TEMA 1

Care este specificul psihologiei personalității ca disciplină, comparativ cu specificul

psihologiei sociale sau al psihologiei dezvoltării?

Majoritatea oamenilor folosesc termenul de personalitate atunci când se referă la un ansamblu de

caracteristici care definesc modul în care o persoană percepe lumea și reacționează la
împrejurări. În psihologie, acest termen ar putea fi definit ca fiind suma trăsăturilor emoționale,
cognitive și comportamentale , unice fiecărui individ , învățate și dezvoltate prin experiență.
Psihologia personalității, ca disciplină, face parte din trunchiul comun al științelor psihologice,
definindu-și o anume atitudine, un specific propriu. Astfel, în ceea ce privește studierea
psihicului uman, majoritatea disciplinelor au adoptat o atitudine analitică, spre deosebire de
psihologia personalității, care a preferat o abordare sintetică.
Astfel, alte discipline cercetează separat diferite componente ale psihicului, precum senzația,
percepția, imaginea, in timp ce psihologia personalității abordează psihicul ca organizare totală,
evită demersul inductiv, de la parte la intreg, preferând demersul deductiv, care coboară de la
întreg spre parte, de la general spre particular. Rezultatele astfel obținute sunt mult mai
complexe.
Datorită acestei abordări a psihicului ca totalitate, s-au concretizat de-a lungul timpului teorii cu
grad de elaborare deosebit de sofisticat, aceste teorii explicând modul în care se desfășoară
procesul de construire a personalității, având ca plecare anumite principii generale de organizare.
Astfel, în elaborarea influentelor lor teorii, Freud a pornit de la definirea conceptului de libido,
Jung de la cel de arhetip, Allport de la trăsătură, Kelly de la construct.
Psihologia personalității analizează dimensiuni particulare și generale ale naturii umane, oferind
cunoștințe despre structurile de bază și etapele devenirii personalității umane. În psihologia
personalității accentul se pune pe individ în toate aspectele vieții, în timp ce psihologia socială se
concentrează asupra influenței exercitată de societate pe individ. Conceptul de personalitate este
întâlnit în toate științele socioumane și în filozofie, punându-se în evidență aspectele specifice,
unghiul de abordare fiind, totuși, diferit. Noțiunea psihologică de personalitate se diferențiază
semnificativ de accepțiunile date de celelalte discipline. Ea stă la baza tuturor celorlalte
accepțiuni, deoarece psihologia este știința centrală despre om și personalitatea sa, și, în mod
firesc, cunoștințele psihologice despre personalitate au cel mai avansat grad de constituire.
Această constituire este bazată pe cercetări capabile să permită acumularea continuă de
informații.
În ce privește numele diciplinei, acesta provine din latinescul persona, cuvânt care se referea in
antichitate la masca pe care o purta pe scenă actorul. Cu timpul, persona, adica persoana, a
desemnat însuși individul cu însușirile sale caracteristice. Simplu la prima vedere, totuși,
termenul este foarte greu de definit, deoarece pentru omul obișnuit, personalitate este acel
individ ale cărui calități sau trăsături pozitive le eclipsează pe cele ale indivizilor de nivel mediu.
Behavioriștii defineau personalitatea ca pe o colecție de deprinderi acumulate prin modelarea
comportamentului individului de către societate. Psihologii de orientare biologistă vedeau în
personalitate zestrea ereditară cu care vine copilul în lume, în timp ce umaniștii o defineau drept
propria conștiință, ceea ce face ca omul să fie o ființă liberă, procesul de construire a
personalității fiind , de fapt, unul de auto-costrucție. Cel care a definit psihologia personalității ca
disciplină este Gordon Allport , care a considerat că personalitatea trebuie abordată din două
perspective oarecum distincte. Pe de o parte, trebuie cercetat omul concret, cu trăsăturile lui
stabile și cu modul unic în care interacțiunea acestor trăsături se manifestă în comportament, iar
pe de altă parte, trebuie studiate acele trăsături generale, comune tuturor oamenilor. În baza
acestor direcții, psihologul personalității oscilează între ce ne apropie sau ce ne diferențiază de
alți oameni.
Alți autori au subliniat ca dificultățile survenite în încercarea de a defini personalitatea provin din
faptul că fiecare om este in anumite privințe – ca toți oamenii, ca unii oameni, ca nici un alt om.
Această realitate tridimensională generează trei tipuri de legi – legi generale, legi de grup și legi
individuale.Tot o abordare tridimensională o au și psihologii existențialiști care consideră că
omul reacționează la provocările lumii externe, atât în calitate de ființă biologică, ființă socială și
ființă liberă, singura care se poate judeca pe sine însăși.
Foarte sugestivă ca abordare in definirea personalității umane este fereastra Johari. Esența este
că fiecare persoană joacă în mod conștient un anumit rol, adoptă o anumită mască, încercând să
lase să fie văzute de către ceilalți doar acele trăsături pe care le consideră compatibile cu statutul
social la care dorește să acceadă.
Până în prezent, nu există o definiție unanim acceptată a noțiunii de personalitate și, deși sunt
foarte numeroase astfel de definiții, nu există definiții greșite ale personalității. O definiție poate
fi utilă, atât timp cât poate servi unor interese de cercetare sau teoretice. Având în vedere că
personalitatea reprezintă modul specific de organizare a trăsăturilor și însușirilor fizice, psihice și
psihosociale ale unei persoane, asigurând adaptarea individului la mediu, putem , totuși, să
consemnăm două definiții foarte importante ale personalității. Prima definiție aparține lui
G.Allport care vedea personalitatea ca pe organizarea dinamică în cadrul individului a acelor
sisteme psihofizice care determină gândirea și comportamentul său caracteristic.
Cea de-a doua definiție , care este complementară primei definiții, aparține lui L.Pervin, care
consideră că personalitatea reprezintă acele proprietăți structurate și dinamice ale individului
sau indivizilor care-i reflectă pe ei înșiși în răspunsurile caracteristice pe care aceștia le dau
diferitelor situații.
Interesul acordat în zilele noastre studiului psihologiei personalității este deosebit și acest lucru
reiese cu ușurință din abundența studiilor prezente în literatura de specialitate.Teoria
personalității reflectă o parte esențială a eforturilor continue ale psihologiei de a înțelege natura
umană și de a face predicții comportamentale.
 TEMA 2
Există asemănări și deosebiri între conceptul de meta-patologie a lui Maslow și cel de
distanță între eul real și cel ideal la Rogers?

Abraham Maslow si Carl Rogers sunt doi dintre fondatorii psihologiei umaniste. Psihologia
umanistă este o ramură a psihologiei care abordează sănătatea mintală pozitivă. Spre deosebire
de cele mai multe abordări care pun în evidență anomaliile indivizilor, psihologia umanistă
subliniază umanismul asupra mentalității pozitive. Cu toate acestea, există diferențe în cadrul
abordării în sine, acest lucru putând fi remarcat în teoriile lui Maslow și Rogers. Maslow este cel
care a recunoscut pe deplin auto-actualizarea indivizilor la sine, în timp ce Rogers face un pas
mai departe, accentuând importanța mediului înconjurător care ajută o persoană săa se auto-
actualizeze.
În lucrarea sa, Motivație si personalitate, Maslow prezintă conceptia sa asupra ierarhiei
trebuințelor. el considerând că la baza trebuințelor umane stau trebuințele fiziologice, apoi, în
măsura in care acestea sunt satisfăcute apar pe rând, trebuințele de securitate, de afiliere, de stimă
de sine și de realizare a eului. Această tendință de realizare a eului a fost definită ca tendința
omului de a deveni tot ce este capabil să devină.
Ierarhia nevoilor reprezintă un set de nevoi prezentat sub forma unei piramide. Un individ
trebuie sa aibă îndeplinite, mai întâi, nevoile din partea de jos a piramidei, pentru a trece la
nivelul următor. În partea de jos a piramidei găsim nevoi fiziologice, apoi nevoi de siguranță,
iubire și nevoi de apartenență, nevoi de stimă și, in final, nevoi de auto-actualizare, la vârf.
Satisfacerea trebuințelor de realizare a eu-ului depinde, în mare măsură, de satisfacerea
prealabilă a trebuințelor aflate la niveluri ierarhice inferioare, dar, pe de altă parte, aceste
trebuințe nu emerg numai după satisfacerea celorlalte trebuințe, o dovadă in acest sens fiind
faptul că și copilul, nu doar adultul, are trebuințe cognitiv- estetice. Această constatare l-a dus pe
Maslow la conceptul de meta-motivație. El a considerat că cei pentru care principalul scop este
satisfacerea trebuințelor de bază, trăiesc într-o lume a valorilor bazate pe deprivare , în timp ce
oamenii ce depășesc aceste deprivări și la care apare trebuința de realizare a eului, sunt oameni
care au o vocație, o misiune, sunt devotați și dedicați muncii lor, pentru că simt că există o
armonie între ei și munca lor.
Umanismul American considera că multe aspecte legate de comportamentul uman pot fi
explicate prin tendința individului de a căuta atingerea anumitor scopuri care fac viața să îi ofere
satisfacții, dar și să fie încărcată de sens si semnificație. Maslow percepe ființa umana ca fiind
“un animal care vrea” si care atinge foarte rar o stare de completă satisfacție pe termen lung.
Astfel, pe măsură ce o trebuință este satisfacută, o alta are tendința de a-i lua locul. Teoria
gratificării trebuințelor pornește de la premisa că trebuințele umane sunt înnăscute si organizate
ascendent, într-o ierarhie a prioritătilor si potențelor (la baza acestei structuri se afla insă ideea că
trebuințele de nivel inferior trebuie satisfăcute măcar partial pentru ca individual uman să devină
conștient sau motivat de o trebuință de nivel superior). Apariția meta-trebuințelor sau a
trebuințelor de vârf se bazează pe satisfacerea celor de ordin inferior (homeostatice), dar in
același timp, ele susțin depășirea lor. O viziune fiziologică asupra vieții ajută la echilibrul psihic
si contribuie la starea de sănătate, la prelungirea vieții. Plinătatea vieții psihice nu poate fi atinsă
doar prin asigurarea nevoilor fiziologice; sunt necesare condiții sociale pentru emergent meta-
trebuințelor. Năzuinta omului spre autorealizare (implinirea Sinelui) reprezintă trebuința
supremă, izvorul satisfacțiilor depline. În concepția lui Maslow, împlinirea acestei meta-trebuințe
(care poate fi legata de meta-valori, de experiențele de varf ale Sinelui) preîntâmpină apariția și
dezvoltarea bolilor somatice si psihice. Autorealizarea implică creația si este specifică indivizilor
excepționali sub aspectul dezvoltării potențialului personal.
Maslow a fost foarte interesat de auto-actualizare, adică acel loc în care un individ câștigă cea
mai înaltă formă de potential uman, permițând persoanei să fie în armonie cu ea însăși , cu alții și
cu lumea din jur. Maslow a identificat calități deosebite ale unor astfel de oameni, cum ar fi –
unicitatea, simplitatea, autosuficiența, justiția, bunătatea. Interesant la Maslow este și termenul
de meta-patologie. Realizarea eului, deși este cea care dă sens tuturor trebuințelor și este ultima
trebuință care emerge, poate fi și cea mai ușor de distrus. Distrugerea metamotivelor, crede
Maslow, face ca omul să devină bolnav, adică apatic sau disperat. În zilele noastre, mulți oameni
sunt reticenți cu privire la existența valorilor superioare, tocmai de aceea, Maslow susține
acceptarea valorilor superioare ca părți intrinseci ale ființei noastre, deoarece aceste valori sunt
universale și izvorăsc din adevărata natură umană.
Carl Rogers s-a opus concepției freudiene despre om, considerând că omul nu este doar o făptură
biologică instinctuală, ci o persoană capabilă să își hotărască propria soartă. Rogers considera că
eul este alcătuit din trei părți – sinele ideal (ceea ce aspiră să fie), imaginea de sine (sinele real) și
valoarea de sine (stima de sine a unei persoane). În al doilea rând, Rogers credea că atunci când
imaginea de sine a unei persoane și sinele ideal sunt similare, apare o stare de congruență. Deci,
congruența este atunci când ceea ce vrea să fie o persoană și cine este în prezent este destul de
aproape și coerent. Dacă această persoană este congruentă, atunci există o posibilitate pentru ea
să atingă o stare de auto-actualizare, care este cel mai înalt potențial pe care o persoană îl poate
obține prin respect pozitiv necondiționat. Conceptul pozitiv necondiționat este atunci când o
persoană este cu adevărat iubită și prețuită pentru cine este fără restricții. Acest lucru poate avea
un impact imens asupra dezvoltării personalității unei persoane, permitându-i să se actualizeze.
Noțiunea centrală a teoriei lui Rogers este cea de self-concept, adică face referire la concepția pe
care clientul o are despre sine. Rogers a considerat că sursa întregului disconfort psihic este
distanța dintre concepția de sine și eul ideal, iar dacă această distanță este redusă, va dispărea și
disconfortul psihic.
Diferența dintre cei doi psihologi poate fi identificată in teoriile lor de auto-actualizare. Maslow
recunoaște pe deplin auto-actualizarea indivizilor la sine. Rogers nu recunoaște individul numai
pentru auto-actualizare, ci pune accentul pe necesitatea mediului în special prin empatie,
autenticitate și acceptarea altora, care au ca rezultat o condiție pentru creștere.