II. 3. 3.

Trăsătura ca unitate descriptivă elementară în cercetarea

personalităţii în psihologie
O lucrare de seamă în analiza întreprinsă asupra noţiunilor de persoană,
personalitate, a efectuat-o G. W. Allport1, care a contribuit la stabilirea unui
conţinut al acestor noţiuni, fundamentat pe argumente psihologice. Aşa cum
arată el, definită sintetic, persoana ar reprezenta o organizare dinamică a
sistemelor psihofizice, care, într-un anumit individ, determină adaptarea sa
originală la mediu.
Gordon W. Allport poate fi considerat, pe bună dreptate, unul dintre
titanii psihologiei personalităţii, care s-a preocupat de realizarea unei teorii
integrate, unificate a acesteia. Multe dintre consideraţiile teoretice realizate de
către Allport asupra conceptului de trăsătură, ca unitate descriptivă elementară
în cercetarea personalităţii, au influenţat demersurile investigative realizate de-
a lungul timpului.
Dacă pentru psihologia clinică şi psihoterapie, Freud rămâne un nume de
referinţă, datorită încercării sale de a realiza o teorie unificată, comprehensibilă,
coerentă a personalităţii - în speţă, în ipostaza sa patologică -, acelaşi lucru se
poate spune despre Allport. Acesta din urmă a încercat tot o abordare sintetic
integrativă, însă în sfera normalităţii psihice, diferenţa fiind dată şi de maniera
de abordare accentuat pozitivistă2.
În ceea ce priveşte organizarea trăsăturilor, în psihologie se consideră că
cei mai mulţi oameni au anumite dispoziţii care modelează o mare parte a
comportamentelor lor. Acestea ar fi dispoziţiile generalizate ale persoanei,
intitulate trăsături cardinale3. De pildă, dacă pentru o persoană scopul central al
vieţii este dobândirea cu orice preţ, prin orice mijloace a unor statute socio-

1
G. W. Allport, Personality – a psihological interpretation, New York, 1937.
2
Romeo Zeno Creţu, op. cit., p. 14.
3
Ibidem.
politice, atunci parvenitismul ar putea fi trăsătura cardinală a acesteia, după cum
pentru o altă persoană care şi-ar orienta întreaga viaţă şi conduită în consens cu
normele etice prescrise într-un anumit spaţiu cultural,
moralitatea/conştiinciozitatea ar putea fi trăsătura ei cardinală.
Subordonate trăsăturilor cardinale sunt trăsăturile centrale. Ele reprezintă
dispoziţii cu un grad mai redus de generalitate, mai puţin prezente în conduita
persoanei comparativ cu trăsăturile cardinale. În fine, la un grad şi mai redus de
generalitate se află trăsăturile secundare. Acestea iau frecvent forma unor
atitudini personale.
Dacă aşa stau lucrurile şi aceste trăsături cardinale sau dispoziţii
generalizate native, sunt determinante pentru viaţa şi activitatea persoanei, ce
valoare mai au actele umane şi cum se mai explică libertatea omului şi în ce
măsură mai rămâne libertatea o caracteristică a existenţei personale? Cred că
este o întrebare la care ar trebui să se gândească mai serios şi psihologii nu
numai eticienii, filosofii şi teologii. Sau trăsăturile native sunt „determinante”
într-un mod care nu afectează libertatea persoanei, ci îi facilitează cel mult
educaţia într-o direcţie sau alta, identificându-se cu talentele sau aptitudinile
personale pe care teologii le consideră darurile primite de la Dumnezeu.
Allport a subliniat faptul că pentru fiecare persoană există un mod unic de
structurare a acestor tipuri de trăsături, ceea ce ne permite să înţelegem
unicitatea şi identitatea de expresie a fiecăruia, chiar şi atunci când situaţia
manifestă presiuni absolut identice asupra unui grup de indivizi.
Cercetări recente confirmă că studiile despre trăsături se împletesc din ce
în ce mai strâns cu psihologia tradiţională. Teme principale foarte diverse, cum
ar fi genetica comportamentală, stresul şi anormalitatea, pur şi simplu nu pot fi
înţelese fără referire la trăsături. S-a intensificat astfel tendinţa de integrare a
psihologiei trăsăturilor cu cea sociocognitivă.
Dezvoltarea dialogului dintre cei care se ocupă de psihologia trăsăturilor
şi sociopsihologi, este extrem de bine venit astăzi, mai ales că în trecut erau
adversari. Ambele părţi au mult de învăţat una de la cealaltă 4. Rămâne întrebarea
cum să ajungem la o teorie unificată despre trăsăturile de personalitate care să
explice rezultate din subdiscipline atât de disparate, de la genetica moleculară
până la procesele sociocognitive de nivel superior? Sociopsihologia şi
personalitatea sunt adesea considerate un domeniu unic, dar nu există oare
aspecte ale sociopsihologiei care ar trebui să fie deosebite riguros de
personalitate?
Concepţia despre trăsăturile de personalitate este poate la fel de veche ca
limbajul omenesc. Limbajul care descrie personalitatea se infiltrează zilnic în
conversaţiile şi în vorbirea noastră obişnuite. În toate limbile există foarte mulţi
termeni folosiţi pentru descrierea „calităţilor” personale.
Structura trăsăturilor personalităţii se dovedeşte constantă la grupuri
diferite de oameni din culturi diferite. Având în vedere că trăsăturile sunt stabile
în timp, e firesc să ne întrebăm în ce măsură diferenţele individuale ale
trăsăturilor personalităţii sunt produse de factori genetici şi ambientali? Studiile
de genetică moleculară arată care gene individuale ar putea influenţa
personalitatea. Studiile genetice pot contribui la studierea modificării
personalităţii iar contribuţia genetică la trăsăturile de personalitate se poate
modifica şi ea cu vârsta sau în timp. De asemenea studiile genetice aduc
informaţii şi despre factorii ambientali care influenţează trăsăturile de
personalitate. Plomin, Asbury şi Dunn au afirmat că „studiile genetice legate de
comportament oferă cele mai bune dovezi posibile despre importanţa
influenţelor ambientale”.5
Şi deşi concepţia despre trăsături este pluralistă şi nu există un punct de
vedere unitar, totuşi, din mulţimea opiniilor am putea desprinde două idei
fundamentale: prima că trăsăturile se menţin în timp, deci sunt mai mult sau mai

4
Gerald Matthews, Ian J. Deary, Martha C. Whiteman, op. cit., p. 23-24.
5
R. Plomin, K. Asbury, J. Dunn, Why are children in the same family so different?
Nonshared environment a decade later, Canadian Journal of Psychiatry, 46, p. 225 ş. u.
puţin constante şi a doua că trăsăturile influenţează nemijlocit comportamentul6
deci sunt determinante. În această situaţie, apare firească întrebarea: mai este
omul fiinţă liberă? Sau libertatea lui se mişcă numai între constante şi
determinante psihologice? Răspunsul însuşi implică dialog şi studiu
interdisciplinar. Persoana este o realitate vie şi aspectul static, paradoxal, este şi
dinamic iar unitatea ei subzistă în diversitate.
Deşi există un nucleu constant, care defineşte natura cea adevărată a unei
persoane, totuşi comportamentul ei poate varia într-o oarecare măsură şi în
funcţie de situaţie. Şi diferenţele care există între indivizi se disting în situaţii
variate.
Desigur, cunoaşterea trăsăturilor este esenţială pentru cunoaşterea
personalităţii ca întreg dar personalitatea este evident mult mai mult decât suma
valorilor trăsăturilor unei persoane şi s-ar putea ca oamenii să construiască
sensuri personale complexe şi idiosincrazice pe baza oferită de trăsături7.
Toţi oamenii sunt persoane prin naştere. Persoana implică unitate şi
alteritate. Deşi enipostaziem aceeaşi realitate ontică, fiecare este unic, are
propria identitate dinamică şi din acest motiv cercetarea psihologică constituie
numai un aspect al problemei şi cred că se face o eroare când se generalizează
cu privire la om, chiar dacă se pleacă de la anumite trăsături esenţiale pentru
cunoaşterea personalităţii lui. A nu se uita că prin această metodă poţi cunoaşte
un om sau chiar o mulţime de oameni, dar nu omul ca atare, respectiv persoana
umană.
Pe de altă parte şi reducţionismul şi holismul trebuie să fie echilibrate
foarte atent, să identifice mecanismele fiziologice şi sociocognitive specifice,
care contribuie la acţiunea trăsăturilor, fără a pierde din vedere caracteristicile
principale de integrare, ale trăsăturilor.
Caracterul ereditar al trăsăturilor, datorită studiilor de genetică moleculară

6
Gerald Matthews, Ian J. Deary, Martha C. Whiteman, op. cit., p. 27.
7
Ibidem, p. 424.
şi de psihofiziologie este bine stabilit şi se prevede chiar o mai bună cunoaştere
a bazelor biologice ale personalităţii.
Deşi este imposibil ca trăsăturile să explice toate aspectele personalităţii
cuiva, psihologia trăsăturilor va furniza informaţii pentru cunoaşterea sensurilor
pe care oamenii le atribuie propriei personalităţi şi evenimentelor din viaţă. Şi
aceasta este foarte important pentru că sensul este singurul care luminează şi
justifică existenţa omului ca persoană. Şi în punctul acesta de vedere, psihologia
vine în consens cu teologia.

II. 3. 4. Conceptul de Eu şi Eul ca centru al personalităţii

D. Gusti8 a arătat că noţiunea de persoană este întrebuinţată pentru
desemnarea fiinţei libere, raţionale, care poate îndeplini o funcţie spirituală şi
morală, adică tot ce este cauză conştientă şi responsabilă de acţiunile întreprinse.
Pavelcu consideră că persoana, în sens pur psihologic, poate fi privită din
două puncte de vedere opuse: subiectiv – la persoana I (“eu”) şi obiectiv, la
persoana a III-a (ca “individualitate”, “el”, “cineva”), fără reprezentare a stărilor
interioare ale acestuia. La persoana a doua (“tu”) intervine introspecţia alături de
observaţia externă9.
La baza individualităţii nu se află individul, cum am fi tentaţi să credem şi
cum am văzut anterior că afirmă psihologii, ci în mod paradoxal, persoana,
comuniunea, care se exprimă în fiecare într-un mod propriu, personal şi
irepetabil, dar care arată că acest propriu şi irepetabil stă în relaţie
complementară cu ceilalţi proprii şi irepetabili fără de care nu ar putea exista.
Individualitatea concentrează caracteristicile proprii, mai mult sau mai
puţin statice şi dinamice în acelaşi timp, care alcătuiesc persoana umană,
asigurându-i posibilitatea de a se distinge de ceilalţi cu care se află într-o relaţie

8
C. Stroe, Etica lui Dimitrie Gusti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, apud
Titus Şuteu, Victor Fărcaş, op. cit., p. 13.
9
V. Pavelcu, Invitaţie la cunoaşterea de sine, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 30.
complementară permanentă şi în acelaşi timp, care îi dă posibilitatea să crească,
să se depăşească permanent şi prin educaţie şi viaţă morală să devină
personalitate.
Dacă tuturor indivizilor le este comună unicitatea de poziţie şi cea de
conţinut, indivizilor umani le este proprie conştiinţa unicităţii lor, prin care, iau
act de poziţia şi conţinutul lor. Datorită acestui lucru, omul se manifestă plenar,
devine un „Eu”, îşi identifică şi îşi valorifică potenţele şi este şi ceea ce vrea să
devină, respectiv chip al lui Dumnezeu în creaţie sau individ al unei simple
specii.
De mai bine de un secol, psihologia a pus în centrul edificiului
personalităţii conceptul de Eu.
„Eul” (traducerea lui „das Ich” din germană) reprezintă în teoriile
psihanalitice, centrul şi ansamblul actelor şi motivaţiilor unui individ, asigurând
adaptarea la mediu, satisfacerea nevoilor şi soluţionarea conflictelor generate de
dorinţe incompatibile. În viaţa curentă, această funcţie se manifestă atât în
planul conştient - prin intermediul proceselor intelectuale - cât şi în cel
inconştient, antrenând mecanismele de apărare.
Pe de o parte, înţelesul primar al eului este cel al pronumelui la persoana
întâi. Eul, potrivit psihologilor, este subiectul la nivelul căruia se întretaie trei
predicate: a fi, a avea şi a face, dar care trebuie să aibă permanent, ca ţintă,
spunem noi, pe al patrulea, a deveni, care îl dinamizează, îi dă posibilitatea unei
transcenderi şi înnoiri permanente. Îl fereşte de staticul posesiv, pătimaş şi
egoist, îl pune în faţa unui tu personal, îi revelează caracterul său relaţional,
dialogal.
Pe de altă parte, Eul este rodul tuturor experienţelor acumulate de subiect
în activitate dar şi de corelarea faţă de ceilalţi, e plasat permanent şi conştient în
starea de vizavi, şi poate că această stare îi dezvoltă conştiinţa de sine.
Conştiinţa de sine se exprimă în relaţia cu un tu şi are ca moment decisiv actul
întâlnirii cu un alt subiect personal. În acest sens trebuie văzută şi
intersubiectivitatea, perihoreza şi consubstanţialitatea Celor trei Persoane
Divine, care face ca Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane, să fie
iubire, comuniune, dialog.
În dezvoltarea sa, Eul parcurge trei etape şi anume: etapa Eului corporal,
apoi cea a Eului social şi, în final, definirea Eului spiritual. Achiziţiile acestor
etape se cointegrează în condiţiile în care cele trei laturi ale eului se dezvoltă pe
parcursul vieţii. Dar ce s-ar întâmpla în cazul în care Eul nu ar putea parcurge
toate aceste trei etape în existenţa unei persoane? Ar mai putea acest Eu redus la
unul sau cel mult două aspecte, să constituie centrul personalităţii umane? Este o
întrebare de care psihologii ar trebui să ţină cont, în abordarea persoanei şi
personalităţii umane şi mai ales în psihoterapie.
Personalitatea este un agregat de aptitudini care are în centrul său Eul în
relaţie cu valorile absolute. Nu este vorba aici de un Eu centrat în sine, egoist,
individualist, ci de un Eu altruist, centrat în viaţa de comuniune, care revelează
persoana ca bază a personalităţii şi eul ca centru şi organ revelatoriu al ei.
Când se centrează în sine, Eul se reduce la viaţa de individ şi devine
egoist. Personalitatea, care este o dezvoltare a persoanei, are un Eu deschis
permanent relaţiei. E centrată pe comuniune şi conştientizează propriul Eu
pentru ceilalţi mai mult decât pentru sine. Lucrul acesta se realizează prin
educaţie şi sporirea în cunoaştere dar şi prin viaţă morală susţinută, deci
conlucrarea cu harul lui Dumnezeu.
Personalitatea dovedeşte permanent deopotrivă probitate intelectuală şi
verticalitate morală şi se verifică prin raportarea la valorile perene, la legea
morală naturală şi la ceilalţi. Din punct de vedere religios-moral, personalitatea
este sfântul, care se raportează permanent la Dumnezeu şi la dragostea Lui
neţărmurită pentru întreaga creaţie.
Eul se structurează în momentul în care subiectul se poate desprinde de
obiect, obiect care - fie, se împotriveşte percepţiei sau actelor deliberative; fie,
se menţine viu în memorie. Prezenţa sa, prin aşezarea insului faţă în faţă cu un
altul, este strâns legată de conştiinţa de sine. Eul se clădeşte iniţial, pe
sentimentul posesiei propriului trup, la care se adaugă ulterior alte achiziţii
dobândite prin confruntarea subiectului cu lumea10.
Eul este o structură dinamică, ce încorporează în sine personajul,
conştiinţa identităţii, conştiinţa existenţei şi a asumării unui anumit rol11.
Privită din interior, persoana este subiect care se gândeşte pe sine şi
care, făptuieşte în referinţă cu sine. Ca subiect, se ghidează după anumite
elemente subiective: înţelegere, acceptare, opinie, simpatie, indiferenţă sau
antipatie.
Privită din exterior, persoana - identică cu persoana fizică din drept -
este subiectul uman cu un anumit statut, cu drepturi, responsabilităţi şi obligaţii,
cu un nume şi un domiciliu.
Până la un punct, personalizarea coincide cu ontogeneza „eului”. Ea are la
bază două principii esenţiale: al diferenţierii şi al integrării.
Diferenţierea înseamnă particularizare, fiind un semn al maturizării. La
naştere, copilul se identifică cu mediul; ulterior, prin învăţare, prin legătură „cu
altul", el se individualizează căpătând conştiinţa existenţei sale distincte de a
celorlalţi.
Pe de altă parte, persoana se prezintă ca o unitate ce trăieşte plenar
sentimentul totalităţii sale şi la acest punct părerile psihologilor converg cu ale
teologilor că persoana înseamnă o unitate, dar o unitate în diversitate, care este
înnăscută şi nu făcută sau devenită.

II. 3. 4. 1. Teoriile ontogenezei şi structurării eului

Dacă teoriile elementariste reduc persoana şi personalitatea la

determinanţii fundamentali: temperament, conştiinţă, caracter, teoriile

10
Cf. Sigmund Freud, Opere 10 – Introducere în Psihanaliză, trad. Gilbert Lepădatu, George
Purdea, Vasile Dem. Rădulescu, Editura Trei, Bucureşti, 2004, p. 76.
11
Cf. Mielu Zlate, Eul şi personalitatea, Editura Trei, 2004.
ontogenezei şi structurării eului consideră personalitatea o organizare şi o
dezvoltare internă şi externă a persoanei şi se grupează astfel:

a) Teoriile genetice privind persoana şi personalitatea

Promovate de H. Wallon12, Jean Piaget13 şi P. Janet14, consideră
personalitatea drept produsul dezvoltării şi al maturizării caracterizate prin
creşterea gradului de organizare internă a persoanei cu precizarea că această
organizare internă vizează nu numai intelectul şi aspectul biologic al persoanei,
ci şi pe cel spiritual-moral, fără de care persoana nu poate ajunge personalitate.
Probitatea intelectuală şi verticalitatea morală nu se pot despărţi în drumul
persoanei către personalitate şi aceasta este şi părerea teologilor ortodocşi.
Wallon înţelege acest proces ca rezultantă a echilibrărilor produse în urma
rezolvării unor crize. Personalitatea este concepută holistic, fiind privită ca
„fiinţă” plenară fizico-psihică.
Piaget pune la baza personalităţii o embriologie a gândirii, a cărei
dezvoltare este determinată de capacitatea de asimilare şi acomodare. Aici am
putea spune că este vorba de asimilarea valorilor, de acomodarea la ele şi de
crearea de noi valori. Lucrul acesta, pe lângă efortul personal susţinut,
presupune o predispoziţie genetică, o capacitate specifică şi o libertate dată ca
daruri ale lui Dumnezeu acordate omului în momentul conceperii sale, ar spune
antropologii ortodocşi.
Toţi suntem persoane prin naştere şi avem în noi posibilitatea de a deveni
personalităţi, prin raportarea noastră la valorile perene de bine, adevăr şi frumos,
şi realizarea acestor valori în viaţa noastră, potrivit darurilor specifice, ceea ce
constituie unicitatea noastră. Suntem chemaţi să devenim personalităţi, să ne
realizăm persoana pe diferite planuri şi domenii de activitate, potrivit harului şi
12
Wallon H., La conscience et la vie subconsciente, P.U.F., Paris, 1942.
13
Jean Piaget, La prise de conscience - Col. Psychologie d’aujourd’hui - P.U.F. - Paris - 1974.
14
Pierre Janet, The Mental State of Hystericals, 1892 şi The Major Symptoms of Hysteria,
1907.
darului (predispoziţiilor şi talentelor) care sunt în noi ca daruri primite de la
Dumnezeu.
Pe planul gnoseologic (al adevărului) lucrul acesta ar însemna ca cei cu
dotare specială şi efort susţinut, să devină oameni de ştiinţă sau savanţi.
Pe planul estetic (al frumosului), sunt persoane cu aptitudini înnăscute,
care prin educaţie de specialitate ar putea deveni artişti. Dacă la aceste capitole
darurile sunt împărţite, există un domeniu care dă posibilitatea tuturor
persoanelor umane să-şi dezvolte personalitatea, fără deosebire. Ba mai mult,
nici cei din primele două categorii, fără a se raporta permanent la acesta, nu pot
deveni personalităţi. Acesta este planul religios-moral (al binelui), unde se
realizează sfinţenia vieţii şi al cărui protagonist este sfântul sau omul de omenie.
La sfinţenia vieţii şi la omenie, suntem chemaţi toţi fără deosebire: „...fiţi sfinţi,
că Eu, Domnul, sunt sfânt” (Levitic 11, 45).  “Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt
Sfânt” (I Petru 1, 16). 
Când este vorba de personalitate, sfântul, savantul şi artistul adevărat au
ceva comun, care îi face să nu se respingă, ci din contră, deşi diferiţi, să fie
compatibili şi să se înţeleagă şi să se aprecieze mai mult decât se înţeleg şi
apreciază ceilalţi oameni, care şi-au ratat chemarea de a deveni personalităţi.
Oamenii de ştiinţă şi artiştii ar putea spune că acest ceva comun, care
ajută pe fiecare în parte şi pe toţi împreună, să realizeze prin conlucrare şi efort
susţinut propria personalitate, este o vocaţie specială pe care teologii o identifică
cu harul lui Dumnezeu, acea energie necreată şi îndumnezeitoare, care este
prezentă şi lucrează în toţi, într-un mod special şi irepetabil, indiferent de
planurile şi compartimentele existenţei umane în care ei activează. Din acest
motiv ar trebui să dăm o mai mare atenţie chemării noastre comune de a realiza,
pe plan religios-moral, sfinţenia vieţii, singura în măsură să dea sens şi calitate
vieţii noastre, iar pe plan laic, de a deveni şi a ne strădui să rămânem oameni de
omenie. Sfinţenia şi omenia dau calitate şi demnitate vieţii umane, deci
persoanei.
 Lucrurile acestea nu se pot atinge, dacă renunţăm la relaţia cu Dumnezeu.
Cu cât ne apropiem mai mult de Dumnezeu, cu atât suntem mai aproape de
ceilalţi oameni, devenim mai umani prin realizarea sfinţeniei vieţii. Rezolvând
problema aceasta, omenirea ar putea rezolva cu uşurinţă şi celelalte crize pe care
le cunoaşte istoria şi a căror cheie trebuie căutată nu numai în ştiinţă şi în
tehnică (în probitatea intelectuală), ci chiar mai mult, în verticalitatea morală.

b) Teoria psihanalitică a genezei şi a funcţionării „eului” este propusă

de Sigmund Freud şi delimitează trei instanţe psihice15:
- Sinele, prelungirea inconştientă a eului, conţine tot ceea ce este ereditar,
dar şi ceea ce este refulat - pulsiunile sexuale şi agresive. Acesta este singura
instanţă capabilă să dispună de energie proprie. Are două funcţii esenţiale: - de a
păstra organismul în stare de tensiune şi de a reduce tensiunea psihică generată
de disconfort. De aceea, recurge la acţiuni reflexe sau la fenomene psihice mai
complexe prin care se urmăreşte suprimarea tensiunii şi trăirea plăcerii în plan
simbolic, imaginativ. Aşadar, atunci când impulsiile sunt impracticabile (fiind
interzise sau intangibile), ele utilizează două căi ocolitoare: visele şi fantasmele.
Urmărirea itinerarului oniric a adus întotdeauna modificări însemnate în
viaţa omului. Putem trăi la suprafaţă sau ne putem deplasa în adâncurile
experienţei noastre pentru a găsi sensuri. A trăi la suprafaţă înseamnă a participa
la viaţă fără a reflecta, înseamnă a avea copii, a presta o activitate productivă, a
plânge, a râde şi toate celelalte lucruri care fac parte din ceea ce numim viaţă.
Aceste experienţe sunt reale, nimeni nu se poate îndoi de ele, dar nu sunt
conştientizate, tocmai ca să evităm încărcătura responsabilităţilor pe care le
asumă, prin trăirea lor în lumina sensului. Şi în acelaşi timp ele sunt adesea
repuse în scena de vis.
Pe de altă parte, a trăi în adâncimi, în profunzimi, înseamnă ca toate

15
Alexandru Manafu, Psihanaliza freudiană ca hermeneutică universală, în Revista Tomis,
Noiembrie 2002.
cuvintele, actele şi trăirile noastre să fie motivate conştient de sens. Ori lucrul
acesta înseamnă supremă responsabilitate. Eşti responsabil pentru tine şi pentru
lumea pe care o asumi în tine, atât în faţa ta cât şi în faţa lumii, dar mai presus
de toate în faţa lui Dumnezeu.
Cercetările moderne au descoperit ceea ce se cunoştea încă din timpuri
străvechi şi anume că visurile noastre constituie o parte integrantă a sănătăţii
noastre mentale. În interiorul sufletului nostru, în viaţa interioară care
corespunde dinamicii personalităţii, există un centru natural de autocontrol care
ne ajută să prelucrăm evenimentele din viaţă16.
În fiecare noapte acest centru de integrare, sursa visurilor, ne trimite
mesaje referitoare la dificultăţile curente din viaţa noastră şi la ceea ce trebuie să
interpretăm pentru a le rezolva. O dificultate reprezintă o problemă nerezolvată,
un potenţial nou şi un punct de opţiune pentru schimbare.
- Eul, care originează în sine, încearcă satisfacerea reală a pulsiunilor
acestuia din urmă. Principiul călăuzitor este cel al realităţii, de aceea, se
foloseşte de procese secundare: percepţia, reprezentarea, gândirea, voinţa şi
memoria. Ca urmare, transferă scopurile din planul intenţionalităţii în cel al
realităţii, urmărind împlinirea lor într-un mod adecvat, oportun. Eul se
conturează ca o instanţă mediatoare între nevoile şi dorinţele intime ale
individului şi exigenţele impuse de lumea exterioară şi supraeu.
- Supraeul este expresia dezvoltării insului confruntat cu exigenţele socio-
culturale. Bazându-se pe principiul datoriei morale, el pretinde perfecţiune
spirituală, având funcţia de a facilita sublimările, preluând în acest scop, o parte
din sarcinile acestuia.
Noţiunea centrală a psihanalizei freudiene despre persoană şi personalitate

16
A se vedea Mihai Anitei, Fundamentele psihologiei (curs pentru invatamant la distanta),
Editura Universitatii Titu Maiorescu, 2005; Mihai Golu, Fundamentele psihologiei, Editura
Fundatiei Romania de maine, Bucuresti, 2003; Adolfo Fernandez Zoila, Freud şi
psihanalizele, Editura Humanitas, Bucuresti ,1996.
se află în „Eu”, care îşi asumă integrarea echilibrată a existenţei umane în
realitate, fiind rezultatul ordonării activităţii psihice, prin asigurarea consensului
între pulsiunile libidinale şi exigenţele socio-culturale17.
Referitor la punctul de vedere al lui Freud, putem spune că el nu reuşeşte
să se elibereze de sine ca să fie obiectiv. Rămâne permanent prizonierul
propriilor dorinţe tainice pe care conştient sau mai puţin conştient, le revelează
indirect celorlalţi. Şi atunci nu mai ştim în ce măsură punctul acesta, care
reprezintă o analiză introspectivă proprie, fiind total subiectiv, mai poate fi
ştiinţific, ca să poată fi socotit normativ pentru problema în cauză.

c) Teoria personalităţii în psihologia analitică a lui Jung

Jung a purificat libidoul freudian de conotaţiile sexuale şi l-a identificat cu
energia psihică în ansamblul ei. Libidoul poate trece dincolo de copilărie, până
la imaginile mitice izvorâte din inconştientul colectiv18.
Scopul personalităţii, respectiv al persoanei, este din acest punct de vedere,
autoactualizarea. Sunt identificate mai multe sisteme aflate în interacţiune19:
- Eul (ca ego) (responsabil de identitatea individului), este aspectul
conştient respectiv inconştientul personal, considerat depozitarul
experienţelor conştiente cândva;
- complexele - care grupează sentimentele, gândurile, percepţiile şi
amintirile;
- inconştientul transpersonal sau colectiv - sediul imaginilor mitice;
- persoana - masca insului specifică convenţiilor sociale;
- anima sau animus - se referă la atracţia bărbatului spre feminitate
(anima) şi a femeii spre latura masculină (animus);
- umbra - centrul instinctelor şi

17
Cf. Sigmund Freud, Psihologia maselor şi analiza Eului, 1921.
18
Carl Gustav Jung, Dezvoltarea personalităţii, Editura Trei, Bucureşti, 2006, p. 76.
19
Ibidem, p. 76-77.
 - Eul (ca individualitate), sinonim al personalităţii totale.
Din punctul de vedere al lui Carl Gustav Jung, personalitatea dă măsura
individului fiind cel mai bine reprezentată de stilul fiecărei persoane, de
amprenta particulară, unică, pe care fiecare individ o lasă în toate manifestările
sale. Astfel, se poate afirma că personalitatea exprimă caracteristicile
temperamentale, caracteriale şi voliţionale ale fiecărei persoane în parte,
determinând atitudinea liberă, conştientă şi responsabilă a individului faţă de
lume şi faţă de propria persoană, ori punctul acesta este propriu şi teologiei
ortodoxe, respectiv moralei creştine.

d) Teoria personalităţii în psihologia individuală a lui Alfred Adler

Medicul şi psihologul vienez Alfred Adler accentuează aspectul creator

al „eului”. Prin intermediul acţiunii susţinute asupra lumii, individul se
metamorfozează în personalitate. Aceasta implică: un finalism fictiv, constând
într-un ideal ce-i imposibil de realizat; ideea de sentiment al inferiorităţii şi de
compensare, în raport de care o persoană cu un organism insuficient valid tinde
să-şi compenseze prin ceva deficienţa; concepţia de interes social şi de stil de
viaţă, aceasta din urmă fiind modelul personal de viaţă. După el, Eul este
eminamente creator. Acesta, acţionând asupra lumii, transformă individul într-o
personalitate subiectivă personală, dinamică şi unic stilizată, personalitatea
trebuind să facă faţă la două sarcini majore ale societăţii.: la a participa
împreună cu semenii săi la strădaniile comune şi la angajarea de relaţii stabile cu
o persoană de sex opus.
În conformitate cu această teorie, omul este o fiinţă socială a cărei
existenţă este dominată de interacţiunea socială. Scopul lui este obţinerea
ajustării sociale, respectiv a integrării sociale armonioase. Normalitatea
persoanei depinde de interesul social manifestat de individ. Acţiunea lui este
determinată de intenţii care, la rândul lor, sunt tributare concepţiilor, credinţelor
şi expectaţiilor persoanei.

e) Teorii sociale neofreudiste

Dizidenţii psihanalizei au pus în lumină unele aspecte ale personalităţii
insuficient explorate de Freud şi au luat poziţie împotriva exagerărilor freudiste.
Nu mai puţin interesante sunt, din acelaşi punct de vedere, contribuţiile pe care
le-au adus în materie de personalitate neofreudiştii sociali: Fromm, Horney,
Sullivan.
Erich Fromm20. Ideea fundamentală a lui Fromm este că omul se simte
singur şi izolat “fiindcă s-a separat de natură şi de alţi oameni” 21. Iar noi am
spune, în primul rând de Dumnezeu, în Care întâlneşte şi semenii şi natura.
După el, omul se află în căutarea unei noi situaţii, care este cea umană.
Înţelegerea psihicului uman se bazează pe trebuinţele condiţiei existenţei
omului, care sunt: trebuinţa de relaţie (fiind fiinţă sociabilă), de transcendenţă
(de depăşire a animalicului, fiind fiinţă religioasă), de înrădăcinare (de a fi parte
integrantă a lumii, deci fiinţă a lumii şi în acelaşi timp microcosmos), de
identitate (de a fi tu însuţi, permanent identic cu tine şi totuşi într-o dinamică
existenţială. Aceasta îţi permite să creşti la infinit, să îţi depăşeşti propria
condiţie şi paradoxal să rămâi mereu acelaşi, tu însuţi, adică în propria identitate
de a fi persoană unică şi irepetabilă), şi în fine, de cadru de orientare (de a fi un
nume, de a şti de unde vii, unde ai ajuns şi încotro te îndrepţi, adică de a avea
memorie, tradiţie şi rădăcini înfipte în conştiinţa naţională, adică, de a te
identifica cu cetăţeanul, cu ţara, cu religia etc).
Karen Horney22. El apreciază că din doctrina freudistă sunt pozitive şi
demne de luat în seamă anumite idei precum: determinismul psihic, a motivaţiei
conştiente şi emoţionale, a unor motive iraţionale. Ia poziţie împotriva

20
Erich Fromm, Die Kunst des Lebens, München, 2000.
21
Ion Alexandrescu, Persoană, personalitate, personaj, Editura Junimea, Iaşi, 1988, p. 131.
22
Horney Karen, Personalitatea nevrotică a epocii noastre, Editura IRI, Bucureşti. 1996.
sexualităţii şi a agresivităţii înnăscute. Conceptul primar al lui Horney e cel de
anxietate bazică. După el, omul se orientează în viaţă în funcţie de zece trebuinţe
nevrotice, acestea putând fi înglobate în trei clase: clasa motivelor privitoare la
alţii (de exemplu, dragostea), clasa motivelor care provoacă îndepărtarea de
“altul” (trebuinţa de independenţă), clasa motivelor ce incită contra altuia (cum
ar fi trebuinţa de putere). În aceste variate orientări Horney găseşte sursa
conflictelor înnăscute, în timp ce persoana normală, afirmă el, face faţă
integrator celor trei categorii de motive, persoana nevrotică se exteriorizează,
datorită gradului mare de anxietate pe care-l posedă, printr-o conduită artificială.
Harry Stack Sullivan23. Pentru Sullivan, personalitatea este un model “de
durată relativă a situaţiilor periodice interpersonale care caracterizează viaţa
umană”.24 Aceasta depinde de trei procese principale: de cel al dinamismelor ei,
de cel al personificării (imaginea pe care individul şi-o face despre el şi despre
alţii), de procesele cognitive. Deşi interesantă în prezentarea ei şi abordată într-o
manieră care ţine cont de dinamismul vieţii, de forţa personificării şi de
procesele cognitive, totuşi, personalitatea, potrivit lui Sullivan, rămâne
determinată în mod decisiv de situaţiile contextuale şi ne oferă numai un model
relativ, de context.

f) Personologia dinamică anglo-saxonă

Aceasta formează a treia subclasă a grupului de teorii dinamice ale
ontogenezei şi structurării personalităţii. Printre reprezentanţii de frunte ai
acestei subclase se remarcă Henry A. Murray25.
În teoria personalităţii, Murray este un eclectic extrem. Principalele
componente ale personalităţii, după el, sunt: dispoziţiile fiziologice care au un

23
Sullivan, H.S., The interpersonal theory of psychiatry. New York: Norton, 1953.
24
Ion Alexandrescu, op. cit., p. 132.
25
Henry Alexander Murray (Author), Edwin S. Shneidman, Endeavors în Psychology:
Selections from the Personology of Henry A. Murray Harpercollins, March 1981.
caracter genetic, canalizările acestora din timpul vârstei fragede a individului,
răspunsurile condiţionate, câştigate prin repetate întăriri, deprinderile cognitive
şi perceptuale, produse ale canalizării şi condiţionării.
Henry A. Murray identifică personalitatea cu o „fiinţă integratoare şi
organizatoare” şi precizează că aceasta angajează atât planul intern al individului
(rezolvarea problemelor), cât şi pe cel extern (interacţiunea cu alte persoane sau
cu lucrurile)26.

g) Teoriile structuraliste germane

Toate aceste teorii explică personalitatea printr-o imagine etajată, văzând
în comportament expresia relaţiilor dintre “straturi” şi sunt de orientare
filosofică. Dintre structuraliştii germani amintim pe: Klages, Max Scheller, Felix
Krueger, Philip Lersch, Rothmaker, Albert Welek.
Caracterologia lui Ludwig Klages27
Deşi în concepţia sa antropologică a fost influenţat de Nietzsche,
ajungând astfel la ideea unor contradicţii interne dintre viaţa personală a
individului şi spiritul nepersonal şi universal, Klages are totuşi meritul de a fi
primul cercetător care a încercat să creeze un sistem caracterologic ştiinţific.
Sistemul său caracterologic pune în evidenţă trei categorii de proprietăţi: de
cantitate, de relaţie şi de orientare28. Şi încercările de definire a personalităţii
trebuie făcute în funcţie de aceste trei categorii, prin care se scoate în evidenţă
caracterul persoanei, definitoriu pentru personalitatea respectivă.
Punctul de vedere structural al lui Max Scheller29

Salvatore R. Maddi, Humanism în personology: Allport, Maslow, and Murray, 1972.

26

27
Ludwig Klages, Er begründet auf dem Hintergrund seines metaphysischen Menschenbildes
eine Charakterologie, Grundlagen der Charakterkunde, 1928.
28
Salvatore R. Maddy, Humanistic Psychology (concepts of personality), London, 1964, p.
102.
29
Max Scheler, Die stellung des menschen im kosmos, Franke Verlag Bern und Munchen,
1978.
 În concepţia marelui gânditor german, Max Scheller, omul este un
microcosmos, cu o poziţie specială în macrocosmos, prin deschiderea lui către
transcendent. Structura personalităţii sale reprezintă un model ce se
caracterizează printr-o ordine desăvârşită şi existenţa unor trepte prin care se
diferenţiază viaţa vegetativă de cea animală şi viaţa animală de cea umană. Ca
specific vieţii umane este considerat principiul transcendenţei, a cărei
caracteristică constă în iubire,30 şi prin aceasta el se apropie mult de concepţia
creştină.
Contribuţia lui Rothmaker la teoria straturilor
Cea mai reprezentativă figură în explorarea personalităţii pe straturi este
Rothmaker. În cercetările sale referitoare la persoana umană el a uzat de
investigaţii biologice, anatomice, de patologie a creierului şi de psihologie
comparată. Ţinând seama de datele recoltate, el apreciază că există următoarele
cinci straturi ale persoanei: stratul vital, vegetativ, animal, stratul persoanei
însufleţite dominată de emotivitate şi al persoanei ca Eu. Propriuzis, conform lui
Ion Alexandrescu, persoana ca Eu nu e un strat, Eul are o funcţie integratoare.31

II. 3. 4. 2. Eul - latura definitivă a personalităţii în conflictul

existenţial şi aspectul lui tenebros

Psihologia adâncurilor încearcă în nenumărate feluri să determine acest

insesizabil şi nedefinibil care este în cele din urmă omul, dincolo de funcţiile
sale fizice (trupeşti), reacţiile biochimice şi excitaţiile celulare sau oricare alte
explicaţii obiective.32
Psihologia adâncurilor, încercând să descopere în adâncurile de taină ale
omului luminile Eului caracteristice dezvoltării personalităţii, şi ceea ce îl

30
Ibidem.
31
Ion Alexandrescu, op. cit., p. 135.
32
Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p. 42-43.
defineşte pe om ca fiinţă sociabilă şi personală, în vederea supravieţuirii, s-au
izbit, cum vom vedea pe parcurs, de o latură morbidă, tenebroasă a existenţei
Eului. Au căutat „lumini” şi paradoxal au descoperit „întuneric”, care este
îndreptat chiar împotriva propriei existenţe şi pe care din nefericire, unii
psihologi încearcă să-l justifice ca ceva „normal” în conflictul existenţial şi
nicidecum ca un aspect morbid patologic prin excelenţă, cum vom vedea din
analiza ce urmează.
Conform acestei psihologii, personalitatea rămâne în tot cursul vieţii o
noţiune potenţială şi supusă transformărilor. Personalitatea este divizată în trei
instanţe:
Id-ul sau Sinele reprezentând polul pulsional al personalităţii, rezervorul
dispoziţiilor ereditare şi al energiei pulsionale;
Eul – instanţa centrală a personalităţii, cu rol de autoconservare –
mediază/armonizează influenţele contradictorii Sinelui şi ale SupraEului,
eliminând stimulii consideraţi periculoşi pentru individ;
SupraEul – cenzorul personalităţii – este constituit din interiorizarea a tot
ceea ce educaţia aduce individului: interdicţii, ierarhii de valori, norme morale
etc.33
Din perspectivă dinamică, Eul reprezintă latura definitivă a personalităţii
în conflictul existenţial. În momentul în care Eul percepe un semnal de angoasă
declanşează o serie de mecanisme de apărare; dacă la apariţia acestui gen de
semnal mecanismul de autoapărare se blochează, se poate ajunge în situaţia în
care propriul mecanism defensiv se transformă într-unul distructiv. La nivelul
Eului, autodistrugerea cochetează în acest caz cu suicidul. Este vorba, aşadar,
despre o translare a personalităţii spre blocarea instinctului de conservare, ceea
ce determină ca atitudinea persoanei faţă de lume şi faţă de sine să devină una
negativă de autodistrugere a fiinţei.

33
Cf. Sigmund Freud, Opere 10 – Introducere în Psihanaliză, trad. Gilbert Lepădatu, George
Purdea, Vasile Dem. Rădulescu, Editura Trei, Bucureşti, 2004, p. 73-81.
 Perspectiva topică relevă Eul ca instanţă ce intră în relaţie cu revendicările
Sinelui, cu imperativele SupraEului, cu exigenţele şi obstacolele realităţii.
Autonomia Eului, din perspectivă topică, este în mod cert relativă, căci jucând
un rol de instanţă în conflictul cu revendicările Sinelui şi ţinând cont de faptul că
aceste revendicări sunt de neatins, Eul ar putea da verdict de autoanulare, de
distrugere, mai clar de autoeliminare a persoanei. Dar acelaşi lucru se poate
întâmpla şi când exigenţele realităţii nu mai pot fi atinse, Eul preferând
distrugerea în locul unei existenţe lamentabile.
Freud susţine că două grupe de forţe antagonice luptă în interiorul fiinţei
umane: pulsiunea vieţii şi pulsiunea morţii. Pulsiunea morţii îl împinge pe
individ spre autodistrugere, pe când pulsiunea vieţii lucrează ca o forţă pozitivă,
constructivă, pentru întreaga personalitate. În lucrarea „Doliu şi melancolie” 34,
Freud explică cum se ajunge, în viziunea sa, la actul suicidar. Doliul şi
melancolia sunt două reacţii afective dureroase şi paralizante, generate de
pierderea unei fiinţe iubite sau a unui substitut abstract: patrie, libertate, ideal.
Dragostea care şi-a pierdut obiectul şi obiectul însuşi nu dispar, ele se
întrepătrund narcisistic în Eu şi devin o parte vie a acestuia, prin identificare,
astfel că sinucigându-se, melancolicul „nu se omoară, ci asasinează acest vampir
care îl înlocuieşte”35.
K. Menninger pleacă de la teoria freudiană a pulsiunilor vieţii şi a morţii,
constatând echilibrul instabil care există între ele, în fiecare individ. Suicidul
este considerat de acest autor ca o formă particulară de moarte, în care se
amestecă trei elemente: dorinţa de a muri, dorinţa de a omorâ şi dorinţa de a fi
omorât. Dorinţa de a ucide, deturnată prin conjuncturi exterioare sau de obiecte
de gratificaţie inconştiente, se poate întoarce împotriva persoanei care are
această dorinţă şi se realizează sub forma suicidului. Dorinţa de a fi omorât

34
Sigmund Freud, Doliu şi melancolie, în Opere 3 – Psihologia inconştientulu, trad. Gilbert
Lepădatu, George Purdea, Editura Trei, Bucureşti, 2000.
35
Ibidem, pp. 160-207.
exprimă o „subordonare totală şi erotizantă, plăcerea extrasă din puniţie
(masochismul) fiind direct proporţională cu agresivitatea conştientă sau
îndreptată împotriva altuia”. Dorinţa de a muri este explicată în felul următor:
„în suicid se produce o accelerare bruscă şi brutală a energiei autodistructive,
care în mod normal îl conduce pe fiecare, gradual, spre moarte”.36
Bela Grundberg afirmă că suicidul este propriu celor care nu au reuşit să
accepte „pierderea paradisului” prin naştere şi astfel să compenseze marea „rană
narcisistă originară”.37
Alfred Adler consideră sinuciderea „o retragere totală din faţa
problemelor vieţii, un protest activ împotriva colaborării utile, generată de o
înfrângere sau teamă de o înfrângere în una din cele trei mari probleme ale
vieţii: societatea, profesiunea şi iubirea”38 şi apreciază că este înlesnită de
carenţele sentimentului de comuniune socială.
În afara psihanaliştilor, mai recent, autorii de orientare cognitiv-
comportamentală, abordează din alt unghi comportamentul suicidar.
Teoria cognitivă consideră că sinuciderea s-ar datora unei rigidităţi
cognitive cu gândire dihotomică şi opinii negative despre viaţă, disperarea
(deznădejdea) fiind agentul catalizator al trecerii la act.39
Aceste trăsături pot determina incapacitatea subiecţilor de a-şi rezolva
problemele de viaţă astfel că sinuciderea apare ca o „soluţie” în raport cu aceste
probleme.

36
Karl Menninger, Omul contra lui însuşi, trad. Valentin Bădilă, Editura Ştiinţelor Medicale,
Bucureşti, 1979, p. 165-168.
37
Bela Grundberg, El Narcisismo, trad. Adriel Cortzare, Editorial Paidos, Barcelona, 2005, p.
111.
38
Alfred Adler, Sensul vieţii, trad. Dr. Leonard Gavriliu, Editura IRI, Bucureşti, 1995, p. 96.
39
A. T. Beck, R. A. Steer, M. Covacs, Hopelesness and Eventual Suicide, A 10-year Study of
Suicidal Ideation, London, 1990, apud Dr. Sorin Rădulescu, op. cit., p. 245.
 Alţi autori susţin teoria învăţării comportamentului suicidar, precizând
rolul pedepselor severe din copilărie ca precursor al manifestărilor autolitice.40
O serie de cercetări au încercat să pună în dependenţă starea de
impulsivitate, care caracterizează personalitatea subiectului, şi tentativa de
suicid, dar rezultatele au fost mai puţin convingătoare, demonstrând că actul
suicidar nu este de natură impulsivă, ci presupune o lungă perioadă de reflecţie
şi îndoială.41 E adevărat că este o reflecţie şi o îndoială numai că acestea nu sunt
expresii ale unei persoane normale, sănătoase mintal şi fizic ci ale unei persoane
aflate de mult în criză şi suferinţă, deci ale unui bolnav care nu mai încearcă să
se adapteze realităţii, ci recurge la calea aceasta care, în tulburarea şi
dezorientarea lui, i se pare ca cea mai simplă şi „uşoară” a propriei probleme. În
realitate este un act de laşitate mai mult sau mai puţin conştient.
Contrar opiniei larg răspândite în societate, oamenii nu se sinucid din
senin. Trebuie ca acest gând să roadă mai întâi în ei, să devină obsesie, pentru ca
abia apoi ei să-şi curme viaţa, fie şi printr-un gest aparent impulsiv. „Mi-am
petrecut viaţa încercând să mă apăr de dorinţa de a-i pune capăt”, zice undeva
Kafka. Iată o mărturisire care nu mai are nevoie de comentarii. Tot ce ne rămâne
de făcut este să ne întrebăm, cu înfiorare, din ce traume a ieşit gândul acesta
morbid.
Psihologia accentuează faptul că gestul sinucigaş nu este un gest spontan,
determinat de un impuls de moment, ci reprezintă manifestarea unui potenţial
negativ autolitic generat de un cumul de factori care reduc până la anihilare
instinctul de conservare. În plan psihologic, se poate vorbi despre o geneză a
actului suicidar, care îmbracă forma unui proces complex, cunoscut sub numele
de suicidopatie, ce se desfăşoară în mai multe etape42.
40
Ibidem, p. 246.
41
E. Shneidman, La Mente suicida, trad. Mariposa Zambrano, Editorial Paidos, Barcelona,
1996, p. 181.
42
Prof. Dr. Virgil T. Dragomirescu, Psihosociologia comportamentului deviant, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 82-84.
 Fără îndoială că aspecte morbide şi tenebroase sunt întâlnite frecvent în
adâncurile de taină ale existenţei umane şi din nefericire, acestea, în societatea
contemporană, chiar iau amploare. Dar acestea nu definesc omul, ci cel mult
explică o lume căzută sau propria lui natură căzută.
În chipul acestei lumi, omul apare ca o corolă de umbre şi lumini, de
căderi şi ridicări. Dar nici un argument, oricât de logic ar părea în construcţie, nu
îndreptăţeşte actul uman care se întoarce chiar împotriva propriei vieţi, atâta
vreme cât pentru conştiinţa colectivă viaţa mai este socotită încă un dar sacru al
lui Dumnezeu asupra căruia numai El are drepturi depline.
Demersul gândului suicidar ne arată că, renunţând la relaţia cu Dumnezeu,
omul intră în conflict cu sine, cu semenii şi cu lumea sa. Este şi aceasta o formă
de relaţie, omul rămâne fiinţă sociabilă, dar este o relaţie pervertită la maxim,
care arată starea de decadenţă în care a ajuns omul şi lumea căzută.
Când Dumnezeu este eliminat din mintea şi din inima omului, totul este
posibil, şi când Dumnezeu este eliminat şi din viaţa lumii, totul este permis.
Când se întâmplă aşa, pe bună dreptate se pune întrebarea, mai poate fi omul
socotit conştiinţa de sine a lumii? Ce s-a întâmplat cu propria conştiinţă şi
responsabilitate?
Când este purgat de libertate, de demnitate, de conştiinţă şi
responsabilitate şi constrâns să renunţe la caracterul său de persoană şi să devină
un simplu individ al unei specii, fie ea chiar şi cea umană, în ce perspectivă mai
poate spera un astfel de om?
Nu sunt puţini cei care privesc persoana în termeni mai puţini abstracţi,
văzând în ea individul uman socializat, adică orice fiinţă umană ca individ
concret, caracterizat printr-o anumită structură biologică şi psihică şi integrat
social într-un anumit sistem de raporturi determinate istoric-concret şi
determinate asupra procesului formativ al persoanei”.43

43
Georgeta Hălăşan, Personalitatea umană, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1976, p. 98.
 Este de reţinut importanţa deosebită pe care o prezintă persoana pentru
specialişti, apreciind că la nivelul ei viaţa psihică se exprimă în mod particular,
concret şi sintetic. Aceştia consideră că persoana dispune întotdeauna de un
conţinut intern propriu, dat de totalitatea fenomenelor psihice, de conexiunile şi
combinaţiile lor. Definitoriu pentru o persoană ar fi caracterul integral al
acestor componente şi mai puţin cantitatea lor. Tocmai de aici se desprinde
necesitatea de a privi persoana ca un tot unitar, formată şi modelată în cadrul
relaţiilor pe care le are, în funcţie de calitatea componentelor sale şi de natura
îmbinării acestora, ceea ce face imposibil identificarea persoanei cu individul,
indiferent din ce unghi am privi problema.
Este evident că în identificarea noţiunii de persoană, în psihologie,
distingem o multitudine de nuanţe. Această încercare de definire nuanţată a
noţiunii de persoană evidenţiază complexitatea pe care o prezintă şi dificultatea
studierii ei.
După această abordare psihologică a subiectului, rămâne totuşi întrebarea:
ce înseamnă persoană? Răspunsul e simplu: persoană sunt eu. Despre mine se
pot spune foarte multe lucruri, dar ce sunt eu în esenţă nu se lasă investigat.
Personal nu cred că vreunul din psihologi, ţinând cont de metodele de
investigaţie de care dispun, va ajunge să pătrundă în taina persoanei.
Definirea pare dificilă, poate chiar imposibilă în cele din urmă, pentru că
în esenţă a defini înseamnă a limita şi omul nu se lasă limitat. Lucrul acesta mă
convinge şi mai mult că destinul omului este veşnicia nu temporaneitatea. Şi
chiar în cazul în care individualitatea corporală a omului îi face concretă şi
accesibilă „personalitatea” (elementele personale ale existenţei umane), pare
aproape imposibil să arătăm cu obiectivitate ce este aceasta şi ce anume dă
caracter personal existenţei.
Desigur, există un răspuns care se dă de obicei la aceste întrebări: toţi
înţelegem că ceea ce diferenţiază existenţa personală de orice altă formă de
existenţă este conştiinţa de sine şi alteritatea.
 Conştiinţă de sine numim cunoaşterea faptului că existăm, certitudinea
faptului că exist şi că eu sunt cel care există, o fiinţă cu identitate, identitate care
mă diferenţiază de altă fiinţă. Această diferenţiere este o alteritate absolută,
caracterul unic, cu totul diferit şi irepetabil care defineşte existenţa mea.
Totuşi, conştiinţa propriei existenţe, eul, identitatea, conştiinţa alterităţii
absolute nu sunt pur şi simplu produse ale gândirii, cum consideră unii
psihologi, rezultatul vreunei funcţii a creierului pe care o numim de obicei
inteligenţă. Conştiinţa de sine este ceva mult mai mult decât o certitudine
intelectuală, are „straturi” pe care astăzi le cercetează o întreagă ştiinţă,
psihologia adâncurilor, care le numeşte subconştient, inconştient, eu, supraeu.
S-au făcut şi se vor face progrese enorme în toate domeniile de cercetare
şi cu atât mai mult în cel care priveşte omul. Noi şi noi lumini vor lumina
existenţa omului dar nu-i vor epuiza conţinutul tainic şi întrebările ce este
persoana şi ce anume dă caracter personal existenţei vor continua să rămână
deschise. Aceasta mă face să cred că totuşi, cel mai plauzibil răspuns rămâne
Revelaţia biblică. Deci, calea ar fi: înapoi la Dumnezeu ca să putem dezlega
multe enigme ale existenţei şi vieţii omului.