PREDICĂ LA A III-A DUMINICĂ DIN POST

În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin

Iubiți credincioși, în drumul nostru spre întâlnirea cu Hristos Cel înviat,
Biserica ne-a rânduit câteva duminici semnificative, adevărate popasuri
duhovnicești, pentru a ajunge cu bine la finalul călătoriei.
Prima duminică, este închinată Ortodoxiei, prin care înțelegem că dreapta
credință este temelia vieții noastre duhovnicești. Fără acest reper istoric și dogmatic
se nasc confuzii, astfel încât din necunoaștere putem opina că toate credințele sunt
bune.
A doua duminică, închinată Sfântului Grigorie Palama, ne luminează drumul
cu o lumină care nu este din lumea aceasta. Sfântul Grigorie este cel care ne învață
că Dumnezeu nu stă undeva departe, retras în cer, ci Se face accesibil și devine
apropiat credincioșilor prin energiile Sale necreate. Fără concretețea teologiei
palamite se pierd urmările înomenirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin care
Dumnezeu Se descoperă oamenilor, Se face cunoscut lor.
A treia duminică este închinată Sfintei Cruci, cea care marchează jumătatea
drumului. Despre această duminică vom vorbi în cele ce urmează.
Astfel, crezând drept și cunoscându-L pe Dumnezeu, auzim glasul
Evangheliei: „Oricine voieşte să vină după Mine…”. După cum începe
Evanghelia, înțelegem că omul a fost creat de Dumnezeu ca partener de dialog,
ființă liberă, cu capacitatea de a voi sau a refuza prezența Lui.
În aceasta constă măreția lui Dumnezeu: de a fi urmat doar din dragoste, nu
din teamă de pedeapsă, nu din frică de iad. Să ne gândim puţin la libertatea pe care
a avut-o Adam în Rai. Atunci când Dumnezeu a dorit să-l statornicească pe Adam
în bine, pentru ca omul să devină nemuritor, i-a oferit testul iubirii sau testul
fidelității: „Din toţi pomii din Rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei
binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri
negreşit!” (Facerea 2, 16-17). Porunca a fost simplă, chiar ajutătoare. Este
asemănătoare cu ceea ce spune mai târziu dătătorul Legii, prorocul Moise: „Iată,
eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul… Alege viaţa ca să
trăieşti tu şi urmaşii tăi” (Deuteronomul 30, 15, 19). Adam preferă neascultarea,
în spatele căreia se naște un ocean de consecințe nefaste, de transformări pentru
ființa umană și pentru întreaga creație. Astfel, Adam, în mod liber, nu ascultă de
Dumnezeu și devine muritor. A fost nevoie de un Nou Adam, care să asculte de
Dumnezeu și să moară și El pe nedrept pentru a zădărnici puterea morții și a învia.
În acest context înțelegem cuvântul adresat de Mântuitorul Hristos: „Oricine
voieşte să vină după Mine…” Pentru a-L urma pe Mântuitorul Hristos este
necesar să dorim acest fapt. Apoi, urmează pasul doi: lepădarea de sine.

1
 Din punct de vedere psihologic, nu există o definiție clară a sinelui. Este parte
a personalității noastre, se formează de către minte imediat după naștere; este
rezultatul omului în relația cu mediul înconjurător și cu alți oameni. La nivel
academic, C.G. Jung spune: „Sinele este considerat cel mai important, dar și cel
mai greu de înțeles dintre arhetipuri. Sinele este un rezervor primitiv și
neorganizat de impulsuri, izvorul emoțional al impulsurilor și al dorințelor
impulsive, locul reprezentărilor și comportărilor arhaice al refulărilor.”
Din punct de vedere teologic, sinele este adâncul ființei noastre, componentă
a sufletului, componentă a personalității umane. Înainte de cădere, sinele lui Adam
era luminat, găsindu-și bucuria și plăcerea în a-L contempla pe Dumnezeu. După
cădere, structura lăuntrică a omului, sufletul, a fost afectat la nivel de rațiune,
sentiment și voință, iar trupul cunoaște suferința, boala și apoi moartea. Ei bine,
cum Adam cuprinde întreaga omenire în sine, am devenit moștenitorii unor
consecințe care și nouă ne-au afectat sinele. Într-unul dintre volumele „Ne vorbește
părintele Cleopa”, marele duhovnic spunea: „Iubirea de sine are multe fiice:
lauda de sine, părerea de sine, cugetarea de sine, îndreptățirea de sine...”.
La rândul său, Evagrie Ponticul, părinte al pustiei egiptene, vorbește despre
cele opt gânduri ale răutății, între care șase dintre ele afectează cu predilecție
sinele: (lăcomia pântecelui, desfrânarea), iubirea de arginți, mânia, tristețea,
trândăvia, slava deșartă și mândria. Sinele, deci, fără Dumnezeu devine un ego
împătimit, iar omul în structura lui dihotomică trup - suflet devine cu totul teluric,
gol de demnitatea sa cerească. „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii
aceștia, pentru că sunt numai trupuri” (Facerea 6, 3). Pe acest sine „bolnav”
dorește Dumnezeu să-l lepădăm. Când ne „venim în sine”, semănăm cu fiul
risipitor care a avut pocăința și totodată curajul de a se întoarce la Tatăl, la iubirea
Lui. În această pildă a întoarcerii fiului risipitor avem de-a face cu un „sine”
dezorientat, debusolat, depărtat de izvorul harului, ca mai apoi să luăm contactul cu
un sine vindecat, revenit în albia firescului.
În educația actuală a copiilor se pune accentul tot mai mult pe dezvoltarea
personală, unde se vorbește de stima de sine și încrederea în sine, care au un rol
benefic în dezvoltarea sănătoasă a copilului. Însă această educație poate distorsiona
înțelesul profund al relației copilului cu alți oameni și cu natura înconjurătoare,
dacă nu este grefată pe învățătura Bisericii. Iar dacă părinții copiilor sunt fără nici o
legătură cu Biserica, atunci dezvoltarea copiilor va avea de suferit în plan spiritual.
Este adevărat, vor fi dotați intelectual, chiar și emoțional, dar nu spiritual.
Lepădarea de sine - pentru cel care vrea să-L urmeze pe Hristos - este tăierea
voii proprii. Adică, ești pus să faci voia altuia. Monahul este cel care încearcă
această experiență în virtutea voturilor monahale pe care le-a depus, între care se
află și ascultarea. Cel care ascultă de altcineva (decât de sine însuși) își curăță

2
sinele de aroganță și mândrie. Doar așa te poți naște din nou în duh. În familie,
supunerea soților unul altuia în duhul lui Hristos aduce aceleași transformări
lăuntrice, mântuitoare. Tăierea voii ne conduce în „pridvorul” smereniei și începem
nu numai să-L urmăm pe Hristos, ci și să-I semănăm: „Învățați-vă de la Mine că
sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre” (Matei 11,
29).
„… să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” A ne lua crucea înseamnă a ne
asuma viața pe care o avem, a accepta ce ne rezervă viața: neajunsuri, nereușite,
boli, relații de familie nedorite. Cine urmează Domnului poate duce crucea vieții
sale mai ușor, pentru că El ne ajută să ne purtăm crucea. Modelul nostru este
Mântuitorul Iisus Hristos. El a intrat în istoria lumii, și-a asumat Crucea omenirii și
a trăit așa cum ar fi trebuit să trăiască Adam, în ascultare de Dumnezeu. Iar cele
care au intrat în firea umană căzută - suferința, boala și moartea - nu mai au putere
implacabilă asupra fiilor lui Dumnezeu: „Crucea lui Hristos este izvorul tainelor
noastre” spune Fericitul Augustin. Desigur, Domnul Iisus Hristos nu S-a făcut om
ca să scoată umanitatea din hotarele ei firești. Oamenii tot suferă, tot se
îmbolnăvesc, tot mor, însă asumarea acestora devine crucea noastră sfințitoare și
mântuitoare. Așa ajungem la Înviere. Din această perspectivă, nu poate exista
înviere fără asumarea crucii personale. Bunăoară, există cruce a suferinței, a bolii și
a morții și fără Mântuitorul Iisus Hristos. Așa se explică de ce în lumea occidentală
se cere cu insistență eutanasierea oamenilor aflați în stadii avansate de boală.
Mentalitatea poate fi înțeleasă deoarece suferința nu este atenuată de credința și
nădejdea în Iisus Hristos, iar crucea purtată de noi nu mai este nimicirea păcatului,
cum spunea Avva Isaia. În plus, fără Dumnezeu nu înțelegi de ce trebuie să suferi.
Toate neplăcerile vieții și la final moartea - fără viziunea hristică - reprezintă un
nonsens.
Sufletul - psyche - este un cuvânt cu multiple sensuri atât în Sfânta Scriptură,
cât și în literatura patristică. Este asimilat uneori cu înțelesul de viață. Mitropolitul
Bartolomeu Anania propunea o traducere a textului mai accesibilă: Cel ce ține cu
orice preț să-și salveze viața, acela își va pierde sufletul. Iar cel care-și pierde viața
pentru Mine și pentru Evanghelie, acela își va salva sufletul.
Cine nu dorește să renunțe la omul cel vechi, la omul împietrit, altfel spus, va
căuta să trăiască fără Dumnezeu, acela își va pierde viața veșnică. Sau sufletul. Ce i
se spune îngerului Bisericii din Sardes: „Știu faptele tale, că ai nume, că trăiești,
dar ești mort...” (Apocalipsa 3, 1). Iar cel care își va pierde viața trupească - cu
toate înțelesurile și sensurile ei - pentru Hristos și pentru Evanghelie, acela o va
salva fiindcă El, Domnul este Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14, 7). Oricum, viața
aceasta limitată și trecătoare o putem prelungi, însă ea se va sfârși până la urmă.
Deci, cum ar trebui să trăim? Ne ajută Sfântul Apostol Pavel: „cei ce plâng să fie
ca și când n-ar plânge; și cei ce se bucură, ca și când nu s-ar bucura; și cei ce

3
cumpără, ca și când n-ar stăpâni; și cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și
cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul lumii acesteia trece” (1 Corinteni
7, 30-31). Pentru un astfel de om - l-aș numi duhovnicesc -, lumea aceasta nu mai
este ultimul sens pentru existenţă.
Lecturând viețile sfinților martiri, ne dăm seama că ei nu și-au cruțat viața
vremelnică pentru numele lui Hristos. Întreaga Ortodoxie laudă tăria sufletelor lor.
E nevoie să recunoaștem că cel mai aproape de înțelesul Evangheliei de astăzi
sunt cei care au ales viața monahală, care este și ea un alt fel de martiraj. Au reușit
să se detașeze de tot ceea ce este mărginit și peren, ca nu cumva viața lor să fie
cucerită de lume și de frumusețile ei și astfel să piardă partea cea mai prețioasă a
ființei lor: sufletul.
Mai departe, Mântuitorul Iisus Hristos ne arată care este valoarea sufletului în
comparație cu toate bogățiile lumii. Pentru Dumnezeu, lumea întreagă nu valorează
cât un suflet de om, chiar păcătos: „Bucurie se face în cer pentru un păcătos care
se pocăiește” (Luca 15, 7), deoarece sufletul e de natură spirituală, nemuritoare,
iar întregul univers are finalitate pentru că e mărginit și material: „Cerul și
pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24, 35).
Astfel, din referatul biblic cu privire la facerea omului, observăm că, între
toate făpturile Sale, Dumnezeu acordă cea mai mare cinste omului, fiind creat după
chipul Său (Facerea 1, 27). Aceasta arată că omul este mai presus de întreaga
creație prin sufletul său. Pierderea sufletului înseamnă eșecul vieții umane. Mulți
dintre Sfinții Părinți au avut o viață atât de austeră, tocmai pentru a nu fi amăgiți de
lumea înconjurătoare: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos”
(1 Corinteni 6, 12). Au găsit metode pentru ca viața lor - chiar dacă se desfășura pe
pământ - cu sufletul, cu mintea și cu inima să fie în cer. De pildă, Sfântul Arsenie
cel Mare avea un craniu în chilie și de câte ori se întorcea de la slujbele Bisericii,
spunea: „Arsenie, așa vei ajunge și tu!”. Făcea acest lucru pentru a alunga din
sufletul său orice gând viclean și nefolositor, iar trufia și mândria erau învinse prin
gândirea la moarte.
După ce părăsește trupul, sufletul merge înaintea Dreptului Judecător și nu
există ceva din lumea aceasta care ar putea să-l răscumpere, ci doar credința
dreaptă și faptele iubirii în numele lui Hristos săvârșite în timpul vieții îi vor da
șansa mântuirii.
După Sfântul Nicolae Velimirovici, să te rușinezi de Dumnezeu este
echivalent cu a te îndoi de Întruparea Lui din Sfânta Fecioară Maria, de
dumnezeirea Lui. Mai mult, să ne amintim de primele opt secole creștine, în timpul
cărora s-a fixat dogma Bisericii, și de nenumăratele lupte și frământări teologice
care s-au dus pentru ca Evanghelia să nu aibă parte de interpretări eronate, de
dezbinări.

4
Sfântului Petru, Arhiepiscop al Alexandriei în veacul al IV-lea, i s-a arătat în
vedenie Domnul Hristos cu cămașa zdrențuită. Acesta Îl întreabă: „Mântuitorule,
cine Ți-a sfâşiat cămașa? Arie cel fără de rușine Mi-a rupt-o!”
Mântuitorul Hristos rămâne prezent în inimile noastre prin lucrarea Duhului Sfânt,
care face vii cuvintele Lui. Nu putem despărți pe Hristos de cuvintele Lui, deoarece
El Însuși este Logosul: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu
și Dumnezeu era Cuvântul” (Ioan 1, 1-2).
Expresia „cel care se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în acest neam
desfrânat și păcătos...” este ușor nepotrivită pentru că a fi desfrânat înseamnă
automat a fi păcătos. Însă cum se explică? Din punctul de vedere al Vechiului
Testament, desfrânat era considerat cel care renunța la Dumnezeu și se închina
idolilor, dumnezeilor străini. Un idolatru este de fapt un desfrânat. De multe ori,
relația poporului ales cu Dumnezeu este comparată cu relația dintre mire și
mireasă. Majoritatea suferințelor îndurate de poporul evreu au avut loc ca urmare a
infidelității lor față de Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacob. Oricine
renunța la Dumnezeu făcea desfrânare, aşa cum spune prorocul în Legea Veche:
„Acestea zice Domnul Dumnezeu: pentru că M-ai uitat și te-ai întors de la
Mine, de aceea suferă și tu pentru nelegiuirea ta și pentru desfrânarea ta (…)
S-au desfrânat cu idolii lor” (Iezechiel 23, 35).
În zilele noastre, poate cele mai exacerbate păcate sunt: răutatea între oameni
și desfrânarea. După unii tâlcuitori ai cărții Apocalipsa, cifra 666 simbolizează trei
mari patimi care vor domina omenirea de la sfârșitul veacurilor: răutatea între
oameni, desfrânarea și necredința. Desfrânarea, conform cuvintelor Mântuitorului
Iisus Hristos, îi închide omului perspectiva spirituală, deoarece îl leagă strâns de
materie, îl fixează în iubirea de sine și îl face obraznic față de valorile Evangheliei,
care prin natura lor veșnică mustră în mod direct viața pătimașă.
Finalul pericopei evanghelice este mângâietor pentru cei care au ascultat ce
înseamnă să-I urmezi lui Hristos. Aceștia vor avea parte de viața veșnică, adică de
Hristos și de Împărăția Lui. Pe de o parte, Împărăția lui Dumnezeu au simțit-o toți
cei care au beneficiat de vindecările minunate săvârșite de Mântuitorul Hristos
asupra lor: orbii din naștere, paraliticii, leproșii. Aceștia au pregustat din lumina
Împărăției. Apoi, Sfinții Apostoli Petru, Iacob și Ioan, pe Muntele Taborului, la
Schimbarea la Față, au văzut Împărăția lui Dumnezeu, iar pacea și starea de bucurie
trăite l-au făcut pe Sfântul Apostol Petru să spună: „Bine ne este nouă să fim aici”
(Matei 17, 4). Mai târziu, la Cincizecime, S-a pogorât Duhul Sfânt și i-a umplut pe
Sfinții Apostoli cu putere de sus. Și exemplele pot continua.
Noi putem fi la rândul nostru martori ai Împărăției lui Dumnezeu încă din
viața aceasta, dacă ne îngrijim de cele netrecătoare. Sufletele noastre sunt prețioase,
iar cei care le vor oferi Mântuitorului Iisus Hristos și Evangheliei Sale le vor salva
pentru viața veșnică. Așa să ne ajute Dumnezeu!