Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist (1945-1989)

Încă din anul 1945, regimul comunist a început să se împământenească și în România. În

30 decembrie 1947, regele Mihai I a fost alungat din România.
Pentru a ieși biruitor, statul ateu a încercat să reducă influența Bisericii în societate,
restrângându-i foarte mult aria de activitate și misiune, specifică ei (îndeosebi opera de caritate).
În același timp, din anul 1948 au fost închise școlile confesionale, care în decursul vremii
au dat numeroase personalități culturale și bisericești în țara noastră; au închis apoi, seminarii
teologice, academii teologice, facultăți de teologie sau institute teologice, instituții de frunte ale
învățământului românesc, funcționând, în cele din urmă, numai șase seminarii teologice și doar
două institute teologice, la București și Sibiu.
În schimb, însă, școlile unor culte și etnii din România, și-au desfășurat activitatea pe mai
departe, se pare, o clauză prin care sistemul comunist smulgea Occidentului câte un act de
bunăvoință pentru țară, în plan economic și politic.
Este evident vizibil că Occidentul nu era prea preocupat de majoritarii din România, ci de
o fracțiune minoritară, cu ale căror interese etnice și religioase Occidentul se identifica.
Tot din anul 1948, așa precum am mai arătat, au fost desființate câteva Eparhii ale
Bisericii noastre; cele din Basarabia și Bucovina au ajuns sub „jurisdicție” sovietică încă din anul
1944; în același timp, o seamă de ierarhi ortodocși au suferit umilințe și martiriu (despre care s-a
vorbit mai sus).
În afară de ierarhi, în aceeași perioadă au fost arestați 1413 preoți ortodocși și profesori
de teologie, dintre care 126 au murit în diferite închisori ale țării sau au fost împușcați, iar 12 au
fost declarați dispăruți, fară să fie socotiți diaconii sau studenții teologi.
Din numărul mare de clerici ortodocși închiși, amintim doar numele câtorva teologi de
prestigiu: Nichifor Crainic, Teodor M. Popescu și Dumitru Stăniloae, ș.a.
În aceeași perioadă, au fost arestați și închiși preoți, călugări, călugărițe și ierarhi ai
Bisericii Greco-Catolice din Transilvania
Prin Decretul 410 din 1959 au fost desființate numeroase mănăstiri și schituri ortodoxe, sute
de monahi și monahii au fost scoși cu forța din acestea, trimiși la muncă în anumite instituții de
stat sau în familiile lor; tot în acest an (1959), din dispoziția Ministerului Cultelor au fost
exmatriculate studentele din cadrul Institutelor Teologice din Patriarhia Română,
nemaiacceptându-se fete sau călugărițe în învățământul teologic ortodox.
O mișcare de rezistență împotriva a tot ceea ce se petrecea nefiresc în sânul Bisericii,
determinate de presiunile din afară a fost „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim.
Starea de spirit generată și alimentată de această mișcare religioasă a dat multă bătaie de
cap securității de atunci, arătând oamenilor că, dacă libertatea trupului poate fi restrânsă și
oprimată de mai marii zilei, libertatea spiritului este de neînvins, deoarece ea se naște și vine de
la Dumnezeu, care oferă tărie și statornicie în fața tuturor vitregiilor vremii.
Cu vremea, statul comunist s-a convins de un lucru: un popor întreg nu putea fi ucis, în
schimb, însă, a reușit să distrugă conștiințe, să „răstignească” idealuri, să umilească oameni
demni și cinstiți.
Între anii 1977-1989, în dorința megalomană a dictatorului comunist de a da
Bucureștiului o înfățișare inegalabilă au căzut „victime” numeroase lăcașuri de cult; Cu toate
piedicile și greutățile întâmpinate în această perioadă, notăm
câteva evenimente și împliniri în sânul Bisericii Ortodoxe Române, în perioada comunistă:

1) Întocmirea noului Statut de organizare și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române

(după principiile celui șagunian din 1868) din anul 1948, votat de Sfântul Sinod al Bisericii
noastre și aprobat de Stat, care a conferit o oarecare autonomie Bisericii Ortodoxe Române.
Patriarhia Română avea atunci cinci Mitropolii, cu Eparhiile lor sufragane; în Diaspora era o
Eparhie pentru America și Canada și una pentru Europa Centrală și Occidentală.

2) S-au înființat noi Parohii Ortodoxe Românești în America, Canada, Europa, Australia,
Noua Zeelandă.

3) Au existat două Institute Teologice la: București și Sibiu, precum și șase Seminarii
Teologice la: București, Buzău, Mănăstirea Neamț, Cluj-Napoca, Craiova și Caransebeș.

4) Au apărut revistele Centrale: Biserica Ortodoxă Română, Studii Teologice, Ortodoxia,

precum și cele mitropolitane: Glasul Bisericii (Mitropolia Ungrovlahiei), Mitropolia Moldovei și
Sucevei, Mitropolia Ardealului, Mitropolia Olteniei, Mitropolia Banatului și Telegraful Român
(la Sibiu), cărți de spiritualitate ortodoxă românească, cărți de cult, cărți de rugăciuni, calendare
ș.a.
 5) Biserica noastră a avut legături cu Bisericile Ortodoxe, cu Biserica Romano-Catolică,
Biserica Veche-Catolică, Bisericile Vechi-Orientale, Bisericile Luterane, Bisericile Reformate
(Calvine) ș.a.

6) Au fost deschise dialogurile teologice cu marile Biserici creștine pomenite mai sus.

7) Biserica Ortodoxă Română a luat parte activă în cadrul Instituțiilor ecumeniste

internaționale: Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conferința Bisericilor Europene, Conferința
Creștină pentru Pace.

8) Biserica noastră a făcut schimburi de profesori, studenți și doctoranzi cu cei ai marilor

Biserici creștine amintite deja.

9) În 1950 au fost canonizați un însemnat număr de Sfinți români, cu cinstire abia din
anul 1955, ei fiind înscriși în Calendarul Bisericii noastre, o realizare fundamentală în plină
perioadă comunistă.

10) A fost desfășurată o amplă acțiune de restaurare a lăcașurilor de cult, monumente

istorice ( mănăstiri și biserici ortodoxe), sprijinită și de Organizația internațională UNESCO.

Cu toate că în lupta dintre Biserica lui Hristos și stăpânirea comunistă „au căzut victime”
clerici, credincioși, lăcașuri de închinare ș.a., Instituția Sfântă a ieșit biruitoare și izbăvitoare
pentru ucenicii Ei (în 1989).
De menționat că, Înalții ierarhi (patriarhi) care au stat la cârma Bisericii Ortodoxe
Române în perioada comunistă au fost: Justinian Marina (1948-1977), Iustin Moisescu (1977-
1986) și Teoctist Arăpașu (1986-2007); cu înțelepciune, echilibru și tact pastoral au dus la liman
destinele Bisericii Ortodoxe Române, prin valurile învolburate ale unei stăpâniri potrivnice
Bisericii lui Hristos.