PSIHOLOGIA CA FUNDAMENT AL EDUCAŢIEI

Psihologia este o ştiinţă al cărei destin nu a fost deloc simplu şi linear, ci mult mai
frământat şi mai dramatic decât al altor ştiinţe. Ea a cunoscut perioade de avânt şi stagnare, de
înălţări şi căderi. În legătură cu ea au fost formulate cele mai frapante paradoxuri.
S-a spus despre psihologie că are ,,un trecut lung, da o istorie scurtă”, despre originea ei
că este nebuloasă, despre obiectul ei –dacă există- că este nedeterminat, i s-au pus la îndoială
legile, i-au fost contestate metodele, considerate a fi nesigure. Când psihologia a fost
considerată ca făcând parte din rândul ştiinţelor, s-a afirmat despre ea că ar fi o ,,ştiinţă
hibrid”.
La întrebarea ,,ce este psihologia?”, răspunsul este greu de dat. Unii autori preferă
definiţia de tip butadă: ,,psihologia este ştiinţa studiată de psihologi”, alţii recurg la definiţii
tip metaforă: ,,psihologia este o ştiinţă care trebuie făcută artă” sau definiţie prin negare:
,,psihologia nu-i fizică”, ,,psihologia nu-i sociologie”.
Cei mai mulţi autori au definit psihologia pornind de la etimologia termenului:
psyche (psihic) şi logos (ştiinţă), afirmându-se că ,,psihologia este ştiinţa psihicului”.
Definiţiile comprehensive sunt cele mai complete, deoarece încearcă să surprindă
elementele centrale, definitorii ale psihologiei ca ştiinţă. Wundt definea psihologia ca fiind
,,ştiinţa experienţei imediate”.
Definiţia unei ştiinţe trebuie să conţină informaţii despre obiect, legi, metode, finalitate.
Luând în considerare aceste elemente, definim psihologia ca fiind ştiinţa care
studiază psihicul (procese, însuşiri, stări, condiţii, mecanisme psihice), utilizând un
ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legităţii lui de funcţionare, în
scopul descrierii, explicării, integrării, optimizării şi ameliorării existenţei umane.
Psihologia ca fundament al educatiei apare în două ipostaze : ca stiintă (ansamblul
cunoştintelor şi aspectelor de ordin teoretico-metodologic) şi ca profesie (ocupaţie cu caracter
permanent pe care o exercită o persoană în virtutea unei calificări). Între cele două ipostaze
ale psihologiei există o foarte strânsă dependentă, ele conditionându-se reciproc. Astfel,
psihologia poate căpăta recunoaştere legală ca profesiune numai după ce a atins un anumit
grad de organizare, acceptare şi eficienţă. Acest lucru este însă posibil numai după ce ştiinţa
însăşi a fost recunoscută şi a ajuns la un înalt grad de dezvoltare. Aşadar, dezvoltarea
ştiintifică este o premisă sau o condiţie indispensabilă pentru profesiunea de psiholog, la
rândul ei profesiunea apărând ca un cadru de aplicare şi verificare a ştiinţei, deci ca bază de
generalizare.
Psihologia ca fundament al educatiei depinde în mare măsură de felul în care
concepută şi reglementată legal şi organizatoric psihologia ca stiinţă, ca obiect de învăţământ,
ca activitate de cercetare sau ca activitate practică. Or, din acest punct de vedere există
diferenţe mari între diverse ţări ale lumii. În unele dintre acestea psihologia este considerată o
ştiinţă socială, în timp ce în altele - o ştiintă umană sau o ştiintă hibrid social-
comportamentală-biologică. Diferente pregnante există şi în modul de predare a psihologiei, în
unele tări ea fiind predată de filosofi, pe când în altele de pedagogi. În diverse părti ale lumii
psihologia este un domeniu aproape exclusiv academic, numeroşi psihologi desfăşurându-şi
activitatea în institutiile de invătământ, în timp ce în altele ea constituie un teren de aplicatii,
cei mai multi psihologi lucrând în şcoli, clinici, întreprinderi şi organizatii sociale.
Referitor la profesiunea de psiholog, se conturează trei situatii tipice: tări în care
profesia de psiholog este recunoscută prin reglementări locale şi nu prin legi adoptate de
forurile legiuitoare nationale (SUA, Australia) ; tări cu reglementări nationale (Brazilia,
Argentina, Columbia, Franta etc.) ; în sfârşit, tări care nu dispun de o bază legală fermă
(Finlanda, Germania, Anglia), fapt care nu împiedică însă exercitarea pe scară largă a
profesiunii de psiholog.
Statutul profesiunii de psiholog derivă din însuşi statutul psihologiei luată în ansamblul
ei. Or, din acest punct de vedere, situatia psihologiei este extrem de variată.
Domeniul faptelor studiate de psihologia contemporană este foarte vast, extinzându-se
de la faptele individuale la cele sociale, de la investigarea conştiintei ca activitate organizată în
vederea atingerii unor scopuri la cercetarea inconştientului care intervine la diferite niveluri în
derularea conduitelor.
Psihologia este o ştiintă, un set de proceduri pentru observarea sistematică a faptelor
comportamentale şi pentru organizarea acestora în generalizări şi legi care caută să explice de
ce fiinta umană şi celelalte animale actionează cum actionează.
 Ea este un mijloc de promovare a bunăstării omului, un corp de informatii care poate fi
aplicat pentru a ajuta rezolvarea unei varietăti de probleme individuale şi de grup.
Definită formal, psihologia este studiul ştiintific al comportamentului şi al proceselor
mintale ale oamenilor. Finalitătile psihologiei ca ştiintă sunt apreciate dintr-o perspectivă mai
largă : „Ca ştiintă, psihologia este dedicată : obiectivităţii - evaluarea cercetării şi a teoriei
după propriile lor merite ; acuratetei - obtinerea cu precizie a datelor din laborator şi din
lumea reală ; menţinerii unui scepticism sănătos – datele şi teoria sunt apreciate cu precautie
până când rezultatele sunt repetate şi verificate.
Psihologia este stiinţa centrală despre psihicul organismelor. Ea studiază functiile,
procesele, însuşirile, capacitătile şi mecanismele psihice aşa cum s-au format acestea de-a
lungul timpului, prin asimilarea şi interiorizarea solicitărilor externe, dar şi aşa cum se
manifestă ele în dependentă de contextul exterior. Ea îşi propune să inteleagă şi să explice de
ce un organism reactionează într-un anume fel, să determine şi să prevadă cum va reactiona
acesta în viitor. Repetabilitatea şi generalitatea conduitelor şi comportamentelor sunt conditiile
esentiale care permit desprinderea invariabilului, formularea legilor.
Psihologia dispune de o mare varietate de capacităti, numai că până a ajunge la ele a
trebuit să parcurgă un drum lung şi anevoios. Ea a trebuit să treacă de la studiul fenomenelor
simple la studiul celor complexe, de la stadiul de ştiintă cu orientări şi curente antinomice la
stadiul de ştiintă ce tinde spre o oarecare unitate, de la utilizarea unor instrumente relativ
primitive de cercetare la utilizarea unora datorate celor mai noi cuceriri ale tehnicii
(microelectronica, informatizarea), de la studiul izolationist al fenomenelor psihice, cu
propriile-i forte, spre studiul deschis altor ştiinte (biochimia, neurochimia etc.)
Psihologia este ştiinţa care studiază psihicul (procese, mecanisme psihice) utilizând un
ansamblu de metode obiective, în vederea desprinderii legităţilor lui de functionare, cu scopul
cunoasterii, optimizării si ameliorării existenţei umane.
Educaţia, luată în sensul larg al cuvântului, este un proces de modelare şi automodelare
a fiinţei umane în concordanţă cu potenţele sale interne şi cu cerinţele şi aşteptările sociale, de
aşa manieră încât să se creeze, pentru fiecare subiect, varianta cea
mai potrivită de autoactualizare şi afirmare de sine. Proces de mare fineţe, care trebuie să
ofere satisfacţii nu numai educatorului, ci şi, mai ales, educatului. Ea trebuie să convină
copilului, adolescentului, tânărului şi să fie percepută de aceştia ca un demers de
preîntâmpinare şi de facilitare a valorificării optime a resurselor personale, venind în
întâmpinarea propriilor nevoi şi motivaţii.
 Educatia observata dintr-o anume perspectiva, reprezinta procesul prin care societatea
transmite noilor membri valorile, credinţele, cunoştinţele şi expresiile simbolice care fac
posibilă comunicarea în societate.
In acest context, psihologia trebuie privita ca fundament al educaţiei in relaţie directa
cu activitatea de învăţare. Astfel, exista un raport intre ereditate si mediu în condiţionarea
dezvoltării psihice; stadialitatea dezvoltării psihice reprezinta un reper semnificativ pentru
optimizarea intervenţiei instructiv-educative; deloc de neglijat relaţia dezvoltare psihică –
învăţare.
Fiinţa umană se transformă, de la naştere, pe tot parcursul vieţii, manifestând
comportamente din ce în ce mai diversificate şi mai eficiente în raport cu nevoile sale
adaptative.

INTOCMIT, PROF. VLADOIU ADELA