioşi în încercări mai mari decât pot să rabde, îndată ce
Marina a strigat către Dumnezeu din adâncul inimii şi si-a făcut în minte semnul crucii, fiara a
dispărut si deasupra fetei s-au deschis cerurile.
Marina a văzut Crucea stălucind negrăit, cu o porumbiţă albă în vârf, si a auzit: „Bucură-te Marina,
porumbiţă cuvântătoare a lui Hristos, că ai biruit pe răul vrăjmaş!”
La fel si ucenicii, după frica de furtună a venit asupra lor o frică si mai mare: spaima de năluci. Numai
că, în loc de nălucă, spre ei venea Mântuitorul Adevăr ! Nu era vis, ci vedere; nu era cineva care luase
chipul lui Hristos, ci Hristos însuşi!
Dar El le-a vorbit îndată, zicăndu-le: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi l Vedeţi cum Domnul nu-i lasă
pe ai Săi multă vreme în ispită ? Ştia că le e frică şi S-a grăbit să-i scape din înfricoşare, îndată le-a
spus lor: îndrăzniţi! Pe loc! Vedeţi cum i-a îmbărbătat, făcându-i să le vină la loc inima care le stătuse
în piept de spaimă: îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi l O, glas preadulce ! Cuvânt al vieţii! Diavolii fug
când îl aud, boala fuge, morţii în viază! Prin El s-a făcut cerul şi pământul, s-au făcut stelele si îngerii
si oamenii! Glasul acesta este izvorul a tot binele, a toată viaţa, înflorirea, înţelepciunea şi bucuria !
Îndrăzniţi, Eu sunt! Nu toţi aud aceste cuvinte, ci numai cei ce suferă pentru Domnul. Nu oricine
suferă aude glasul lui Hristos. Cum să-l audă cei ce pentru păcatele şi nedreptăţile lor suferă ? Numai
cei care suferă pentru credinţa în El îl aud (cf. Petru 4, 13-l6). Iar aici ucenicii suferă pentru credinţa în
Hristos; suferă ca să se întărească în credinţa în Hristos.
„Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”. Cuvintele lui
Petru îi arată şi bucuria dar şi îndoiala. Doamne, strigă bucuria; dacă eşti Tu, zice îndoiala. Mai târziu,
când credinţa lui Petru a fost tare, el n-a mai vorbit aşa. Când S-a arătat Domnul înviat pe ţărmul
aceleiaşi mari a Tiberiadei si a auzit pe Ioan spunând: Domnul este! Petru si-a pus haina… şi s-a
aruncat în apă (Ioan 21, 7). Atunci nici nu s-a mai îndoit că este Domnul, nici nu s-a mai temut să se
arunce în mare. Dar acum e încă un învăţăcel într-ale duhovniciei, fricos, de aceea si zice: „dacă eşti
Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”.
„El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus”. Câtă vreme
îl purta credinţa, Petru umbla pe apă; dar când s-a îndoit a început să se scufunde, pentru că îndoiala
aduce frica. Înţelesul tainic al ieşirii din corabie şi umblării pe apă către Domnul Iisus Hristos
înseamnă păzirea sufletului de grija de trup si de iubirea de trup, pornirea spre Mântuitorul pe calea
primejdioasă a duhovnicescului.
Asemenea porniri au mulţi credincioşi din cei fricoşi, la care bucuria lui Hristos se amestecă cu
îndoiala. Adesea aceştia doresc să scape de grija de trup ca să-L urmeze pe Hristos, împăratul lumii în
duh, dar repede se simt pierduţi si se întorc la îndeletnicirile lor trupeşti de mai înainte, la corabia
clătinată de valuri. Numai cei foarte înalţi duhovniceste, eroii cei mari ai omenirii, au izbutit prin
îndelunga lucrare a statorniciei în credinţă să iasă din corăbioara lor trupească pe marea învolburată a
vieţii duhovniceşti la întâlnirea cu Hristos.
Doar ei au trăit adânc şi frica de a-si părăsi corabia, şi spaima în faţa furtunii, şi negrăita bucurie a
întâlnirii cu Hristos. Apostolul Pavel a trăit încă din viaţa pământească această despărţire a sufletului
de trup, precum şi mulţi alţi sfinţi după dânsul. Cât de mare era bucuria, dulceaţa încercată la capătul
primejdioasei călătorii, se vede din fericitu-i strigăt: Cu unul ca acesta mă voi lăuda! (II Corinteni 12,
5).
Să vedem acum ce s-a întâmplat cu Petru, cel încă plin de frică: „Văzând vântul, s-a temut si, începând
să se scufunde, a strigat zicând: Doamne, scapă-mă!” Cum îl sperie acum vântul, dacă nu l-a speriat
marea ? Parcă ar fi un copil care atunci începe să meargă: face câţiva paşi, dar la prima mişcare a celor
din jur îşi pierde cumpătul si cade. Aşa si cu avântul nostru duhovnicesc: nimica toată ne răstoarnă şi
ne întoarce din drum.
„Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ?” Nu
ne-am scufundat si noi de o mie de ori în marea plină de primejdii a acestei vieţi, până ce o mână tare
ne-a apucat pe nevăzute şi ne-a tras afară ? Cine nu a trecut prin asta ? Toţi ştim cum este, toţi ne
aducem aminte, toţi pomenim mereu lucrurile acestea. Dar, din nefericire, puţini dintre noi, fie doar şi
în conştiinţă, am auzit de pe nevăzute buze mustrarea: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit ?
De ce, prietene, te îndoieşti că mâna lui Dumnezeu e lângă tine ? De ce nu dai slavă Lui în clipa
primejdiei ? Oare s-a îndoit Avraam când îl ducea pe fiul său la jertfire (Facere 22,l-l8)? Oare nu
Dumnezeu l-a scăpat ? Nu-L slăvea lona pe Dumnezeu în burta chitului, si a fost scăpat ? Când se
sfârşea în mine duhul meu, de Domnul mi-am adus aminte, si la Tine a ajuns rugăciunea mea (lona
2,8). Cum nu s-au îndoit cei trei sfinţi tineri în cuptorul de foc, şi credinţa lor i-a scăpat ? (Daniel 3,
19-26). Dar Daniel în groapa cu lei ? (Daniel 6,16-23). Dar fericitul Iov, plin de răni si de bube ? (Iov
2, 7-l0).
Şi atâţia alţii, mii si mii, care au fost puşi la cazne pentru credinţa în Hristos — cum nu se îndoiau
aceia ? Noi de ce să ne îndoim ? Dumnezeu ne scapă când nici nu ne aşteptăm, ne scapă chiar şi când
ne îndoim. Trebuie, chiar acum trebuie să ne aducem aminte de binefacerile Sale ! Să ne căim că
suntem atât de slabi! Trebuie să creştem în credinţă si, de acum înainte, când suntem la ananghie să-L
slăvim pe Dumnezeu şi sa chemăm numele Lui şi ne vom mântui din orice necaz. Să dăm slavă lui
Dumnezeu în primejdie, nu după ce primejdia a trecut.
Dar nici să nu deznădăjduim dacă ne-am arătat slabi si fricoşi. Petru a fost slab, şi Domnul l-a întărit
în credinţă. Si între sfinţi mulţi au fost slabi la început, dar la sfârşit au fost tari. Auzi ce spune fericitul
David: În Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voi teme, ce-mi va face mie omul ? În mine sunt,
Dumnezeule, făgăduinţele pe care le voi aduce laudei Tale. Că ai izbăvit sufletul meu de la moarte,
picioarele mele de la alunecare (Psalm 55,1l-l3). Aici vorbeşte unul tare în credinţă, unul care ştie din
proprie trăire că la Dumnezeu până si perii capului ne sunt număraţi, şi că nici o vrabie — darămite un
om — nu cade fără ştirea lui Dumnezeu.
Si suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Cum a urcat Domnul în corabie, vântul a stat. N-a stat de
la sine, ci Domnul i-a poruncit. Deşi nu se spune lucrul acesta, e limpede că Hristos a certat vântul, ca
altădată (Matei 8, 26). Fără îndoială că Evanghelistul Matei socoteşte de la sine înţeles faptul că vântul
a stat ascultând de porunca, fie si nerostită, a lui Hristos. Vântul a stat din voinţa şi cu puterea lui
Hristos.
E limpede şi tâlcul ascuns al potolirii furtunii urcarea lui Hristos în corabie. Când Mântuitorul intră în
corabia trupului nostru, fie în Sfânta împărtăşanie sau prin rugăciune sau orice alt binecuvântat chip,
furtuna patimilor din noi se linisteşte şi corabia se îndreaptă lin către mal.
Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. În cealaltă
împrejurare când Domnul a liniştit vântul si marea ucenicii s-au întrebat, aşa cum fac îndeobşte
îndoielnicii: Cine este Acesta că şi vânturile si marea ascultă de El ? (Matei 8, 27). De atunci însă
multe au mai văzut la învăţătorul, făcând să sporească în ei credinţa, încât acum, la această nouă mare
minune, nu se mai miră: Cine este Acesta ? Acum se pleacă înaintea Lui: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui
Dumnezeu.
Este prima oară când toţi ucenicii îl mărturisesc pe Iisus Fiul lui Dumnezeu. Era si Iuda printre dânşii,
L-a mărturisit şi el. Mai târziu, din lăcomie, s-a lepădat de Domnul şi învăţătorul său. Şi Petru s-a
lepădat, si încă trei ori, dar lepădarea lui Petru nu a fost pusă la cale dinainte, sânge rece, ci a fost o
faptă a fricii pentru care îndată s-a căit si a plîns cu amar. Iar tâlcul cuvintelor: Cu adevărat Tu eşti
Fiul lui Dumnezeu, mărturisirea de către ucenici a Fiului lui Dumnezeu, e o învăţătură pentru orice
creştin.
Când Domnul S-a sălăşluit odată noi, toate ale noastre trebuie să I se închine si să mărturisească
numele Lui: mintea şi toate gândurile noastre, inima si toate simţământele noastre, sufletul şi toate
dorinţele si năzuinţele noastre. Trupul întreg ni se va umple de lumină, şi nici o întunecime nu mai fi
întrînsul. Vai nouă însă dacă, primindu-L pe Hristos, îl izgonim prin vreun păcat, ori dacă ne lepădăm
de El ca Iuda.
Starea a doua va fi mai rea decât cea dintâi, pentru că atunci când Hristos l-a părăsit pe Iuda, atunci a
intrat Satana în el (Ioan 13, 27). Să nu uitam nici o clipă că nu ne putem juca cu Dumnezeu, pentru că
ne jucam, spre pierzarea noastră, cu un foc mistuitor (Evrei 12,29).
„Şi trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului”. Au sosit la Capernaum, către care mergeau
(cf. Ioan 6, 17). Cine a călătorit în Galileea poate să-şi dea seama ce departe i-a aruncat furtuna pe
apostolii lui Hristos. Betsaida si Capernaum se află amândouă în partea dinspre miazănoapte a mării.
Când s-au îmbarcat mai jos la Betsaida, apostolii aveau doar să plutească dea-lungul ţărmului, se
spune cu toate acestea că vasul a fost dus de furtună în mijlocul mării.
Acolo, în mijlocul mării, le-a apărut Domnul mergând pe apă. Când s-a oprit furtuna, corabia a trebuit
să navigheze înapoi, mai jos de Capernaum. După Matei şi Luca s-ar zice că vasul a trecut de astă dată
în chip firesc, purtat de vâsle si pânze, dar din povestirea lui Ioan se vede că Domnul iarăşi a folosit
puterea Sa ca să aducă corabia de-a dreptul în port, pentru că zice: îndată au ajuns la ţărmul la care
mergeau (Ioan 2,21).
Nu este nici o nepotrivire între istorisirile Evanghelistilor, pentru că Cel ce a mers pe apă şi a liniştit
marea si vântul cu cuvântul si cu gândul, putea, fără îndoială, să si aducă într-o clipă corabia în port.
Tâlcuirea acestui cuvânt al lui Ioan este că, atunci când Domnul vine să Se sălăsluiască în noi, ne
simţim în împărăţia lui Dumnezeu, în siguranţă ca în-tr-un port, unde corabia vieţii noastre rămâne
netulburată de vânt si de valuri. Dacă după aceea mai avem încă a rămânea pe pământ, nici nu mai
simţim lucrul acesta, pentru că acum trăim în inimă si în suflet într-o altă lume, mai bună, în care
Hristos este biruitorul si în care domneşte El. În biruinţa Lui aşadar vedem cu bucurie izbânda noastră,
iar în biruinţa noastră vedem biruinţa Lui.
El singur este biruitorul asupra oricărui rău, El singur nu îngăduie să fie cuprins de rău. Şi noi aşadar
căutăm scăpare sub aripa Sa cea puternică, acolo unde nu sunt furtuni, nici vânt, nici năluci, „nici
durere, nici întristare, nici suspin” (Condacul celor adormiţi), acolo unde vom afla cu îmbelşugare tot
lucrul bun: bunătăţi netrecătoare, nesupuse destrămării, moliei şi ruginii; acolo unde, împreună cu
îngerii şi cu sfinţii, vom slăvi biruinţele lui Hristos, a căror mărire n-o putem înţelege în viaţa aceasta
muritoare, îngrădită vederii noastre. Acolo toate ni se vor descoperi, toţi ne vom bucura si bucuria nu
va avea sfârşit. Slavă Domnului nostru Iisus Hristos, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea
cea deofiinţă si nedespărţită, acum şi pururea si în vecii vecilor. Amin.

Părintele Teofil Pârâian

Potolirea furtunii de pe mare
Când Domnul Hristos este de faţă / Unde-i Dumnezeu, acolo-i bucurie
Preacuvioşi părinţi şi iubiţi credincioşi,
Cuvântării mele de astăzi i-am dat ca titlul «Când Domnul Hristos este de faţă». Voi prezenta această
idee pe baza Sfintei Evanghelii care s-a citit la Sfânta Liturghie, înainte, însă, de a face lucrul acesta,
vă pun în atenţie unul dintre cei doi psalmi preferaţi de mine, şi anume Psalmul 22. El are următorul
cuprins:
„ Domnul este păstorul meu şi nimic nu îmi lipseşte.
La păşuni bune mă sălăşluieşte şi la ape limpezi mă povăţuieşte,
sufletul mi-l întăreşte pentru numele Său
şi pe cărările dreptăţii mă povăţuieşte.
De-aş umbla pe cărarea umbrei morţii,
de rele nu m-aş teme, căci Tu cu mine eşti;
toiagul Tău şi varga Ta, acestea-s mângâierea mea.
Tu îmi găteşti masă înaintea vrăjmaşilor mei,
Uns-ai cu untdelemn capul meu şi cupa-mi plină rasă.
Mila Ta Doamne să mă însoţească în toate zilele vieţii mele
şi fă să locuiesc zilele mele în casa Domnului Dumnezeului meu “.
Este un psalm al bucuriei, un psalm al încrederii, un psalm al nădejdii, este un psalm care ne dă
siguranţa că atunci când suntem cu Dumnezeu suntem asiguraţi.
Iubiţi credincioşi,
In casele saşilor din Ardeal, se putea citi o scriere pe o tabletă care avea următorul cuprins: „Acolo
unde este credinţă, este iubire; unde este iubire este pace; unde-i pace este binecuvântare; unde-i
binecuvântare este Dumnezeu, şi unde-i Dumnezeu nu este nici un lucru rău “.
Gândul de felul acesta îl întâlnim în dumnezeiasca Evanghelie, îl întâlnim în scrierile sfinţilor
apostoli, îl întâlnim, în general, în Sfânta Scriptură.
Şi din ele înţelegem că acolo unde-i Dumnezeu de faţă, acolo-i bucurie, acolo-i siguranţă; acolo unde-i
Dumnezeu de faţă nu-i nici un lucru rău.
Marta, sora lui Lazăr, şi Lazăr erau prietenii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Marta, sora lui Lazăr,
când L-a întâlnit pe Domnul Iisus Hristos mergând în Betania, anume ca să-l învieze pe fratele său, pe
Lazăr (In. 11), a zis către Domnul Hristos: „ Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n ‘ar fi murit”. Şi
Domnul Hristos a răspuns: “Fratele tău va învia “. Şi a zis Marta: „Ştiu că va învia, la înviere, în ziua
cea de apoi”, şi Domnul Hristos a spus: „ Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar de va
muri, va trăi […]. Crezi tu aceasta? “. Şi Marta a spus: „ Eu am crezut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui
Dumnezeu, Cel ce a venit în lume “.
Şi cealaltă soră, Maria, când l-a întâlnit pe Domnul Hristos, I-a spus acelaşi lucru: „ Doamne, dacă ai
fi fost aici, fratele meu n ‘ar fi murit”.
Domnul Hristos l-a înviat pe Lazăr, dar înainte de a-l învia a zis: „ Ridicaţi piatra!” - piatra era pusă pe
mormântul lui Lazăr. Şi atunci Marta a zis: „Doamne, de acum miroase, că e a patru zi… “. Şi
Domnul Hristos i-a spus: „Nu ţi-am spus că dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu? “. Şi într-
adevăr aşa a fost; în loc să izbucnească de sub piatra mormântului mirosul greu, din mormânt a
izbucnit încredinţarea că Domnul Hristos este învierea şi viaţa.
Aşa că acolo unde este Domnul Hristos de faţă, lucrurile se schimbă, nu sunt aşa cum sunt când
Domnul Hristos nu este de faţă.
„Indrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”
Din Evanghelia care s-a citit la Sfânta Liturghie, vedem ce se întâmplă când Domnul Hristos este de
faţă. Am aflat că după ce a făcut minunea înmulţirii pâinilor, Domnul Hristos i-a îndemnat pe ucenici -
zice în Evanghelie că „i-a silit pe ucenici” - să intre în corabie, să treacă de cealaltă parte a lacului
Ghenizaret (sau a mării Tiberiadei, e acelaşi lucru).
Ucenicii au intrat în corabie şi au pornit spre celălalt ţărm. Domnul Hristos a pornit spre munte să se
roage în singurătate. Şi pe când ucenicii se luptau cu valurile care erau întărâtate şi care nu-i ajuta în
înaintarea lor, Domnul Hristos se ruga pe munte.
Şi către a patra strajă din noapte, deci cam pe la ora trei, ucenicii învăluiţi de furtuna valurilor L-au
văzut pe Domnul Hristos, dar nu L-au cunoscut. L-au văzut într-un fel în care nu se aşteptau să Il
vadă. L-au văzut umblând pe apă şi s-au înspăimântat. Au crezut că văd o nălucă, o fantomă şi au
strigat, iar Domnul Hristos a zis: „ îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”.
In împrejurarea aceasta vedem două situaţii diferite.
Una în care nu era de faţă, şi una când era de faţă Domnul Hristos. Când nu a fost de faţă s-a
dezlănţuit furtuna şi ucenicii erau îngrijoraţi, chiar dacă ei au mai văzut o dată potolirea unei furtunii,
minune pe care a făcut-o Domnul Hristos cu alt prilej - nu ni se spune că ucenicii s-ar fi gândit la acea
furtună şi la potolirea ei. Ni se spune în schimb că erau învăluiţi în valuri, că era o furtună.
Deci unde nu este Domnul Hristos de faţă poate să fie furtună şi unde este Domnul Hristos de faţă nu
mai este sau e siguranţă chiar şi în furtună.
Sfântul Apostol Petru care voia să se convingă că este Domnul Hristos, pentru că nu avea siguranţa că
este Domnul Hristos, a zis: „ Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la tine pe apă!”. Şi Domnul
Hristos a zis: „ Vino!”. Şi a pornit Petru pe apă, pe valurile mării. Dar a început să se scufunde când s-
a gândit mai mult la valurile mării. Apoi, gândindu-se mai mult la împrejurarea aceea grea în care se
afla şi la ajutorul de care avea nevoie, s-a gândit totuşi că Domnul Hristos l-ar putea ajuta şi a zis:
„Doamne, scapă-mă!”. Şi Domnul Hristos i-a întins mâna, l-a susţinut, şi i-a zis: „ Puţin credinciosule,
pentru ce te-ai îndoit? “.
Şi apoi, Domnul Hristos, ţinându-l pe Sfântul Apostol Petru de mână, au intrat în corabie. Când au
intrat în corabie s-a potolit furtuna. Şi atunci ucenicii, uimiţi de Domnul Hristos, de puterea Lui, s-au
închinat Lui şi au zis: „ Doamne, Tu eşti cu adevărat Fiul lui Dumnezeu!”.
Prima oară, îi vedem pe ucenici luptându-se cu valurile când Domnul Hristos nu era de faţă. Aşa se
întâmplă când omul uită de Dumnezeu, când nu are conştiinţa că Dumnezeu îl ajută. Ucenicii erau
învăluiţi de valuri şi erau în primejdie. A venit Domnul Hristos la ei şi primul lucru pe care l-au spus a
fost: „ îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”
V-aţi temut până acum că nu eram Eu de faţă, acum să nu vă temeţi când sunt Eu de faţă, îndrăzniţi!
Sfântul Apostol Petru ştia că omul nu poate să meargă pe mare, pe apă, decât ajutat de Dumnezeu, de
Domnul Hristos şi a spus: „ Doamne, dacă eşti Tu, zi să vin la Tine pe apă “. Şi a pornit pe apă, dar nu
s-a gândit numai la Domnul Hristos care îl ajută, ci s-a gândit şi la valurile care îl împresoară. Şi în
această împrejurare, sfântul apostol Petru uitând de Domnul Hristos, dar având gândul că Domnul
Hristos l-ar putea ajuta a zis: „ Doamne, scapă-mă!”. Şi Domnul Hristos l-a scăpat. De ce? Pentru că
era de faţă Domnul Hristos, cu puterea Lui, cu ajutorul Lui. Doamne scapă-mă, Doamne miluieşte-
mă! Doamne nu mă lăsa să mă scufund, sunt gata de a mă scufunda!
Iubiţi credincioşi,
Noi avem la sfintele slujbe ale Bisericii noastre o alcătuire cu care ne întâlnim mai ales la slujbele
pentru morţi: „Marea vieţii văzându-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul Tău cel lin alergând,
strig către Tine: scoate din stricăciune viaţa mea, mult milostive!”
E ceea ce a făcut sfântul apostol Petru când a zis: „ Doamne, scapă-mă!” Avem convingerea că
Domnul Hristos ne ajută, avem convingerea că Domnul Hristos este alături de noi, ne ajută.
Considerăm lumea aceasta ca o mare învolburată, ca o mare în furtuni - „ Marea vieţii, văzându-o
înălţându-se de viforul ispitelor “. Când viforul ispitelor, viforul răutăţilor, viforul care caută să aducă
nelinişte în suflet înalţă valurile mării acestei vieţi, deci când valurile ispitelor înalţă marea acestei
vieţi, atunci noi, gândindu-ne la o posibilitate de a scăpa din vârtejul valurilor, ne rugăm Mântuitorului
nostru Iisus Hristos zicând: „Scoate din stricăciune viaţa mea, mult milostive!”.
Tu eşti mult milostiv, scoate din stricăciune viaţa noastră, şi du-ne la limanul Tău cel lin.
Iubiţi credincioşi,
Sunt multe locurile din Sfânta Evanghelie în care ni se spune să nu ne temem. Când Dreptul Zaharia a
avut vedenia cu îngerul Gavriil, care i-a spus că va avea un fiu, pe Sfântul Ioan Botezătorul, îngerul
bine-vestitor i-a spus: „Nu te teme, Zaharia, fiindcă rugăciunea ţi-a fost ascultată… ” (Lc. 1, 13).
Maicii Domnului, îngerul i-a spus: „Nu te teme, Marie!” şi „binecuvântată eşti tu între femei” (Lc. l).
Păstorilor din Betleem când li s-a arătat îngerul bine-vestitor le-a spus: „Nu vă temeţi. Că, iată, vă
binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că-n cetatea lui David vi S-a născut azi
Mântuitor, Care este Hristos Domnul” (Lc. 2, 10-11).
Sunt cuvinte care potolesc temerea, nesiguranţa, neliniştea, Domnul Hristos i-a spus femeii cu curgere
de sânge pe care a vindecat-o: «îndrăzneşte fiică, păcatele tale îţi sunt iertate, îndrăzneşte, fiică,
credinţa ta te-a mântuit, deci să nu ai nici o teamă». „ Indrăzneşte fiule, păcatele tale îţi sunt iertate “.
Apoi, la Schimbarea la Faţă, după mărturia sfântului apostol Matei, Domnul Hristos a spus către cei
care erau de faţă acolo - i-a atins şi le-a spus -: „ Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!”. „ Nu vă temeţi!” le-a
spus Domnul Hristos femeilor mironosiţe care L-au întâmpinat în ziua Invierii Sale.
Domnul nostru Iisus Hristos ne vrea liniştiţi, Domnul Hristos ne vrea bucuria mântuirii, Domnul
Hristos vrea să alunge din sufletele noastre orice nesiguranţă, orice nelinişte, orice temere oricum va fi
ea, să avem linişte, numai bucurii, numai pace.
Şi putem avea bucurie, putem avea linişte, putem avea pace sufletească, dacă avem încredinţarea că nu
suntem singuri, ci avem încredinţarea că suntem cu Mântuitorul nostru care ne mântuieşte de
împuţinarea sufletului şi de vifor, ne mântuieşte de nelinişte, ne mântuieşte de tot ce se împotriveşte
binelui în viaţa noastră.
Să învăţăm din aceste împrejurări din care am înţeles că atunci când Domnul Hristos nu era de faţă,
era de faţă neliniştea, nesiguranţa, era de faţă neîncrederea, era de faţă tulburarea, era lucrătoare frica
de valurile mării, iar când a apărut Domnul Hristos toate acestea au dispărut.
S-a dus de la ucenici nu numai furtuna, ci toate câte le-a adus în suflet furtuna. Domnul Hristos este cu
noi, Domnul Hristos este pentru noi, Domnul Hristos este în noi, Domnul Hristos ne este favorabil,
Domnul Hristos ne mântuieşte, Domnul Hristos ne apără.
Cum zicem la slujbă? „Apără, mântuieşte, miluieşte şi ne păzeşte, Dumnezeule cu harul Tău…; Ca
sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziţi, Ţie mărire să-Ţi înălţăm…; Ca să fim izbăviţi noi de tot
necazul, mânia, primejdia, şi nevoia, Domnului să ne rugăm “.
Deci noi avem încrederea aceasta că nu suntem singuri, că Dumnezeu este cu noi, că Dumnezeu este
în noi, că Dumnezeu ne ajută, că Dumnezeu ne ţine în mână, că Dumnezeu ne are în vedere. Ceea ce
ne lipseşte nouă este neîncrederea, nesiguranţa, nu avem întemeiere în Dumnezeu cât ar trebui să
avem.
Să avem credinţa mai mare decât cunoştinţa!
Iubiţi credincioşi,
Omul în lumea aceasta trăieşte între credinţă, între rezultatele credinţei în Dumnezeu şi între
rezultatele experienţei, rezultatele ştiinţei, rezultatele cunoştinţei.
Ştim că furtuna este învăluitoare şi poate duce la scufundare, dar avem şi încredinţarea că nu suntem
singuri şi că Dumnezeu poate să potolească furtuna. Astfel dispare întemeierea aceea în ceea ce
cunoaştem, în experienţa de toate zilele, şi credinţa biruie cunoştinţa, biruie experienţa.
Sfinţii cei tineri care au fost aruncaţi în cuptorul Babilonului, spune Sfântul Isaac Sirul, ştiau că focul
arde, dar ştiau şi că Dumnezeu poate să potolească arsura focului şi au intrat în cuptorul Babilonului,
iar Dumnezeu a făcut în aşa fel încât a luat puterea arzătoare a focului şi „focul în rouă l-a
preschimbat”, cum spunem la slujbele noastre.
Nu suntem de multe ori în viaţa aceasta în situaţia limită, în situaţia de margine, dar tot trebuie să fim
încredinţaţi de ajutorul lui Dumnezeu mai mult decât ştim noi din viaţa de toate zilele. Şi având
această încredinţare că Dumnezeu are putere peste foc şi peste apă, are puterea să înlăture puterea
vrăjmaşului de gând, să avem această încredinţare, şi să avem conştiinţa că unde-i Dumnezeu de faţă
nu se întâmplă nici un lucru rău, sau dacă s-ar întâmpla vreun lucru rău Dumnezeu găseşte chipul de a
ne ajuta şi în împrejurările grele în care am ajunge, căci, nu a făgăduit Dumnezeu că cei care-i slujesc
Lui nu vor avea nici un fel de necaz, dar a făgăduit Domnul Hristos că El ne ajută pe toţi să biruim
necazurile în lume: „ Necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi căci Eu am biruit lumea!”
Iubiţi credincioşi,
Aş vrea să reţinem lucrul acesta pentru cealaltă vreme a vieţii noastre. Dacă suntem întemeiaţi pe
experienţă, nu pe credinţă - fără îndoială că are şi experienţa darul ei - trebuie să ştim că ne expunem
la nişte împrejurări care, ştiu eu, ar putea să ne ducă şi la rău cât timp noi nu avem credinţa aceea
întemeiată.
Noi trebuie să ţinem seama că focul arde, că apa nu ţine pe om cum îl ţine uscatul.
Noi trebuie să ştim toate lucrurile acestea, dar dacă vreo împrejurare oarecare ne-ar aduce în situaţia
de margine, în situaţia de limită, să avem atunci încrederea că Dumnezeu este cu noi, că Dumnezeu
este în noi, că Dumnezeu ne acoperă, că Dumnezeu nu ne lasă la rău, aşa cum nu l-a lăsat nici pe
Sfântul Apostol Petru care se scufunda, şi căruia Domnul Hristos i-a spus că are puţină credinţă.
Şi noi, din pricina credinţei puţine pe; care o avem, avem împrejurarea aceasta de nelinişte, de
nemulţumire, de tulburare, de zbucium sufletesc.
Când vom avea credinţa mai mare decât cunoştinţa, atunci va fi în sufletul nostru liniştea pe care ne-o
dorim şi pe care o dorim şi altora prin darul lui Dumnezeu şi prin ajutorul Celui de Sus, ajutorul
mijlocitor al Maicii Domnului şi ajutorul sfinţilor lui Dumnezeu, şi darul lui Dumnezeu va fi cu noi şi
credinţa noastră va fi aducătoare de linişte şi de bucurie. Amin!

Părintele Cleopa Ilie

Despre Sfânta rugăciune
S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcîndu-se seară, era acolo singur (Matei 14, 23)
Iubiţi credincioşi,
Întrucît în Sfînta Evanghelie de astăzi se vorbeşte de patru ori despre rugăciune, vom vorbi acum
despre sfînta rugăciune, care este numită de dumnezeieştii părinţi "maica tuturor faptelor bune". Că
precum nu putem trăi fără fără hrană şi apă, aşa nu putem trăi şi nu ne putem mîntui fără rugăciune.
Ce este rugăciunea? Rugăciunea este vorbirea noastră directă cu Dumnezeu. Rugăciunea este viaţa
noastră în Hristos şi a întregii lumii văzute şi nevăzute. Credinţa în Dumnezeu este izvorul rugăciunii,
iar iubirea de Dumnezeu este sufletul ei.
Rugăciunea este îndeletnicirea neîncetată a îngerilor, care slăvesc fără odihnă pe Dumnezeu, cîntînd:
Sfînt, Sfînt, Sfînt, Domnul Savaot; plin este cerul şi pămîntul de mărirea Lui...! (Isaia 6, 3).
Rugăciunea este cununa de laudă a tuturor sfinţilor din cer, începînd cu Maica Domnului, care se
roagă neîncetat înaintea Preasfintei Treimi pentru mîntuirea noastră, a celor de pe pămînt.
Însuşi Duhul Sfînt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, spune Apostolul Pavel (Romani 8, 26). Ba,
Însuşi Fiul lui Dumnezeu se roagă Tatălui zicînd: Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău pe cei pe
care Mi i-ai dat, ca să fie una precum sîntem şi Noi! (Ioan 17, 11).
Astfel tot cerul este în neîncetată rugăciune de laudă, de mulţumire şi cerere înaintea Tatălui, începînd
cu Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos pînă la îngerii cei mai de jos. Toţi laudă, "pe Tatăl, pe
Fiul şi pe Duhul Sfînt, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită". Toţi se închină şi mulţumesc lui
Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc prin întruparea, moartea şi învierea Fiului Său.
Toţi se roagă pentru mîntuirea noastră şi a întregului neam omenesc. Rugăciunea deci, este viaţa,
lucrarea, şi bucuria veşnică a tuturor îngerilor şi sfinţilor din cer.
Dar şi pe pămînt, rugăciunea de laudă, de mulţumire şi de cerere, formează lucrarea de căpetenie a
creştinilor, a călugărilor, a mamelor, a copiilor, şi a întregii creaţii. Slujbele din biserică, în frunte cu
Sfînta Liturghie, formează cea mai înaltă rugăciune şi jertfă de laudă şi de mulţumire adusă de oameni
lui Dumnezeu, în numele întregului univers. Apoi rugăciunile neîncetate din casele lor, formează al
doilea imn de laudă, de mulţumire şi de cerere înaintea Preasfintei Treimi, după jertfa cea fără de
sînge a Sfintei Liturghii.
După cuvîntul proorocului David, toată zidirea laudă pe Dumnezeu, Creatorul ei, şi păsările
văzduhului şi peştii mărilor şi animalele pămîntului şi stelele cerului şi soarele şi luna şi norii şi
vînturile toate cele de sub cer (Psalm 148). Toate în frunte cu oamenii de pe pămînt şi cu sfinţii şi
îngerii din cer sînt în neîncetată rugăciune întru slava Preasfintei Treimi, pentru că rugăciunea de
laudă şi de mulţumire este însăşi viaţa lumii văzute şi a celei nevăzute.
Iubiţi credincioşi,
Să vedem cum ne învaţă Domnul să ne rugăm în Evanghelia de astăzi. După ce Mîntuitorul a înmulţit
cele cinci pîini şi doi peşti prin rugăciune şi binecuvîntare şi a hrănit cu ele atîtea mii de oameni, ca să
ne înveţe şi pe noi a face toate cu rugăciune, a silit pe ucenicii Săi să intre în corabie şi să meargă
înaintea Lui, la celălalt ţărm... (Matei 14, 22). De ce i-a trimis Hristos pe ucenici să meargă noaptea
singuri pe mare? Ca să se deprindă şi ei a se ruga mai mult lui Dumnezeu, mai ales în vreme de
primejdie, şi ca să se înveţe a se lupta cu valurile şi furtuna ispitelor acestei vieţi, căci marea este
imaginea lumii lovite de răutate, de păcate, de boli, de necredinţă, de ură şi de tot felul de păcate.
Dar în timp ce apostolii erau singuri în corabie şi se luptau cu valurile mării, Iisus Hristos a liberat
mulţimea şi S-a suit în munte ca să Se roage deosebi. Şi, făcîndu-se seară, era acolo singur (Matei 14,
23). Rugăciunea în linişte şi singurătate, este cea mai înaltă rugăciune. Este rugăciunea sfinţilor, a
sihaştrilor, a călugărilor şi a celor mai rîvnitori creştini. Ea se face în totală reculegere şi singurătate,
mai ales noaptea cînd nimeni nu te vede şi nimic nu-ţi poate fura gîndul şi simţirea inimii de la
rugăciune. Aceasta se cheamă şi rugăciunea inimii, pentru că izvorăşte din inimă şi se urcă cel mai
repede la cer.
Mîntuitorul, ca Dumnezeu, nu avea nevoie să se retragă la linişte şi în singurătate pentru a se ruga
Tatălui ceresc, căci El vedea şi vorbea faţă către faţă cu Tatăl. Dar obişnuia uneori să se roage singur,
mai ales noaptea, precum făcea de obicei pe Muntele Taborului şi în Grădina Ghetsimani, ca să ne
înveţe şi pe noi a iubi mai mult rugăciunea în linişte şi cea din timpul nopţii decît cea din timpul zilei.
Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea de noapte "de aur" pentru că noaptea mintea se poate ruga fără
gînduri şi imaginaţii. În schimb, rugăciunea de dimineaţă o numesc "de argint" fiind amestecată cu
oarecare griji şi gînduri, iar cea din timpul zilei o numesc "de aramă" pentru mulţimea grijilor şi a
gîndurilor pămînteşti care slăbesc mult puterea rugăciunii.
Prin rugăciunea de pe munte, Domnul ne îndeamnă la cea mai înaltă rugăciune individuală, numită de
unii Sfinţi Părinţi "rugăciunea minţii şi a inimii". Iar, cînd sîntem trimişi pe cale sau grijile vieţii ne
înconjoară corabia inimii ca nişte valuri, atunci să ne rugăm cu rugăciunea apostolilor loviţi de furtună
pe mare. În aceste momente, creştinii trebuie să repete psalmii lui David, să facă rugăciuni scurte pe
de rost sau, mai ales, să repete cu atenţie şi simţire rugăciunea inimii: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Aceasta este cea mai înaltă rugăciune personală
ortodoxă practicată de mulţi sfinţi şi sihaştri, adică repetarea deasă, neîncetată şi tainică a numelui lui
Iisus Hristos. Se cheamă şi "rugăciunea inimii".
Ne spune Evanghelia că în a patra strajă a nopţii, adică pe la orele trei în zorii zilei, a mers Domnul la
ucenicii Săi, umblînd pe mare ca pe uscat. Cînd L-au văzut ucenicii de departe, "de frică au strigat",
adică s-au rugat, crezînd că ar fi vreo arătare de noapte. Aceasta ni se întîmplă şi nouă. Cînd mergem
noaptea singuri pe întuneric, pe cărări necunoscute de păduri şi ni se pare că auzim sau vedem vreo
nălucire sau animale sălbatice, facem ca şi ucenicii Domnului, adică de frică strigăm, ne rugăm, facem
semnul crucii, zicem rugăciuni scurte cu credinţă, din toată inima şi îndată scăpăm de primejdie.
Domnul însă i-a liniştit pe apostoli prin cuvintele: Îndrăzniţi! Eu sînt, nu vă temeţi! Petru atunci,
cuprins de îndoială, s-a rugat, zicînd: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă!"
"Vino!" i-a răspuns Domnul. Dar pe cînd mergea el pe valuri către Hristos, "văzînd vîntul cel tare", s-a
biruit de frică şi îndoială şi a început a se afunda. În clipa aceea a strigat: "Doamne, mîntuieşte-mă!"
Iar Domnul l-a apucat de mînă şi l-a mustrat: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? (Matei 14,
30-31).
Vedeţi, fraţilor, urmările rugăciunii făcute cu îndoială şi cu puţină credinţă? În vreme de primejdie şi
ispită nu te ajută decît în parte. Oare nu tot aşa se roagă mulţi din credincioşii noştri? "Doamne, dacă
eşti Tu cu adevărat în cer şi în inima mea, ajută-mi să vin la Tine! Ajută-mi să fac minuni în numele
Tău! Ajută-mi să reuşesc la examene şi la servici! Ajută-mi să biruiesc pe vrăjmaşii mei şi-mi
împlineşte dorinţa mea!" O asemenea rugăciune făcută cu îndoială, fără credinţă vie, din interes şi mai
mult pentru lucruri pămînteşti nu este primită la Dumnezeu şi cu greu ni se împlineşte cererea.
Să fugim de o asemenea rugăciune lipsită de credinţă, îndoielnică, pe care o facem numai la nevoie,
cînd apa necazurilor ne este pînă la gură! Da, să ne rugăm pentru orice avem nevoie în viaţă, dar mai
întîi să mulţumim lui Dumnezeu pentru toate darurile ce ni le-a dat; apoi să-L lăudăm că în veac este
mila Lui şi apoi să-I cerem iertarea păcatelor şi mîntuirea. La urmă să cerem Domnului şi cele de
nevoie vieţii şi să zicem: "Doamne, facă-se voia Ta!" nu voia mea, precum ne învaţă "Tatăl nostru".
Iar cînd sîntem în primejdie de moarte, sau pe masa de operaţie, sau într-o grea încercare, atunci să
facem rugăciuni scurte, de cîteva cuvinte, rostite cu glas sau în taină, din adîncul inimii, cu lacrimi şi
credinţă. Adică să strigăm ca şi Petru, cînd se îneca: "Doamne, mîntuieşte-mă!"; "Doamne, ajută-mi!",
cum striga femeia cananeeancă şi "Doamne miluieşte-mă!" Sau să repetăm mereu "Tatăl nostru",
Crezul, un stih din psalmi, ori rugăciunea monahilor: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu,
miluieşte-mă pe mine, păcătosul!"
Iubiţi credincioşi,
Nimeni nu poate trăi, nu se poate izbăvi de necazurile vieţii şi nu se poate mîntui fără credinţă tare în
Dumnezeu şi fără rugăciune vie, continuă, neîncetată, cum ne învaţă Sfîntul Apostol Pavel: Rugaţi-vă
neîncetat! (I Tesaloniceni 5, 17).
De veţi merge regulat la biserică şi veţi asculta cu evlavie sfintele slujbe, mai ales Sfînta Liturghie,
multe daruri veţi primi în viaţă şi de grele ispite şi păcate veţi fi izbăviţi. De veţi creşte copiii în frica
lui Dumnezeu şi veţi face casele dumneavoastră locaşuri de rugăciune şi de laudă lui Dumnezeu, iar
nu case de ceartă, de beţie şi de păcate, vă va da Domnul zile îndelungate, reuşită în toate cele de folos
şi mîntuire. Iar de veţi păşi pe marea vieţii cu îndoială, fără credinţă, fără rugăciune şi cărţi sfinte de
călăuză, fără biserică şi duhovnici buni, fără spovedanie şi împărtăşanie regulată, vă veţi îneca în
marea păcatelor şi veţi pierde mîntuirea sufletului.
Să-l rugăm pe Domnul nostru, Iisus Hristos să ne întărească credinţa, să ne înveţe cum să ne rugăm, să
ne dea vreme de rugăciune şi lacrimi de pocăinţă ca să ne închinăm şi noi cu Apostolii, zicînd: Cu
adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu! Tu eşti Mîntuitorul şi Salvatorul lumii! Mîntuieşte-ne să nu
pierim, că după Tine suspină toată făptura! Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Credinţa puternică învinge încercările vieţii

Sfânta Evanghelie din Duminica a IX-a după Rusalii conţine o mulţime de învăţături duhovniceşti,
folositoare mântuirii noastre şi înţelegerii tainei Sfintei Biserici în care este prezent Hristos şi pe care
Hristos o conduce.
În primul rând, Evanghelia ne arată că, după ce în mod minunat a săturat mii de oameni cu cinci pâini
şi doi peşti, Hristos Domnul Se retrage în munte, în singurătate, ca să Se roage. De ce? Ca să ne înveţe
să mulţumim lui Dumnezeu pentru orice realizare sau izbândă din viaţa noastră. De ce Se roagă în
singurătate? Pentru a nu fi lăudat de mulţimile pe care le-a săturat prin înmulţirea pâinilor şi a peştilor.
Dar şi pentru a Se concentra deplin în rugăciunea către Dumnezeu-Tatăl. Când Iisus Se roagă în
singurătate, inima Sa se umple de harul iubirii milostive a Tatălui ceresc, pe care o împărtăşeşte apoi
mulţimilor.

Orice realizare bună trebuie atribuită lui Dumnezeu

Prin aceasta învăţăm că după un mare succes, după o mare realizare, nu trebuie să căutăm laudă sau
aprecieri de la oameni, ci în linişte, în adâncul inimii noastre şi în detaşare de slava care vine de la
oameni, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit de la El şi să-I cerem ca harul Lui să umple
sufletul nostru pentru a nu merge cu suflet gol în faţa mulţimilor.
Mântuitorul nu face minuni ca să impresioneze pe oameni sau ca să fie lăudat de ei, ci săvârşeşte
minuni pentru că Îi este milă de popor. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că minunile lui Hristos
sunt pătimite, iar patimile Lui sunt minunate. Adică minunile Lui sunt pline de compasiune, de iubire
milostivă faţă de cei aflaţi în suferinţă, de săraci, de bolnavi, de flămânzi, de fiecare om în care
demnitatea umană este neglijată sau umilită. Pe de altă parte, patimile sau pătimirile Lui sunt minunate
deoarece sunt mai presus de înţelegerea oamenilor: Cel ce suferă ca Om este Dumnezeu-Creatorul;
Cel nemuritor Se face muritor, pentru a birui moartea din interiorul ei şi a dărui lumii viaţă veşnică.
Aşadar, Mântuitorul Iisus Se retrage în singurătate, dar nu pentru că singurătatea sau izolarea ar avea
un sens în ea însăşi, ci pentru a umple singurătatea persoanei umane cu prezenţa iubirii lui Dumnezeu,
care se cere şi se primeşte prin rugăciune stăruitoare. Iisus Se retrage în munte nu ca să Se izoleze, ci
ca să intensifice legătura Sa ca Om cu Dumnezeu-Tatăl, aceasta fiind temelia vieţii adevărate. Astfel,
singurătatea omului se transformă în comuniune a omului cu Dumnezeu. Omul care se roagă, chiar
dacă trăieşte izolat în pustie, nu este singur, ci împreună cu Dumnezeu. Omul rugător, chiar dacă se
află în singurătate, nu este însingurat. Însă cel care nu se mai roagă lui Dumnezeu, adică nu mai
vorbeşte cu Dumnezeu, chiar dacă se află în mijlocul mulţimilor, devine un însingurat duhovniceşte.
În acest sens, un filosof existenţialist din secolul al XX-lea numea civilizaţia contemporană
individualistă "mulţimea însingurată". Într-adevăr, unii oameni nu mai comunică între ei, întrucât nu
mai comunică intens cu Dumnezeu. Această însingurare în autosuficienţă înseamnă de fapt o trăire a
existenţei ca vid de comuniune. Rugându-Se lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, ca Om, ne arată
că puterea iubirii Sale milostive de-a aduna, lumina, vindeca şi sătura mulţimile vine din legătura Sa
intimă cu Dumnezeu, din smerita şi sfânta rugăciune către Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este în
Sine însuşi comunicare şi comuniune de viaţă şi iubire eternă, este Sfânta Treime.
Prin retragerea în munte, ca să Se roage, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată că muntele este un loc de
înălţare duhovnicească, întrucât ne îndeamnă să-L căutăm pe Dumnezeu-Creatorul, privind prin şi
dincolo de frumuseţile şi măreţia lumii create de El. De aceea, şi biserica, lăcaş de închinare, este
construită, de obicei, pe o colină sau pe un loc mai înalt, care ne cheamă la urcuş duhovnicesc, la
ridicare din grijile pământeşti şi căutare a vieţii cereşti.

"Examenul" duhovnicesc al ucenicilor – lupta cu încercările grele

Sfânta Evanghelie precizează că Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de a Se retrage în singurătate, în
munte, pentru a Se ruga, "i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării, pe
celălalt ţărm" (Mt. 14, 22), adică Iisus i-a îndemnat stăruitor pe ucenici să traverseze marea. De ce
Hristos Domnul i-a trimis pe ei să înainteze pe mare, în timp ce El a rămas pe munte? Pentru că
Învăţătorul duhovnicesc al ucenicilor Săi voia să îi înveţe pe aceştia să se lupte şi singuri, nu doar să
primească totul de-a gata, fără nici o luptă. El voia să-i înveţe pe ucenici să treacă prin încercări, prin
ispite, prin situaţii potrivnice, pentru ca ei să înţeleagă mai bine binecuvântarea ajutorului
dumnezeiesc în viaţa lor. În acest sens, Evanghelia menţionează că vântul le era potrivnic ucenicilor
din corabie şi valurile învăluiseră corabia (cf. Mt. 14, 24), ei aflându-se astfel în primejdie. Foarte
adesea, cât timp Dumnezeu ne dăruieşte sănătate şi putere, noi ne obişnuim doar să primim. Însă vin şi
vremuri de încercare, când ne simţim oarecum părăsiţi. Atunci ne întrebăm: Unde este Dumnezeu? Nu
vede El necazul meu, nu vede El suferinţa sau neputinţa mea, nu vede El strâmtorarea mea? Ne punem
astfel de întrebări mai ales când suntem învolburaţi de ispite şi necazuri, de boli care par incurabile, de
primejdii care năvălesc asupra noastră pe neaşteptate. Adesea, viaţa oamenilor încercaţi de necazuri
este asemănătoare cu trăirea momentului de panică, de dezorientare şi de descurajare a ucenicilor lui
Iisus aflaţi în corabia cuprinsă de valurile mării şi izbită de vântul potrivnic, în timp de noapte.
Învăţătorul Iisus Hristos îi lasă pe ucenicii Săi singuri pe timp de noapte să se lupte cu furtuna, cu
valurile mari şi cu vântul potrivnic pentru a înţelege că ei nu pot conta doar pe forţa proprie, deşi erau
pescari cu experienţă pe mare. Totuşi, fiind cunoscător al sufletelor, Domnul Iisus Hristos ştia şi care
este măsura încercării, până când puteau ucenicii să fie lăsaţi singuri şi când trebuia ca El să vină spre
ei, ca să-i ajute. Evanghelia ne spune că "la a patra strajă din noapte" (Mt. 14, 25), adică în intervalul
de timp care începe la ceasul al treilea după miezul nopţii şi se continuă până la răsăritul soarelui,
Mântuitorul mergea pe mare spre corabia ucenicilor, aflată în primejdie din cauza valurilor ridicate de
furtună. Această venire a lui Iisus către ucenici la straja a patra din noapte, când întunericul nopţii încă
nu fusese biruit de lumina soarelui, arată că El a gândit momentul respectiv. De ce Iisus venea spre
ucenici umblând pe mare ca pe uscat? Ca să le arate că El stăpâneşte peste ape şi peste uscat. El a
făcut cerul şi pământul, marea şi uscatul. Când voieşte, El umblă pe mare ca pe uscat, fiind deasupra
tuturor stihiilor din lumea aceasta, liber de determinismele materiei (greutatea, opacitatea, rigiditatea,
lichiditatea şi limitarea sau finitudinea). La început, ucenicii, plini de teamă din pricina zbuciumului
mării, în timp de noapte, nu L-au recunoscut pe Iisus imediat şi, crezând că este o nălucă sau o
fantomă care vine spre ei, au strigat de frică. La teama lor de a nu se scufunda în mare din cauza
furtunii, s-a mai adăugat şi frica de o putere necunoscută, cu siluetă de om, care vine spre ei, umblând
pe apă ca pe uscat. Însă Mântuitorul, umblând pe apă şi venind spre ei, le-a zis: "Îndrăzniţi! Eu sunt,
nu vă temeţi!" (Mt. 14, 27). Iar când ucenicii lui Iisus L-au recunoscut după voce, fără să-L vadă clar
la faţă, Sfântul Petru a zis: "Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin pe apă la Tine!" (Mt. 14, 28).
Prin aceste cuvinte Sfântul Petru mărturiseşte, de fapt, că Iisus este Domn sau Stăpân peste stihiile
naturii, şi crede că la porunca lui Iisus poate şi el să umble pe apă, aşa cum umblă Iisus. De aceea,
Mântuitorul i-a zis lui Petru: "Vino!" (Mt. 14, 29).

Gestul Sfântului Petru este izvorât din recunoştinţă faţă de Iisus şi din dorinţa întâmpinării Lui
Cea dintâi întrebare pe care ne-o putem pune în acest context este următoarea: de ce Sfântul Petru a
dorit să coboare din corabie şi să meargă pe apă, şi de ce Iisus i-a permis acest lucru neobişnuit şi
chiar primejdios pentru el? Dacă ar fi avut doar prudenţă, nu şi credinţă, Sfântul Petru nu ar fi coborât
din corabie, pe apă, în mijlocul furtunii, şi nici Mântuitorul nu i-ar fi spus: "Vino!", ci: "Stai în
corabie, că o să vin Eu la voi!" Se înţelege deci că Sfântul Petru a dorit să coboare din corabie şi să
meargă pe apă, nu dintr-o simplă curiozitate egoistă, ci pentru că el voia să-I arate recunoştinţă lui
Iisus şi dorea să-L întâmpine. După cum o persoană umană este întâmpinată înainte de a intra în casă
de cel care iese din casă şi face câţiva paşi spre persoana care vine în casă, pentru a arăta astfel bucuria
de a o primi, tot aşa şi Sfântul Apostol Petru era bucuros şi recunoscător că Iisus venea spre ucenicii
Săi, ca să îi salveze. Însă, deşi era bine intenţionat, totuşi Sfântul Petru nu coboară din corabie decât la
porunca sau cu binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea a zis: "Doamne, dacă eşti Tu,
porunceşte-mi ca să vin la Tine pe apă" (Mt. 14, 28). Astfel, Sfântul Petru arată smerenia şi ascultarea
sa faţă de Hristos Domnul.

Credinţa fermă în Hristos învinge greutatea încercărilor

După ce Iisus i-a zis lui Petru: "Vino", acesta a început să meargă pe apă spre Iisus. Cât timp Sfântul
Petru privea numai spre Iisus, el mergea pe apă ca şi Iisus. Când însă Sfântul Petru s-a uitat spre vânt
şi s-a temut, atunci a început să se îndoiască în sinea lui şi să se scufunde în apă. Evanghelia spune:
"văzând vântul tare, Petru s-a temut şi a început să se scufunde, şi atunci a strigat: Doamne, scapă-
mă!" (Mt. 14, 30). Evanghelia nu spune "simţind Petru că vântul este tare", ci "văzând vântul tare",
ceea ce înseamnă că la un moment dat Sfântul Petru nu se mai uita spre Iisus Hristos Dumnezeu, ci
privea spre vânt, spre stihiile schimbătoare ale lumii materiale. Aşadar, Petru a început să se scufunde
în apă când a slăbit credinţa sa ca legătură vie cu Iisus, ca relaţie spirituală de comuniune cu Persoana
divină superioară realităţilor pământeşti. Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arată că, atât timp cât credinţa
noastră rămâne relaţie vie şi neclintită cu Hristos-Dumnezeu, putem fi salvaţi tocmai pentru că El ne
ajută să nu ne înrobim stihiilor lumii materiale, nici să nu ne pierdem cu firea în furtuna încercărilor.
Când însă credinţa sau iubirea noastră faţă de Hristos slăbeşte şi începem să ne înfricoşăm de puterile
întunecate ale lumii acesteia mai mult decât Îl iubim pe Dumnezeu, atunci începem să ne scufundăm
în disperare şi teamă.
Iisus l-a mustrat pe Petru, deoarece el a slăbit în credinţă şi s-a îndoit în sinea lui, fiind preocupat mai
mult de puterea "vântului tare" decât de înaintarea sa către Hristos Cel Atotputernic, neclintit de vânt
şi de valuri. Evanghelia zice: "Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin
credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?" (Mt. 14, 31). Mustrarea adresată de Iisus lui Petru a fost una
părintească şi prietenească, deoarece Iisus nu i-a zis lui Petru "necredinciosule", Petru fiind totuşi
credincios, ci i-a zis "puţin credinciosule", adică: "om a cărui credinţă s-a împuţinat". Evanghelia ne
spune în final că, după ce Mântuitorul a intrat în corabie, s-a potolit furtuna, iar ucenicii s-au închinat
lui Iisus, zicând: "Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!" (Mt. 14, 33). Însă Iisus potoleşte furtuna şi
salvează corabia pentru că este Dumnezeu Atotputernic şi Atotmilostiv. Vedem, aşadar, că după ce au
trecut prin încercarea grea a furtunii pe mare datorită ajutorului lui Iisus, ucenicii Lui s-au întărit în
credinţă şi evlavie faţă de El, s-au închinat Lui şi au mărturisit dumnezeirea Lui.

Corabia pe mare – imaginea Bisericii în lume

Evanghelia de astăzi este plină de înţelesuri, întrucât ea priveşte nu numai pe Petru şi pe ceilalţi
ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci Biserica întreagă şi pe fiecare creştin aparte.
Corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuţii, de erezii, de forţe
întunecate potrivnice. Vântul care este potrivnic corăbiei reprezintă vremurile sau situaţiile în care
Biserica întâlneşte ostilitate şi respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe oameni de la viaţa
pământească efemeră la viaţa cerească eternă, într-o lume învolburată de patimi egoiste individuale şi
colective. De altfel, în cartea "Constituţiile Apostolice" din secolul al IV-lea se spune că biserica locaş
de cult trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura dintre prezenţa lui
Hristos în corabie şi prezenţa Sa în Biserică.
Totodată această Evanghelie ne arată şi cum trebuie să lupte sufletul creştin în vreme de încercare.
Unii Sfinţi Părinţi au înţeles corabia ca fiind şi imaginea sufletului omului credincios în lupta sa cu
patimile tulburătoare. În acest sens, când Mântuitorul Iisus Hristos vine cu harul Său în sufletul
omului tulburat de ispite, aşa cum a intrat în corabia aflată în primejdie şi a potolit furtuna, se
potoleşte furtuna gândurilor rele, a simţirilor păcătoase, a ispitelor, a necazurilor şi a suferinţelor care
tulbură pe om. Când Îl chemăm pe Hristos în rugăciune, zicând: "Doamne, mântuieşte-ne! Doamne,
scapă-ne!", atunci El ne răspunde cu ajutorul Lui. De aceea, Evanghelia citită astăzi este o Evanghelie
a încurajării şi a speranţei, o Evanghelie a luptei şi a biruinţei. Ea ne arată, de fapt, că biruinţa asupra
relelor nu se datorează forţelor noastre proprii, ci în primul rând ajutorului dumnezeiesc. Oricât de
iscusiţi, de profesionişti şi de experimentaţi pescari şi corăbieri ar fi fost ucenicii lui Iisus, oricât de
buni înotători ar fi fost, nu s-ar fi putut salva pe ei înşişi prin propriile lor forţe, fără ajutorul lui
Hristos. În mod asemănător, oricât de mulţi şi iscusiţi păstori ar avea Biserica, oricât de buni
predicatori, oricât de evlavioşi slujitori, oricât de pricepuţi administratori şi oricât de zeloşi misionari
s-ar osteni în Biserică, nu pot ei singuri salva Biserica lui Hristos în lupta ei cu păcatul şi cu duhurile
rele, cu furtunile persecuţiilor şi ale provocărilor, ci numai cu ajutorul lui Hristos, Care are grijă de
Biserica Sa, de ucenicii Săi, când este chemat de aceştia în mijlocul mării învolburate a istoriei şi în
noaptea vremurilor potrivnice luminii spirituale a Evangheliei mântuirii.
Lecţia principală sau înţelepciunea sfântă pe care Hristos Învăţătorul o transmite discipolilor Săi şi,
prin ei, nouă tuturor, folosind corabia ca pe o catedră de didactică a mântuirii, este aceasta: toate
încercările şi necazurile pe care le întâmpinăm în viaţă pot fi biruite cu folos duhovnicesc dacă nu
contăm mai întâi pe propriile noastre forţe, ci ne încredinţăm mai întâi ajutorului care vine de la
Dumnezeu.
Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să învăţăm din această Evanghelie a potolirii furtunii pe mare că
Hristos Domnul ne iubeşte, chiar dacă uneori ne lasă în încercări pe care nu le înţelegem când ne
aflăm în mijlocul lor. Deşi uneori pare departe sau pare absent, Hristos ştie totuşi că avem nevoie de
ajutorul Lui şi aşteaptă ca noi să venim spre El, întrucât El vine permanent spre noi, chiar dacă nu-I
vedem cu claritate chipul Său, din cauza nopţii spirituale a necredinţei şi a valurilor zbuciumate ale
patimilor egoiste.
Aşadar, ajutorul invocat şi primit de la Dumnezeu este totdeauna temelia mântuirii celor credincioşi,
spre slava lui Dumnezeu şi bucuria îngerilor. Amin!
 
Prin credinta, poti merge pe apa ca pe uscat

In Evanghelia din Duminica a noua dupa Rusalii, se spune ca dupa ce Mantuitorul a inmultit cele cinci
paini si doi pesti in pustiu, "i-a silit pe ucenici sa intre in corabie si sa treaca de cealalta parte a marii,
pe celalalt tarm" (Mt. 14, 22). Raspunsul la intrebarea: de ce Mantuitorul i-a trimis pe ei sa inainteze
pe mare, in timp ce El a ramas pe munte sa se roage, il gasim la Evanghelistul Marcu - Apostolii "nu
pricepusera minunea cu inmultirea painilor pentru ca inima lor era impietrita" (Marcu VI, 52).
In timp ce vor traversa marea, Apostolii Il vor vedea pe Mantuitorul mergand pe apa ca pe uscat, il vor
vedea pe Petru salvat de Hristos de la inec si vor cunoaste potolirea furtunii dupa ce Mantuitorul va
urca in corabie. Dupa aceste evenimente ei vor ajunge sa spuna, ceea ce trebuia sa marturiseasca dupa
inmultirea painilor in pustie, "Doamne, Tu esti Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu".
Apostolii cunoscusera si in alte imprejurari dumnezeirea lui Hristos, insa, Duhul Sfant nu se pogorase
peste ei si identitatea Sa dumnezeiasca trebuia redescoperita dupa un timp. Ea se pierdea odata cu
trecerea timpului. Numai asa ne explicam si de ce Petru se leapada de Hristos in vremea judecarii
Acestuia, in conditiile in care a fost partas si la mersul pe apa ca pe uscat.
Asadar, a fost nevoie de aceasta minune speciala pentru ei, ca sa inteleaga inca o data cine era Hristos.

Mantuitorul accepta provocarea:

In timp ce ucenicii traversau marea, s-a starnit o furtuna. Amintim ca acest lucru se petrecea noaptea.
Din cauza furtunii si a noptii au fost cuprinsi de frica, s-au temut sa nu moara inecati.
Dar Hristos, cunoscand masura incercarii, nu-i lasa singuri decat atat cat trebuie, caci Evanghelia ne
spune ca "la a patra straja din noapte" (Mt. 14, 25), El se indreapta spre corabie, mergand pe apa ca pe
uscat.
Ucenicii, crezand ca o naluca se indreapta spre ei, au inceput sa strige de frica. Mantuitorul le-a spus:
"Indrazniti! Eu sunt, nu va temeti!" (Mt. 14, 27). Iar cand ucenicii L-au recunoscut dupa voce, fara sa-
I vada clar fata, Sfantul Petru a zis: "Doamne, daca esti Tu, porunceste sa vin pe apa la Tine!" (Mt. 14,
28), iar Mantuitorul i-a raspuns: "Vino!" (Mt. 14, 29).
Petru a cerut sa-L puna la proba, sa vada daca cel ce a grait este Hristos. Iar Mantuitorul nu-L refuza,
accepta verificarea, cercetarea din partea lui Petru, dupa cum va accepta ca dupa Invierea Sa sa fie
atins si de Toma. De aici reiese ca Dumnezeu, nu refuza verificarea credintei. Asa ca zicerea „Crede si
nu cerceta”, nu este izvorata din Scriptura. Dar atunci cand pornim spre El, trebuie sa avem o credinta
tare, una in care indoiala nu mai poate fi prezenta.

Ce se intampla cu Petru?
Atat timp cat Petru L-a avut in fata pe Hristos, putea merge pe apa. In momentul in care si-a luat
privirea de la El si s-a uitat la mare, a inceput sa se scufunde. A fost cuprins de indoiala. In clipa in
care se scufunda, "Iisus, intinzandu-i grabnic mana, l-a apucat si i-a zis: Putin credinciosule, pentru ce
te-ai indoit?" (Mt. 14, 31).
De aici retinem ca atat timp cat suntem intr-o relatie vie cu Hristos, nu putem fi robiti de incercarile
din lume, insa, in momentul in care ajungem ca mai mult sa ne infricosam decat sa-L iubim pe
Dumnezeu atunci cand suntem incercati, ne scufundam in teama si disperare si nu mai iesim biruitori.
Si noi avem parte de minuni, asa cum au avut si Apostolii. Dar precum Apostolii au uitat de
dumnezeirea Sa, asa si noi, orbiti de preocuparile noastre desarte, ajungem sa nu-L mai vedem si nici
sa-L simtim. Il uitam. Dar cand vine asupra noastra o suferinta, o incercare, ele ne fac sa ne deschidem
ochii si sa cerem asemeni lui Petru ajutorul: „Doamne, scapa-ma!" (Mt. 14, 30).
Din Evanghelia de astazi trebuie sa retinem ca nu ne putem mantui printr-o credinta indoielnica. Ne
pierdem asa cum s-ar fi pierdut si Petru in mare. Putina credinta este nesigura si nestatornica. Un om
cu o astfel de credinta este usor robit de patimi.
Corabia pe mare - imaginea Bisericii in lume
Sfintii Parinti vad in corabia cu care Apostolii traversau marea, Biserica. Din Evanghelie aflam ca in
momentul in care Hristos a urcat in corabie, furtuna s-a oprit. Asta inseamna ca de vom „urca” cu
credinta in Biserica, furtuna gandurilor rele se va potoli. Ajunsi in Biserica, temerea, nesiguranta,
deznadejdea, vor fi inalturate daca vom avea parte de o credinta tare.
Mai toti avem credinta slaba, dar sa nu uitam ca Petru a mers pe apa atat timp cat nu si-a luat privirea
de la Hristos. Iar de vom imputina credinta, sa cerem de indata ajutor si Hristos ne va intinde mana Sa,
precum a facut cu Petru, caci Dumnezeu doreste ca tot omul sa se mantuiasca.
Adrian Cocosila



