Suport Laicii În Biserica

Elementul laic în Biserica Ortodoxă
Preliminarii
La recenta Conferinţă Panortodoxă de la Rodox (24

sept. – 1 oct. 1961), problema poziţiei şi importanţei
elementului laic în Biserică a figurat printre problemele
care au reţinut în mod deosebit atenţia participanţilor.
De aceea i s-a şi dat o formulare nouă, mai cuprinzătoare
şi mai adecvată decât era formularea din lista de teme su-
pusă dezbaterilor conferinţei, listă în care figura la două
capitole deosebite.
Iată noua formulare a problemei:
„Participarea mai largă a elementului laic la viaţa cul-
tică şi la cealaltă viaţă a Bisericii”.
După cum se ştie, problema aceasta a preocupat toa-
te Bisericile Ortodoxe, ea fiind soluţionată în cadrul fi-
ecărei Biserici locale pe baza rânduielilor tradiţionale şi
canonice şi în acord cu interesele şi condiţiile specific ale
fiecăreia.
Totuşi ea este încă foarte mult controversată, iar pen-
tru soluţionarea ei, pe lângă formula ortodoxă tradiţio-
nală, s-au mai preconizat şi formule necorespunzătoare,
fie de tipul asacerdotal al protestantismului, fie de tipul
clericalist şi ultraierarhist al catolicismului.
O măsură dintre cele mai conforme cu rânduieli-
le autentic ortodoxe, în privinţa unei laturi a participă-
rii mirenilor la viaţa bisericească, s-a luat în anul 1961,
Structura, organizarea şi membrii Bisericii 203
de către cârmuirea Bisericii Ortodoxe Ruse. (A se vedea:
Jurnal Moskovskoi Patriarhii, an. 1961, nr. 8, p. 5-17).
Reflectând asupra acestei măsuri, am găsit că este po-
trivit să se procedeze la o scurtă reexaminare teologică şi
juridică a întregii probleme, treabă pe care şi încercăm
s-o facem în cele ce urmează:
Cadrul principial al problemei
Sub chipul ei de societate a drept-credincioşilor, Bi-

serica Ortodoxă este alcătuită din trei categorii de mem-
bri, şi anume: clerici, laici şi monahi.
Aceste trei categorii se numesc stări sau cinuri bise-
riceşti şi, dintre ele, numai cele dintâi au existat dintru
început, pe când cel de-al treilea s-a adăugat ulterior.
Starea clericală şi starea laică reprezintă stările esenţi-
ale ce intră în alcătuirea organismului bisericesc, fiecare
dintre acestea având caracterul necesităţii, în sensul că
Biserica nu poate exista şi nu-şi poate îndeplini misiunea
ei decât prin amândouă aceste elemente constitutive ale
ei, iar nu numai prin vreunul dintre ele.
Destinată pentru continua lucrare mântuitoare a
Domnului nostru Iisus Hristos, Biserica este angajată în
întregimea alcătuirii sale în această lucrare. Ca urmare,
niciunul dintre cele două elemente constitutive esenţia-
le ale ei nu reprezintă o stare pasivă în raport cu această
misiune. Se înţelege de aici că şi elementul laic sau starea
laică reprezintă un factor activ în această lucrare.
Pentru înţelegerea poziţiei reale a fiecărei stări bise-
riceşti în raport cu întregul corp al Bisericii şi cu misiu-
nea ei, Sf. Apostol Pavel ne oferă în epistola I Cor. XII,
204 Pr. Prof. Univ. Dr. Liviu Stan
12-30, o imagine cât se poate de grăitoare, asemănând
Biserică şi pe membrii ei cu corpul omenesc şi cu mădu-
larele acestuia. Asemănarea aceasta este folosită în mod
constant şi ea relevă, într-adevăr, legătura organică din-
tre stările ce intră în alcătuirea Bisericii, precum şi inter-
dependenţa funcţională în care ele se găsesc ca părţi ale
unuia şi aceluiaşi întreg, ce nu poate exista numai prin
prezenţa şi lucrarea uneia dintre stări, ci numai prin pre-
zenţa şi lucrarea ambelor stări constitutive esenţiale ale
Bisericii, care sunt clerul şi laicii.
De asemenea, pentru înţelegerea teologică şi mai
precisă a acestor două stări în viaţa Bisericii este nece-
sar să le raportăm în permanenţă, pe amândouă împre-
ună şi pe fiecare în parte, la însăşi lucrarea mântuitoare
a Bisericii, care, după învăţătura Bisericii Ortodoxe, este
condiţionată de colaborarea dintre har şi libertate, mai
concret, dintre har şi faptele bune sau faptele îndreptării.
Dacă avem în vedere acest aspect al lucrărilor se înţe-
lege cu mai mare uşurinţă poziţia de factor activ al vieţii
bisericeşti, ce-i revine elementului laic. Căci, într-adevăr,
acest element nu numai că este chemat el însuşi la mân-
tuire, ci este chemat totodată ca să continue împreună cu
elementul clerical, întreaga lucrare mântuitoare a Bisericii.
Acesta este cadrul teologic şi perspectiva în care se
poate vedea mai limpede poziţia elementului mirean în
viaţa Bisericii.
Ca prime concluzii pe care trebuie să le reţinem din
cele arătate, se pot preciza următoarele:
a) Elementul laic reprezintă nu numai o stare socială,
ce intră în alcătuirea Bisericii, ci, în primul rând, o stare
harică cu rost mântuitor în Biserică.
b) El mai reprezintă, de asemenea, atât ca stare soci-
ală, cât şi ca stare harică, un element constitutiv esenţial
– sine qua non – al Bisericii, atât ca societate, cât şi ca
aşezământ de mântuire.
c) În aceste două calităţi, elementului mirean îi re-
vine o răspundere corespunzătoare, atât pentru lucrarea
esenţială harică sau mântuitoare a Bisericii, cât şi pentru
lucrarea ei auxiliară, social-juridică.
Ca purtător al unor atari răspunderi, elementul mi-
rean nu poate fi element pasiv, o turmă în sens propriu,
sau doar „Biserica ascultătoare” – cum i se mai spune sub
influenţa catolică, ci este şi trebuie să fie un element ac-
tiv, căruia, pe baza îndatoririlor ce rezultă din misiunea
sa, îi revin şi drepturile corespunzătoare.
Astfel se lămureşte principial poziţia şi rostul ele-
mentului laic în viaţa Bisericii.
În concret, acest lucru se lămureşte prin activitatea
religioasă şi social-juridică pe care o desfăşoară elementul
mirean în cadrul rânduielilor religioase şi canonico-juri-
dice stabilite dintru început pentru strânsa colaborare a
laicilor cu clerul, amplificate apoi şi modelate pe măsu-
ra nevoilor vieţii bisericeşti, care trebuie să-şi potrivească
pasul cu dezvoltarea generală a societăţii omeneşti.
Cadrul concret al colaborării elementului mirean cu

clerul
Faţă de elementul clerical, adică faţă de starea pre-

oţească ce reprezintă principalul element constitutiv al
Bisericii, starea laică se prezintă ca element constitutiv
secund. Acest raport dintre cele două elemente consti-
tutive esenţiale ale Bisericii se aduce la expresie, în mod
concret, prin deosebirea de stare harică şi prin deosebirea
de îndatoriri şi drepturi dintre ambele stări.
Starea preoţească reprezintă în toate treptele ei o stare
harică ce se creează prin Sfânta Taină a Preoţiei, pe când
starea laică este o stare harică ce se creează prin Sfânta Tai-
nă a Botezului şi se împlineşte prin celelalte taine, în afară
de aceea a preoţiei. Starea harică a preoţiei fiind superioară
aceleia a laicilor, este firesc ca acestei deosebiri sub raport
haric dintre cele două elemente să-i corespundă în chip si-
metric şi o deosebire de îndatoriri şi drepturi religioase şi
social-juridice. Cu alte cuvinte, starea harică şi misiunea
clerului întemeiată pe aceasta fiind superioare stării harice
şi misiunii laicilor, urmează că şi între îndatoririle şi drep-
turile celor două elemente constitutive esenţiale ale Bise-
ricii va exista acelaşi raport. Amândouă sunt însă şi rămân
esenţiale, în sensul că au caracterul necesităţii atât sub ra-
port constitutiv organic, cât şi sub raport funcţional.
Sub acest din urma aspect, poziţia laicilor în Biserică
se defineşte mai concret prin raportarea lor – sub aspec-
tul îndatoririlor şi drepturilor religioase şi social-juridice
– la îndatoririle şi drepturile religioase şi social-juridice
ale clerului.
După cum se ştie, clerul deţine şi exercită în chip
de îndatoriri şi drepturi religioase şi social-juridice pre-
cis determinate întreaga putere bisericească, sub întreitul
său aspect de: putere învăţătorească, putere sfinţitoare şi
putere cârmuitoare sau jurisdicţională.
Raportând îndatoririle şi drepturile religioase şi soci-
al-juridice ale laicilor la cele trei ramuri ale puterii bise-
riceşti, prin al căror exerciţiu se duce la îndeplinire însăşi
misiunea Bisericii, vom constata că laicii participă prin
îndatoriri şi drepturi la exerciţiul tuturor celor trei ra-
muri ale puterii bisericeşti.
Arătarea acestei participări şi a limitelor ei, defineşte
în modul cel mai concret poziţia laicilor în Biserică.
1. Participarea laicilor la exerciţiul puterii învăţătoreşti1
La exercitarea acestei puteri, laicii au participat şi

continuă să participe prin îndatoriri religioase de conşti-
inţă şi prin drepturi afirmate şi recunoscute de-a lungul
istoriei Bisericii.
Îndatoririle de conştiinţă îi obligă să mărturiseas-
că dreapta credinţă, după cuvântul Mântuitorului, care
spune: „Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oa-
menilor, pe acela îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui
Meu celui ceresc” (Mt. X, 32-33).
Pe acest temei, laicii au fost deosebit de activi în lu-
crarea misionară a Bisericii2, apoi în cea catehetic-didac-
tică, desfăşurată în cadrul vechilor şcoli creştine3, în cea
apologetică4, în cea cărturărească teologică şi, deopotrivă,
în aceea de păstrare a tezaurului dreptei credinţe5.
1
L. Stan, Mirenii în Biserică, Sibiu, 1939, p. 64-109; N. Afana-
siev, Slujenie, Mirian v Ţerkvi, Paris, 1955, p. 57-65. Arhimandrit
Ι. Κοτσώνυς (Kotsonis), Ἡ Θέσις τῶν λαικῶν ἐντος τοῦ
ἐκκλησιαστικοῦ ὀργανισμοῦ, Atena, 1956, p. 34-40.
2
Liviu Stan, op. cit., p. 67-95.
3
Ibidem, p. 97-99.
4
Ibidem, p. 99-101.
5
Epistola patriarhilor orientali din 1848, paragraful 17; trad.
rom. în rev. Biserica Ortodoxă Română, Bucureşti, 1935, nr. 11-
12, p. 676.
2. Participarea laicilor la exerciţiul puterii sfinţitoare6
În starea lor de har, laicii îşi lucrează mântuirea pro-

prie, colaborând cu harul, primind cu vrednicie sfintele
taine, a căror eficacitate este condiţionată de credinţa şi
vrednicia lor. În felul acesta, ei colaborează cu clerul, asi-
gurând eficacitatea lucrării mântuitoare a Bisericii.
Dar, în afară de mântuirea proprie, ei sunt chemaţi
să lucreze şi pentru mântuirea întregii obşti creştine, nu
numai prin răspunderea generală pe care o au, în calitate
de element constitutiv esenţial al Bisericii, ci şi printr-un
act pe care-l săvârşesc în caz de trebuinţă, prin puterea
stării lor harice, şi acest act este Sfântul Botez.
Pentru a exprima într-un mod cât mai grăitor şi mai
frecvent participarea laicilor la exercitarea puterii sfinţi-
toare, s-a adoptat rânduiala rămasă tradiţională de a nu
se săvârşi Sfânta Liturghie decât în prezenţa credincioşi-
lor7. De altfel, ea nici nu ar avea rost doar pentru clerici,
ea nereprezentând o formă de închinare individuală sau
destinată numai unei categorii din membrii Bisericii, ci
o formă de închinare obştească, săvârşită prin prezenţa şi
conlucrarea tuturor, şi, mai precis, prin prezenţa şi îm-
preuna lucrare a celor două elemente constitutive esenţi-
ale ale Bisericii, care sunt clerul şi laicii8.
Dată fiind strânsa legătură dintre viaţa credincioşilor
şi viaţa liturgică a Bisericii, ei mai participă la aceasta, pe
lângă prezenţă şi rugăciune, şi prin contribuţia constantă
Liviu Stan, op. cit., p. 46-63; Afanasiev, op. cit., p. 27-43;

6
Kotsonis, op. cit., p. 30-34.

7
Liviu Stan, op. cit., p. 53-54; Afanasiev, op. cit., p. 27.
8
Liviu Stan, op. cit., p. 50-52; Afanasiev, op. cit., p. 39.
şi deosebit de importantă la dezvoltarea formelor şi mij-
loacelor cultice, ca şi la întărirea şi dezvoltarea în fond a
cultului divin, prin contribuţia la instituirea sărbătorilor
şi a cultului sfinţilor.
3. Participarea laicilor la exerciţiul puterii cârmuitoare

sau jurisdicţionale9
Mai vizibilă, mai discutată – deşi mai puţin impor-

tantă decât participarea la exerciţiul primelor două ra-
muri ale puterii bisericeşti, despre care a fost vorba până
aici – este şi participarea lor la exerciţiul puterii cârmui-
toare sau jurisdicţionale.
Actele puterii jurisdicţionale se împart în trei cate-
gorii, exprimând trei funcţii ale acestei puteri, şi anume:
funcţia legislativă, funcţia judecătorească şi funcţia exe-
cutivă, cărora li se mai zice, în sens impropriu, dar destul
de încetăţenit, şi puteri, folosindu-se expresiile: puterea
legislativă, puterea judecătorească şi puterea executivă.
La toate cele trei funcţii ale puterii cârmuitoare bise-
riceşti laicii au fost şi au rămas prezenţi, printr-o colabo-
rare cât se poate de activă şi, în genere, mai bine exprima-
tă prin rânduieli canonico-juridice decât colaborarea lor
la exercitarea celorlalte două ramuri ale puterii bisericeşti.
a) Funcţia legislativă. La exercitarea acestei funcţii, la-
icii au participat prin prezenţa şi lucrarea lor, în limite de-
terminate, la activitatea legiuitoare a Sinoadelor Ecumeni-
ce şi a sinoadelor locale de diverse tipuri ca alcătuire, nu-
mire, fie sinoade mixte, fie sinoade generale, fie soboare,
Liviu Stan, op. cit., p. 110-752; Afanasiev, op. cit., p. 45-57;

9
Kotsonis, op. cit., p. 40-69.

fie congrese, fie adunări etc.10. Contribuţia lor în cadrul
acestor corpuri legiuitoare bisericeşti este şi rămâne din-
tre cele mai utile pentru elaborarea şi adoptarea normelor
legale potrivite în fiecare vreme pentru viaţa bisericească.
b) Funcţia judecătorească. La îndeplinirea funcţiei
acesteia, laicii au participat în primele patru-cinci vea-
curi chiar într-o formă care însemna contribuţia lor nu
numai la îndeplinirea unui act judecătoresc, ci, deopotri-
vă, şi la îndeplinirea unei lucrări sfinţitoare specific pre-
oţeşti, care era administrarea Sfintei Taine a Pocăinţei.
După cum se ştie, în epoca aceea, mărturisirea păcatelor,
ca şi dezlegarea de ele sau aplicarea epitimiilor, se făcea
nu numai în prezenta obştii credincioşilor, ci şi cu con-
cursul activ al acestora.
Mai târziu, în cadrul unor instanţe disciplinare şi
chiar judecătoreşti, s-a admis prezenţa şi colaborarea
unor reprezentanţi ai credincioşilor atât în cazurile când
se judecau abateri cu caracter moral sau general social
ale clericilor, cât şi în cazurile când se trata de litigii între
clerici şi laici11.
c) Funcţia executivă. Aceasta, după chipul în care se
înfăţişează în viaţa Bisericii, constă din executarea sau du-
cerea la îndeplinire a hotărârilor instanţelor disciplinare
şi judecătoreşti ale Bisericii şi în ducerea la îndeplinire a
imperativelor care emană din legile bisericeşti şi din hotă-
rârile organelor de conducere ale Bisericii. În acest înţeles,
funcţia executivă a Bisericii mai este numită şi adminis-
traţie bisericească, câmpul ei de lucrare cuprinzând actele
comune de administraţie bisericească, actele de alegere şi
10
Liviu Stan, op. cit., p. 112-224; Kotsonis, op. cit., p. 47-48 sq.
11
Art. 146 Statut B.O.R. din 1949.
instituire a clerului sau de constituire a altor organe bise-
riceşti şi actele de administrare a bunurilor bisericeşti.
Participarea laicilor la îndeplinirea funcţiei executi-
ve în viaţa Bisericii s-a afirmat dintru început cu deo-
sebire prin colaborarea lor la actele de alegere a clerului
şi a altor organe de conducere a Bisericii12 şi la actele de
administrare a averii bisericeşti13. Acestea au rămas până
astăzi actele la care participă credincioşii laici pe teme-
iuri tradiţionale şi canonice, adică atât pe baza unei prac-
tici îndelungate, care a dobândit puterea de lege, cât şi
pe baza unor rânduieli canonice pozitive, exprimate prin
texte ale sf. canoane şi prin legi bisericeşti care nu poartă
acest nume.
Cele trei categorii de acte prin care credincioşii laici
participă la exercitarea celor trei ramuri ale puterii bise-
riceşti arată în modul cel mai concret poziţia lor în viaţa
Bisericii. Cât priveşte accentul mai mare sau mai mic, pe
care autoritatea bisericească îl pune într-o epocă sau alta
pe colaborarea laicilor la fiecare din cele trei ramuri ale
puterii bisericeşti, acesta depinde de interesele vieţii bi-
sericeşti şi de condiţiile în care se desfăşoară întreaga lu-
crare bisericească.
Pentru fundamentarea participării mai extinse sau
mai restrânse a laicilor la exercitarea puterii bisericeşti s-a
invocat şi s-a căutat a se amplifica învăţătura despre so-
bornicitatea Bisericii, în lumina căreia, într-adevăr, aceas-
tă colaborare dobândeşte înţelegere şi strălucire. De fapt,
şi învăţătura despre sobornicitate se întemeiază pe aceea
privitoare la alcătuirea Bisericii din cele două elemente
12
Liviu Stan, op. cit., p. 251-709; Kotsonis, op. cit., p. 41 sq.
13
L. Stan, op. cit., p. 709-752; Kotsonis, op. cit., p. 49-54 sq.
constitutive ale ei care au caracterul necesităţii, adică din
cler şi din laici, şi, deopotrivă, pe misiunea lor comună în
cadrul lucrării mântuitoare a Bisericii.
În Biserica Ortodoxă Română s-au păstrat şi se aplică
rânduielile tradiţionale şi canonice ale ortodoxiei în pri-
vinţa participării laicilor la exercitarea puterii bisericeşti,
asigurându-li-se această participare în forme şi limite care
nu depăşesc îndatoririle şi drepturile specifice ale stării
preoţeşti în toate treptele sale. Atât legiuirile din trecut
şi dovezile istorice despre felul în care s-a desfăşurat via-
ţa religioasă a poporului nostru şi lucrarea de cârmuire
a Bisericii, cât şi legiuirile actuale ale Bisericii Ortodoxe
Române constituie dovezi ale cumpănirii şi păstrării celei
mai chibzuite a tradiţiei şi rânduielilor canonice în pri-
vinţa participării laicilor la exercitarea puterii bisericeşti,
participare prin care li se defineşte şi li se asigură poziţia
corespunzătoare stării lor în viaţa Bisericii14.
Recapitulare
Elementul laic se prezintă în Biserică, alături de cler,

ca al doilea element constitutiv esenţial ce intră în alcă-
tuirea Bisericii, în sensul că fără de el nu poate să existe
Biserica, după cum nu poate să existe nici fără de cler.
Clerul, prin starea sa harică superioară, prin funcţia
şi prin drepturile ce-i sunt asigurate, constituie elementul
principal al corpului bisericesc, iar laicii, elementul se-
14
Astfel, la constituirea şi funcţionarea organelor individuale,
ca şi a celor reprezentative de tip sinodal, începând cu cele din paro-
hie şi sfârşind cu cele pe întreaga Biserică sau Patriarhie; în adminis-
trarea bunurilor bisericeşti; în administraţia curentă etc.
cund. Dar laicii, atât prin starea lor harică, cât şi prin po-
ziţia lor social-juridică, sunt colaboratorii permanenţi ai
clerului, atât în lucrarea esenţială harică sau mântuitoare
a Bisericii, cât şi în lucrarea ei social-juridică, auxiliară.
În chip concret, această colaborare a laicilor cu cle-
rul se exprimă prin activitatea de participare a laicilor la
exerciţiul celor trei ramuri ale puterii bisericeşti, adică al
celei învăţătoreşti, al celei sfinţitoare şi al celei cârmuitoa-
re sau jurisdicţionale.
Limitele acestei colaborări sunt determinate de rân-
duieli tradiţionale şi canonice, care nu permit substitui-
rea funcţiilor stării preoţeşti prin activităţi ale stării laice,
ci exprimă constant şi asigură deosebire justă între pozi-
ţia şi drepturile fiecăreia din aceste două stări.
[Publicat în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul

XXXVIII, nr. 1-2, ianuarie-februarie, 1962, p. 8-14]
Poziţia laicilor în Biserica Ortodoxă1
Actualitatea ecumenică a problemei. Sub acţiunea

unui complex de factori religioşi sau bisericeşti, ca şi sub
acţiunea unor factori obiectivi, nebisericeşti, atât clerul,
cât mai ales credincioşii laici ai diferitelor Biserici îşi pun
tot mai insistent o seamă de probleme care în trecut pre-
ocupau mai puţin viaţa bisericească. Între ele se găseşte şi
aceea a poziţiei laicilor în Biserică.
Cei care pun în primul rând această problemă sunt la-
icii înşişi. Ei au dobândit o nouă experienţă bisericească şi
şi-au format o nouă conştiinţă sau, mai bine zis, au ajuns
la o nouă înţelegere a poziţiei şi rostului lor în Biserică.
Ce se poate reţine ca mai caracteristic şi mai grăitor
pentru această nouă înţelegere, pentru această nouă con-
ştiinţă de sine a laicilor?
a) În primul rând faptul că, deşi după apartenenţa
confesională ei se deosebesc, totuşi în privinţa atitudinii
faţă de Biserică şi faţă de rostul ei nu se deosebesc; apoi că
b) toţi văd în Biserică pe Hristos, simt şi trăiesc prezenţa
Lui, precum şi prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt; c) că
toţi se socotesc fraţi, ca fii mai desăvârşiţi sau mai puţin
desăvârşiţi ai aceleiaşi Biserici, care le mijloceşte una şi
aceeaşi mântuire; d) că toţi au sentimentul şi convingerea
că Biserica nu este numai a clerului, ci şi a credincioşilor
1
Prelegere ţinută în cadru festiv la Facultatea de Teologie a
Universităţii din Heidelberg, în ziua de 20 iulie 1967.
laici şi că a sosit vremea să se pună capăt oricărei forme
de clericalism în viaţa şi lucrarea Bisericii; e) că toţi se
simt răspunzători de lucrarea sau de misiunea Bisericii
în lume şi, ca atare, se simt şi îndreptăţiţi să-şi spună cu-
vântul în toate treburile şi rosturile Bisericii şi f ) că toţi
doresc şi năzuiesc să fie depăşite deosebirile care au durat
graniţe de vrăjmăşie confesională între Biserici şi să se re-
alizeze unirea tuturor creştinilor, dar aceasta nu ca un mi-
racol, ci ca o lucrare conştientă a întregii suflări creştine.
Înregistrându-se aceste forme noi de manifestare a
conştiinţei de sine a laicilor, a început de la o vreme să se
vorbească în cercurile teologice şi clericale de o „teologie
a laicatului”, ca şi când s-ar trata despre o descoperire sau
despre nişte teze, dacă nu necunoscute, cel puţin atât de
ignorate încât ele chiar par a fi necunoscute. În cadrul
Conciliului al II-lea de la Vatican s-a dezbătut această
problemă, şi, fără îndoială că prin modul în care s-a pre-
conizat rezolvarea ei într-un fel nou, dezbaterea respecti-
vă a însemnat un pas înainte faţă de teologia tradiţională
a Bisericii Romano-Catolice.
Este de reţinut faptul că această problemă s-a pus cu
deosebire în teologia catolică şi în cea ortodoxă, dând
impresia că ea n-ar fi preocupat îndeajuns conducerea Bi-
sericii până în vremurile mai noi. Ea s-a pus într-o formă
mai puţin frapantă, şi nu cu un aer de noutate sau de des-
coperire, şi în teologia protestantă.
În perspectiva ecleziologică ecumenică. Pentru soluţio-
narea problemei li s-a părut unor cărturari mai noi că for-
mula λαὸς τοῦ Θεοῦ, adică „poporul lui Dumnezeu”,
ar oferi nu numai cadrul general, ci şi toate elementele
necesare în acest scop. Dar, oare, în această formulă sunt
cuprinşi numai laicii, nu şi clerul? Oare slujitorii calificaţi
ai Bisericii au încetat a face parte din poporul lui Dum-
nezeu? Şi, mai mult, în noţiunea aceasta de popor al lui
Dumnezeu se cuprind, oare, numai membrii Bisericii?
Este evident că şi primul, şi al doilea sens expri-
mă numai fragmentar conţinutul formulei „poporul
lui Dumnezeu”, pentru că în noţiunea de „popor al lui
Dumnezeu” intră toată suflarea omenească, toţi oame-
nii, pentru că toţi au fost arvuniţi pentru mântuire prin
lucrarea mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos.
Căci se ştie doar că, după învăţătura dogmatică a întregii
creştinătăţi, Iisus Hristos a săvârşit mântuirea obiectivă a
întregii omeniri, care devine astfel prin El nu numai păr-
taşă la mântuire, ci şi beneficiară a unei moşteniri care o
face să salte din starea de înstrăinare faţă de Dumnezeu,
în care se găsea până la Hristos şi să reintre în starea de
har, care-i conferă calitatea de „popor al lui Dumnezeu”,
în opoziţie cu cea anterioară, de popor străin sau înde-
părtat de Dumnezeu.
Din cele schiţate mai sus, se pare că se poate vedea
îndeajuns de limpede că în noţiunea de „popor al lui
Dumnezeu” este cuprinsă întreaga omenire, iar nu nu-
mai o parte a ei, pe care ar reprezenta-o creştinătatea, şi
cu atât mai puţin numai acea parte pe care ar reprezenta-
o doar credincioşii laici.
Ce reprezintă totuşi membrii Bisericii sau creştinăta-
tea, în genere, faţă de restul omenirii?
Se poate spune că, într-un sens mai larg sau mai re-
strâns, toţi creştinii sau toţi membrii Bisericii reprezintă
partea cea mai activă din masa cea mare a poporului lui
Dumnezeu, şi anume acea partea care, prin mijlocirea
credinţei şi a harului, s-a constituit într-un instrument
sau într-un mijloc de lucrare a mântuirii tuturor celor-
lalţi, iar acest mijloc sau instrument se numeşte Biserică.
Desigur, ar putea părea hazardată o asemenea osebi-
re, delimitare sau chiar discriminare, care s-ar introduce
în corpul social imens al „poporului lui Dumnezeu”. Lu-
crurile nu stau însă astfel, pentru motivul că o examinare
atentă a poziţiei şi a raportului în care se găseşte Biserica
cu lumea, şi mai precis Biserica cu întreaga omenire ne-
încadrată în rândurile ei, ne dezvăluie în chipul cel mai
lămurit adevărul – păstrat atât în conştiinţa eclezială a
creştinătăţii, cât şi în cuvântul revelat al Sfintei Scripturi
– că Biserica are în viaţa omenirii exact o poziţie asemă-
nătoare cu arca lui Noe, în sensul că ea nu este numai un
liman al mântuirii, ci şi o chemare permanentă la mân-
tuire, iar pe deasupra, în plus faţă de arca lui Noe, ea este
un mijloc dumnezeiesc prin care se lucrează polivalent şi
mântuirea celor care nu fac parte dintr-însa.
Mijloacele de acţiune ale Bisericii. Care sunt mijloa-
cele prin care Biserica continuă lucrarea mântuitoare în
lume, atât pentru fiii săi, cât şi pentru cei din afară sau
pentru întreaga omenire?
La această întrebare nu se poate răspunde altfel decât
că mijloacele respective sunt acele pe care le-a moştenit
de la Însuşi Mântuitorul, iar acestea, după cum se ştie,
sunt: credinţa şi harul sfinţitor. După învăţătura Bisericii
Ortodoxe, acestea sunt cele două elemente care intră în
conţinutul moştenirii sau succesiunii apostolice, iar păs-
trătorul nealterat al acestei moşteniri şi apărătorul ei, ca
şi folositorul ei în lucrarea mântuitoare a tuturor este Bi-
serica însăşi.
Poziţia laicilor faţă de mijloacele de acţiune ale Bisericii.
Moştenirea rămasă de la Mântuitorul şi transmisă Bisericii
prin Sfinţii Apostoli se păstrează, se apără, se foloseşte de
către întreaga Biserică, adică de întregul corp eclezial, con-
stituit în alcătuirea lui fundamentală din cler şi din credin-
cioşii laici, iar nu numai din cler şi nici numai din simpli
credincioşi laici. Acestea sunt cele două elemente consti-
tutive esenţiale ale Bisericii fără de care Biserica nici n-ar
putea exista şi nici n-ar avea raţiune să existe, cel puţin în
spaţiul de gândire şi de înţelegere pe care ni-l oferă însăşi
revelaţia şi lucrarea constantă a Bisericii propriu-zise.
Astfel stând lucrurile, apare ca de la sine înţeles ade-
vărul pe care îl exprimă Enciclica Patriarhilor Orientali
din 1848, în care se spune că păstrătorul şi apărătorul
dreptei credinţe este, după învăţătura Bisericii noastre,
întregul trup al Bisericii, adică întregul corp al credincio-
şilor laici împreună cu clerul, iar nu numai vreunul din
aceste două elemente constitutive ale Bisericii. Formu-
larea pe care o dă Enciclica Patriarhilor Orientali acestui
adevăr nu este altceva decât expresia autentică a adevăru-
lui păstrat de conştiinţa Bisericii, adevăr pe care Ortodo-
xia îl crede, îl mărturiseşte şi-l propovăduieşte şi astăzi ca
pe un adevăr pe care ea îl deţine din moştenirea sau suc-
cesiunea rămasă de la Hristos şi de la Sfinţii Săi Apostoli.
Ce rezultă din acest adevăr pentru poziţia laicilor din
Biserică?
Rezultă în mod clar că ei constituie – şi ca element de
structură, şi ca element de lucrare mântuitoare în Biseri-
că – o parte egală şi tot atât de indispensabilă pentru exis-
tenţa şi lucrarea Bisericii ca şi clerul; mai rezultă apoi că
ei sunt păstrători activi, împreună cu clerul, ai moştenirii
apostolice a Bisericii sau cel puţin ai acestui prim şi esen-
ţial element al succesiunii apostolice, care este credinţa.
Să vedem acum în ce chip se prezintă sau cum se ra-
portează elementul laic la celălalt element al moştenirii
apostolice, pe care îl constituie harul sfinţitor. Sunt, oare,
părtaşi laicii şi la păstrarea, apărarea şi folosirea acestui
element de către Biserică?
Şi la această întrebare răspunsul ni-l dă atât învăţătu-
ra revelată, păstrată de Sfânta Scriptură, cât şi aceea păs-
trată de conştiinţa Bisericii şi de modul practic în care ea
şi-a desfăşurat întreaga lucrare mântuitoare.
Potrivit celor ce mărturisesc toate acestea, credin-
cioşii laici se găsesc în situaţia de păstrători ai harului
sfinţitor al Bisericii, împreună cu clerul, apoi în aceea de
apărători ai acestui har şi de folositori ai lui în lucrarea
mântuitoare a Bisericii, tot împreună cu clerul, şi anume,
atât ca raportare la lucrarea mântuitoare care se săvârşeşte
pentru toţi membrii Bisericii, cât şi la aceea care se săvâr-
şeşte prin Biserică pentru întreaga omenire.
Într-adevăr, Biserica în întregimea ei, adică în întrea-
ga ei alcătuire, din clerici şi din laici formează Trupul tai-
nic al Domnului, în care sălăşluieşte Sfântul Duh, izvorul
harului sfinţitor, şi în care lucrează Sfântul Duh, fără în-
trerupere şi cu întreaga Lui eficienţă care depăşeşte nevo-
ile lucrării mântuitoare în cadrul Bisericii, răsfrângându-
se şi în afară şi asigurând posibilitatea lucrării mântuirii
întregului neam omenesc. Dar Trupul tainic al Domnu-
lui, după cum nu este format numai din clerici sau nu-
mai din laici, tot aşa nu este sălaş al Duhului Sfânt numai
în mod parţial, adică numai prin elementul clerical sau
prin cel laic, şi nici instrument al lucrării Duhului Sfânt,
adică al darului sfinţitor al Duhului Sfânt, altfel decât în
alcătuirea sa deplină: clerici şi credincioşi. Este evident,
prin urmare, că, alături de cler, şi credincioşii sunt părtaşi
activi la păstrarea, la apărarea şi la folosirea harului sfin-
ţitor al Bisericii în lucrarea mântuitoare pe care aceasta
este chemată să o săvârşească, atât pentru cei ce au primit
credinţa în Hristos, cât şi pentru restul omenirii.
Este adevărat că în cadrul Bisericii, înşişi Sfinţii Apos-
toli au deosebit pe slujitorii calificaţi ai lucrării mântuitoa-
re printr-o chemare specială şi prin harul sfinţitor care li se
conferă prin cele trei trepte ale preoţiei de instituire divină.
De asemenea, Biserica Ortodoxă mai învaţă că prin mijlo-
cirea harului preoţiei în cele trei trepte de instituţie divină:
diaconi, prezbiteri şi arhierei se comunică celor cărora li se
împărtăşeşte acest har – odată cu starea harică superioa-
ră, proprie fiecărei trepte a preoţiei şi implicită în această
stare harică – o putere aparte, care-i face apţi, adică în sta-
re să slujească cu vocaţie şi cu înzestrare specială lucrarea
mântuitoare a Bisericii. Această putere este numită în mod
obişnuit puterea bisericească, în sensul de putere specia-
lă a clerului, iar nu în sensul de putere deplină a întregii
Biserici, adică a întregului Trup tainic al lui Hristos, căci
această putere în mod deplin o deţine doar Mântuitorul în
calitate de cap şi conducător suprem al Bisericii.
Din puterea deplină a Bisericii clerului nu i se confe-
ră prin hirotonie decât acea parte care este necesară pen-
tru lucrarea la care este chemat în chip deosebit, şi anu-
me: pentru a sluji cuvântului, pentru a sfinţi viaţa credin-
cioşilor şi pentru a-i îndruma şi călăuzi atât prin aceste
mijloace, cât şi prin alte mijloace comune de conducere a
vieţii omeneşti, pe calea mântuirii, adică pe calea pe care,
urcând mereu trepte noi ale desăvârşirii, pot să dobân-
dească cu adevărat mântuirea.
Deci puterea bisericească constă, în esenţa ei, într-
o sumă de mijloace pe care cei ce fac parte din preoţie
le primesc prin harul sfinţitor ce li se conferă în fiecare
treaptă a acesteia, mijloace pe care, din raţiuni practice şi
metodice, învăţătura Bisericii le împarte în trei categorii,
şi anume: a) mijloace care-i fac apţi să propovăduiască
cuvântul Adevărului; b) mijloace care-i fac apţi să mij-
locească sfinţirea vieţii credincioşilor şi c) mijloace care-i
fac apţi să cârmuiască întreaga viaţă a credincioşilor spre
limanul mântuirii.
Mai mult, folosindu-se mai degrabă un limbaj juri-
dic de împrumut decât nişte expresii adecvate realităţii,
cele trei categorii de mijloace pe care le foloseşte în mod
principal clerul în slujirea sa sunt numite puteri, şi anu-
me: puterea învăţătorească (potestas magisterii), puterea
sfinţitoare sau sacramentală (potestas ministerii) şi puterea
cârmuitoare sau conducătoare (potestas jurisdictionis). De
fapt, toate aceste trei puteri reprezintă numai trei feţe,
trei aspecte sau trei funcţiuni ale uneia şi aceleiaşi puteri
moştenite de întreaga Biserică în scopul ca prin folosirea
ei, pe temeiul credinţei, să se poată asigura mântuirea
credincioşilor, ca şi mântuirea întregii omeniri.
Cum însă clerul este instituit prin hirotonie şi che-
mat la slujirea specială a Bisericii prin folosirea constantă,
după pilda Sfinţilor Apostoli, a puterii bisericeşti încre-
dinţată lui prin hirotonie, se înţelege de la sine că, având
îndatorirea şi răspunderea folosirii conforme a acestei
puteri, lui îi revin şi drepturile corespunzătoare ce decurg
din starea lui harică şi din misiunea lui aparte.
Dar existenţa şi lucrarea clerului, după cum s-a vă-
zut, nu pot fi socotite ca suficiente, nici pentru păstra-
rea credinţei şi nici pentru păstrarea şi lucrarea harului
sfinţitor al Bisericii, ci toate aceste lucrări el le săvârşeşte
împreună cu credincioşii laici, după cum împreună cu ei
şi numai împreună cu ei, poate asigura îndeplinirea misi-
unii celei mai înalte a Bisericii, căci şi misiunea supremă
a Bisericii se reazemă pe existenţa şi lucrarea pozitivă în
colaborare a celor două elemente constitutive ale Biseri-
cii, care sunt clerul şi laicii.
Pentru a se vedea în mod şi mai clar colaborarea aces-
tor două elemente în lucrarea efectivă de fiecare zi pe care
o săvârşeşte în mod principal clerul prin exercitarea sau
folosirea celor trei categorii de mijloace care fac parte din
conţinutul puterii bisericeşti sau prin îndeplinirea celor
trei funcţiuni ale puterii bisericeşti, adică a celei învăţă-
toare, a celei sfinţitoare şi a celei cârmuitoare, trebuie fă-
cute câteva precizări, şi anume:
a) Elementul laic participă în mod esenţial şi ine-
vitabil la îndeplinirea tuturor acestor trei funcţiuni ale
puterii bisericeşti; b) această participare se întemeiază pe
poziţia lui de element constitutiv esenţial al Bisericii, de
păstrător împreună cu clerul al moştenirii apostolice şi
de împreună-lucrător cu clerul pentru înfăptuirea misiu-
nii mântuitoare a Bisericii; c) participarea lui la întreaga
lucrare a Bisericii constituie o îndatorire şi un drept, în-
temeiate amândouă pe voinţa Întemeietorului Bisericii şi
a Sfinţilor Apostoli; d) acest drept nu constituie numai
o simplă concesie pe care i-ar face-o clerul de pe poziţie
„clericalistă”, străină de spiritul Ortodoxiei şi de spiritul
autentic al Evangheliei; e) singură lucrarea clerului este
insuficientă şi neputincioasă pentru îndeplinirea misiu-
nii Bisericii, în genere, şi nici măcar pentru exercitarea
vreuneia din cele trei funcţiuni ale puterii bisericeşti; f )
clerul singur nu poate mântui pe nimeni în mod auto-
mat, cu de-a sila sau împotriva voinţei lui şi nici măcar
pe sine, nefiind destinat doar pentru mântuirea proprie,
lucrare pentru care instituirea lui n-ar avea nicio raţiune
şi, în fine, g) clerul nu este numai dator, ci este obligat,
în virtutea tuturor consideraţiilor relevante până aici, să
recurgă la colaborarea credincioşilor laici în întreaga sa
lucrare, fără excepţie, să le recunoască dreptul la împre-
ună-lucrarea lor cu clerul şi să stăruiască în permanenţă
pentru această împreună-lucrare.
Că lucrurile stau astfel rezultă din întreaga lucrare a
Bisericii vechi şi din întreaga lucrare a Bisericii aşa cum
a înţeles-o, cum a desfăşurat-o şi cum o desfăşoară până
astăzi Biserica Ortodoxă.
Într-adevăr, în cadrul Bisericii vechi, a Bisericii ce-
lei nedespărţite, şi permanent în cadrul Bisericii Ortodo-
xe, atât clerul, cât şi credincioşii laici – cu puţine excep-
ţii datorită unor târzii influenţe catolice – au manifestat
conştiinţa poziţiei şi drepturilor lor coordonate în cadrul
Bisericii şi în întreaga lucrare care se desfăşoară de către
Biserică. Pentru a schiţa numai în câteva linii generale
această realitate, vom aminti doar că în decursul întregii
istorii a Bisericii vechi şi a Bisericii Ortodoxe de mai târ-
ziu, elementul laic a fost prezent şi activ pe temeiul unor
drepturi recunoscute, iar nu numai pe temeiul unor în-
datoriri şi nici numai pe acela al unor eventuale concesii
clericaliste, în îndeplinirea tuturor celor trei funcţiuni ale
puterii bisericeşti, şi anume:
a) Credincioşii laici au participat la îndeplinirea
funcţiunii învăţătoreşti, care presupune nu numai pro-
povăduirea dreptei credinţe, ci, deopotrivă, păstrarea,
apărarea şi difuzarea ei prin lucrarea misionară. Biserica
a cunoscut nenumăraţi propovăduitori ca simpli creştini
laici, ca învăţători de credinţă sau profesori de cele sfinte,
adică de teologie, ca misionari, ca apologeţi etc. La toate
aceste lucrări, în măsura înzestrării, a pregătirii şi a po-
sibilităţilor sau condiţiilor obiective, ca şi în măsura tre-
buinţelor vieţii bisericeşti, laicii participă şi astăzi în cu-
prinsul Bisericii Ortodoxe, exercitându-şi prin astfel de
lucrări un drept necontestat, iar nu beneficiind doar în
mod precar de vreo concesie clericală.
b) Credincioşii laici au participat la îndeplinirea
funcţiunii sfinţitoare a Bisericii şi ei participă şi astăzi
în mod hotărât la îndeplinirea acestei funcţiuni, prin
condiţiile subiective pe care ei trebuie să le îndepli-
nească, bineînţeles fără impietare asupra libertăţii lor
personale, pentru a asigura eficacitatea administrării
Sfintelor Taine din partea clerului, administrare care
rămâne ori fără efect, în lipsa condiţiilor subiective ale
credincioşilor laici, ori este menită să producă efectele
contrarii celor pentru care sunt destinate Sfintele Tai-
ne. În acest sens, trebuie să menţionăm faptul că, după
învăţătura Bisericii noastre, simpla săvârşire formală a
unei Sfintei Taine nu produce în mod automat efectele
pe care este chemată să le producă, ci acestea se produc
numai în funcţie de adeziunea interioară şi de îndepli-
nirea altor condiţii corespunzătoare din partea credin-
cioşilor laici care le primesc, ca şi din partea acelor cle-
rici cărora li se administrează.
c) Credincioşii laici au participat şi la îndeplinirea
tuturor variatelor lucrări ce ţin de funcţiunea cârmuitoa-
re sau conducătoare a Bisericii, fiind veşnic prezenţi şi ac-
tivi în lucrarea de legiferare a Bisericii, în lucrarea judecă-
torească a Bisericii, în lucrarea de alegere sau de designare
a organelor individuale, ca şi a celor sinodale sau colegi-
ale de conducere a Bisericii, în lucrarea de administraţie
curentă a vieţii bisericeşti, ca şi în aceea de administrare
economică.
Natura drepturilor elementului laic în Biserică. La
toate lucrările menţionate credincioşii laici participă în
cuprinsul Bisericii Ortodoxe în virtutea unui drept re-
cunoscut şi necontestat de către autoritatea bisericească,
adică atât de către cler, cât şi de către organele mixte de
conducere a Bisericii.
Este adevărat că uneori – sub influenţa ideilor cleri-
caliste apusene sau sub influenţa ignoranţei – s-au ridicat
obiecţii şi în cuprinsul Ortodoxiei cu privire la caracterul
şi la extensiunea participării laicilor la întreaga lucrare a
Bisericii şi s-a încercat a se acredita teza că această partici-
pare ar reprezenta numai o concesie pe care ar face-o cle-
rul elementului laic şi că ea n-ar avea caracterul de drept
propriu-zis, întrucât un astfel de drept în sens propriu nu
este prevăzut în mod expres în textul Sfintelor canoane,
din care el ar putea fi dedus doar indirect, imprecis şi în
mod neconvingător.
Relevând acest aspect, care nu face onoare celor ce
s-au poticnit de el, socotim că este necesar să aducem ur-
mătoarele precizări:
a) Înainte de a avea un temei în textul sfintelor ca-
noane, acest drept, în sensul propriu de îndreptăţire juri-
dică, iar nu de simplă îndreptăţire religioasă sau morală,
îşi are temeiul în autentica învăţătură evanghelică despre
Biserică, adică în ecleziologie, şi anume în ecleziologia pe
care o păstrează şi o afirmă şi astăzi Biserica Ortodoxă.
Potrivit acesteia, elementul laic are o egală importanţă cu
elementul clerical, atât în ce priveşte alcătuirea Bisericii,
cât şi în ce priveşte lucrarea la care este chemat în cadrul
Bisericii, mai întâi pentru păstrarea moştenirii apostoli-
ce a Bisericii, care constă din credinţă şi din har, şi apoi
pentru lucrarea mântuitoare a Bisericii, care nu se rezu-
mă numai la cadrele ei formale, adică nu se îndeplineşte
numai în cadrul Bisericii propriu-zise, ci şi în afara ei,
pentru lucrarea mântuirii întregii omeniri, după însuşi
cuvântul Mântuitorului.
b) Acest temei dogmatic al drepturilor reale ale ele-
mentului laic în Biserică constituie în acelaşi timp şi te-
meiul dogmatic al obligaţiei clerului de a recunoaşte atât
poziţia coordonată a elementului laic în Biserică şi în lu-
crarea ei mântuitoare, cât şi în caracterul de drepturi pro-
priu-zise, iar nu de simple concesii, acelor drepturi care le
revin laicilor în toate privinţele arătate.
c) În fine, naiva referire la faptul că drepturile laicilor
în Biserică nu sunt înscrise în mod expres în textul sfin-
telor canoane este complet neîntemeiată, întrucât, după
cum se ştie, în textul sfintelor canoane nu se reflectă decât
acele chestiuni care într-un fel sau altul au făcut obiectul
unor litigii, încât s-a impus ca legiuitorul să vină cu anu-
mite precizări, de aceea, indiferent de sursa lor, canoanele
– nici în parte, nici în întregime – nu reprezintă un cod
complet al Bisericii şi nici n-a existat în timpul emiterii lor
preocuparea de a înzestra Biserica cu vreun asemenea cod.
O chestiunea atât de firească, atât de limpede şi atât
de lămurită de la începutul vieţii bisericeşti pe înţelesul
tuturor membrilor Bisericii cum este poziţia elementului
laic în Biserică şi drepturile reale care decurg din această
poziţie a lui nu a fost niciodată obiectul vreunei neînţe-
legeri sau al vreunui litigiu care să fi reclamat sau impus
vreo legiferare specială, în indiferent care epocă a legife-
rării canonice, în legătură cu poziţia, cu drepturile şi cu
îndatoririlor laicilor în Biserică. De aici lipsa unor texte
exprese în canoane. De altfel, şi în diverse alte chestiuni
tot atât de importante pentru lucrarea Bisericii, cum este,
de exemplu, chestiunea sinoadelor mixte, canoanele ia-
răşi nu cuprind nicio prevedere sau menţiune expresă, şi
aceasta tot din motivul că problema respectivă nu a făcut
şi nici nu a putut face obiectul vreunui litigiu între oame-
nii conştienţi care s-au preocupat, şi prin folosirea nor-
melor de drept, de organizarea şi de conducerea Bisericii.
În fine, în afară de textul canoanelor, atât în Biserica
veche nedespărţită, cât şi mai târziu în Biserica Ortodo-
xă, canonicitatea unei rânduieli bisericeşti, adică a unei
norme de organizare şi de conducere, s-a întemeiat şi se
întemeiază nu numai pe textul canoanelor ca legi pozi-
tive, ci şi pe obiceiul consacrat prin practica îndelungată
a Bisericii, care-i conferă putere de lege scrisă. Şi tocmai
prin acest obicei, consacrat prin practica de totdeauna a
Bisericii vechi şi mai târziu a Bisericii Ortodoxe, i s-au
recunoscut, garantat şi asigurat, în mod constant, toate
drepturile arătate elementului laic în viaţa Bisericii.
Deci, ţinând seama de temeiul dogmatic, ca şi de te-
meiul canonic pe care le oferă obiceiul de drept poziţiei
şi drepturilor laicilor în Biserică, este de la sine înţeles că
această poziţie şi aceste drepturi nu pot fi nicidecum puse
în discuţie, sub aspectul unei pretinse „canonicităţi”. De
altfel, ceea ce se numeşte canonicitate în Biserică nu se
măsoară şi nu se stabileşte numai pe baza textelor sfinte-
lor canoane, ci prin folosirea a două etaloane superioare
textelor sfintelor canoane, şi anume a învăţăturii dogma-
tice şi a celei religioase morale a Bisericii, precum şi prin-
tr-un al treilea etalon de valoare cel puţin egală cu textul
sfintelor canoane – deşi uneori a prevalat faţă de acestea
–, etalon care, după cum s-a arătat mai sus, se numeş-
te obiceiul juridic sau obiceiul de drept al Bisericii, adică
tocmai acela care conferă o canonicitate de nedezminţit
tuturor rânduielilor existente în Biserica veche nedespăr-
ţită şi, deopotrivă, în Biserica Ortodoxă de mai târziu, în
privinţa poziţiei laicilor în Biserică, sub raportul îndato-
ririlor şi drepturilor acestora.
Consideraţii finale şi retrospective. În acord cu rân-
duielile canonice tradiţionale ale întregii Ortodoxii şi cu
ecleziologia autentică, pe a cărei poziţie a fost şi a rămas
Ortodoxia în genere, şi Biserica Ortodoxă Română a în-
scris şi a păstrat constant în rânduielile ei de organizare
şi conducere toate normele privitoare nu numai la înda-
toririle, ci şi la drepturile credincioşilor laici în Biserică.
Modul în care se reflectă aceste îndatoriri şi drepturi
în legislaţia actuală a Bisericii Ortodoxe Române, făurită
sub îndrumarea şi cu contribuţia principală a Preaferi-
citului Părinte Patriarh Justinian, arată că ortodoxia ro-
mânească, păstrătoarea rânduielilor canonice tradiţionale
ale Ortodoxiei, asigură elementului mirean o foarte largă
participare la întreaga lucrare care se desfăşoară în Sfânta
noastră Biserică.
Faptul că atât în Biserica Ortodoxă Română, cât şi în
celelalte Biserici Ortodoxe locale, în fiecare într-o măsu-
ră mai mică sau mai mare, dar în toate în măsură cores-
punzătoare, se păstrează rânduielile canonice care asigură
participarea activă şi multilaterală a elementului laic în
lucrarea bisericească se datoreşte, în primul rând, păstră-
rii în Ortodoxie a autenticei învăţături despre Biserică,
despre natura şi structura ei, ca şi despre prezenţa şi lu-
crarea permanentă a Duhului Sfânt în cuprinsul ei. În
al doilea rând, se datoreşte păstrării învăţăturii că Biseri-
ca îndeplineşte lucrarea sa mântuitoare nu numai pentru
cei ce au primit credinţa în Hristos şi au devenit membri
ai săi, ci şi pentru întreaga omenire. Şi, în fine, se datoreş-
te conştiinţei permanente că Biserica nu poate să existe,
n-are raţiune să existe şi n-ar fi avut chiar de la început,
dacă ea ar fi fost creată numai pentru cler sau numai spre
a fi supusă unei conduceri clericale, ci că ea există, lucrea-
ză şi îşi îndeplineşte misiunea ei internă şi cea din afară,
în lume, în calitate de continuatoare a lucrării mântui-
toare a Domnului nostru Iisus Hristos, numai prin cele
două elemente constitutive coordonate ale ei, pe care le
reprezintă clerul şi laicii: clerul ca stare harică superioară,
creată prin Taina Hirotoniei, care-i dă clarificarea nece-
sară pentru a îndeplini o slujire superioară şi constantă
în viaţa Bisericii, potrivit stării sale harice; iar laicii ca o
stare harică inferioară aceleia a clerului, dar nu mai puţin
necesară decât clerul şi fără de care, ca şi fără de cler, n-ar
putea să existe nici Biserică, nici lucrarea ei mântuitoare.
*
Pe aceste elemente se întemeiază modul în care pri-
veşte Ortodoxia poziţia laicilor în Biserică, precum şi
modul în care le asigură toate drepturile ce le revin, ca
revers al îndatoririlor şi, în primul rând, ca element con-
stitutiv al Bisericii, coordonat cu cel clerical.
Cu conştiinţa că ei nu sunt singurii slujitori, ci numai
împreună-slujitori cu laicii ai misiunii Bisericii şi cu con-
ştiinţa că această misiune depăşeşte în fiecare clipă grani-
ţele Bisericii sau ale creştinătăţii în genere, toţi slujitorii
Bisericii Ortodoxe, de la cel mai simplu până la cel mai de
frunte, îşi au permanent atenţia îndreptată asupra posibi-
lităţilor pe care le oferă pentru eficienţa slujirii lor sacer-
dotale împreuna-slujire a credincioşilor laici, prin exerci-
ţiul tuturor drepturilor canonice ale lor, drepturi înţelese
în sensul propriu, iar nu în acela de simple concesii, pen-
tru că întreaga lucrare mântuitoare a Bisericii nu a repre-
zentat şi nu poate reprezenta niciodată o simplă bunăvo-
inţă clericală şi cu atât mai puţin o concesie clericală.
[Publicat în rev. Studii Teologice, seria a II-a, anul

XX, nr. 3-4, martie-aprilie, 1968, p. 195-203]
Biserica cu sau fără laici?
Din nou problema mirenilor. Datorită unei menta-

lităţi străine de Evanghelie şi de misiunea Bisericii s-au
stârnit o seamă de împotriviri din partea unor cercuri bi-
sericeşti conducătoare faţă de drepturile legitime care se
cuvin credincioşilor laici în viaţa Bisericii. Ele au fost ge-
nerate, în primul rând, de clericalism şi au provocat mul-
te şi mari pagube vieţii creştine, ca şi dezvoltării normale
şi paşnice a comunităţilor.
S-a mers atât de departe în chestiunea aceasta încât
s-a ajuns a se discuta nu numai problema în sine, ci şi
aceea de a se şti dacă Biserica poate exista şi are vreun
rost fără laici?
Nu lipsesc nici astăzi păreri şi atitudini clericaliste,
care încearcă să împingă lucrurile până la reactualizarea
acestei întrebări. Se pare însă că etalarea lor aduce cu cân-
tecul lebedei.
Şi totuşi, problema mirenilor în Biserică necesită noi
şi susţinute eforturi, spre a nu se aluneca în soluţionarea
ei la măsuri păgubitoare pentru lucrarea Bisericii.
Ascultând în primăvara anului acesta, la Bucureşti,
o conferinţă pe tema mirenilor a ilustrului confrate Prof.
F. Klostermann din Viena şi discutând cu P.C. Sa diverse
aspecte ale problemei, m-am simţit îndemnat să reiau şi
eu această temă şi, în cele din urmă, am luat hotărârea de
a încerca să o prezint într-o formă nouă, văzută însă tot
printr-o optică ortodoxă.
După cum se ştie, de vreo cincisprezece ani încoace,
problema poziţiei, a rostului şi a ponderii pe care o au la-
icii în viaţa Bisericii a dobândit o neaşteptată actualitate.
Ea a făcut şi face obiectul a numeroase studii şi dez-
bateri în Bisericile din Apus, culminând cu modul în care
a fost pusă şi soluţionată cu prilejul Conciliului al II-lea
de la Vatican. Hotărârile acestuia în materie depăşesc nu
numai aşteptările, ci şi cadrul canonic tradiţional, fără a
fi totuşi necanonice.
Desigur, cauzele care determină reactualizarea pro-
blemei în Bisericile din Apus nu pot fi altele decât inte-
resul legitim de a angaja mai activ pe credincioşii laici în
lucrarea Bisericii.
O importanţă cel puţin tot atât de mare se dă pro-
blemei şi în Bisericile Protestante, în care a stârnit un de-
osebit interes modul tradiţional, cumpănit şi echilibrat
în care a fost şi este privită această problemă, precum si
modul în care ea a fost soluţionată în chip practic de Bi-
serica Ortodoxă.
Dar fenomenul s-a produs şi în Bisericile din Răsărit,
şi anume: atât în cadrul celor Vechi Orientale, cât şi în
cadrul Bisericilor Ortodoxe propriu-zise.
Dintre acestea din urmă Biserica Ortodoxă Româ-
nă a fost cea mai mult preocupată de problema devenită
acum deosebit de actuală, atât pentru faptul că în sânul ei
a existat o năzuinţă vie de a păstra rânduielile canonice ale
Ortodoxiei, cât şi pentru că, la răstimpuri, problema mi-
renilor s-a pus cu o pondere deosebită în scopul întăririi
şi apărării neatârnării Bisericii Ortodoxe Române faţă de
alte Biserici, în strânsă legătură cu lupta de apărare şi de
afirmare a independenţei naţionale a poporului român.
De asemenea, preocuparea cu această problemă n-a
încetat de mai bine de un veac în Biserica Ortodoxă Rusă
şi în teologia ei.
Mai nou, această problemă s-a pus atât prin studii
de o mare valoare, cât şi prin proiecte şi apoi prin legiuiri
de organizare, în cadrul Bisericii Ortodoxe Greceşti. Re-
cent de tot însă, la începutul lunii martie 1969, cu oca-
zia dezbaterilor din Sinodul plenar al Bisericii Ortodoxe
din Grecia, s-a stârnit o aprigă dispută pe tema poziţiei
şi drepturilor mirenilor în Biserică, unele cercuri conser-
vatoare manifestându-şi deopotrivă neînţelegerea şi osti-
litatea generată de aceasta, faţă de introducerea în viaţa
Biserici Ortodoxe Greceşti a sinoadelor mixte şi a altor
forme de aplicare mai largă a principiului organic sau
constituţional bisericesc, care se face acum pentru prima
dată prin Statutul de organizare al Biserici Ortodoxe din
Grecia, adoptat la 10 februarie 1969 şi publicat la 1 mar-
tie 1969 în „Ekklisia”, revista oficială a Sfântului Sinod
al Bisericii Greceşti.
Întrucât cu acest prilej s-au pus în discuţie şi s-au re-
actualizat o serie de poziţii minore, anticanonice şi con-
trare spiritului autentic ortodox, pretinzându-se că cei si-
tuaţi pe asemenea poziţii reprezintă tocmai canonicitatea
şi Ortodoxia, găsim necesar să înfăţişăm în modul cel
mai simplu şi pe înţelesul celor mai neiniţiaţi – care nu
lipsesc nici în alte Biserici Ortodoxe locale – elemente
absolut necesare pentru ca problema să poată fi făcută ac-
cesibilă tuturor celor care se poticnesc ba de canonicitate,
ba de spiritul autentic al Ortodoxiei.
Premise istorice. Pentru ca cineva să-şi poată forma o
privire de ansamblu asupra felului în care s-a pus şi s-a
soluţionat problema poziţiei, a drepturilor şi a îndatori-
rilor mirenilor în Biserică, este necesară, în primul rând,
o scurtă privire sau iniţiere istorică în materie.
Mai întâi, trebuie să arătăm că în Biserica Veche pro-
blema nu s-a pus şi nici nu s-a putut pune în modul în
care ea s-a pus mai târziu şi cu deosebire în veacurile din
urmă. Şi dacă nu s-a pus în vremea veche, era firesc ca
nici aşa-numitele „norme canonice” pentru reglementa-
rea ei să nu fie prea numeroase, ba să apară ca insuficiente
ori chiar inexistente în primele epoci.
1. Problema aceasta nu s-a pus în Biserica Veche, în
primul rând, pentru că nu există o organizare juridică a
Biserici, în care să fie prevăzute drepturile şi îndatoriri-
le tuturor membrilor Bisericii. Acestea nu aveau caracter
juridic propriu-zis şi nu erau înscrise în legi de drept, de
care Biserica nici nu dispunea de altfel, însuşindu-şi-le
abia de prin veacul al III-lea.
În vremea aceea, Biserica dispunea de o organizaţie
în care drepturile fiecărei categorii de membri ai săi erau
definite numai prin norme cu caracter religios şi moral.
Toate categoriile de membri ai Bisericii existente
atunci făceau dificilă distincţia dintre cler şi mireni sau
laici, căci, după cum se ştie, în afară de numeroşii haris-
matici – a căror majoritate era formată din simpli laici
– mai existau feluriţi alţi slujitori bisericeşti în legătură
cu care nu ni s-au păstrat dovezi că se instituiau prin hi-
rotonie. Aşadar, existau numeroşi slujitori care nu făceau
parte din cler.
Alături de ei existau însă şi slujitorii de instituire
divină, sacramentală, prin hirotonie, iar nu de institu-
ire harismatică. Aceşti slujitori instituiţi prin hirotoni-
re formau clerul propriu-zis. Alături de ei au mai apă-
rut, precum am spus, şi numeroşi slujitori bisericeşti care
nu erau de fapt clerici, ci simpli laici; dar, fiindcă fă-
ceau parte din ceata slujitorilor Bisericii, au fost numiţi
şi aceştia clerici, însă într-un sens mai larg sau mai puţin
determinat.
Termenii: cleric şi laic nici nu s-au cunoscut şi nu
s-au folosit iniţial pentru a se face prin ei distincţia între
o categorie sau alta de membri ai Bisericii, sau pentru a-i
opune pe unii altora, pentru că, în sens propriu, în Bise-
rica primară nu existau laici sau profani, ci toţi membrii
Bisericii erau şi se numeau cu termenul generic de creş-
tini, adică de oameni care primiseră pe Hristos şi care
erau deci iniţiaţi, iar nu profani sau străini, formând toţi
împreună o singură familie: marea familie creştină sau
Biserica. Ar fi fost chiar o insultă pentru un creştin să fie
numit laic.
2. Dintru început, atât cât au durat persecuţiile, ca şi
în împrejurările mai grele prin care a trecut Biserica de-a
lungul vremii, ea a existat, a durat, s-a afirmat şi s-a apă-
rat prin slujirea lui Hristos deopotrivă de către clerici şi
de către laici.
3. Atât în Biserica primară, cât şi în epocile de mai
târziu, până după Schisma cea mare de la 1054, prezenţa
şi lucrarea laicilor era atât de vie în viaţa Bisericii încât ni-
mănui nu i-ar fi trecut prin minte să le pună în discuţie
sau să se îndoiască de drepturile lor.
Premise şi perspective canonice. 1. În situaţia în care
s-a găsit Biserica până în veacurile din urmă nu a apă-
rut nicio contestaţie, nici din partea clericilor în privinţa
drepturilor laicilor, şi nici din partea laicilor în privinţa
drepturilor clericilor. În toată vremea aceasta, drepturile
comune, fireşti şi statornicite cu timpul prin obicei juri-
dic, şi, deopotrivă, îndatoririle corespunzătoare acestor
drepturi, atât ale clericilor, cât şi ale laicilor, se respectau
în mod tradiţional.
2. Obiceiul de drept s-a păstrat în forma statornicită
şi după ce au apărut şi s-au sporit legile scrise, formând
împreună cu acestea „legea”, „dreptul” sau „canonul”.
3. Când au apărut necesităţi noi de a se preciza prin
lege scrisă unele drepturi ale clerului, de exemplu ale di-
aconilor celor de două feluri (can. 15 al Sinodului de la
Neocezareea; can. 16 al Sinodului al VI-lea Ecumenic),
ale preoţilor celor de două feluri (din cetăţi şi rustici –
can. 13 al Sinodului de la Ancira; can. 13 al Sinodului
de la Neocezareea; can. 8, 10 ale Sinodului de la Antio-
hia), ca şi ale episcopilor celor de două feluri (episcopi
şi horepiscopi – can. 13 al Sinodului de la Ancira; can.
14 al Sinodului de la Neocezareea; can. 8, 10 ale Sino-
dului de la Antiohia; can. 57 al Sinodului de la Laodi-
ceea), apoi ale celorlalte trepte inferioare şi superioare
ale slujitorilor Bisericii, nimeni n-a pus în discuţie şi
nu a contestat drepturile creştinilor simpli; de aceea ele
nici nu fac obiectul unei legiferări bisericeşti sau de stat
aparte, cum este cazul cu acelea ale slujitorilor Bisericii
din toate treptele.
Doar în legătură cu alegerea clerului s-au adoptat
prin canoane unele dispoziţii relative la credincioşii laici.
Ele privesc însă numai abuzurile, fără să atingă drepturile
laicilor la asemenea acte (can. 18 al Sinodului de la Anci-
ra; can. 16, 18 şi 21 ale Sinodului de la Antiohia; can. 13
al Sinodului de la Laodiceea).
4. Potrivit obiceiului de drept al Bisericii – care are
exact puterea legii scrise, deci a textului canoanelor, une-
ori chiar depăşind-o – credincioşii simpli sau laicii pu-
teau participa, în chipuri şi limite anumite, la toate lu-
crările pe care le săvârşea clerul, precum şi la acelea la care
erau îndatoraţi să participe împreună cu clerul sau chiar
independent de cler, în virtutea calităţii lor de membrii
drept-credincioşi cu depline drepturi ai Bisericii.
Astfel, ei au participat iniţial şi timp îndelungat mai
ales la lucrarea misionară, la care aveau vocaţie, în mod in-
dependent de clerici; apoi la propovăduirea adevărurilor
de credinţă şi la apărarea acestora împotriva ereticilor; la
agonisirea şi chivernisirea bunurilor bisericeşti; la alegerea
clerului de toate treptele, precum şi la sinoade, pe întrea-
ga lor scară, de la cele mici până la Sinoadele Ecumenice.
În această privinţă trebuie relevat şi subliniat faptul
că, spre deosebire de ceea ce se spune în mod curent,
toate Sinoadele Ecumenice au avut caracter de sinoade
mixte, la care au participat şi au determinat luarea de
hotărâri atât clericii din treptele inferioare, cât şi laicii re-
prezentativi, iar nu numai episcopii.
Ce se mai poate spune apoi despre constanta şi masi-
va participare a credincioşilor laici la săvârşirea lucrărilor
sfinte, a Sfintei Liturghii, a celorlalte sfinte slujbe şi a Sfin-
telor Taine, având şi păstrându-şi până astăzi dreptul de a
săvârşi ei înşişi Taina Sfântului Botez în caz de necesitate.
În legătură cu participarea laicilor la lucrările sfinte,
o însemnătate deosebită a dobândit faptul că, pe cale de
obicei, s-a interzis clericilor să săvârşească Sfânta Litur-
ghie fără prezenţa sau participarea la ea a credincioşilor
laici. Aceştia aveau nu numai îndatorirea, ci şi dreptul de
a executa cântările religioase în comun cu ocazia sfintelor
slujbe, drept consacrat prin obicei, ca şi celelalte drep-
turi atât de variate ale credincioşilor laici, care, ca şi aces-
ta, n-au fost înscrise şi reglementate prin legile scrise ale
Bisericii sau prin canoanele propriu-zise decât arareori,
pentru a se evite unele încălcări ale rânduielii statornicite
prin obiceiul juridic, care s-a format şi s-a păstrat în Bise-
rică de-a lungul vremii până astăzi.
Masiva prezenţă a credincioşilor laici în întreaga via-
ţă a Bisericii şi intensa lor participare la toate lucrările ei
n-au însemnat şi nu pot să însemne niciodată împuţina-
rea s-au slăbirea drepturilor clerului, ci tocmai, din con-
tră, sporirea şi întărirea lor prin conlucrarea mirenilor.
5. Întreaga istorie şi legislaţie a Bisericii, ca şi legisla-
ţia de stat privitoare la lucrarea Bisericii, atestă prezenţa
nu numai cu îndatoriri, ci şi cu drepturi reale şi legale a
elementului laic în Biserică.
O amănunţită înfăţişare a poziţiei şi drepturilor lai-
cilor în Biserică, pe temeiuri istorice, canonice şi juridi-
ce, şi punând în lumină canonicitatea deplină a poziţiei
acestora şi a drepturilor respective, îndeosebi pe baza obi-
ceiului de drept al Bisericii, s-a făcut prin lucrarea Mire-
nii în Biserică, publicată de noi, la Sibiu, în 1939.
Pe temeiurile arătate în această lucrare, ca şi în virtu-
tea principiului general admis în întregul domeniu juri-
dic şi cu deosebire observat şi păstrat până astăzi de Bi-
serica Ortodoxă, că obiceiul de drept are puterea legii
scrise – principiu a cărui aplicare este arătată printr-o do-
cumentare amănunţită –, se pune pentru prima oară în
lumină deplină, cu raportare la problema mirenilor, acel
aspect mereu ignorat al canonicităţii, care constă în înte-
meierea ei nu numai pe textul canoanelor şi pe adevăruri-
le de credinţă, ci şi pe obiceiul juridic. Este tocmai lucrul
pe care-l nesocotesc toţi cei ce ridică şi astăzi cuvânt îm-
potriva canonicităţii drepturilor laicilor în Biserică.
Trebuie reţinut, aşadar, faptul că în afară de textul
canoanelor şi de temeiurile dogmatice ale drepturilor le-
gitime ale mirenilor, care sunt cuprinse în ecleziologia
ortodoxă, ele se fundamentează în mod principal pe obi-
ceiul de drept, a cărui existenţă nu poate fi pusă la îndo-
ială de nimeni, după cum nu poate fi pusă la îndoială nici
valabilitatea lui.
Pentru a releva şi mai mult tăria, valabilitatea sau vi-
goarea obiceiului de drept, mai subliniem şi faptul că în tre-
cutul mai îndepărtat şi mai apropiat al Bisericii el s-a pre-
valat faţă de normele scrise ale dreptului bisericesc, şi anu-
me chiar faţă de unele cuprinse în texte precise de canoane
(can. 66 apostolic; can. 13, 55 ale Sinodului al VI-lea Ecu-
menic; can. 2 al Sinodului de la 879 din Constantinopol).
Vechi influenţe lumeşti şi aspecte actuale. Spre sfârşitul
Evului Mediu – iar în ţara noastră cu deosebire în epoca
fanariotă (veacul al XVIII-lea), precum şi în epoca mo-
dernă – datorită unor cauze determinate, şi-a făcut apa-
riţia şi în cadrul Ortodoxiei spiritul clericalist. Sub influ-
enţa clericalismului apusean, în diverse părţi ale Orto-
doxiei s-au manifestat tendinţe asemănătoare, alimentate
şi de anumite cauze obiective care apăruseră, fie în Ori-
entul Apropiat, prin întinderea stăpânirii turceşti asupra
întregii Peninsule Balcanice, fie în Rusia şi, în cele din
urmă, în România, cu deosebire în epoca fanariotă.
Este evident că, aşa precum în alte părţi ale Bisericii
Ortodoxe clericalismul a apărut ca un lucru străin de Or-
todoxie, tot aşa şi în Biserica din Principatele Române el
nu a apărut ca expresie a Ortodoxiei, ci ca un răsad stră-
in, favorizat numai de o parte dintre domnitorii şi vlădi-
cii fanarioţi, dar trebuie subliniat că el nu poate fi con-
fundat în niciun caz cu vreo creaţie a spiritului grecesc,
cu totul străin de clericalism.
Şi după epoca fanariotă au continuat manifestările
spiritului clericalist în viaţa Bisericii din Principate, până
în epoca lui Cuza Vodă, când s-a început procesul de reve-
nire la rânduielile tradiţionale ale Ortodoxiei, prin anga-
jarea, la început restrânsă, dar apoi pe scară tot mai largă,
a elementului mirean în organizarea şi conducerea Bise-
ricii. Această nouă atitudine a găsit un ecou tot mai larg
şi s-a impus definitiv şi datorită faptului că lupta pentru
independenţa, neatârnarea sau autocefalia Bisericii Orto-
doxe Române s-a împletit cu lupta pentru independenţa
naţională şi de stat a poporului român. Aceeaşi luptă de
afirmare şi întărire a independenţei naţionale a poporu-
lui român din Ardeal a favorizat şi acţiunea dusă de mi-
tropolitul Şaguna şi de alţi oameni ai Bisericii Ortodoxe
Române din Ardeal în veacul al XIX-lea, pentru cea mai
largă participare posibilă a credincioşilor laici la întreaga
lucrare a vieţii bisericeşti, care, la rândul ei, servea lupta
de eliberare a poporului român de sub stăpânirea străină.
Cauze asemănătoare au făcut ca şi în Biserica Or-
todoxă din Grecia să se militeze în secolul XIX pentru
aplicarea principiului canonic organic sau constituţional,
care asigură prezenţa şi lucrarea laicilor în toate ramurile
vieţii bisericeşti, pe temeiul drepturilor legitime care se li
cuvin, iar nu numai pe temeiul unor concesiuni ce li s-ar
face din partea clerului. Cu toate acestea însă, spiritul
clericalist de tip fanariot a continuat să se manifeste în
viaţa Bisericii din Grecia, favorizat de împrejurări proprii
dezvoltării istorice a poporului grec din secolul XX. De
aceea, toate încercările făcute de a elibera Biserica Greciei
de clerocraţie şi de autocratismul episcopocrat au dat pu-
ţine rezultate până la adoptarea noului Statut al Bisericii
Ortodoxe din Grecia, de la 1 martie 1969.
Este drept că valurile aceluiaşi spirit s-au manifestat
din partea unor cercuri retrograde şi în Biserica Ortodo-
xă din România, chiar şi la începutul secolului XX, prin
împotrivire faţă de organizarea Bisericii Ortodoxe Româ-
ne, iniţiată de Spiru Haret după răscoala ţărănească din
1907, şi apoi prin împotrivire faţă de Legea de organizare
bisericească, pregătită din 1918 până în 1925 şi adoptată
în acest din urmă an.
În vremea noastră s-au auzit şi în Biserica Romano-
Catolică tot mai multe glasuri care au militat pentru intro-
ducerea în viaţa şi lucrarea ei, pe scară cât se poate de largă,
a principiului organic sau constituţional bisericesc. Rezul-
tatul acestei orientări a fost timida angajare a elementu-
lui mirean în lucrarea organizată sub numele de „Acţiunea
Catolică” de către papa Pius al XI-lea. A urmat însă recen-
tul Conciliu al II-lea de la Vatican, prin care spiritul cle-
ricalist a intrat în Biserica Apuseană, în epoca sfârşitului.
O menţiune specială trebuie făcută despre contribu-
ţia la afirmarea şi impunerea principiului constituţional
bisericesc în întreaga creştinătate apuseană, prin acţiunea
desfăşurată între cele două războaie mondiale de către
Mişcarea ecumenică, mişcare ce, ea însăşi, este rodul apli-
cării celei mai largi în viaţa creştinului a acestui princi-
piu. Cu toate acestea, şi astăzi se mai aud glasuri răzleţe şi
dezorientate, atât în cuprinsul Ortodoxiei, cât şi în afara
ei, care se ridică împotriva unei pretinse „laicizări” a vieţii
bisericeşti, care, în fond, nu are nicio legătură cu princi-
piul constituţional bisericesc, în baza căruia credincio-
şii laici sunt îndreptăţiţi să participe la întreaga lucrare
bisericească.
Este de înţeles că toate fazele acţiunii care s-au dus
în Ortodoxie sau în afara ei, pentru apărarea şi aplicarea
principiului constituţional bisericesc, s-au oglindit în fe-
lurite scrieri ale teologilor şi cărturarilor clerici şi mireni
de diverse confesiuni.
Piatra principală de sminteală pentru cei care n-au
găsit orientarea justă în această problemă, fie că a fost
vorba de dezbaterea ei în scris, fie că s-a tratat numai de
unele curente de opinie ostile principiului constituţional
bisericesc, o constituie ignorarea sau nesocotirea delibe-
rată a obiceiului de drept al Bisericii, care constituie baza
canonică, grăitoare şi pe înţelesul copiilor, despre dreptu-
rile care se cuvin credincioşilor mireni în viaţa şi lucrarea
Bisericii, ca drepturi reale, iar nu ca simple concesiuni
sau miluiri din partea clerului sau a ierarhiei.
Din cauza acestei ignorări a fost posibil ca unii căr-
turari şi cârmuitori bisericeşti, animaţi de cele mai bune
intenţii, să ofere până şi în secolul XX prilej de a fi ridi-
culizată Ortodoxia, ca fiind animată de spiritul retrograd
şi defunct al clericalismului, abandonat până şi de cam-
pionii lui de odinioară din Biserica Apuseană.
Se înţelege însă că principiul constituţional biseri-
cesc îşi are primul temei în ecleziologie, în învăţătura
despre natura şi rostul Bisericii, aşa cum este ea înfăţişată
în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie. Acestei ecleziolo-
gii i se dă expresie prin principiile canonice fundamenta-
le ale Ortodoxiei, în fruntea cărora se situează principiul
organic sau constituţional bisericesc, confirmat de fiecare
rânduială de organizare şi conducere bisericească înteme-
iată pe obiceiul de drept al Bisericii şi pe sfintele canoane,
pe care obiceiul le completează şi le tâlcuieşte în chipul
cel mai autentic.
*
Ca urmare, în lumina celor arătate, întrucât au apă-
rut din nou răstălmăciri în legătură cu poziţia şi drepturile
mirenilor în Biserică, trebuie să facem câteva precizări cu
caracter de iniţiere chiar pentru cei mai profani „cărturari”
şi ostenitori ecleziastici pe care-i tulbură această problemă.
Aceste precizări pot fi formulate după cum urmează:
1. Biserica este alcătuită din credincioşi de două fe-
luri: unii simpli, care se numesc laici sau mireni, şi alţii
care se numesc clerici.
Laicii au o stare harică creată prin Sfântul Botez şi
prin celelalte taine şi ierurgii pe care le poate primi fie-
care dintre ei, după trebuinţă şi după anumite rânduieli.
Clericii au o stare harică superioară creată prin Sfân-
ta Taină a Hirotoniei, pe care o primesc în una din cele
trei trepte ale preoţiei de instituire divină, şi anume: în
cea de diacon, în cea de prezbiter şi în cea de arhiereu sau
de episcop – după caz. Acest har al preoţiei li se conferă
prin hirotonie numai acelora care au în prealabil starea
harică a credincioşilor simpli sau laici, dobândită cel pu-
ţin prin următoarele patru Sfinte Taine: Botezul, Mirun-
gerea, Pocăinţa şi Sfânta Cuminecătură.
Prin urmare, starea harică pe care o creează preoţia se
întemeiază pe starea harică în care se găsesc laicii sau mi-
renii şi se adaugă la această stare, încât clericii sunt legaţi
organic de starea laică sau de mireni prin însăşi starea lor
harică. Aceasta nu-i smulge din starea laică şi nu-i situea-
ză deasupra ei, ci îi ridică pe laici la o stare harică supe-
rioară, care-i face să poată sluji Biserica prin îndeplinirea
unor lucrări la care îl îndreptăţeşte pe fiecare treapta pre-
oţiei pe care o primeşte prin hirotonie.
2. Biserica nu este şi nu a fost niciodată formată nu-
mai din laici sau numai din clerici, ci ea există şi a fost
creată din ambele aceste elemente, iar dacă vreunul din-
tre ele lipseşte, atunci lipseşte şi Biserica, adică nu mai
există Biserică şi nici nu poate să existe numai prin vre-
unul din aceste două elemente, adică numai prin clerici
sau numai prin laici.
3. Modul în care se articulează cele două elemente,
clerul şi laicii, în organismul bisericesc, precum şi modul
prin care ele lucrează împreună asigură, în chip direct sau
indirect, în chip deplin sau cu lipsuri care pot să prejudi-
cieze şi chiar să anuleze eficienţa lucrării bisericeşti, sco-
pul sau misiunea proprie a Bisericii, care este mântuirea
tuturor. Nici laicii singuri, dar nici clericii singuri nu pot
înfăptui această înaltă misiune a Bisericii, ci ea poate fi
îndeplinită numai prin lucrarea lor împreună.
4. Pentru a rândui şi a îndruma cât mai bine împreu-
nă-lucrarea clericilor cu laicii în Biserică s-au stabilit niş-
te principii şi norme de organizare şi de conducere a Bi-
sericii, care se numesc principii sau norme canonice. Lor
li se zice astfel întrucât celor mai multe li s-a dat expresie
prin textul canoanelor adoptate de Sinoadele Ecumeni-
ce şi de alte feluri de sinoade din Biserica Veche, tocmai
pentru că fuseseră nesocotite sau încălcate ori chiar con-
testate în decursul dezvoltării vieţii bisericeşti. De aceea,
canoanele nu se ocupă şi nu fixează în chip de lege bise-
ricească scrisă decât acele rânduieli, adică acele principii
şi norme juridice bisericeşti, în legătură cu care au apărut
îndoieli sau care au fost încălcate, şi nu se ocupă de rân-
duieli care n-au fost puse la îndoială, n-au fost contestate
şi nici încălcate.
Rânduielile pe care le-au fixat canoanele, fie în chip
de principii, fie în chip de norme concrete, nu reprezin-
tă, de fapt, decât obiceiurile de drept care se statorniciseră
mai înainte în viaţa Bisericii în rând cu altele. Dar nu toa-
te obiceiurile s-au fixat în scris, adică nu toate au dobân-
dit forma legii scrise, ci numai unele, şi anume acelea care
au fost puse în discuţie într-o etapă sau alta a Bisericii.
Din categoria rânduielilor statornicite prin obicei,
atât sub formă de principii, cât şi sub formă de norme
concrete, face parte şi rânduiala potrivit căreia credincio-
şii laici sunt îndreptăţiţi şi îndatoraţi să participe în chi-
pul cel mai activ la întreaga lucrare bisericească, pe care
sunt chemaţi în primul rând să o desfăşoare clericii prin
îndeplinirea misiunii propovăduitoare, a celei sfinţitoare
şi a celei îndrumătoare sau cârmuitoare a Bisericii.
Tocmai acest fapt explică lipsa de norme exprese în
textele canoanelor care să se ocupe în mod special şi cu
de-amănuntul de drepturile şi de îndatoririle speciale ale
laicilor de a participa constant şi activ la cele trei catego-
rii de lucrări prin care se îndeplineşte misiunea Bisericii,
adică: la lucrarea de propovăduire, la cea sfinţitoare şi la
cea de cârmuire.
Aşa se explică şi faptul că tocmai Sinoadele Ecume-
nice, la care au participat masiv şi cu contribuţii însem-
nate credincioşii laici, n-au socotit necesar să adopte ni-
ciun canon în care să se înscrie dreptul necontestat al la-
icilor de a participa la toate felurile de sinoade, începând
chiar cu cel mai înalt, care este sinodul ecumenic.
Aşa se explică şi faptul că necunoscătorii şi improvi-
zaţii în cercetări cărturăreşti declară că Sinoadele Ecume-
nice nu statornicesc nimic în această privinţă şi că ar fi
necanonică prezenţa şi lucrarea laicilor la sinoade.
Nici nu este de mirare că asemenea oameni nu văd
că – prin însăşi alcătuirea lor mixtă, din clerici şi laici –
Sinoadele Ecumenice au statornicit o rânduială canonică
de nediscutat în această privinţă, rânduială care a rămas
– ca şi toate celelalte privitoare la poziţia şi drepturile mi-
renilor în Biserică – în domeniul legii nescrise, adică în
domeniul obiceiului de drept care are puterea legii scrise,
adică puterea textului scris al canoanelor, uneori chiar
depăşind-o pe aceasta.
5. Ca urmare, canonicitatea unei rânduieli din viaţa
bisericească, precum şi necanonicitatea ei eventuală, nu
se măsoară numai cu textul scris al canoanelor, ci şi cu
obiceiul de drept al Bisericii.
Acest obicei străvechi şi permanent legitimează pre-
zenţa şi lucrarea cu drepturi reale, iar nu numai pe bază
de simple concesiuni din partea clerului sau a ierarhiei, a
laicilor în viaţa Bisericii, conferind o canonicitate deplină
si de necontestat tuturor acestor drepturi.
Pentru a se pune şi mai mult în lumină valoarea obi-
ceiului de drept în Biserică, amintim că tot pe baza aces-
tui obicei, iar nicidecum prin texte de canoane, s-au re-
glementat în chipul cel mai canonic posibil şi următoare-
le chestiuni de importanţă capitală: chestiunea Sinodului
Ecumenic; chestiunea canonizării sfinţilor; chestiunea
adoptării textelor sfintelor liturghii.
Deşi nereglementate prin texte de canoane, cine ar
putea să conteste canonicitatea modului în care ele au
fost reglementate prin practica vieţii bisericeşti care a cre-
at obiceiul de drept al Bisericii?
6. Dar deasupra acestor două mijloace, prin care se
măsoară canonicitatea rânduielilor bisericeşti, se situea-
ză învăţătura de credinţă a Bisericii din care face parte şi
ecleziologia, adică învăţătura despre însăşi natura şi ros-
tul sau misiunea Bisericii, precum şi aceea despre poziţia
şi misiunea fiecăruia din cele două elemente constitutive
ale Bisericii, adică: a clerului şi a laicilor.
Această învăţătură este criteriul sau măsurătorul su-
prem al canonicităţii şi, cu raportare la el, este evident că
toate rânduielile privitoare la poziţia şi drepturile laicilor
în Biserică apar deci ca fiind canonice.
Prin urmare, cele trei măsurători prin care se apreci-
ază canonicitatea rânduielilor bisericeşti, aşezate în ordi-
nea pe care o impune raportul de importanţă dintre ele,
sunt: a) învăţătura de credinţă a Bisericii; b) obiceiul de
drept al Bisericii; c) legea juridică scrisă a Bisericii, adică
textul canoanelor.
Cu raportare la toate aceste trei criterii sau măsură-
tori, poziţia şi dreptul laicilor în Biserică, aşa cum sunt
ele păstrate în chip tradiţional în tezaurul de rânduieli ale
Ortodoxiei, sunt de o canonicitate fără reproş.
Este adevărat că în diverse împrejurări sau epoci li s-a
dat expresie mai largă sau mai restrânsă drepturilor cuve-
nite mirenilor, dar acestea nu schimbă întru nimic con-
ţinutul principiului organic sau constituţional bisericesc,
cel dintâi şi cel mai important principiu canonic funda-
mental al Bisericii ancorat în ecleziologie, care legitimea-
ză toate drepturile cuvenite mirenilor în viaţa Bisericii şi
care postulează în permanenţă recunoaşterea şi asigurarea
acestor drepturi.
Este de înţeles pentru oricine că laicii nu pot fi priviţi
nici ca simplu decor, nici ca masă de supuşi sau ca tur-
mă cuvântătoare, şi nici ca membri de a doua categorie
ai Bisericii, ci ca astfel de membri fără de care Biserica nu
poate să existe şi nici n-are rost să existe.
Iar laicii au o situaţie determinată ca îndatoriri şi drep-
turi consacrate de învăţătura de credinţă a Bisericii, ca şi
de rânduielile ei canonice. Ei sunt chemaţi de Iisus Dom-
nul la libertatea slavei fiilor lui Dumnezeu (Rom. VIII,
2), ca astfel să poată fi împreună-lucrători ai lui Dumne-
zeu (I Cor. III, 9), mai întâi în Biserică şi apoi în lume.
Căci nu este cu putinţă ca ei să fie împreună-lucră-
tori ai lui Dumnezeu în lume, fără a fi mai înainte împre-
ună-lucrători ai lui Dumnezeu în Biserică.
[Publicat în rev. Ortodoxia, anul XXI, nr. 4, octom-

brie-decembrie, 1969, p. 608-616]

Suport Laicii În Biserica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Laicii În Biserica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Elementul laic în Biserica Ortodoxă

La recenta Conferinţă Panortodoxă de la Rodox (24

Cadrul principial al problemei

Sub chipul ei de societate a drept-credincioşilor, Bi-

Cadrul concret al colaborării elementului mirean cu

Faţă de elementul clerical, adică faţă de starea pre-

1. Participarea laicilor la exerciţiul puterii învăţătoreşti1

La exercitarea acestei puteri, laicii au participat şi

În starea lor de har, laicii îşi lucrează mântuirea pro-

Liviu Stan, op. cit., p. 46-63; Afanasiev, op. cit., p. 27-43;

Kotsonis, op. cit., p. 30-34.

3. Participarea laicilor la exerciţiul puterii cârmuitoare

Mai vizibilă, mai discutată – deşi mai puţin impor-

Liviu Stan, op. cit., p. 110-752; Afanasiev, op. cit., p. 45-57;

Kotsonis, op. cit., p. 40-69.

Elementul laic se prezintă în Biserică, alături de cler,

[Publicat în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul

Actualitatea ecumenică a problemei. Sub acţiunea

[Publicat în rev. Studii Teologice, seria a II-a, anul

Din nou problema mirenilor. Datorită unei menta-

[Publicat în rev. Ortodoxia, anul XXI, nr. 4, octom-

S-ar putea să vă placă și