Curs 15 DSM I

Necesitatea biruinţei definitive a Binelui asupra răului la Parusia

Domnului. Viziunea apocaliptică biblică versus propunerile
științifice și pseudoștiințifice.

Lumea din care facem parte (creația lui Dumnezeu), are o mare tendință de a crede că
funcționează prin sine, că ea este un perpetuum mobile, ce oferă garanția unei existențe
veșnice. Dar știm chiar și din legile fizice, că orice fenomen complex, inițiat spre o anumită
funcționalitate, are nevoie de un impuls continuu pentru a funcționa, sau, orice proces inițiat
de o forță exterioară lucrează cu o anumită funcționalitate, ce implică inclusiv o inerție, dar în
mod irevocabil, conține o finalitate, adică este destinat încetării oricărei mișcări sau reacții.
În mod logic, existența vieții aici pe pământ, și însuși pământul, după cum are un
început trebuie să aibă și un sfârșit. Acest principiu a fost sesizat demult, chiar și în alte spații
culturale și religioase care nu s-au intersectat cu creștinismul.
În principiu, Sfârșitul lumii, Sfârșitul vremurilor, ori Sfârșitul Zilelor, sunt termeni
eshatologici în cele trei religii avraamice (mozaism, creștinism și islam) și în scenarii ale
judecății de apoi din diverse alte religii neavraamice.
În religiile avraamice Sfârșitul lumii este descris ca un moment care precede o mare
schimbare înainte de venirea (în iudaism), sau reîntoarcerea lui Mesia (în creștinism și islam),
o persoană care va conduce Împărăția lui Dumnezeu și care va pune capăt suferinței și răului.
Diferite alte religii au și ele convingeri eshatologice, asociate cu sfârșitul și
răscumpărarea. La grecii antici dominau numeroase și diverse concepții eshatologice.
Doctrinele cosmologice ale stoicismului, de exemplu, concepeau existența lumii ca o repetiție
ciclică a diverselor epoci, la sfârșitul căreia cosmosul va exploda, reducând materia la
"logos"-ul originar din care ordinea s-ar regenera. În mod asemănător s-ar regenera și sufletul
omenesc, el însuși de asemenea ivit din "logos" și destinat, în consecință, nemuririi.

Apariția științei moderne în secolul al 18-lea, care a stabilit vârsta Pământului la 4,54
miliarde ani și a universului la 13,75 miliarde ani a făcut ca termenul de Sfârșitul Zilelor din
discursurile teologilor să fie înlocuit de întrebările mult mai practice ale oamenilor de știință
contemporani, referitoare la soarta finală a universului. Pentru aceștia, dovezile științifice
indică totuși perspectiva Sfârșitului lumii ca o realitate viabilă, având totuși loc, în cele din
urmă, peste câteva sute de miliarde de ani, odată cu moartea termică a universului (sau mai
devreme, odată cu moartea Soarelui, dacă omenirea nu colonizează spațiul cosmic).
Așadar, știința propune o imagine relaxantă în privința posibilității sfârșitului lumii, pe
care-l proiectează, ca un final inerent al reacțiilor chimice și termice, peste un timp care nu
mai contează, din moment ce nu implică generațiile actuale, sau nici măcar cele din secolul
viitor.
Cu toate acestea, omenirea se dovedește sensibilă la această temă și putem invoca
exemple istorice numeroase, cum ar fi frenezia calculelor și așteptărilor febrile din partea

1
credincioșilor adventiști din America (adventus = venire), de la mijlocul secolului al XIX-lea
prin William Miller, sau, și mai actual, de frenezia apocalipsei mayașe.
Acel calendar al civilizației Maya, surprinzător de precis pentru originile sale antice,
căci datează de cel puțin 1200 de ani, indica un sfârșit al calculelor astronomice prevăzute
atunci în anul 2012 și, implicit, un sfârșit al lumii acesteia. Interpretarea aceasta a generat un
val de reacții și ne putem aminti de frenezia care a cuprins lumea prin mass-media ce a
sprijinit această temere. S-au făcut diverse reportaje, inclusiv filme, pentru că tema
apocalipsei are ceva electrizant în ea, iar oamenii, în ciuda siguranței traiului civilizat, încă
par să se gândească cu înfrigurare, fie și măcar ipotetic, la ideea de sfârșit general al lumii din
care facem parte. Propunerile ei ca scenariu apocaliptic, rămân simple exerciții ale
imaginației, deoarece revelația a fixat deja coodonatele acestui eveniment dramatic.
Pentru oamenii obișnuiți, subiectul a atras atenția, rezultând fie temeri, fie amuzament:
Iată un mesaj distractiv care a circulat pe net în acea perioadă!!!!!
”Programul sărbătorilor de iarnă, all inclusive, adica și Apocalipsa:
- 20 decembrie 2012 – pregătirea pentru sfârșitul lumii
- 21 decembrie 2012 – începutul sfârșitului lumii
- 22 decembrie 2012 – sărbătorirea oficială a sfârșitului lumii
- 23 decembrie 2012 – sfârșitul oficial al sfârșitului lumii
- 24 decembrie 2012 – Mahmureala de după sfârșitul lumii
- 25, 26 decembrie - Crăciunul
- 31 Decembrie 2012 – pregătirea pentru anul nou: brad, sampanie, cadouri, etc…
- 1 ianuarie – începutul noului an…
- 2, 3 ianuarie – mahmureala după anul nou
- 4 ianuarie – pregătirea pentru sfârșitul lumii… pe stil vechi… rolling on the floor”

Sfânta Scriptură conservă imaginea unui sfârșit sigur al lumii acesteia, condiționat de
voința divină, care poate îmbrăca diverse forme în privința manierei de desfășurare a
sfârșitului. Proorocii Vechiului Testament au vestit prin viziunile lor ceea ce au ”văzut” în
viziune sau extaz, oferind anumite detalii în privința manierei de desfășurare a acestui fapt. În
plus, detaliile potopului biblic dovedesc faptul că acest sfârșit al lumii poate îmbrăca ușor
formele unui cataclism natural.
Trecând peste viziunea apocaliptică a proorocilor Vechiului Testament, ne-ar interesa
mai repede modul în care au înțeles și au propovăduit Sfinții Apostoli această învățătură a
Mântuitorului Hristos privind sfârșitul lumii, accentuând nu tragismul evenimentului în
sine (dramatismul acestuia), ci rațiunea înfăptuirii lui, necesitatea Parusiei, adică
răsplătirea definitivă a binelui, cât și a răului.
Ceea ce va fi semnalat de-a lungul cursului este reacția și mențiunile făcute de către
urmașii direcți ai Sf. Apostoli din secolele următoare, și anume, Părinții Apostolici și
Apologeții creștini din sec. II-III d.Hr., continuatori ai misiunii Evangheliei și martori
autentici ai credinței noastre creștine.

Realitatea Parusiei ca act de justiție divină.

Lumea aceasta pervertită de păcat, cu suferinţele, răutatea şi cursele ei, avea să-şi
atragă finalitatea prin pedeapsa adusă de Hristos ce urma să vină a doua oară, nu în chip

2
smerit ca prima dată, ci triumfător, ca un judecător al lumii (Fapte 17, 31). Această
informaţie, această realitate a judecăţii finale săvârşită asupra întregii omeniri, a fost anunţată
chiar de către Mântuitorul Iisus Hristos vorbind despre timpurile “din urmă = ̉έ”
(Matei 24, 30-31; 25, 31), mărturia Lui constituind cea mai mare garanţie că acest timp va
veni cu siguranţă.
Şi îngerii şi-au adus mărturia lor în privinţa realităţii acelor timpuri. În ziua înălţării
Mântuitorului, “pe când El mergea la cer, iată, doi bărbaţi au stat lângă ei, îmbrăcaţi în
haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, de ce staţi privind la cer? Acest Iisus care S-a
înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte 1, 10-11).
În cuvântarea Sa de pe Muntele Măslinilor, stârnită de ancorarea condamnabilă a
ucenicilor în valorile lumii materiale (Matei 24, 1-2, Luca 21, 5-6), Mântuitorul le-a anunţat
revenirea Sa pe Pământ ca judecător deplin al lumii. A doua venire a Lui (ί), urma
să coincidă cu sfârşitul veacului acesta, pentru că o judecată şi pedepsire a întregului rău va
aduce şi transformarea esenţială a lumii, devenită astfel cu totul bună prin instalarea definitivă
a regatului Domnului Iisus Hristos.
La informaţiile primite de la Mântuitorul, Sfinţii Apostoli şi-au adus şi ei ulterior
contribuţia (când au beneficiat de comuniunea cu Sf. Duh), pentru aprofundarea acestei
realităţi, fără a face speculaţii personale, fiind inspiraţi de Duhul Sfânt în vederea pregătirii
depline a credincioşilor.
Aşadar, caracteristica principală a Parusiei era certitudinea înfăptuirii ei, ca o revanşă
completă a binelui în faţa răului, devenit tot mai mare pe pământ pe măsura trecerii timpului,
născând fireasca întrebare: ”Dar Dumnezeu, oare nu va face dreptate aleşilor Săi, care strigă
către El ziua şi noaptea, şi pentru care El rabdă îndelung? Zic vouă că le va face dreptate în
curând. Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credinţă pe pământ?” (Luca 18, 7-8).
Certitudinea înfăptuirii Parusiei nu este o problemă pentru Dumnezeu, ci pentru
oameni, deoarece le va pune înainte irevocabil, realitatea dureroasă a stării lor spirituale
deplorabile. Tocmai de aceea și Mântuitorul, bineștiind modul uman de gândire (preocupat
mai repede de forme decât de substanță), formulează întrebarea provocatoare: Va mai fi
atunci credință salvatoare în oameni ???
Întrebarea induce răspunsul: probabil că foarte puţină, ceea ce va atrage ca pedeapsă
sfârşitul. Cei credincioşi vor fi atât de puţini încât creaţia trebuie oprită şi schimbată în
evoluţia ei, aşa cum s-a întâmplat şi la Potop, pentru că nu-şi mai împlineşte sensul existenţial
al apropierii de Dumnezeu, al întoarcerii constructive la El.

Semnele Parusiei.
Primul pas al apropierii Parusiei îl va constitui apariţia unor semne premergătoare, cu
toate consecinţele lor (Matei 24, 32-33), care sunt:
- activitatea multor amăgitori ce se vor prezenta drept Hristos (Matei 24, 4-5; 11,
23-26; II Petru 3, 3);
- tulburarea păcii şi a liniştii prin războaie numeroase aducătoare de foamete şi boli
(Matei 24, 6-7);
- apariţia unor semne cereşti, dar şi cutremure de pământ (Matei 24, 7, 29),
freamătul naturii (Luca 21, 25; Fapte 2, 20), principalul semn ce va stârni lacrimile lumii
fiind “Semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30), probabil crucea răstignirii;

3
- propovăduirea Evangheliei la toate popoarele (Matei 24, 14; 28, 19; Marcu 16,
15);
- împuţinarea valorilor spirituale şi înmulţirea fărădelegilor datorită răcirii dragostei
(Matei 24, 12). Această transformare, deja îşi arăta începutul lucrării ei în vremea Bisericii
apostolice (II Tes. 2, 7), conducând aproape de finalul lumii la apariţia apostaziei
(generalizată ????), de la credinţa creştină (II Tes. 2, 3);
- venirea “omului nelegiuirii, fiul pierzări, potrivnicul, care se înalţă mai presus de
tot ce se numeşte Dumnezeu sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în
templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2, 3-4). În privinţa
acestuia (antihristul), creştinii ştiau că este deocamdată oprit în lucrarea lui, dar se va
dezlănţui în timp, săvârşind cu ajutorul lui satan tot felul de puteri şi semne, fiind ucis
într-un final, de Domnul Iisus cu suflarea gurii Sale (II Tes. 2, 6-9).
- apariţia celor doi mărturisitori care au fost luaţi cu trupul lor pământesc la cer,
Enoh şi Ilie (Matei 17, 11). Hristosul – după părerea iudeilor din vremea Bisericii primare
– va fi uns de către Ilie la a doua venire, ceea ce Îl “va face cunoscut tuturor” oamenilor.

Alte caracteristici ale Parusiei:

- deşi anunţată de semne, ea va fi totuşi neaşteptată şi bruscă, asemeni potopului
(Matei 24, 37-39), sau hoţului care pradă o casă (Matei 24, 42-43; I Tes. 5, 2, 3; II Petru 3,
10), sau stăpânului care se întoarce inopinant surprinzând slugile casei sale (Matei 24, 44-
51).
- timpul acelei zile aparţine înţelepciunii de taină a lui Dumnezeu, care nu a
comunicat această informaţie strategică nici îngerilor Săi, nici oamenilor (Matei 24, 36),
pentru a-i ţine permanent lucrători ai virtuţilor, căci necunoaşterea alungă lenevia.
- Parusia, când va avea loc, va fi evidentă şi vizibilă tuturor oamenilor, asemeni
fulgerului care se vede uşor pe cer, de la răsărit până la apus (Matei 24, 27), Fiul Omului
venind întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El (Matei 25, 31) “şi atunci se vor arăta
semnele adevărului: mai întâi semnul deschiderii cerului, apoi semnul glasului trâmbiţei
şi al treilea, învierea morţilor ... atunci lumea va vedea pe Domnul venind pe norii
cerului”1;
- îngerii Săi vor fi trimişi în lume ca să adune “pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de
la marginile cerurilor, până la celelalte margini” (Matei 24, 31), din toate neamurile
(Matei 25, 32), cei morţi fiind înviaţi la sunetul trâmbiţei cea de apoi, având trupuri
nestricăcioase (I Tes. 4, 15-16), iar cei vii rămaşi atunci, într-o clipă se vor transforma
primind corpuri spirituale (I Cor. 15, 51-53),“asemenea trupului slavei Sale” (Filip. 3,
21), a slavei Mântuitorului Iisus Hristos, fiind “asemenea Lui fiindcă îl vom vedea cum
este” (I Ioan 3, 2) şi astfel cu toţii îl vor întâmpina pe Domnul în văzduh (I Tes. 4, 17),
- judecata propriu-zisă a oamenilor, vii şi morţi (II Tim. 4, 1) anunţată ca o realitate
incontestabilă (Fapte 17, 31; Matei 25, 31-46), va urma după ce au fost cu toţii separaţi de
către îngeri, de-a dreapta scaunului dumnezeiesc - ceea ce înseamnă spre cinste, sau de-a
stânga - spre pedeapsă în gheenă2, care “este un loc în care urmează să fie chinuiţi cei ce
au trăit în chip nedrept şi care n-au crezut că se vor întâmpla toate acestea, câte ne-a
1
Didahia 16, 6,8, Ed. cit., p. 35

4
 învăţat Hristos”. La judecată, creştinii aflaţi deja în împărăţia cerurilor ca unii care au
făcut efortul necesar pentru a dobândi cununa, având un statut de fii ai lui Dumnezeu, fraţi
cu Iisus Hristos, vor participa şi ei (I Tes. 4, 14), ca martori ai dreptăţii acestei cercetări,
judecând şi ei împreună cu Mântuitorul Hristos pe cei ce sunt aduşi de îngeri. Mântuitorul
anunţase în învăţăturile Sale această favoare oferită sfinţilor (Matei 19, 28), iar Sfântul
Apostol Pavel preluând mărturisirea, o garanta creştinilor (I Cor. 6, 2-3). “Cine va ridica
pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel ce îndreptează: Cine este cel
ce osândeşte? Hristos, Cel ce a murit, şi mai ales Cel ce a înviat, Care şi este de-a
dreapta lui Dumnezeu, care mijloceşte pentru noi” (Rom. 8, 33-34).
- criteriul judecăţii nu va fi arbitrar 3, aşa cum credeau păgânii în soartă (destin), ci va fi
dragostea manifestată sincer, curat, dezinteresat faţă de orice om, căci toţi poartă în
sufletele lor chipul lui Dumnezeu, al lui Hristos (Matei 25, 31-46) şi fiecare a primit de la
Dumnezeu, în dar, capacităţi şi valori umane deosebite (Matei 25, 14-30), faţă de care este
dator să le folosească în sensul multiplicării lor prin relaţiile cu semenii.
- lumea aceasta, cerul şi pământul “vor pieri cu vuiet mare, stihiile arzând” ,“în văpaie de
foc” (I Tes. 1, 8), topindu-se împreună cu oamenii necredincioşi (II Petru 3, 7-12).
Acesta este tabloul sfârşitului acestei lumi, “universul sau cosmosul material – cerul
şi pământul create – vor trece, se vor consuma, ca tot ce este trecător”, “cerurile luând foc
se vor nimici, iar stihiile aprinse (elementele cosmice şi terestre) se vor topi” (II Petru 3,
12),“când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice
domnie şi orice stăpânire şi orice putere,” biruind asupra tuturor vrăjmaşilor Săi, ultimul
nimicit fiind moartea (I Cor. 15, 24-26), ce va fi aruncată împreună cu iadul în râul de foc
(Apoc. 20, 14). Aceasta este vremea “stabilirii din nou a tuturor celor despre care a vorbit
Dumnezeu prin gura sfinţilor Săi prooroci din veac” (Fapte 3, 21).“Iar când toate vor fi
supuse Lui, atunci şi Fiul însuşi se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să
fie toate în toţi” (I Cor. 15, 28).
Filozofia păgână avea propriile teorii în privinţa unui sfârşit inevitabil al lumii 4, dar
creştinii ştiau altceva5, că cei drepţi vor vieţui atunci împreună cu Hristos, având un cer şi un
pământ nou, “în care locuieşte dreptatea” (II Petru 3, 13). “Acestea vor fi veşnice, căci
atunci nu vor mai fi luminători pe cer – soare şi stele – nici zi, nici noapte, fiindcă acolo
Dumnezeu şi Hristos, Soarele ceresc, va fi şi lumină şi totul în toate” (Apoc. 12, 23; 22, 5).

2
Sfântul Iustin Martirul exprima aceeaşi idee: “Noi am fost învăţaţi că se vor bucura de nemurire numai cei ce
trăiesc în cuvioşie, şi în chip virtuos în apropierea lui Dumnezeu şi credem că cei ce trăiesc în nedreptate şi nu-
şi schimbă felul de viaţă, vor fi pedepsiţi în focul cel veşnic” -- Sf. Iustin, Apologia I, 21, p. 54
3
“Prin profeţi am aflat şi declarăm că este adevărat, că pedepsele şi chinurile, ca şi răsplătirile cele bune se
vor da potrivit cu faptele fiecăruia. Deoarece, dacă nu ar fi aşa, ci totul s-ar întâmpla potrivit destinului, atunci
nu ar mai exista nici libertate personală. Căci dacă de la destin ar fi cineva bun şi altcineva rău, atunci nici cel
dintâi nu ar fi demn de laudă, nici cel de pe urmă nu ar fi demn de blam. Şi iarăşi, dacă neamul omenesc nu ar
avea puterea de a fugi de cele ruşinoase şi de a alege cele bune prin propria sa alegere liberă, atunci el ar fi
nevinovat de faptele pe care le face, oricum ar fi acestea” --Sf. Iustin, Apologia I, 43, p. 71
4
Filosofii stoici învăţau în neştiinţa lor “că însuşi Dumnezeu se va dizolva în foc, şi că după schimbarea aceasta
lumea va renaşte din nou” -- Sf. Iustin, op. cit., 20, p. 52
5
“...profeţii au vestit de mai înainte două veniri ale lui Hristos: una, cea care a fost deja, ca a unui om
dispreţuit şi pătimitor, iar a doua oară va avea loc atunci când El va veni cu slavă din ceruri, împreună cu
oştirea Lui îngerească, şi când va învia trupurile tuturor oamenilor care au fost vreodată, şi va îmbrăca pe cele
ale celor vrednici în nestricăciune, iar pe acelea ale celor nedrepţi le va trimite în focul cel veşnic, ca să se
chinuiască de-a pururea, laolaltă cu demonii cei răi.” -- Ibidem, 52, p. 80

5
 Aşteptarea febrilă a Parusiei
Creştinii aflau anticipat toate aceste realităţi din Kerigma apostolică transmiţătoare a
propovăduirii Mântuitorului, păstrată oral şi predicată de Apostolii şi ucenicii Lui.
Certitudinea înfăptuirii acestei judecăţi universale, izvora din realitatea învierii lui Iisus
Hristos. Sfântul Apostol Pavel spunea filosofilor din Areopag: “Dumnezeu ... a hotărât o zi în
care va să judece lumea întru dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor
încredinţare prin Învierea Lui din morţi” (Fapte 17, 31). Această realitate a Învierii şi a
judecăţii era garantată de toţi Apostolii (Fapte 3, 19-21), de îngeri (Fapte 1, 11) şi de lucrarea
minunată a Sfântului Duh prin harismatici (I Cor. 1, 5-7), care impresiona spiritul, şi
întreţinea entuziasmul credinţei. Aproape toate epistolele pauline, sau pastorale, fac referire
fie la Parusia Domnului Iisus Hristos, fie la viaţa veşnică cu Hristos, la sfârşitul veacurilor, în
împărăţia cerurilor.
Aşadar, învăţătura Bisericii despre viaţa viitoare nu crea imaginea unui viitor incert, 6
confuz, ce ţine de un destin necunoscut,7 aparţinând unor timpuri nedeterminate, provocând
inerent un laxism moral explicabil, ci timpul acesta mesianic era trăit într-un mod anticipat de
creştinii Bisericii apostolice printr-o dedicare totală săvârşirii binelui,8 cu o mare ardoare, sub
presiunea iminenţei Parusiei pe care o simţeau bătând la uşi (Marcu 13, 29). Dorinţa creştină
de a se întâlni cu deplinătatea divină în împărăţia cerurilor, era dominantă în cotidianul
creştinismului primar.9
Această venire a timpului din urmă, de apoi, era uneori înţeleasă simultan şi ca
întemeiere a Bisericii văzute, cu întreaga ei desfăşurare până la sfârşitul lumii. În cuvântarea
sa din ziua Cincizecimii, Sfântul Apostol Petru amintea celor de faţă (Fapte 2, 16-17), că
proorocia lui Ioil (3,1) vestitoare a revărsării Duhului Sfânt peste oameni petrecută în acea zi,
cu lucrările Sale multiple, trebuia să se împlinească “în zilele din urmă” (̉ ̃ ̉ά
έ) (Fapte 2, 17).
Sfinţii Apostoli, prezentau şi întruparea Mântuitorului ca o Parusie împlinită, spunând
că Dumnezeu a vorbit poporului prin Fiul Său “în zilele acestea mai de pe urmă” (Evrei 1,
2), arătându-se oamenilor “în anii cei mai de pe urmă” (I Petru 1, 20). De fapt, pentru fiecare
creştin, sfârşitul vieţii sale înseamnă “timpul din urmă”, adică iminenţa judecăţii particulare
şi a întâlnirii cu Hristos, etapă care necesită aceeaşi pregătire spiritual-morală ca şi pentru
Parusie10. Viaţa creştinilor Bisericii apostolice se derula deci, sub această presiune a iminenţei
6
Sfântul Irineu spunea: “căci Dumnezeu a făgăduit să dăruiască înviere tuturor prin Cel ce a murit şi a înviat
din nou, Iisus Hristos, pe care L-a încredinţat să domnească peste toate lucrurile, să stăpânească şi să judece pe
cei vii şi pe cei morţi” -- Sf. Irineu de Lugdunum, op. cit., 41, p. 104
7
Sfântul Iustin explica: “noi zicem însă că destin inevitabil este acesta: celor ce aleg cele bune, recompensele
cele vrednice şi de asemenea celor ce aleg cele potrivnice pedepsele cele vrednice” -- Apologia I, 43, p. 72
8
Atenagora exprima pregătirile febrile ale creştinilor: “Noi care suntem convinşi că în faţa lui Dumnezeu nimic
nu va rămâne necercetat, şi că trupul care a servit poftelor nebuneşti şi fără de frâu ale sufletului, va fi judecat
şi el împreună cu sufletul, pentru aceştia nu există nici un temei spre a justifica păcatul, nici măcar unul cât de
mic” -- Atenagora Atenianul , op. cit., cap. 36, p. 505
9
Sfântul Irineu spunea: “Din această pricină, El este aşteptarea neamurilor care nădăjduiesc în El, fiincă noi
aşteptăm ca El să întemeieze Împărăţia”.-- Sf. Irineu de Lugdunum, op. cit., 57, p. 119
10
Autorul necunoscut a scrierii numită “Epistola lui Barnaba” preluând constatarea existenţei timpului din
urmă () pentru fiecare om spunea: “ De aceea să fim cu luare aminte în zilele cele din urmă; că la
nimic nu ne va folosi tot timpul vieţii şi credinţei noastre, dacă acum în timpul cel fără de lege şi în timpul
smintelilor ce vor veni, nu ne vom împotrivi aşa cum se cuvine să o facă nişte fii ai lui Dumnezeu” - Epistola lui

6
timpului eshatologic, care deja începea cu ei. Se folosea chiar o sentinţă menită să revitalizeze
conştientizarea apropierii Parusiei: “Domnul vine – Maran Atha” (I Cor. 16, 22) (ά
ά), Apostolii întreţinând ardoarea trăirii anticipate a acelor vremuri.
Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan învăţa astfel: “copii, este ceasul de pe urmă şi
precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat, de aici cunoaştem noi
că este ceasul de pe urmă” (I Ioan 2, 18), “orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos,
nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este
chiar în lume” (I Ioan 4,3). Dorinţa de înnoire spirituală a lumii şi îndepărtarea completă a
răului, era sentimentul dominant al creştinilor Bisericii apostolice.11
Parusia era anticipată deci cu multă înfiorare, adesea crezându-se în mod repetat că se
va petrece real la sfârşitul fiecărei săptămâni, în ziua învierii Mântuitorului (duminica), în
cursul nopţii, etc. Privegherile creştine, intenţionau să creeze şi o pregătire adecvată
credincioşilor pentru acest moment inevitabil.

Reacții adverse în tensiunea eshatologică.

Această atmosferă tensionată12, dădea naştere uneori la reacţii diverse, creştinii
neîntăriţi în credinţă simţindu-se dezamăgiţi, chiar păcăliţi, constatând că urmează o nouă zi,
o nouă perioadă de aşteptare încordată, ceea ce îi determina să renunţe la pregătirile febrile,
privind mai detaşaţi şi morala creştină. Alţii dimpotrivă, gândeau că Dumnezeu nu s-a grăbit
să vină pentru că îi vedea nepregătiţi suficient şi tocmai de aceea le oferea un răgaz, un nou
timp,13 pentru a-i ajuta să atingă perfecţiunea morală creştină.
Ziua Domnului, Parusia, rămânea Taina neîmpărtăşită a dumnezeirii, oamenii fiind
datori să folosească acest nou interval pentru desăvârşirea pregătirii lor, Apostolii sfătuind
tocmai în acest sens: “Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc unii că e
întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă.
Iar ziua Domnului va veni ca un fur (...)deci(...) vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă
sfântă şi în cucernicie, aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului (...) pentru aceea
iubiţilor,(...)sârguiţi-vă să fiţi aflaţi de El în pace, fără prihană şi fără vină şi îndelunga
răbdare a Domnului nostru socotiţi-o drept mântuire” (II Petru 3, 9-12, 14-15).
Aşadar, întârzierea Parusiei era înţeleasă ca o amânare a judecării lor, un nou interval
oferit creştinilor pentru a fi mult mai râvnitori în practicarea virtuţilor (Evrei 10, 25), pentru a
fi găsiţi cât mai valoroşi înaintea scaunului de judecată al Mântuitorului.14
El însuşi îndemnase: “Vegheaţi dar, că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau
seara, sau la miezul nopţii, sau la cântatul cocoşilor, sau dimineaţa. Ca nu cumva venind
Barnaba, 4, 9, Ed. cit., p. 139
11
“Să vină harul şi să treacă lumea aceasta! Osana Dumnezeului lui David! Dacă este cineva sfânt, să vină!
Dacă nu este să se pocăiască! Maran Atha! Amin!”. --Didahia 10, 5, Ed. cit., p. 32
12
“Aşadar, dacă această turmă a Domnului a fost zdrobită (evreii), atunci noi <măslinul sălbatic altoit
împotriva firii pe măslinul cel bun> nu va trebui oare să ne temem şi mai tare că va fi zdrobită şi această turmă
a Domnului? Căci va fi zdrobită cândva şi ea după spusele Mântuitorului, şi anume atunci când <din pricina
înmulţirii fărădelegilor dragostea multora se va răci> (Matei 24, 11)” -- Origen, op. cit., Omilia a XII a, 13, p.
413
13
Îngerul pocăinţei îndemna pe creştinii din vremea lui Herma:“tămăduiţi-vă dar, atât timp cât se zideşte
turnul” -- Păstorul, 109, 1, Ed. cit., p. 380
14
Tertulian mărturisea practica săvârşirii rugăciunilor “şi pentru întârzierea sfârşitului” -- Apologeticul, 39, 2, p.
92 -- iar Sfântul Iustin spunea : “răbdarea lui Dumnezeu de a nu face încă lucrul acesta a avut în vedere neamul
omenesc” -- Apologia I, 28, p. 58

7
fără veste, să vă afle pe voi dormind. Iar ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: privegheaţi”
(Marcu 13, 35-37). “Luaţi seama la voi înşivă să nu se îngreuieze inimile voastre de mâncare
şi băutură şi de grijile vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi fără de veste, ca o cursă; căci va
veni peste toţi cei ce locuiesc pe faţa întregului pământ. Privegheaţi dar în toată vremea,
rugându-vă, ca să vă întăriţi, să scăpaţi de toate acestea care au să vină şi să staţi înaintea
Fiului Omului” (Luca 21, 34-36). Aşadar, însuşi Mântuitorul Hristos invitase la îndelungă
priveghere cu rugăciune, ca intervalul de timp rămas până la Parusie să fie valorificat spre
desăvârşirea şi mântuirea creştinilor.
Şi Sfântul Apostol Pavel reluând profeţia lui Avacum (Avacum 2, 3), spunea
creştinilor: “Căci mai este puţin timp, prea puţin şi Cel ce e să vină, va veni şi nu va
întârzia”, pentru a stimula încrederea în venirea inevitabilă a Parusiei şi răbdarea necesară
împlinirii voii lui Dumnezeu (Evrei 10, 35-37).
Virtutea răbdării trebuia să caracterizeze viaţa creştinilor: “drept aceea fiţi îndelung
răbdători fraţilor, până la venirea Domnului. Iată plugarul aşteaptă roada cea scumpă a
pământului, îndelung răbdând, până ce primeşte ploaia timpurie şi târzie. Fiţi dar şi voi
îndelung răbdători, întăriţi inimile voastre, căci venirea Domnului s-a apropiat” (Iacob, 5, 7-
8). Creştinii trebuiau să aibă nădejde desăvârşită în harul ce li se va da la arătarea lui Iisus
Hristos (I Petru 1, 13), pentru a se bucura “cu bucurie mare” (I Petru 4, 13). Până atunci,
sfaturile moralizatoare ale Bisericii insistau în sensul unei pregătiri continue 15, adecvate
darului care îi aşteaptă, un dar anticipat de harul Sfântului Duh trimis în lume 16, ceea ce îi
făcea responsabili pe credincioşi. 17 “Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială ca
să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu, neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi
stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume” (Filipeni 2, 14-15).
La această întâlnire, creştinii trebuiau să fie la apogeul spiritualităţii şi duhovniciei
lor, nicidecum obosiţi sau descurajaţi, ci la înălţimea lipsei de păcat a Mântuitorului (Evrei 9,
28). Dragostea oferită de Dumnezeu prin jertfa Fiului Său (Ioan 3, 16), urma să fie criteriul
judecăţii tuturor oamenilor (Matei 25), în funcţie de înapoierea ei lui Dumnezeu, multiplicată
de oameni prin intermediul semenilor lor18. Dumnezeu iubeşte pe oameni, iar aceştia sunt
datori să-L iubească pe Dumnezeu, în special pe Domnul Iisus Hristos, aspect specific creştin,
despre Care Sfântul Apostol Pavel spunea: “cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema” (I
Cor. 16, 22).

15
“privegheaţi pentru viaţa voastră: candelele voastre să nu se stingă, coapsele voastre să nu vi le descingeţi, ci
fiţi gata că nu ştiţi ceasul în care Domnul nostru va veni” -- Didahia, 16, 1, Ed. cit., p. 34
16
Sfântul Iustin spunea: “aflând adevărul, să ne găsim şi prin fapte a fi nişte buni trăitori şi păzitori a celor ce
ne sunt poruncite, în aşa fel ca să ne mântuim cu mântuirea veşnică” -- Apologia I, 65, p. 93
17
Sfântul Policarp, episcopul Smirnei, scria Filipenilor: “Pentru aceea încingându-vă coapsele voastre, slujiţi
lui Dumnezeu cu frică, şi cu adevăr, că părăsind vorbăria cea deşartă şi rătăcirea celor mulţi, aţi crezut în cel
ce a înviat pe Domnul nostru Iisus Hristos din morţi şi I-a dat slavă şi tron de-a dreapta Lui ... Cel ce vine
judecător al viilor şi al morţilor, al cărui sânge îl va cere Dumnezeu de la cei ce nu-L ascultă” -- Sf. Policarp,
Către Filipeni, II,1, Ed. cit., p. 250
18
Sfântul Irineu explica necesitatea existenţei şi multiplicării acestei iubiri “căci noi L-am primit pe Domnul
Legii, Fiul lui Dumnezeu, şi prin credinţa noastră în El, învăţăm să Il iubim pe Dumnezeu cu toată inima
noastră, iar pe semenii noştrii, ca pe noi înşine. Iubirea de Dumnezeu alungă însă orice păcat, iar iubirea de
semeni nu săvârşeşte nici un rău faţă de semeni.”—Sf. Irineu, op. cit. 95, p. 148-- Creştinul Irineu, ucenic al
Sfântului Policarp, episcopul Smirnei, alcătuind actul martiric al dascălului său scria: “dragostea adevărată şi
statornică, urmăreşte ca cineva să se mântuiască nu numai pe sine , ci pe toţi fraţii”. -- Martiriul Sf. Policarp, I,
2, p. 31

8
 Mântuitorul Iisus Hristos era etalonul uman al virtuţilor creştine, modelul obligatoriu
de urmat pentru cei ce doreau să se identifice salvator cu persoana Lui. “Gândirea tuturor
creştinilor era orientată asupra stării lor prezente, când un om numit Iisus, pe care
majoritatea nu L-au văzut, i-a chemat la El. Acest om fiind mort a înviat, aşezat acum la
dreapta lui Dumnezeu, va apărea curând glorios şi va desfăşura împotriva răului o bătălie
decisivă. Cine era (de fapt)? Care era originea acestui rol de şef religios, de reprezentant
eficace al lui Dumnezeu, de judecător al umanităţii întregi? Ca Mesia evreiesc, avea o istorie
în spatele Său: a fost predestinat de Dumnezeu, prezentat, anunţat, descris de către profeţi.
Unul din titlurile Sale cele mai înalte era acela de Fiu al lui Dumnezeu. Dar asupra acestui
punct esenţial, nu putea fi vorba de un sprijin pe tradiţia iudaică, evident depăşită de către
afirmaţiile sfinţilor Pavel, Ioan şi de autorul epistolei către Evrei. Iar aceste afirmaţii, ele
însele nu sunt decât înflorirea credinţei comune, încă săracă în formule, dar profundă şi
rezistentă. Iisus, chiar dacă aparţine prin realitatea Sa de om la categoria creaturilor
vizibile, ţine de asemenea, datorită fondului existenţei Sale, de divinitate. În ce fel? Aceasta
se va lumina din ce în ce mai mult. Însă esenţialul acestei credinţe se află în sufletele
creştinilor din primele generaţii. Noul Testament a relevat această realitate de la cele mai
vechi cărţi ale sale până la cele mai noi. Apoi celelalte cărţi creştine din prima generație,
ortodoxe sau gnostice, au sprijinit această întreagă credinţă fundamentală, universal
acceptată şi solid ancorată în tradiţie”.19

Însă nu întotdeauna aşteptările eshatologice se canalizau spre dobândirea aspectelor

pozitive ale vieţii. Acolo unde întreaga eshatologie nu a fost prezentată pe înţelesul tuturor,
din motive obiective, circumstanţele impunând plecarea precipitată a Apostolilor, sau a
misionarilor din acele locuri (Fapte 17, 2-10), cunoaşterea insuficientă a acestor realităţi a
provocat naşterea unor controverse doctrinare, cu consecinţe practice nefaste pentru viaţa
comunităţii respective. Credincioşii erau datori să-şi trăiască viaţa în credinţă, în deplină
înţelegere între ei şi cu cei din afara Bisericii, muncind firesc pentru necesităţile traiului
zilnic, urmărind dobândirea sfinţeniei (I Tes. 4, 3, 11-12), priveghind şi rămânând treji moral
pentru ziua Domnului (I Tes. 5, 6).
Existau şi creştini care umblau totuşi fără rânduială (I Tes. 5, 14; II Tes. 3, 6),
manifestându-şi îndoielile şi nepriceperea lor, atrăgând în confuzie şi pe alţii. Aceşti rătăciţi,
răstălmăcind cuvintele proorocilor şi ale harismaticilor, fie credeau că ziua Domnului a şi
sosit (II Tes. 2, 1-2), fie negau posibilitatea învierii morţilor (I Cor. 15, 12) şi, în consecinţă,
neparticiparea acestora, ci doar a viilor la Parusie, aducând în sufletele celorlalţi credincioşi
tulburare, suferinţă şi o deznădăjduită părere de rău pentru cei deja adormiţi.
Alţi creştini, neînţelegând întârzierea Parusiei, contestau înfăptuirea ei zicând: “unde
este făgăduinţa venirii Lui? Că de când au adormit părinţii, toate aşa rămân, ca de la
începutul făpturii” (II Petru 3, 4), aruncând în deznădejde speranţele celorlalţi.
Presiunea eshatologică exagerată, putea aduce şi o altă viziune greşită asupra vieţii
cotidiene, în care munca necesară traiului şi acţiunile întreprinzătoare ale preocupărilor zilnice
(aratul, semănatul, meşteşugurile), nu-şi mai găseau rostul, din moment ce sfârşitul lumii
acesteia putea veni în orice clipă, la noapte, sau mâine. Într-un asemenea sentiment limită,
investiţiile muncii şi planurile zilei de mâine sau ale anotimpului următor apăreau ridicole şi
19
- L. Duchesne, op. cit. p. 42

9
inutile. Faţă de aceste devieri şi exagerări, Biserica avea grijă să corecteze prin Apostolii şi
ierarhia ei, atât interpretările greşite în privinţa învăţăturii de credinţă, cât şi consecinţele
practice izvorâte din aceasta.
Ascultarea îndrumărilor ierarhiei asigura limitele normale ale unei vieţuiri creştine. 20
Viaţa membrilor Bisericii nu trebuia să iasă din cotidianul firesc al societăţii, creştinii fiind
preocupaţi normal de munca, de casa şi familia lor. Grija zilei de mâine, exista numai în
relaţie cu simţul datoriei de îndeplinit al fiecăruia, faţă de trup şi propria familie (Efes. 5, 29),
creştinii conştientizând că ei se află în grija lui Dumnezeu, care îi călăuzeşte şi îi ocroteşte.
Trăind cu această încredere, creştinii Bisericii apostolice păstrau un fericit echilibru între
preocupările şi munca zilnică cu care erau datori (pentru a avea dreptul să se hrănească - II
Tes. 3, 10) şi păstrarea sufletului necuprins de aspectele păcătoase ale vieţii (Col. 3, 5), fiind
dedicaţi prin fapte bune şi virtuţi slujirii şi întâlnirii cu Mântuitorul Iisus Hristos la Parusie, nu
patimilor sau poftelor lumeşti.
În conduita morală permanentă, se insista foarte mult asupra onestităţii, amabilităţii
raporturilor cu ceilalţi, asupra frumuseţii sufletului curat, asupra carităţii manifestată atât
public cât şi particular, prin milostenie şi ospitalitate.
Destinaţia creştinilor trebuia să fie cetatea din ceruri, de unde urma să vină Domnul
Iisus Hristos (Filip. 3, 20), pentru a-i aduna şi pe cei mai din urmă copii ai Săi: “Cugetaţi cele
de sus, nu cele de pe pământ, căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru
Dumnezeu. Iar când Hristos, care este viaţa voastră se va arăta, atunci şi voi, împreună cu
El, vă veţi arăta întru slavă” (Col. 3, 2-4). Aceasta era nădejdea şi obiectivul creştinilor care
îi ajuta să renunţe la aspectele lumeşti, suportând chiar persecuţii şi moarte, nedorind să fie
despărţiţi prin ceva de dragostea lui Hristos, la a cărui venire cu toţi sfinţii Săi trebuiau să fie
“fără de prihană întru sfinţenie” (I Tes. 3, 13).
Cei indiferenţi faţă de acest aspect şi în consecinţă nepregătiţi, nu puteau simţi
bucuria întâlnirii cu Hristos, ci “o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va
mistui pe cei potrivnici” (Evrei 10, 27).
Faţă de aceştia, creştinii nu erau “fii ai îndoielii spre pieire, ci ai credinţei spre
dobândirea sufletului” (Evrei 10, 39), trăind o frumoasă şi rodnică aşteptare a împărăţiei
cereşti. Creştinul Atenagora concluziona pentru toţi oamenii, creştini şi păgâni: “Creatorul
lumii întregi, cu această destinaţie a creat pe om, ca el să se bucure de o existenţă raţională,
încât, privind într-una la mărirea dumnezeiască şi la înţelepciunea Lui cea mai presus de
toate, să supravieţuiască desfătându-se încontinuu de darul creaţiei, după sfatul Celui ce l-a
zidit, şi potrivit cu firea pe care a primit-o. Scopul creării omului confirmă deci dăinuirea lui
pentru veşnicie, iar în această dăinuire e implicată şi învierea, fără de care omul n-ar putea
supravieţui”21.

20
“Învăţaţi-vă să vă supuneţi lepădând obrăznicia, cea mândră şi îngâmfată a limbii voastre. Că e mai bine
pentru voi să fiţi găsiţi mici dar respectaţi în turma lui Hristos, decât cu o părută vază să fiţi aruncaţi din
nădejdea Lui. Că aşa grăieşte înţelepciuea cea plină de virtute ... Că cel care face fără părere de rău, cu
smerenie şi cu stăruitoare bunăvoinţă poruncile şi dreptăţile date de Dumnezeu, acela va fi rânduit şi socotit în
numărul celor mântuiţi prin Iisus Hristos, prin Care lui Dumnezeu fie slava în vecii vecilor , Amin” -- Sf.
Clement Romanul, I Corinteni, 57, 2; 58, 2, Ed. cit., p. 86-87
21
Atenagora Atenianul , Despre învierea morţilor, cap. 13, p. 508

10