PARASTASUL – GRIJA BISERICII PENTRU CEI ADORMIȚI

Prof. Gheorghiulescu Iulian

Introducere

Nemurirea sufletului și veșnicia asigurată după clipa morții a preocupat omenirea încă din cele
mai vechi timpuri, indiferent de ce religie practicau. Foarte multe din religiile păgâne aveau practici
prin care încă îi hrăneau pe cei adormiți sau încercau să îi oprească de la revenirea lor printre cei vii
prin reîncarnare sau alte forme. Moartea era văzută ca ceva rău, care îi răpește pe oameni pentru
veșnicie, iar odată cu apariția creștinismului, odată cu primii martiri, ea a început să fie văzută și
considerată cu o cu totul altă opinie.
În creștinism, moartea a căpătat un sens pozitiv și anume acela de hotar despărțitor între lumea văzută
și Împărăția lui Dumnezeu. Pornind de la acest considerent și de la credința în nemurirea sufletului s-a
întemeiat cultul morților, care nu este altceva decât o exercitare a simțului de responsabilitate
manifestat de creștini pentru cei adormiți. În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae: „...credincioșii
continuă să se simtă răspunzători și pentru credincioșii trecuți din viața aceasta. Ei nu-i pot șterge nici
pe aceia din inimă și din pomelnicul lor, ei îi trec numai din rândul celor vii în rândul celor decedați.
Iar în această răspundere a lor pentru aceia se reflectă voia lui Dumnezeu care în generozitatea Sa
voiește să-și reverse iubirea Sa și peste cei decedați în credință”1.
Dorința de a studia acest subiect a venit odată cu grija Bisericii pentru cei adormiți și practicile
credincioșilor tot mai departe de adevărata viață liturgică moștenită și păstrată de Biserica noastră.
Tocmai de aici se nasc și întrebările: este diferită practica liturgică a acestor ierurgii din prezent față de
practica din trecut? Care este motivul prezenței parastaselor și care este răspunsul Bisericii la abaterile
liturgice săvârșite de unii dintre creștini și preoți?
În centrul cultului pentru cei adormiți stau rugăciunile rânduite în cultul Bisericii în acest sens,
urmate de milostenia sau pomana făcute în numele celor adormiți, precum și grija pentru rămășițele
pământești ale decedaților (adormiților) și pentru locurile de veci - morminte și cimitire în care acestea
sunt îndrumate.
Grija teologilor pentru acest subiect se obsevă în scrierile lor de până acum. Dintre acestea
amintim: Necula Nicoale, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Galați, 1996, Rose Serafim,

1 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, „ Rugăciunile pentru alții și sobornicitatea Bisericii”, în ”Studii Teologice, seria II, nr. 1- 2,
1970, p. 32.
Sufletul după moarte, București, Edit. Cartea Ortodoxă, 2007, sau Stăniloae Dumitru, Rugăciunea
pentru alții și sobornicitatea Bisericii, în Studii Teologice, nr.1-2, 1970. Rânduiala slujbei parastasului
o găsim în Molitfelnic, iar explicarea acestor ierurgii este amplu prezentată în cursurile de Teologie
Liturgică specială precum cel al Părintelui Ene Braniște, Liturgică specială, București, Editura Lumea
Credinței, 2005.
Pornind de la realitatea legăturii dintre cei vii și cei morți, legătură întemeiată atât scripturistic,
cât și patristic, se poate înțelege marea dezvoltare și importanță pe care o are pomenirea morților în
cadrul cultului creștin. Marele liturgist Ene Braniște notează: „Biserica creștină ortodoxă a socotit ca o
datorie a ei de căpetenie rugăciunea publică pentru morți, pe care a introdus-o în cultul ei, dându-i
expresie în slujbele divine anume alcătuite pentru cei decedați, fie în rugăciuni speciale pentru morți,
introducerea în rânduiala anumitor slujbe, fie în rituri, texte și formule de pomenire și mijlocire pentru
morți, din rânduiala Sfintei Liturghii”2.
Cultul celor adormiți, ca și rugăciunea pentru aceștia își au ca și temei Sfânta Scriptură. Nu
numai dogmatic se poate vorbi de o bază biblică a cultului morților, ci și liturgic. Astfel în Vechiul
Testament, în Cartea Facerii, aflăm că patriarhul Iacob face pe Iosif să jure că nu-l va îngropa în Egipt:
”Când voi adormi ca părinții mei, mă vei scoate din Egipt și mă vei îngropa în mormântul lor”.
(Facere 47,30). După ce a murit Iacob, Iosif l-a dus cu mare pomană și l-a îngropat în Canaan și „...au
plâns acolo plângere mare și a jelit Iosif pe tatăl său șapte zile”. (Facere 50,10). În Cartea I a Regiilor
se istorisește: „Auzind locuitorii Iabeșului din Galaad cele ce făcuseră filistenii cu Saul, s-au ridicat
toți oamenii puternici, au mers toată noaptea și au luat trupul lui Saul și ale fiilor lui... și le-au ars...
Iar oasele lor le-au luat și le-au îngropat sub un stejar... apoi au postit șapte zile”. (1Regi 31, 11-13).
Pe lângă plângeri și postiri, se mai făceau și rugăciuni speciale pentru iertarea păcatelor celor decedați.
Se mai vorbește în Vechiul Testament și de daruri sau jertfe ce se aduceau pentru cei morți. Astfel, în
Cartea a 2a a Macabeilor se relatează despre ofrandele ce s-au adus pentru unii iudei înfrânți în luptă
care căzuseră în păcatul idolatrizării: „Și întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a
făcut, ca de tot să se șteargă... Și strângând bani după numărul bărbaților care erau cu el... a trimis la
Ierusalim să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun lucru și anevoios pentru socotința învierii
morților! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deșert și de râs lucru ar
fi a se ruga pentru cei morți... Drept aceea, sfânt și cucernic gând a fost că a adus jerfă de curăție
pentru cei morți, ca să se slobozească de păcat” (2Macabei 12, 42-46).
În Noul Testament, obligația de a ne ruga pentru semeni și după ce aceștia au trecut în veșnicie
este mult mai explicită. Sfântul Ioan Evanghelistul spune în prima sa epistolă: „Dacă vede cineva pe
2 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, ”Liturgica Generală” București, 1993, Edit. I.B.M al B.O.R, p.270.
fratele său păcătuind...să se roage, și Dumnezeu va da viață acelui frate...”. (1Ioan 5,16). Luând în
considerare, atât temeiurile scripturistice, cât și cele dogmatice ale rugăciunilor pentru morți, Biserica
afirmă cu tărie că aceste rugăciuni pot aduce o schimbare în soarta sufletelor celor adormiți, cu atât mai
mult dacă acestea sunt însoțite de milostenii. Rugăciunile pentru cei adormiți sunt făcute atât în cadrul
cultului particular al credincioșilor, cât mai ales, în cel public.
Astfel, toate cărțile de rugăciuni destinate credincioșilor pentru rugăciunile particulare cuprind
și invocări a iertării lui Dumnezeu pentru păcatele celor adormiți.
Însă forma cea mai adecvată a cultului morților este cea prevăzută în slujbele special concepute
în această privință.
Se cuvine în acest context a face o mică paranteză legată de doctrina romano- catolică în
privința stării sufletului după moarte și a rolului rugăciunilor pentru cei adormiți. Pe lângă raiul și iadul
prezente ca stări după moarte în concepția ortodoxă, doctrina romano- catolică adoptă o stare
intermediară, numită „purgatoriu” sau „foc curățitor”. Deși rugăciunile pentru cei adormiți cuprinse în
liturghiile lor se îndreaptă către ușurarea și iertarea păcatelor celor adormiți, spre izbăvirea de iad și
moștenirea raiului, se produce o contradicție între doctrină și practica cultică. Pornind de la acest
considerent și de la greutatea de a schimba doctrina purgatoriului, Biserica Romano- Catolică a adoptat
„... acele practici pentru morți, pe care Biserica Ortodoxă nu le-a cunoscut niciodată. Așa sunt
diferitele exerciții în cinstea dureroasei agonii a Domnului Hristos, în cinstea Sfintei Fecioare, Maica
celor șapte dureri, ...diferite octave și novene, ...ofrande, ...drumul Crucii, ...mătănii ale morților,
...diverse rugăciuni pentru cei morți compuse din psalmi și diferite laude, ...practici în care
credincioșii se pot ruga pentru cei din purgatoriu, așa cum nu o pot face în cadrul liturghiilor”3.
Grija pentru cei adormiți se manifestă încă din momentul trecerii la cele veșnice. Slujba
înmormântării, oficiată la trei zile după moarte, este cea mai consistentă în ceea ce privește rugăciunile
pentru cel adormit. Atât cântările, cât și celelalte rugăciuni formează laolaltă o mare rugăciune de
iertare pentru cel adormit. Trebuie afirmat că rânduiala parastasului este desprinsă în întregime din
rânduiala înmormântării.
Pomenirea morților se face, în primul rând, la Sfânta Liturghie. În cadrul Liturghiei, pomenirea
morților se face atât individual cât și colectiv, atât în cadrul rânduielii Proscomidiei, cât și în cadrul
Sfintei Liturghii, înainte de ectenia pentru cei chemați. La rânduiala Proscomidiei, preotul în partea
dreaptă jos a Sfântului Disc scoate din ofranda de prescură rânduită miride sau părticele pentru cei
adormiți, rostind o rugăciune amplă care cuprinde pe toți cei care în diferite timpuri și împrejurări au

3 Ioan Chirvasie, ”Rugăciunile pentru cei adormiți în învățătura Bisericilor Romano-Catolică și Ortodoxă”, în
”Ortodoxia”, nr. 3-4, 1959, p.390.
trecut la cele veșnice, rugăciune ce se încheie astfel: „Și pe toți, care întru nădejdea Învierii și a vieții
de veci, cu împărtășirea Ta au adormit, drepmăritori părinți și frați ai noștri, Iubitorule de oameni,
Doamne”4.
Această formulă o rostește după ce a pomenit și nominal pomelnicele pentru cei răposați aduse
de către credincioși la Sfântul Altar. Pomenirea adormiților se face la Sfânta Liturghie în cadrul ecteniei
pentru cei adormiți, ectenie ce culmină cu rugăciunea ”Întru fericită adormire veșnică odihnă dă,
Doamne, sufletele adormiților robilor Tăi, celor ce s-au pomenit acum, și le fă lor veșnică pomenire” 5.
Trebuie știut că „...nimic altceva nu este de folos pentru cei adormiți decât a aduce pentru dânșii Jertfa
cea fără de sânge sau a fi pomeniți în timpul pomenirii ei”6.
În afară de Sfânta Liturghie, pomenirea morților se oficiază în cadrul slujbei numită panahidă
sau parastas. În termeni liturgici și cultici, această slujbă se numește „panihidă”, dar în popor poartă
denumirea de „parastas”.
Termenul de „parastas” derivă din cuvântul grecesc „paristimi„ care se traduce prin „a se
înfățișa înaintea cuiva, a mijloci pentru cineva, a veni în ajutor cuiva„. 7 Parastasul este ”o rugăciune
de mijlocire a celor vii pentru morți” 8. Nu este altceva decât o prescurtare a slubjei de înmormântare.
Ca și rânduială, parastasul cuprinde cântări preluate din slujba înmormântării, iar ca parte de bază, are
rugăciunile de dezlegare și iertare rostite de preot. În rânduiala parastasului se unesc cererile rudelor
decedatului cu ale preotului, având ca scop iertarea păcatelor celui pomenit. Iertarea de păcate fiind o
parte a operei de mântuire a lui Hristos, prin Hristos ”adresăm și noi rugăciunile pentru cei decedați,
fiindcă prin El ne-a venit mântuirea. De aceea, Biserica a rânduit ca întotdeauna parastasele să fie
unite cu Sfânta Liturghie”9.
Ca și terminologie, se mai folosește și cuvântul:
1. „sărindar”, care vine de la grecescul ”seranta”, cuvânt care se desprinde din termenul
„tessaraconta”, care înseamnă „patruzeci”. Sărindarul este, astfel, „pomenirea la 40 de
proscomidii și liturghii”10.
2. „panaghia”, slujbă ce se oficiază în timpul celor 40 de zile de după înmormântare,
reprezentând un ajutor al nostru pentru cel adormit.
3. „litia mică”, numită și „trisaghion” sau „panihidă”, în cadrul căreia se face pomenirea pentru

4 ”Liturghier”, București, 1987, p.105.

5 Ibidem, p. 131.
6 ”Învățătura de credință ortodoxă”, Huși, 2012, Edit. Episcopia Hușilor, p. 452-453.
7 Pr. Ioan N. Ionescu, „Rostul parastaselor”, București, 1937, Tipografia „Cugetarea”, p.11.
8 Pr. Ioan Bunea, ”Cultul morților – rostul parastaselor”, în M.A., nr. 7-8, 1970, p.465.
9 Ibidem, p.465.
10 Pr. Ioan N. Ionescu, Op. Cit. p. 12.
 toți cei adormiți.
Parastasul se poate săvârși, după nevoie, și la mormântul decedatului. Pe lângă rugăciunile de
iertare, slubja parastasului cuprinde și întreita cântare „Veșnica pomenire”. Părintele Dumitru Stăniloae,
referitor la această cântare spune: „Când cerem lui Dumnezeu „veșnica pomenire”, pentru cineva,
cerem să fie pomenit de Dumnezeu și în prezent, cum va fi pomenit și in eternitate, deci să-l țină
neîncetat viu... Noi nu cerem lui Dumnezeu nici să-și aducă aminte câteodată de acela, ci să-l aibă
neîntrerupt în amintire, în vecii vecilor”11.
Pomenirea morților, după înhumarea lor, se face după anumite soroace sau termene bine
stabilite. Fiecare soroc stabilit spre pomenire, are o anumită însemnătate. Aceste zile de pomenire au o
origine destul de veche, pe unele găsindu-le chiar la greci și la romani. Astfel, pomenirea se face la trei
zile, la nouă zile, la patruzeci de zile. (Parastasul de 40 de zile, care este și cel mai important dintre
soroacele de pomenire a morților, se calculează totdeauna de la moartea celui credincios. În principiu,
este bine ca soroacele de pomenire a celor răposați să le săvârșim exact în ziua în care ele se împlinesc,
de la moartea celui pomenit)12 la un an la șapte ani. Iată și însemnătatea: ”... la trei zile după moarte,
simbolizând Învierea din morți a Mântuitorului a treia zi; la nouă zile, simbolizând ceasul al nouălea,
când Mântuitorul și-a dat duhul; la patruzeci de zile, simbolizând Înălțarea Mântuitorului; la un an,
întrucât la un an se duceau Apostolii la mormântul vreunui martir și slujeau Sfânta Liturghie; la șapte
ani, numărul șapte fiind considerat număr sfânt...”13. Toate aceste zile de pomenire, individuală sau
colectivă, sunt momente de vie și profundă comuniune cu cei răposați. Ele trebuie respectate și
cultivate, căci prin aceasta întreținem viu cultul morților și legătură cu pământul sfânt al țării care
acoperă osemintele lor14.
Mai amintim și alte zile de pomenire:
 fiecare zi de sâmbătă din timpul anului bisericesc sau calendaristic, excepție făcând zilele de
sâmbătă a Învierii, a Duminicii Tomii, în intervalul dintre Nașterea Domnului și Botezul
Domnului.
 Sâmbetele speciale de pomenire a morților: sâmbăta lăsatului sec de carne, sâmbetele 2,3,4 și 5
ale Postului Mare, ajunul Rusaliilor.
 În unele regiuni se săvârșește pomenirea morților inclusiv duminica, după Sfânta Liturghie.
11 Pr. Dumitru Stăniloae, p.35.
12 Tipicul cel Mare și Pravila bisericească (1031) a lui Nicodim Sachelarie prevăd o singură excepție: dacă decesul se
întâmplă în mijlocul săptămânii din Postul Mare, ”acestuia nu se face pomenirea cea de a treia zi până vineri seara, când
se va face parastasul lui. Iar sâmbăta cea viitoare a săptămânii a doua, se face pomenirea de 9 zile. Iar cea de 40 de zile
se face când se vor împlini numărul zilelor lui. Iar prinoasele și pomenirea lui se încep de la Duminica cea nouă (a
Tomii) până la împlinirea zilelor celor 40”.
13 Pr. Ioan Bunea, op.cit., p.465.
14 Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula, „Tradiție și înnoire în slujirea liturgică”, vol. I, Galați, 1996, p.133.
Zile când nu se fac parastase:
a) Duminicile de peste an, pentru că duminica, amintind ziua Învierii Domnului, e zi de bucurie, nu zi
de întristare.
b) În cele douăsprezece zile dintre Nașterea și Botezul Domnului. Chiar dacă în unele biserici se fac
parastase duminica, cel puțin duminicile Penticostarului, adică în cele dintre Paști și Rusalii, nu se
cuvine să se facă parastase, pentru a nu se întuneca bucuria praznicului cel mare al Învierii.
c) De la lăsatul secului de carne până la sâmbăta întâi din Postul Mare, sâmbăta Sf. Teodor.
d) Din Sâmbăta Floriilor până în Duminica Tomii.
e) La praznicele împărătești sau sărbători mari.
„Parastasele și toate pomenirile pentru cei adormiți, nu sunt altceva decât semn al dragostei
pentru cei plecați dintre noi la Domnul... Săvârșirea parastaselor dovedește că noi credem că sufletele
noastre sunt nemuritoare... Prin îngrijirea mormintelor arătăm iubirea creștină și faptul că nu i-am
uitat pe cei adormiți”15.
Slujba parastasului pe larg, așa cum o aflăm în cartea numită „Panihida” și cum o descrie
„Molitfelnicul”, nu e altceva decât rânduiala înmormântării, cu singura deosebire că lipsesc Fericirile,
Apostolul și Evanghelia și cele opt stihiri idiomele ale Sfântului Ioan Damaschin și stihurile finale ale
sărutării de pe urmă16.
Elementele materiale ce însoțesc slujba parastasului sunt: vinul, coliva sau parastasul și
lumânările. Fiecare dintre acestea au semnificația lor precisă în împlinirea ritualului de pomenire.
1. Vinul- este simbolul sângelui, adică al seei din viață care curge prin mădularele trupului
omenesc și îl însuflețește. Folosirea lui și turnarea în unele zone peste colivă este o
preînchipuire a nemuririi sau a învierii pentru viața veșnică.
2. Coliva (sau parastasul)- închipuie însuși trupul mortului, al celui decedat. Ea este „un
semn văzut al credinței noastre în înviere și nemurire, deoarece este făcută din boabe de
grâu, pe care Însuși Domnul le-a înfățișat, ea purtând în ele icoana sau asemănarea
învierii trupurilor”17. Cel decedat, așezându-se în pământ, se dă firii, asemenea bobului
de grâu: „Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, care cade în pământ,
nu va muri, nu rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă” (Ioan, 12,24).
3. Lumânările- simbolizează lumina cerească, pe Iisus Hristos – lumina lumii (Ioan 8,12),
lumina credinței drepmăritoare care ne luminează cărările vieții.

15 Cuvânt susținut de P.S. Emilian Lovișteanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului, într-o emisiune la Trinitas TV,
”Despre cei adormiți”.
16 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, ”Liturgica Teoretică”, Editura I.B.M al B.O.R, București, 2002, p.401.
17 „Învățătura de credință ortodoxă”, op.cit., p.446.
 La finalul slujbei parastasului, atât vinul cât și coliva sunt legănate pe mâini, în timp ce se cântă
întreit „Veșnica pomenire”. Această legănare a elementelor materiale aduse ca ofrandă, simbolizează
comuniunea sau legătura ființială cu cel răposat. Acest act este o dovadă a credinței rudelor că „nu se
despart de cel răposat, ci trăiesc în speranța revederii în altă viață”18.
Dialogul nostru cu Dumnezeu pentru semenul nostru decedat, se susține, nu numai prin
pomenirea în rugăciuni, ci și prin pomenirea cu faptele, în special cu faptele de milostenie. Această
pomenire a celui decedat de către noi, care săvârșim milostenie în numele lui, este un dialog între noi și
cel decedat. Nu numai noi săvârșim fapte pe care ei n-au avut timp sau n-au fost în dispoziția de a le
împlini cât au trăit pe pământ, ci ei înșiși participă la săvârșirea lor prin noi. Prin faptele de milostenie
câștigă înainte lui Dumnezeu nu numai cei adormiți, ci și cei care le săvârșesc și cei cărora li se
săvârșesc. Aceasta este marea dimensiune a faptei de milostenie săvârșită pentru cel adormit. Însoțită
de rugăciune, milostenia își atinge scopul de a ușura osânda celor din iad sau de a înmulți fericirea
celor din rai. Milostenia pentru cel adormit începe de la masa de pomenire făcută imediat după
înhumare și se continuă prin împărțirea de ajutoare pentru cei nevoiași. În Molitfelnic există chiar o
rugăciune ce o citește preotul atunci când familia împarte haine și alte bunuri, ce au aparținut
răposatului, celor săraci. Toate actele de caritate, au ca scop unic mângâierea sufletului plecat la cele
veșnice.
Pornind de la credința în învierea cea de obște, care ne îndeamnă la o grijă atentă față de
curățenie și vestimentația trupului celui răposat, creștinii au extins această grijă și înspre mormintele
sau locurile de veci. Învățătura Bisericii ne îndeamnă astfel: „Se cade să ne aducem aminte de
mormintele răposaților noștri, veghind, întâi de toate, ca de la căpătâiul lor să nu lipsească niciodată
Sfânta Cruce. Să le îngrijim și să le împodobim, îngrădindu-le, semănând pe ele sau împrejurul lor
iarbă, să aprindem la morminte candele și lumânări” 19. Grija permanentă pe care trebuie să o purtăm
față de mormintele celor adormiți se îngemănează cu rugăciunile și pomenirea lor. În felul acesta se
întărește legătura dintre noi și cei adormiți și se face dovada că iubirea creștină pe care am nutrit-o față
de ei, îi însoțește și în viața veșnică. „Fiți milostivi față de cei adormiți, îngrijiți-vă de sufletele lor”20.

Concluzii

Rugăciunile pentru cei adormiți nu sunt prezente datorită vreunei invenții omenești sau abatere
18 Pr. Ioan Bunea, op.cit., p.465.
19 „Învățătura de credință ortodoxă”, op.cit., p.454-455.
20 Ieromonah Serafim Rose, „Sufletul după moarte”, București, 2007, Edit. Cartea Ortodoxă, p.216.
de la dogma Ortodoxă, ci ele își au temeiul în învățătura Bisericii noastre, ca parte a legăturii dintre cei
vii și cei morți. Judecata particulară este cea care motivează rugăciunile Bisercii pentru cei adormiți, iar
argumente pentru necesitatea lor avem atât în Sfânta Scriptură cât și în Sfânta Tradiție.
Creștinul adevărat are această îndatorire de a se folosi din plin de cultul morților și a-și îndeplini
sarcina de a pomenii pe cei răposați, a face milostenie pentru sufletele lor, a se îngriji de tot ceea ce ține
de adormiții întru Hristos Domnul și cinstirea lor.
Consider că abaterile liturgice în practica unor creștini au luat naștere fie din grija pentru cei
adormiți dusă la extrem, fie din influențele altor religii. Rânduiala parastaselor și zilele în care se
oficiază sunt bine definite, iar orice inovație care tine de tradiția locală a locului nu ajută, ci doar
deteriorează ceea ce Biserica oferă în mod deplin și plenar.

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura I.B.M al B.O.R, București, 2006

2. ***, Cele doue Sâmbete, orînduite de Sf. Nostră Biserică, pentru pomenirea celor
adormiți în Domnul, în ”Biserica Ortodoxă Română”, anul XXVI, Nr.4, Iulie, București,
Editura Tipografia Căților Bisericești, 1902
3. ***, Rugăciunile Bisericii sau pomenirile pentru cei repusați în Domnul, în ”Biserica
Ortodoxă Română”, anul XXVI, nr.2-3, Mai-Iunie București, Editura Tipografia Căților
Bisericești, 1902
4. *, Liturgier, Editura I.B.M, al B.O.R, București, 1987
5. *, Învățătura de credință ortodoxă, Sfânta Episcopie a Hușilor, 2012
6. Alexa Nicolae, Temeiurile dogmatice ale rugăciunilor pentru cei morți, în ”Studii
Teolofice”, nr.1-2, 1978
7. † Antonie al Surojului, „Viața, boala, moartea”, Editura Sfântul Siluan, Slatina, 2010
8. Braniște Ene, Liturgica Generală, Editura I.B.M, al B.O.R, București, 1993
9. Idem, „Liturgica Teoretică„, Editura I.B.M, al B.O.R, București, 2002
10. Idem, Liturgica Specială, București, Edit. Lumea Credinței, 2005
11. Bunea Ioan, Cultul morților -rostul parastaselor, în M.A, nr.7-8, 1970
12. Chirvasie Ioan, Rugăciunile pentru cei adormiți în învățătura Bisericilor Romano-
Catolică și Ortodoxă, în ”Biserica Ortodoxă Română”, anul LXXVII, Nr.3-4, Martie-
Aprilie, București, 1959
13. Foundoulis Ioannis, Dialoguri Liturgice, vol.I, București, Edit. Bizantină, 2008
14. Necula Nicoale, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Galați, 1996
15. Rose Serafim, Sufletul după moarte, București, Edit. Cartea Ortodoxă, 2007
16. Stăniloae Dumitru, Rugăciunea pentru alții și sobornicitatea Bisericii, în Studii
Teologice, nr.1-2, 1970
17. Strungariu Constantin, Grija pentru cei adormiți în cultul și spiritualitatea ortodoxă în
”Biserica Ortodoxă Română”, anul CI, nr.9-10, Septembrie-Octombrie, București, 1983