Cursul 5

Activitatea sau funcţia judecătorească în Biserică

1. Specific, organe şi competenţă

Şi în viaţa Bisericii ca şi în viaţa oricărei societăţi, aşa precum există norme de conduită
obligatorii pentru toţi membrii ei, există şi organe speciale cărora le este încredinţată judecarea
celor ce le încalcă, lucrând fie împotriva lor, fie omiţând să ducă la îndeplinire îndatoririle care
derivă din ele.
Desigur că în fiecare societate, aceia care asigură în primul rând observarea normelor de
conduită, sunt membrii societăţii însăşi prin formaţia şi comportarea lor, prin educaţia care li se
face şi prin interesul pe care trebuie să-l aibă, pentru a se păstra buna rânduială sau echilibrul
necesar vieţuirii lor normale, precum şi dezvoltării societăţii din care fac parte. Dar oricât de
înaltă ar fi conştiinţa îndatoririlor membrilor unei societăţi şi oricât s-ar simţi de îndatoraţi să
respecte normele de conduită, stabilite în respectiva societate, precum şi să contribuie la
observarea lor de către toţi, nu se pot evita actele de încălcare a acestor norme, actele de
neîndeplinire a lor şi în fine chiar unele de împotrivire faţă de ele, cu tendinţa de a tulbura starea
de ordine pe care o creează, sau de a înfrânge rânduielile prin care se creează şi se păstrează
starea de echilibru a oricărei societăţi.
De aceea pe lângă acţiunea membrilor întregii obşti în vederea respectării normelor de
conduită din interiorul ei, s-au creat şi organe aparte, care se ocupă de îndrumarea şi
supravegherea mernbrilor societăţii, ca aceştia să respecte normele de conduită, precum şi de
judecarea şi sancţionarea acelora care încalcă rânduielile stabilite, tulburând starea de ordine
creată prin legi.
În Biserică, organele de îndrumare şi supraveghere pentru respectarea normelor de
conduită, sunt toate organele de conducere constituite în mijlocul ei, începând de la cel rnai mic
slujitor al Bisericii şi terminând cu cea mai înaltă autoritate ierarhică sau sinodală. Dar unora
dintre aceste organe li s-au încredinţat, pe lângă funcţia de îndrumare şi supraveghere a
respectării normelor de conduită, şi pe aceea de judecare a celor care le încalcă şi de sacționare a
acestora, în scopul apărării şi asigurării ordinei juridico-canonice, necesare în viaţa Bisericii, ca
şi în scopul îndreptării celor care săvârşeau acte de tulburare a acesteia.
 Timp îndelungat normele de conduită folosite în viaţa Bisericii au fost de natură
religioasă şi morală. Abia mai târziu au apărut şi cele de natură juridică, însă într-o formă care nu
le-a asigurat niciodată prevalentă faţă de cele religioase şi morale, ci le-a menţinut pe al treilea
plan faţă de acestea. Ca urmare, atât îndrumarea pentru respectarea normelor de conduită, cât şi
supravegherea respectării lor erau îndatoriri şi lucrări de natură religioasă şi morală, iar de
aceiaşi natură este şi îndatorirea de a judeca abaterile de la aceste norme ca şi lucrarea de
sancţionare sau de pedepsire a abaterilor respective.
De aici în viaţa Bisericii, lucrarea judecătorească n-a avut iniţial un caracter juridic, ci un
caracter religios-moral. Acesta constituie de fapt specificul judecăţii bisericeşti, un specific care,
dată fiind însăşi natura Bisericii şi a lucrării sale mântuitoare.
Cu toate acestea, caracterul juridic pe care 1-a dobândit ulterior judecata bisericească a
făcut ca specificul ei religios-moral să fie trecut uneori în umbră şi a determinat cu timpul chiar o
separare nejustificată şi dăunătoare vieţii bisericeşti, între judecata religios-morală şi cea formal-
juridică, adică între judecarea după criterii religioase şi morale a încălcării normelor de conduită
din viaţa Bisericii şi între judecarea acestora după norme juridice formale, încât s-a vorbit despre
riscul unei juridicizări execesive, în detrimentul aspectului spiritualitual și duhovnicec al
Bisericii.
Procedându-se la această separare, s-a ajuns să se constituie două categorii de organe care
îndeplinesc funcţia judecătorească în Biserică şi anume: vechile organe duhovniceşti şi organele
judiciare propriu-zise.
Acestea sunt înfăţişate adeseori ca şi când n-ar avea nici o legătură între ele, menite să
îndeplinească lucrări sau atribuții cu totul deosebite unele de celelalte. Este evident însă că
lucrurile nu stau astfel şi că atât organele de judecată duhovnicească din viaţa Bisericii, cât şi
cele juridice formale, sunt organe care îndeplinesc fiecare în felul său aceeaşi funcţie sau lucrare
judecătorească a Bisericii, constituind fiecare instanţe judecătoreşti specifice sau instanţe
judiciare bisericeşti care se deosebesc de orice alt fel de instanţe judiciare, fie că le privim numai
sub aspectul lor de instanţe duhovniceşti, fie că le privim sub aspectul de instanţe judiciare cu
caracter formal juridic.
Spre a înţelege deosebirea dintre instanţele bisericeşti de orice fel şi instanţele judiciare
nebisericeşti, este necesar să luăm înțelegem că în Biserică fiecare abatere de la normele
canonice de disciplină, religioase, morale sau juridice, se apreciază mai întâi sub aspectul de
păcat şi abia în al doilea rând, se apreciază şi sub aspectul de încălcare formală a legii.
Spre a completa apoi elementele care exprimă specificul justiţiei bisericeşti, trebuie să
mai adăugăm că prin aceasta se urmăreşte sprijinirea lucrării esenţiale a Bisericii, care este
mântuirea credincioşilor şi se conduce ca atare după principiul că Biserica nu vrea moartea
păcătoşilor, ci să se întoarcă de la păcat şi sa fie vii (Iezechiel 33, 11). Astfel de dorește
îndreptarea şi restabilirea celor ce păcătuiesc, indiferent în ce fel, pentru a fi ajutaţi să
dobândească mîntuirea.
Ca urmare, justiţia bisericească n-a urmărit şi nu urmăreşte nici lovirea, nici asuprirea,
nici simpla pedepsire a păcătoşilor, pentru a răzbuna legea, majestatea divină sau orice asemenea
lucruri care n-au fost date în grija şi în sarcina Bisericii. Din cele două elemente esenţiale, se
conturează specificul justiţiei bisericeşti şi implicit rostul funcţiei judecătoreşti a Bisericii.
Ţinându-se seama de aceste elemente, care exprimă specificul judecăţii bisericeşti, încă
de la constituirea celor dintâi grupuri de creştini în Biserici locale, toate abaterile de la normele
proprii de convieţuire socială, din cadrul Bisericilor sau comunităţilor primare, s-au apreciat sub
aspectul lor de păcat şi au fost supuse judecăţii acelora dintre creştini care se bucurau de un
nume mai bun între ceilalţi, adică de o autoritate religioasă şi morală mai deosebită, apoi
slujitorilor bisericeşti, ori întregii obşti sau măcar unei părţi dintre credincioşii unei comunităţi.
La început, nu era şi nici nu s-a stabilit vreo rânduială precisă în privinţa unor organe
speciale de judecată bisericească în cadrul comunităţilor sau Bisericilor locale, Sf. Ap. Pavel
recomandând creştinilor din Corint să găsească o modalitate de a rezolva între ei neînţelegerile,
spre a nu recurge la judecăţile lumeşti, adică la instanţele judecătoreşti ale Statului. Cu acest
prilej, el nu se referă la vreo rânduială precisă pentru judecarea litigiilor dintre creştini, nu le
aminteşte vreuna pe care le-ar fi împărtăşit-o, nici nu stabileşte cu acest prilej vreo normă precisă
după care ar trebui să se ţină creştinii, spre a împăca neînţelegerile dintre ei, ci îi mustră că n-au
găsit ei înşişi un mod de a se înţelege, fără a recurge la cei necredincioşi, zicându-le: „nu este
oare între voi nici unul înţelept care să poată judeca între fraţii săi” (1 Cor. 6, 5).
Dacă o rânduială precisă nu era şi nu se stabilise pentru primii creştini, exista totuşi una
generală pe care o stabilise însuşi Mântuitorul prin povăţuirea dată ucenicilor Săi, când le-a spus
pilda în privinţa împărăţiei cerurilor, aşezând un copil în mijlocul lor. Cu acest prilej le grăieşte
astfel: „dacă greşeşte fratele tău, ceartă-l între tine şi el; dacă te ascultă, atunci ai cîştigat pe
fratele tău, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine încă unul sau doi, ca din mărturia unuia sau a doi
martori să se lămurească toată pricina, dacă nu ascultă acest lucru, spune-l Bisericii, iar dacă nu
ascultă nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Matei 18, 15-17).
Din aplicarea acestei îndrumări, s-a născut judecata frăţească şi încercarea de împăcare,
în cadrul căreia cei ce se aflau în litigiu se judecau unul pe altul, căutând să se lămurească, spre a
stinge neînţelegerea dintre ei. În asemenea cazuri, fiecare creştin era judecătorul fratelui său,
indiferent dacă era vorba de cel vinovat sau de cel nevinovat, căci orice discuţie asupra unei
neînţelegeri, implica rostirea unei judecăţi din ambele părţi aflate în litigiu.
De la judecata frăţească s-a trecut la judecata în faţa unei instanţe formată din doi sau trei
creştini, cărora le era supusă cauza în litigiu. Aceasta este prima instanţă publică de judecată
creştinească, pentru că instanţa frăţească sau judecata în doi nu avea caracter public.
De la instanţa formată din doi sau trei credincioşi creştini, s-a trecut apoi la alte instanţe
formate dintr-un număr mai mare de credincioşi până la cuprinderea întregii obşti locale într-o
astfel de instanţă. În asemenea caz, neînţelegerea era deferită Bisericii, adică întregii comunităţi
locale, formată din credincioşi şi slujitori şi numită în mod obişnuit Biserică, cu adăugarea
numelui localităţii în care era constituită comunitatea respectivă.
Desigur că întrunirea întregii obşti, deci a întregii Biserici, nu era întotdeauna posibilă în
vremea de început a organizării Bisericii, de aceea s-a recurs la felurite alte forme posibile de
constituire a unor instanţe locale, după împrejurări, după priceperea slujitorilor bisericeşti din
respectivele localităţi şi fireşte ţinându-se seama şi de gravitatea neînţelegerilor ce trebuiau
soluţionate.
Dar pentru toate pricinile dintre creştini, cel dintâi îndrumător, judecător şi sfetnic a fost
părintele lor duhovnicesc, părintele familiei de creştini care formau o comunitate locală şi care se
numeau între ei fraţi. Acesta era episcopul sau presbiterul, lui i se adresau aceia dintre fraţi, ale
căror raporturi de dragoste dintre ei, se alteraseră prin greşeli involuntare sau prin fărădelegi
savârşite fără voie sau din răutate. Luând cunoştinţă de acestea, părintele duhovnicesc proceda el
însuşi la împăcarea celor împricinaţi, rostind o judecată duhovnicească asupra neînţelegerilor
ivite între ei. Dacă cei învrăjbiţi se împăcau, supunându-se judecăţii duhovnicului, litigiul se
stingea şi fiecare dintre ei, se liniştea, ca urmare a îndrumărilor sau epitimiilor, adică certărilor la
care îi supunea duhovnicul. Dacă ei nu erau împăcaţi de judecata duhovnicului pentru vreo
pricină mai gravă în care duhovnicul însuşi ezita să se pronunţe singur, chiar dacă era episcop, ci
dorea ca în acord cu spiritul autentic al conducerii bisericeşti să chibzuiască asupra cazului
împreună cu ceilalţi slujitori ai săi, ori chiar cu întreaga obşte a credincioşilor, atunci părțile
litigante erau poftiţi să se înfăţişeze înaintea slujitorilor Bisericii, care împreună formau o
instanţă de judecată ce se constituise şi funcţiona în mod firesc prin veacurile II-III, sau înaintea
întregii obşti sau Biserici locale, care forma cea mai înaltă instanţă de judecată pentru creştinii
dintr-o comunitate sau dintr-o Biserică locală. Oricare din aceste două instanţe judecau
fărădelegile, asupra cărora aveau să se pronunţe sub aspectul lor de păcat. Hotărârea nu se dădea
în mod arbitrar sau unilateral de către episcop sau de către vreun preot, ori numai de către
slujitorii Bisericii constituiţi în instanţă aparte, în cadrul adunării obşteşti a Bisericii locale, ci ea
se aducea prin consimţămîntul sau prin votul tuturor membrilor Bisericii locale, iar slujitorii
Bisericii o duceau la îndeplinire, supunându-i pe cei găsiţi vinovaţi unor epitimii determinate,
stabilite atât după aprecierea şi propunerea lor, cât şi după felul în care găsea de cuviinţă şi
întreaga obşte prezentă a credincioşilor. La fel se proceda şi la ridicarea epitimiilor, adică a
pedepselor bisericeşti, când cel care le-a ispăşit, s-a împăcat din nou cu Biserica şi a fost reprimit
şi reaşezat cu toate drepturile în rândurile credincioşilor.
În felul acesta se proceda şi la judecarea slujitorilor bisericeşti, care se făceau vinovaţi de
vreo fărădelege, însă numai în prezenţa episcopului, care în calitate de întîistătător al tuturor
slujitorilor Bisericii era nu numai conducătorul, îndrumătorul şi părintele lor duhovnicesc, ci şi
întâiul lor judecător, neîngăduindu-se luarea vreunei măsuri împotriva acestora, decât cu
aprobarea lui. Cu timpul, mai ales pentru a se evita smintelile sau defăimarea slujitorilor
bisericeşti, judecarea acestora a fost dată în seama unei instanţe episcopale formată din episcop şi
din ceilalţi slujitori bisericeşti, presbiteri, diaconi şi clerici inferiori, care formau aşa-numitul
„presbiteriu”. Acesta avea nu numai atribuţii ia conducerea treburilor bisericeşti curente, ci şi
atribuţii judecătoreşti pentru clerici.
Instanţa episcopală a cuprins adeseori şi reprezentanţi ai credincioşilor dintre oamenii cei
mai înțelepți şi mai râvnitori, încât ea apare de fapt ca o instanţă mixtă, formată din clerici şi din
laici, expresie fidelă a instanţei superioare locale, care era formată din întreaga obşte a
credincioşilor, dimpreună cu toţi clericii sau slujitorii Bisericii locale, în frunte cu episcopul sau
cu presbiterul, conducătorul duhovnicesc al acelei Biserici.
Despre existenţa unor instanţe de judecată bisericească cu caracter duhovnicesc prin
excelenţă se găsesc menţiuni în diverse scrieri mai vechi, cum sunt cele ale lui Tertulian, ale Sf.
Ciprian şi chiar în Constituţiile Apostolice. Toate acestea şi altele atestă inexistenţa unei
deosebiri între judecata duhovnicească şi cea juridică formală în viaţa Bisericii. O atare
deosebire, nici nu se putea face în spiritul autentic al justiţiei bisericeşti. De fapt, ea a avut la
început, numai caracter formal, pentru ca apoi, cu timpul, deosebirea aceasta să apară că desparte
în două judecata bisericească, adică într-o judecată strict duhovnicească şi într-o judecată făcută
după procedura judiciară din viaţa de stat.
Această deosebire apare abia în veacul IV, după ce prin edictul de la Milan din anul 313,
creştinismul a dobândit libertate de manifestare, precum şi oarecare sprijin din partea Statului,
concretizat în diferite scutiri sau privilegii acordate slujitorilor Bisericii, ca şi organizaţiilor sau
comunităţilor creştine locale şi teritoriale. Epoca lui Constantin cel Mare este aceea în care se
organizează primele instanţe de judecată bisericească, fără aparenţă că ele ar fi şi instanţe
duhovniceşti, ci cu aparenţa că sunt instanţe de judecată destinate creştinilor, dar alcătuite şi
funcţionând după toate regulile instanţelor de stat.
Cea dintâi instanţă de acest fel şi cea mai importantă, care a durat de-a lungul întregii
epoci romane şi bizantine este instanţa episcopală, creată chiar de Constantin cel Mare la anul
320, printr-o lege care a fost reînnoită la anul 323. Potrivit acestei legi, episcopul avea dreptul să
judece, orice litigii de natură civilă, dintre creştini, dacă aceştia i se adresau lui. De asemenea
putea să judece şi litigiile dintre creştini şi necreştini, dacă aceştia din urma consimţeau să se
adreseze instanţei episcopale. Nu au fost trecute în competenţa acestei instanţe, chestiunile
penale.
Dar împăraţii următori, cu deosebire Teodosie I cel Mare (379- 395), Teodosie II cel Mic
(408-450), Justinian I (527-565), Heraclie (610-641), iar mai târziu Vasile I Macedoneanul (867-
886), Leon VI Filozoful (886-912) şi Alexie I Comnenul (1081-1118) au sporit continuu
competenţa instanţelor episcopale, extinzând-o şi în materie penală ale clerului, prin diverse
dispoziţii care s-au respectat de-a lungul întregii epoci bizantine, trecând şi în nomocanoane sau
pravile de diverse feluri pe care diferite Biserici ortodoxe le-au folosit de-a lungul întregului Ev
Mediu, până în epoca modernă.
Se înţelege că prin crearea şi dezvoltarea instanţelor episcopale, episcopii şi celălalt
personal pe care îl presupune funcţionarea acestor instanţe, trebuiau să cunoască legile de stat şi
procedura judiciară a Statului, pentru a putea să judece cauzele care li se defereau, dar în acelaşi
timp au folosit, în activitatea lor și normele religioase, morale şi juridice ale Bisericii, fără de
care instanţele episcopale nu s-ar fi deosebit prin nimic de instanţele comune ale Statului.
Paralel cu dezvoltarea instanţelor episcopale, au apărut probabil din epoca lui Justinian şi
unele instanţe bisericeşti superioare celor episcopale, instanţele patriarhale, având o alcătuire
mixtă, clericală şi laică. Ele erau prezidate de patriarhul de Constantinopol şi aveau competenţă
mixtă bisericeasă şi nebisericească, civilă şi penală, pentru cauze mai deosebite, prezentând
importanţă aparte pentru viaţa bisericească sau pentru cea de stat. În condiţiile create de
împăratul Justinian pentru instanţele episcopale, ca şi pentru rosturile înalţilor ierarhi şi cu
deosebire a patriarhilor în viaţa publică, apariţia unor astfel de instanţe superioare este deplin
justificată. Ele au fost cele mai înalte instanţe centrale ale Statului bizantin de atunci încoace
numai împăratul având dreptul de a casa hotărârile acestora şi de a judeca unele cauze, ca
instanţă supremă de competenţă nelimitată, atât în treburile de stat, cât şi în cele bisericeşti.
Astfel de instanţe sunt amintite până târziu în epoca bizantină, în vremea patriarhului Nicolae
Misticul din anii 921-923, ca şi în veacurile următoare.
Urmaşele acestor instanţe centrale şi superioare, bisericeşti şi de stat, în statele dezvoltate
în aria culturii şi a influenţei politice şi religioase bizantine, au fost aşa-numitele divanuri
domneşti, bine cunoscute ca atare şi în istoria Ţărilor Române.
Dar pe linia dezvoltării instanţelor juridice formale în viaţa Bisericii, alături de instanţa
episcopală amintită, au apărut, tot în veacul al IV-lea, şi s-au cristalizat în forme tot mai precise,
o seamă de instanţe strict bisericeşti, în cadrul cărora nu se judecau decât arareori şi numai prin
tangenţă şi litigii cu caracter civil, din viaţa Bisericii.
Aceste instanțe, în ordinea apariţiei şi importanţei lor, ele au fost următoarele:
a. Instanţa episcopală în alcătuirea ei veche, adică în aceea de presbiteriu format numai din
clerici, iar uneori şi din clerici şi laici, în competenţa acestei instanţe intra judecarea tuturor
cauzelor privitoare la cler, ca şi alte cauze iscate între mireni;
b. Instanţa horepiscopilor, iar mai târziu a periodepţilor şi în cele din urmă a urmaşilor acestora,
adică a protopopilor. Această instanţă judeca abaterile şi litigiile care surveneau în viaţa clerului
subordonat horepiscopilor şi urmaşilor acestora, precum şi unele cauze în care i se adresau
credincioşii simpli.
c. Instanţa sinodală autocefală de tip vechi, dinainte de apariţia organizaţiei mitropolitane, adică
dinainte de sec. IV, organizată conform can. 34 şi 37 ap;
d. Instanţa mitropolitană apărută în veacul IV şi organizată conform can. 4, 5 şi 6, I ec.,
prevăzută apoi şi de alte numeroase canoane;
e. Instanţa numită a episcopilor vecini, pomenită în diverse canoane începând din veacul IV (can.
14 Antiohia);
f. Instanţa sinodală intermediară, superioară instanţei mitropolitane, dar inferioară celei exarhale,
a fost prevăzută numai pentru cazuri excepţionale, în canoanele sinodului de la Antiohia (can. 6
Ant.);
g. Instanţele speciale prevăzute de sinodul de la Cartagina pentru judecarea diaconilor, pentru
judecarea presbiterilor şi pentru judecarea episcopilor, instanţe formate fiecare din câte un număr
determinat de episcopi şi anume: instanţa sinodală pentru diaconi formată din 4 episcopi, cea
pentru presbiteri din 7 episcopi şi cea pentru episcopi din 12 episcopi (can. 12, 20, 100 Cart.).
h. Instanţa exarhală, adică formată din scaunul central al diecezei sau a exarhatului, ca sinod
exarhal deplin sau mai restrâns, instanţă prevăzută de can. 6, II ec., 9 şi 17, IV ec.;
i. Instanţa patriarhală prevăzută de canoanele 6 II ec., 9, 17, IV ec.
Acestea sunt instanţele bisericeşti de judecată formală juridică, constituite paralel cu
dezvoltarea organizaţiei Bisericii în cuprinsul Statului roman pînă la încheierea procesului
dezvoltării principalelor demnităţi bisericeşti şi a principalelor unităţi organizatorice teritoriale
ale Bisericii. Dar în afara acestora, paralel cu ele şi ca organe sau instanţe aparte cu caracter
excepţional, au mai apărut şi alte forme sau alte tipuri de instanţe judiciare, care au dobîndit
importanţă în viaţa Bisericii. Acestea sunt:
a. Instanţa reprezentată de sinodul ecumenic, care a dobândit o importanţă deosebită mai ales la
scaunul din Constantinopol şi la cel din Roma;
b. Instanţa sinodală a Bisericilor autocefale, apărute şi organizate în decursul dezvoltării vieţii
bisericeşti şi păstrate până astăzi;
c. Instanţele excepţionale ale judecătorilor aleşi dintre episcopi sau dintre alte feţe bisericeşti
(can. 14 Antiohia),
d. unele căpetenii bisericeşti, cărora li s-a conferit, fie în chip de privilegiu personal, fie în cadrul
dezvoltării instanţelor excepţionale a judecătorilor aleşi, între aceste căpetenii, canoanele de la
Sardica (3, 4 şi 5) amintesc pe episcopul Romei luliu, căruia îi asigură privilegiul de judecător
mai înalt al litigiilor bisericeşti, în calitate de judecător ales, adică lăsat la libera alegere a celor
aflaţi în litigiu. Obiceiul a conferit apoi şi unora dintre episcopii de la Constantinopol aceleaşi
privilegii.
e) Sinodul Ecumenic, ca instanţă cu totul excepţională şi cu competenţă universală, a cărui lipsă
a fost suplinită în materie judiciară, fie de sinoadele endemice, fie de sinoadele panortodoxe, ori
cel puţin interortodoxe. Această instanţă nu a mai funcţionat de la anul 787, adică de la sinodul 7
ecumenic, ultimul căruia i s-a recunoscut calitatea de Sinod ecumenic.
f. Instanţele pentru monahi. Acestea au fost create în mod felurit, în cadrul obştilor monahale, şi
apoi s-au dezvoltat iarăşi în mod neuniform, după ce Sinodul IV ecumenic a pus monahismul sub
jurisdicţia deplină a ierarhiei bisericeşti. Cea mai veche instanţă de judecată monahală este
stareţul sau avva, ori părintele duhovnicesc al unei aşezări monahale, după el urmează duhovnicii
obişnuiţi, apoi consiliul duhovnicilor. Cea mai înaltă instanţă de judecată pentru monahii dintr-o
eparhie o reprezintă episcopul (can. 4, 8, IV ec., 22, VII ec.), care potrivit legislaţiei ulterioare
este ajutat de un fel de presbiteriu special pentru judecarea monahilor numit în chip felurit:
consistoriu, dicasteriu etc. În sfîrşit, pentru a avea posibilitatea unei justificări asemănătoare cu
aceea care s-a creat clerului de mir şi episcopilor, s-au organizat şi instanţe pentru monahi,
superioare celor episcopale, la centrele mitropolitane, exarhale sau patriarhale, precum şi pe
lângă autoritatea centrală a diverselor Biserici autocefale şi autonome.
În cadrul tuturor acestor instanţe, cauzele trebuie să fie judecate în primul rând după
normele religioase, morale şi juridice ale Bisericii, şi nu arareori după normele dreptului roman
şi apoi ale dreptului bizantin, din care s-au împrumutat, atât o serie de principii şi de norme
judiciare fundamentale, cât şi regulile de procedură judiciară. Dar indiferent de numărul şi de
importanţa acestor instanţe de judecată formală juridică, ele au rămas în special instanţe
duhovniceşti, neputând să facă abstacţie de latura duhovnicească a lucrurilor, adică neputându-şi
sustrage activitatea lor de la aprecierea fiecărei cauze sau a fiecărei abateri de la lege, sub
aspectul ei de păcat. În fruntea tuturor acestor instanţe şi în acelaşi timp deasupra tuturor, a rămas
însă instanţa duhovnicească, reprezentată de episcopi şi de presbiteri, instanţă de la a cărei
hotărâri nu se putea face nici apel, nici recurs, ea funcţionînd după normele prevăzute pentru
administrarea Sfintei Taine a Pocăinţei.
Fie că această instanţă este reprezentată de episcop sau de presbiter, ea este de acelaşi
nivel şi împotriva hotărârilor pe care le pronunţă ea, nu se poate face apel de la preot la episcop,
nici de la episcop la sinod, dar nici de la preot la sinod, căci oricare dintre duhovnici, indiferent
de treapta lui sacerdotală, leagă şi dezleagă păcatele (abaterile), cu putere egală, nesupusă
cenzurii, nici măcar Sinodului ecumenic.
Cât priveşte competenţa instanţei duhovniceşti, trebuie să precizăm că şi celelalte
instanţe, pe care le-am enumerat ca instanţe obişnuite sau ca instanţe excepţionale, au o
competenţă determinată, pentru fiecare, atât prin norme canonice, cât şi pe cale de obicei sau prin
practica vieţii judiciare a Bisericii. Această competenţă este ierarhizată după poziţia pe care o au
respectivele instanţe în ierarhia organelor de conducere a Bisericii.
De la instanţele inferioare se poate face apel la instanţele superioare, apelul făcut în
fiecare cauză sau în fiecare categorie de pricini, la cea din urmă instanţă competentă, numindu-se
recurs.
În privinţa raportului de competenţă dintre diferitele instanţe care judecă după norme
formale juridice trebuie să facem precizarea de principiu, care deşi pare de la sine înţeleasă, este
adeseori trecută cu vederea în organizarea instanţelor judecătoreşti a unora dintre Bisericile
locale. Aceasta se referă la lipsa de calitate a unei instanţe formate numai din clerici, care nu au
treaptă arhierească, de a judeca în apel sau în recurs, cauze care au fost judecate, fie de un singur
episcop, fie de mai mulţi episcopi, constituiţi în instanţă sinodală. O atare practică este contrară
principiului ierarhic şi ca atare necanonică, împotriva ei pledează diverse norme canonice,
înceâînd cu cea cuprinsă în canonul 5 al Sinodului I ecumenic.
Cât priveşte competenţa în materie de drept civil şi penal, aceasta o primea de la Stat,
care o şi restrângea sau ridica când voia.
În fiecare Biserică locală, autocefală sau autonomă, în decursul timpului, au apărut şi au
dispărut diverse instanţe judecătoreşti, dar a existat tendinţa, existentă şi astăzi de altfel, de a se
organiza instanţele judiciare formale, după principiul potrivit căruia, sunt necesare minimum trei
sau maximum patru instanţe de judecată.
Considerându-se că aceste instanţe trebuie să ţină seama în organizarea lor de vechile
instanţe bisericeşti tradiţionale, ele sunt prevăzute în ordinea următoare: instanţa protopopească,
instanţa eparhială, instanţa mitropolitană şi instanţa centrală de tip exarhal, patriarhal sau are un
alt tip admis de caracteristicile diverselor Biserici autocefale.
În acord cu această rânduială şi ţinîndu-se seama de specificul local, în Biserica Ortodoxă
Română, pentru clerici, instanţele judiciare sunt organizate la trei niveluri şi se numesc
consistorii bisericești.
 În conformitate cu Sfintele Canoane și tradiția Bisericii Ortodoxe Române, din
încredințarea organismului de autoritate (episcop sau sinod de episcopi), exercitarea puterii de
judecată se face prin consistoriu, care instrumentează și propune hotărâri spre aprobare
respectivului organism de autoritate (art. 149 din Statut). În Biserica Ortodoxă Română
funcționează următoarele Consistorii sau instanțe de judecată bisericească: Consistoriul
protopopesc, Consistoriul eparhial, Consistoriul eparhial monahal, Consistoriul mitropolitan,
Consistoriul mitropolitan monahal, Consistoriul Superior Bisericesc și Consistoriul Superior
Bisericesc Monahal (art. 46, alin. 1 din Reg. aut. can.), iar pentru ierarhi, instanță de judecată
canonică pentru orice fel de abateri de la învățătura și disciplina Bisericii este Consistoriul
Arhieresc prim, iar pentru judecare în apel, Consistoriul Arhieresc ultim (art. 159, alin. 1 din
Statut).

2. Abateri şi delicte (încălcări ale legilor bisericeşti), încălcarea normelor religioase, morale şi
canonice ale Bisericii afectează, atât lucrarea de mântuire a celor care se fac vinovaţi de
asemenea abateri, cât şi mântuirea celorlalţi membri ai Bisericii, asupra cărora se răsfrâng ele în
mod negativ. Dar acestea mai prejudiciază, deopotrivă şi starea de ordine canonică sau de
echilibru necesar menţinerii vieţii bisericeşti, în formele pe care ea le-a îmbrăcat, ca şi
continuarea întregii lucrări a Bisericii.
În condiţile vieţii noastre de după căderea în păcat, când binele se impune să fie ajutat, iar
răul combătut, pentru ca libertatea organizată să-şi dobîndească o valoare şi un rol pozitiv pentru
viaţa noastră, singurul organizator al libertăţii este legea și dreptul. Societatea omenească nu are
alt mijloc mai eficace pentru crearea şi menţinerea stării de ordine din cadrul ei, decât dreptul.
Astfel stând lucrurile, se înţelege că nici Biserica nu se poate spirjini numai pe mijloace
sacramentale şi ierurgice. Şi ei îi sunt absolut necesare şi normele de drept, şi anume normele de
drept canonic care sunt conforme cu natura şi misiunea ei, definite în învăţătura de credinţă, ca
elemente atât ale revelaţiei supranaturale, cât şi a celei naturale.
Respectarea legalităţii bisericeşti, a canonicităţii care se bazează pe învăţătura de credinţă
şi-şi are izvorul şi criteriul principial în învăţătura dogmatică, adică în dogmă, se impune cu
necesitate pentru menţinerea rînduielilor bisericeşti şi păstrarea disciplinei proprii a Bisericii, ca
şi pentru păstrarea credinţei şi pentru ca trăirea ei să se desfăşoare mereu „într-una, sfîntă,
sobornicească şi apostolească Biserică”.
 Din aceste motive, autoritatea bisericească este îndreptăţită să ia măsurile cele mai
corespunzătoare, adică cele mai potrivite, pentru îndreptarea celor ce săvârşesc abateri, pentru
ferirea celorlalţi credincioşi de influenţele negative pe care le suferă din pricina respectivelor
abateri, precum şi pentru apărarea stării de bună rânduială sau de ordine din viaţa Bisericii,
stabilită prin normele canonice.
Încălcarea normelor de conduită prin care se păstrează buna r\nduială a vieţii bisericeşti,
şi adică a normelor cu caracter religios, moral sau canonic, este privită sau apreciată mai întâi
sub aspectul ei de păcat şi abia în al doilea rând, o atare încălcare este cântarită şi apreciată şi cu
raportare la legile de drept, la canoanele Bisericii. Cu alte cuvinte orice abatere care se săvîrşeşte
de către un membru al Bisericii îmbracă întâi o calificare religioasă-morală şi abia apoi o
calificare juridică.
Datorită acestui fapt, toate abaterile pe care le săvârşeşte vreun membru al Bisericii,
indiferent cum s-ar numi acestea, sunt socotite în esenţa lor păcate, iar gravitatea lor este
apreciată după gravitatea păcatelor pe care le indică ele- Astfel, oricum s-ar numi abaterile de la
legile bisericeşti, ce se săvîrşesc de către membrii Bisericii, în orice canon, sau în orice prevedere
a vreunei alte legi bisericeşti, se va încadra, sau oricum ar fi acestea calificate din punct de
vedere juridic, ele sunt şi rămân în mod principal păcate de gravităţi deosebite. De aceea nici nu
s-a adoptat un nume unic, comun şi general, pentru a exprima prin el noţiunea de faptă ilicită
săvârşită de unul din membri Bisericii, ci acesteia i se zice în mod tradiţional „fărădelege”, acest
cuvânt exprimând mai bine caracterul de păcat al ei, apoi i se mai zice încălcare a legii sau delict
bisericesc, sau chiar, împrumutân-du-se terminologia curentă din știinţele juridice, infracţiune
bisericească, crimă, contravenţie, delict, abatere.
Dar indiferent cum s-ar numi încălcarea normelor de conduită din viaţa Bisericii, aceste
denumiri, nu au decât formal şi numai uneori asemănare cu încălcarea legilor după care se
conduce societatea civilă sau Statul, ele constituind o categorie aparate de încălcări ale legii, mai
precis de încălcări ale legii bisericeşti. Aceasta din pricina caracterului propriu deosebit al legilor
bisericeşti, a tuturor normelor de conduită din viaţa Bisericii, care nu au niciodată nurnai caracter
juridic propriu-zis, ci au întotdeauna şi caracter religios şi moral, chiar dacă acesta nu este
întotdeauna evident.
 Faptul însă că în Biserică, pentru calificarea încălcărilor legilor bisericeşti, a faptelor
ilicite, se folosesc şi unii termeni luaţi din limbajul juridic profan, impune o lămurire a
înţelesului acestora pentru a nu da naştere la înţelegeri greşite.
Termenii respectivi au fost însuşiţi din dreptul de stat, în mod tot atât de firesc, cum a fost
însuşit şi cuvântul drept, precum şi alţi termini tehnici folosiţi în ştiinţele juridice.
Cuvântul infracţiune înseamnă înfrângere sau rupere a legii. El vine de la cuvântul latin
„infractio”, derivat din verbul „infrango”, care înseamnă „rup”. Cu aplicare la viaţa juridică, şi
deci cu raportare la legi, infracţiunea înseamnă un act prin care se frânge sau se rupe legea, adică
orice încălcare a legii, ân general însă ea poate fi constatată în raport cu legile penale şi mai puţin
cu alte legi, pentru care s-au rezervat alţi termeni, ca acela de delict, pentru încălcarea legii
civile, contravenţie, pentru încălcarea legii administrative, abatere, pentru încălcarea dispoziţiilor
disciplinare etc.
Cuvântul delict înseamnă părăsire sau ocolire, adică lăsarea la o parte a legii, ori evitarea
ei. Ei vine de la cuvântul latin „delictum”, derivat din verbul „deliquo” care înseamnă părăsesc,
abandonez. Cu aplicare la viaţa juridică, sau mai precis cu aplicare la normele de conduită din
viaţa unei societăţi, el înseamnă abandonarea căii pe care ar trebui să meargă cineva, după lege,
adică abatere de la calea prevăzută şi indicată de lege. În general delictul, ca ocolire a legii, se
apreciază în raport cu ocolirea legilor civile. Doctrina juridică a păstrat termenul de delict pentru
a determina abaterile de natură civilă, fără caracter penal, rezervându-se termenul de infracţiune
exclusiv pentru abaterile sau încălcările legii penale.
Cuvântul contravenţie înseamnă umblare sau venire împotriva legii. Termenul
contravenţie este împrumutat din terminologia juridică latină şi derivă din verbul „contravenire”,
care înseamnă, „a veni în contra” sau a se împotrivi la ceva, în cazul concret înseamnă a te
împotrivi legii prin faptul că lucrezi sau acţionezi împotriva ei. În doctrina juridică contravenţiile
sunt considerate abaterile de la legile administrative.
Termenul de abatere este rezervat pentru a desemna încălcările de la dispoziţiile cu
caracter disciplinar, prevăzute de legi, regulamente etc., şi care atrag după sine anumite
sancţiuni; abatere disciplinară fiind considerată încălcarea cu vină, de către o persoană, ce face
parte dintr-un colectiv, a regulilor de disciplină stabilite pentru activitatea acelui colectiv (ex.
abatere de la disciplina muncii, etc.).
 Cei patru termeni tehnici enunţaţi, de circulaţie universală, în conştiinţa juridică, pentru a
exprima faptele ilicite pe ramuri de drept (penal, civil, administrativ, disciplinar), nu pot fi
folosiţi în alt sens decât în acela consacrat de către ştiinţa juridică.
Prin analogie cu împărţirea faptelor ilicite în dreptul de stat, pe ramuri de drept, s-ar putea
proceda şi la împărţirea faptelor ilicite bisericeşti în astfel de categorii, deoarece, într-adevăr,
unele dintre acestea au caracter penal, altele civil, altele administrativ şi altele disciplinar, în fapt
însă, nu s-a procedat la astfel de clasificări, deşi urmând o astfel de clasificare s-ar uşura
întrucâtva înţelegerea sancţiunilor aplicate pentru feluritele „fărădelegi”, care ţin seama de
gravitatea faptelor ilicite săvîrşite.
Încercările de sistematizare a fărădelegilor, fapte ilicite bisericeşti, ca şi a pedepselor
bisericeşti, după diverse criterii, nu a dus până acum la adoptarea unei împărţiri general admise,
întrucât nici canoanele, nici legiuirile bisericeşti, nu cuprind măcar o urmă de sistematizare,
adică de împărţire sistematică după anumite criterii precise, atât a faptelor ilicite bisericeşti, cât şi
a pedepselor bisericeşti, adică a acelora aplicate de Biserică.
În mod obişnuit, în canoane şi doctrina canonică faptele ilicite sau fărădelegile, acte prin
care se încalcă (violează) prevederile normelor canonice sau nu se îndeplinesc (se omit) aceste
prevederi, se numesc abateri bisericeşti şi se împart numai după cele două categorii de făptuitori,
adică după cum aceştia sunt laici sau clerici, şi ca urmare şi pedepsele corespunzătoare sunt
grupate tot în două categorii, şi anume pedepse pentru laici şi pedepse pentru clerici. Cum însă în
Biserică există trei categorii de membri, adică trei stări şi anume: starea laică, starea clericală şi
starea monahală, este firesc ca la o împărţire a abaterilor bisericeşti după categoriile de membri
ai Bisericii, să se ţină seama şi de faptele ilicite specifice pentru starea monahală.
Abaterea reprezintă fapta care duce atingere învățăturii dogmatice, valorilor moral-
duhovnicești, rânduielilor liturgice și ordinii canonice ale Bisericii Ortodoxe.
După obiectul asupra căruia este îndreptată fapta ilicită, aaterile pot fi:
a. abateri dogmatice, între care se numără: apostazia (lepădarea credinţei creştine şi îmbrăţişarea
unei confesiuni religioase necreştine, prin viu grai sau în scris (Mc. 16, 15; can. 62 ap.; 10 I ec.;
73 Vasile; 2 Grig. Nissa; 1, 2 Ancira; 10 Petru al Alex.); erezia (respingerea intenţionată şi
îndărătnică a unei dogme fixata de Biserică sau ţinerea la o părere dogmatică eretică reprobată de
Biserică - can. 1. II); schisma confesională (despărţirea de Biserică din cauza înţelegerii
deosebite a unor aspecte mai puţin importante ale învăţăturii bisericeşti sau a unor anumite
chestiuni uşor de împăcat - can. l Vas. c. M.), sau bisericească (refuzul de a asculta de autoritatea
bisericească legală - can. 31 ap.; 6 Gangra; 5 Ant; 10, 11 Cart.); hula; blasfemia împotriva lui
Dumnezeu; superstiţia (credinţa deşartă can. 65 Trulan); sacrilegiul (valoarea lucrărilor sfinte),
care poate fi: faţă de loc (faţă de altar, biserică, cimitir, etc.), faţă de persoane (faţă de preot ş.a.)
şi real (faţă de obiectele sfinte); nerespectarea mărturisirii și spejurul (jurământul fals, can. 25
ap., 10, 17, 29, 64 Vasile); simonia (traficul cu cele sfinte, Fap. Ap. 8, 18-19; can. 29, 76 ap.; 2
IV ec.; 22, 23. Trulan; 4, 5, 19, VII ec.; 23 Ant.);
b. abateri morale: omorul (omuciderea, ca faptă voluntară sau involuntară cauzatoare de moarte
a unei ființe umane); omorul săvârşit fară voie (din greşeală sau în legitimă apărare, prin lovire
ori accident); comportamentul violent sau lovirea; adulterul (preadesfrânarea), curvia
(desfrânarea), incestul, sodomia şi alte păcate trupeşti contra firii; beţia (alcoolismul), fumatul,
consumul de droguri şi de substanţe halucinogene asimilate drogurilor, spectacolele cu caracter
violent şi/sau indecent, precum şi jocurile de noroc; furtul (hoţia), camăta, înşelăciunea sub
orice formă şi distrugerea bunurilor bisericeşti; falsul în documente, înscrisuri sau declaraţii;
petrecerea în localuri publice; insulta, calomnia, defăimarea şi clevetirea; faptele săvârşite
contra moralei creştine, ordinii publice şi bunei cuviinţe; instigarea la atitudini şi fapte negative;
c. abateri pastoral-liturgice, sunt abaterile privind săvârşirea Sfintelor Taine şi a ierurgiilor, între
care intră și navetismul, neglijarea sau neîndeplinirea datoriei de a predica şi de a catehiza în
biserică;
d. abateri administrative: neascultarea față de autorităţile bisericeşti (neglijenţa, neîndeplinirea
sau îndeplinirea cu rea-credinţă a îndatoririlor statutare şi regulamentare; răzvrătirea şi atitudinea
dăunătoare vieţii bisericeşti arătată prin cuvinte sau scrieri, acţiuni publice sau private, îndreptate
împotriva deciziilor autorităţilor ierarhic superioare; participarea la manifestaţii neautorizate de
Biserică, constituirea sau participarea în organizaţii de tip sindical, cu caracter politic sau care
contravin moralei creştine și demnitătii clericale, activarea, în calitate de membru, în asociaţii,
fundaţii şi alte structuri asociative, respectiv înfiinţarea de asociaţii, fundaţii şi alte structuri
asociative, fără binecuvântarea Chiriarhului etc.); administrarea frauduloasă şi abuzivă a
bunurilor bisericeşti; prezentarea în instanţele civile, fară aprobarea prealabilă a chiriarhului, sau
interventia la autoritătile locale si centrale în numele instituţiei, dar în cauze de interes personal;
contrazicerea publică, în scris sau prin mijloace audio vizuale, a poziţiei oficiale a Bisericii;
exercitarea de către clerici, direct sau prin interpuşi, a oricăror activităţi personale (private) cu
caracter economic şi financiar, care contravin moralei creştine şi aduc prejudicii spirituale şi
materiale Bisericii. Toate aceste abateri se regăsesc dezbătute pe larg în art. 8-45 din
Regulamentul autorităților canonice disciplinare și al instanțelor de judecată ale Bisericii
Ortodoxe Române.
Aceste abateri, în funcție de gravitatea lor, de circumstanțele atenunate sau agaravante,
vor fi judecate direct de către chiriarh, cu drept de apel sau fără drept de apel, sau de către
consistoriul bisericesc, conform procedurii de judecată eclesială.

3. Pedepsele sau sancțiunile bisericeşti

Pedepsele prevăzute de sfintele canoane pentru abaterile bisericeşti pot fi şi ele împărţite
în pedepse generale pentru toţi membrii Bisericii şi în pedepse specifice pentru fărădelegile sau
faptele ilicite deosebite ale clericilor, sau ale monahilor. În cazul în care unii dintre monahi au
devenit şi membri ai clerului, pedepsele prevăzute pentru abaterile clericilor, urmând a fi aplicate
şi clericilor din cinul monahal cu circumstanţele agravante pe care le implică starea monahală.
Când ne referim la instanța duhovnicească de la scaunul spovedaniei avem în vedere
epitimia. Epitirnia, pe care o dă duhovnicul în scaunul mărturisirii, ca instanţa duhovnicească,
pentru fărădelegile sau faptele considerate împotriva rânduielilor de viaţă creştină, fără ca
aceasta să fie împreunată cu excluderea din rândul membrilor Bisericii, adică cu excomunicarea
sau afurisirea în sens propriu. Epitimia de acest fel se numeşte şi afurisire sau excomunicare, însă
numai în înţelesul că ea constă din oprirea temporală de la Sfânta Împărtăşanie, de unde şi
cuvântul excomunicare, scoaterea de la comunicare sau de la împărtăşire. Această epitimie poate
fi agravată prin oprirea de a participa la sfintele slujbe apoi şi prin aceea de a fi lipsit de
administrarea vreuneia dintre Sfintele Taine sau ierurgii, în timpul cât durează oprirea de la
sfânta împărtăşanie, o astfel de epitimie numindu-se uneori şi interdict.
În ce privește sancțiunile aplicate în sensul încălcării disciplinei bisericești, de către
autoritatea canonică (episcopal sau sinodul), precumș și de consistoriul bisericesc, în Biserica
Ortodoxă Română se aplică un număr de 19 sancțiuni (art. 4 Reg. aut. can.), care se aplică
gradual, în funcție de gravitatea faptelor comise:
- dojană arhierească verbală sau scrisă (avertisment scris);
- canonisirea mirenilor (oprirea temporară de la Sfânta Împărtăşanie);
- canon de post şi pocăinţă la o mănăstire sau schit;
- suspendarea (cu precizarea perioadei) sau destituirea din oficiul de paroh;
- degradarea din rangurile onorifice bisericeşti şi/sau retragerea distincţiilor acordate de chiriarh;
- pierderea posibilităţii de a fi hirotonit, promovat sau de a ocupa funcţii administrative
bisericesti;
- canonisirea (canon de post şi de pocăinţă) clericilor la mănăstire, o singură dată, timp de 30 de
zile, cu obligaţia de a participa la toate slujbele religioase şi activităţile mănăstirii;
- oprirea clericilor, de mir şi monahi, de la săvârşirea unor lucrări sfinte, timp de 30 de zile sau
diminuarea temporară a salariului (pentru clerici şi cântăreţi bisericeşti);
- trecerea monahilor la ascultări inferioare timp de 30 de zile;
- mutarea disciplinară a monahilor la o altă mănăstire sau schit;
- oprirea totală a clericilor de la săvârşirea lucrărilor sfinte, până la un an, cu obligativitatea de a-
şi desfăşura activitatea la strană sau ca paracliser, la aceeaşi biserică sau la altă biserică;
- mutarea disciplinara la o parohie de categorie inferioară;
- retragerea binecuvântării (aprobării scrise) chiriarhale pentru predarea Religiei, precum şi
pentru predarea în învăţământul teologic preuniversitar şi universitar;
- retragerea binecuvântării (aprobării scrise) chiriarhale pentru desfăşurarea unei anumite
activităţi;
- destituirea, pentru cântăreţi bisericeşti;
- excluderea din monahism şi interdicţia de a purta haina monahală;
- depunerea (destituirea) din slujirea clericală (pierderea dreptului de a săvârşi lucrări sfinte, de a
purta ţinuta clericală şi de a se împărtăşi în altar; cel destituit nu mai este cleric, ci are statut de
teolog laic, cu posibilitatea de a desfăşura activităţi social-filantropice, culturale, educaţionale,
sau de a fi cântăreţ, după caz; activitatea şi conduita sa vor fi evaluate anual de Chiriarh);
- caterisirea (pierderea preoţiei pentru totdeauna şi a posibilităţii ocupării unui post neclerical în
activităţile bisericeşti);
- excomunicarea (excluderea din Biserica Ortodoxă). Excomunicarea este singura sancțiune care
se aplică mirenilor în Biserica noastră, pentru abateri precum apostazia și erezia.

4. Aplicarea pedepselor. Organele sau forurile de judecată, chemate şi îndreptăţite să aplice

pedepsele bisericeşti, sunt autoritățile canonice comptente, individuale (chiriarhul) și colective
(sinodul), și consistoriile bisericești de toate gradele, potrivit competențelor, adică toate
instanţele de judecată începând cu instanţa duhovnicească şi sfârşind cu sinodul ecumenic.
În Biserica Ortodoxă Română instanțele care judecă cauzele bisericești sunt:
a) Consistoriul protopopesc, ca instanță de fond pentru cauzele personalului neclerical de la
parohii. În competenţa Consistoriului protopopesc intră:
- aplanarea şi, eventual, judecarea neînţelegerilor ivite în rândul personalului bisericesc (clerical
şi neclerical);
- aplanarea şi, eventual, judecarea neînţelegerilor dintre parohieni şi personalul bisericesc
(clerical şi neclerical);
- aplanarea neînţelegerilor dintre parohieni şi clerici în legătură cu plata contribuţiilor pentru
slujbele religioase, ori refuzul oficierii acestor slujbe, precum şi aplanarea conflictelor de ordin
personal;
- aplanarea neînţelegerilor sesizate în familiile clericilor;
- judecarea în primă instanţă a personalului neclerical din protopopiat pentru abateri disciplinare;
în cazul destituirii cântăreţilor bisericeşti, aceştia pot face recurs la Consistorial eparhial, în
termen de 15 zile de la primirea hotărârii.
Potrivit competenței acestei instanțe, observăm că accentul se pune pe mediere sau
aplanare a micilor neînțelegeri ce se pot ivi în raporturile de muncă dintre personalul clerical și
neclerical la unitățile de cult, între credincioși și personalul bisericesc pe diverse probleme
administrative sau pastorale, rezolvarea de conflicte personale sau de familie ale clerului, iar
stricto sensu, judecarea în primă instanță sau de fond doar a personalului neclerical (cântăreț
bisericesc și îngrijitor) pentru abateri disciplinare, hotărârea nefiind definitivă și putând fi atacată
cu recurs la Consistoriul eparhial în termenul regulamentar de 15 zile.
b) Consistoriul eparhial, ca instanță de fond, judecă:
- abaterile clericilor de mir;
- abaterile cadrelor didactice, clerici sau laici, din învăţământul teologic preuniversitar şi
universitar;
- abaterile studenților de la facultățile de teologie ortodoxă;
- abaterile mirenilor din administraţia bisericească;
- abaterile dogmatice ale mirenilor (apostazia și erezia) de la unitățile bisericești, care se
sancționează cu excomunicarea sau excluderea din Biserica Ortodoxă.
 Ca instanță de recurs, Consistoriul eparhial judecă toate cazurile de destituire a
cântăreților bisericești.
c) Consistoriul eparhial monahal, ca instanță de fond judecă:
- abaterile clerului monahal;
- abaterile monahilor;
- abaterile monahiilor.
d) Consistoriul mitropolitan, ca instanță de apel judecă:
- cauzele clericilor de mir sancţionaţi cu caterisirea;
- cauzele de excomunicare.
Ca instanță de recurs judecă:
- cauzele clericilor de mir sancţionaţi cu destituirea din slujirea clerical;
- cauzele de retragere a binecuvântării cadrelor didiactice din învăţământul preuniversitar şi
universitar;
- cauzele mirenilor din administrația bisericească.
e) Consistoriul mitropolitan monahal, ca instanță de apel judecă cauzele monahilor clerici
sancţionaţi cu caterisirea. Ca instanță de recurs judecă toatecauzele monahilor clerici
sancţionaţi cu destituirea din slujirea clerical.
f) Consistoriul Superior Bisericesc, ca instanță de recurs judecă cauzele clericilor de mir
sancţionaţi cu caterisirea și cauzele de excomunicare.
g) Consistoriul Superior Bisericesc Monahal, ca instanță de recurs judecă cauzele monahilor
clerici sancţionaţi cu caterisirea.
h) Consistoriul Arhieresc prim, ca instanță de judecare în fond a cauzei pentru abaterile
ierarhilor, membrii ai Sfântului Sinod.
i) Consistoriul Arhieresc ultim, ca instanță de judecare în apel a ierarhilor, membrii ai Sfântului
Sinod.

5. Procedura în materie de judecată bisericească, în judecarea faptelor ilicite şi aplicarea

pedepselor, ca şi în ridicarea sau modificarea pedepselor, pe cale de rejudecare sau de
pogorământ, instanţele bisericeşti, cu excepţia celei duhovniceşti, urmează o procedură
asemănătoare cu aceea a instanţelor judiciare ale Statului, din practica cărora şi-au şi însuşit-o.
Elementele acestei procedure nu sunt însă aceleaşi în toate Bisericile ortodoxe locale. Cele mai
importante acte procedurale pot fi enumerate astfel: ancheta sau cercetarea, introducerea acţiunii,
care se face fie din oficiu, fie la sesizarea sau cererea celor interesaţi, fixarea termenului de
judecată şi citarea părţilor, dezbaterea publică cu administrarea probelor şi asigurarea dreptului
de apărare a celor chemaţi în judecată, deliberarea şi pronunţarea hotărârii în chip motivat, cu
asigurarea dreptului de apel sau de recurs la minimum două sau trei instanţe superioare,
judecarea recursului, revizuirea şi casarea hotărârii.
În cadrul desfăşurării procesului şi aplicării pedepsei, adică a pronunţării hotărârii de
către instanţele bisericeşti, se ţine seama de regulă şi de unele elemente de procedură prevăzute
în legile Statului, elemente care se aplică prin analogie. Astfel de elemente se referă în primul
rând la diversele feluri de probe care pot fi administrate în justiţie, în mod special la martori, în
privinţa cărora există de altfel numeroase norme canonice, şi la termenele de judecată, de apel şi
de recurs, precum şi la modul sau la procedura de revizuire sau de casare a hotărârilor, ca şi la
prescripţii.

6. Încetarea şi ridicarea pedepselor

Potrivit normelor canonice şi obiceiului de drept sau rânduielii statornicite prin obicei,
niciuna din pedepsele bisericeşti pentru indifferent care din membrii Bisericii şi pentru indiferent
care fapte ilicite sau fărădelegi nu se dă pentru veşnicie, decât în cazul când cel căruia i se aplică
vreuna din aceste pedepse, persistă sau recidivează, în săvârşirea fărădelegii de care s-a făcut
vinovat. Pedepsele vremelnice încetează la îndeplinirea termenului sau la îndreptarea
păcătosului.
Despre pedeapsa anatemei când aceasta se aplică pentru hulă împotriva Sfântului Duh,
este adevărat că se zice că aceasta nu poate să fie iertată nici în veacul de acum, nici în veacul
viitor, dar opreliştea de a se ierta o asemenea abatere nu se referă decât la aceia care trec din
această viaţă fără a se pocăi şi fără a cere să fie dezlegaţi de pedeapsă şi împăcaţi cu Biserica.
Pentru unii ca aceştia nu sunt îngăduite nici rugăciunile care se fac pentru iertarea
păcatelor pentru cei nedezlegaţi de celelalte păcate trecuţi la cele veşnice. Ca urmare, inclusiv
pedeapsa anatemei poate să fie ridicată în cazul celor ce se pocăiesc şi cer împăcare cu Biserica.
De asemenea toate celelalte pedepse, pot fi iertate sau ridicate în condiţii determinate.
Aceia însă care mor în stare de anatemă sau de excomunicare în sensul propriu al acestui cuvânt,
nu li se poate săvârși slujba înmormântării creştine, iar preoţii sau în general clericii care mor în
stare de caterisire, sunt înmormântaţi ca simpli mireni.
În Biserica veche au existat felurite rânduieli pentru reprimirea în Biserică a celor
excomunicaţi, rânduieli care îi obligau să treacă prin cinci trepte ale penitenţei, până la
reprimirea deplină în sânul Bisericii, dar toate aceste rânduieli au devenit de mult caduce.
Potrivit normelor canonice şi obiceiului sau rânduielii statornicite prin obicei, dreptul de
a ridica pedepsele pronunţate de instanţele bisericeşti, îl au instanţele însăşi sau organele
superioare, investite cu puterea de a reforma, de a casa sau de a revizui hotărârile aduse de
respectivele instanţe. Se înţelege însă că pedepsele duhovniceşti, nu pot fi ridicate sau modificate
decât de cei ce le-au aplicat sau de urmaşii lor canonici, în funcţie.
În cuprinsul fiecărei eparhii, modificarea şi ridicarea pedepselor bisericeşti stabilite de
instanţele de judecată, constituie un drept exclusive al episcopului eparhiot, iar în unităţile
teritoriale bisericeşti mai mari, precum şi în toate Bisericile autocefale acest drept îi revine numai
sinodului plenar al respectivelor Biserici. Acelaşi drept îl au şi sinoadele Bisericilor autonome,
dar cu unele îngrădiri impuse de dependenţa lor faţă de sinodul unei Biserici autocefale.
Există două moduri de ridicare a pedepselor rostite de instanţele judiciare ale Bisericii,
unul se cheamă: iertarea sau dezlegarea completă, atât de fapta ilicită cât şi de pedeapsă, act
identic cu ceea ce în dreptul de stat se numeşte amnistie; iar al doilea se cheamă pogorământul
sau iertarea de pedeapsă ori reducerea acesteia, act care corespunde întocmai cu ceea ce în
dreptul de stat se numeşte graţiere.
În legătură cu toate problemele privitoare la încălcarea legilor (abateri, delicte,
infracţiuni, fărădelegi etc.) şi pedepsele bisericeşti, precum şi cu cele privitoare la procedura
judecătorească, la aplicarea şi încetarea pedepselor sau la ridicarea lor, pe lângă normele
canonice înscrise în sfintele canoane, există numeroase norme de amănunt de care se ocupă
fiecare Biserică locală, norme speciale înscrise în legi, statute sau regulamente aparte, care în
prezent nu sunt unifome, ci au la bază aceleași sfinte canoane, acestea dezvoltându-se potrivit
specificului regional al fiecărei Bisericii autocefale și influențelor juridice ale statului în care
funcționează acestea.