UNIVERSITATEA „AUREL VLAICU" ARAD

FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT ZI
ASISTENȚĂ SOCIALĂ
AN I
SEMESTRUL I

PROIECT LA DISCIPLINA
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE

TITULAR DISCIPLINĂ
PROF. CHIS ROXANA

STUDENT
MATYAS (KOVACS)
TIMEA

ARAD
2022
 1.CURENTE ȘI ORIENTĂRI CARE AU JALONAT ISTORIA
PSIHOLOGIEI

Psihologia, ca disciplină separată a filozofiei, a apărut în a doua jumătate a secolului

al XIX-lea. În mod normal, se consideră că nașterea sa a coincis cu inaugurarea laboratorului
de investigații în psihologie creat de Wilhelm Wundt în 1879.

Din acel moment, au început să apară diferite abordări ale psihologiei, dintre care
multe au apărut ca o reacție la restul. Acestea sunt următoarele.

1. Structuralism

Acest curent a apărut în jurul anului 1890 include membri ai tradiției de cercetare
psihologică inaugurată de Wilhelm Wundt. Edward Titchener a fost principalul său
reprezentant , și a apărat ideea că scopul psihologiei ar trebui să fie acela de a descoperi
elementele de bază ale conștiinței și modul în care interacționează între ele pentru a crea
procese mentale.
Este vorba despre o perspectivă reducționistă , deoarece pretindea că investighează
din cele mai elementare elemente cele mai complexe și mecanistice, deoarece sa bazat pe
ideea că un sistem la fel de complex ca cel care ne compune mintea poate fi redus la părți
izolate, ca și cum ar fi un motor .
Tocmai din cauza abordării mai academice decât pragmatice, a apărut în curând o
altă tendință care a venit să concureze cu ea: funcționalismul.

2. Funcționalismul

Unul dintre principalele fluxuri de psihologie ale celor apărute la începutul secolului
XX. Funcționalismul, care sa născut în primul deceniu al secolului XX, presupune o
respingere a abordării structuraliste ; În loc să se concentreze asupra studierii
componentelor minții, ea vizează înțelegerea proceselor mentale. Nu sa concentrat pe "piese",
ci pe funcționare, adică pe funcțiile psihologice care se desfășoară în interiorul capului nostru
(și, prin extensie, în interiorul corpului nostru).
 În plus, în timp ce abordările structuralismului au avut de-a face cu întrebări foarte
abstracte și generale, funcționalism aspirat să ofere instrumente utile . Ideea era să știm
cum funcționăm pentru a putea folosi aceste cunoștințe în probleme de zi cu zi și specifice.
Deși sa despărțit de funcționalism, se consideră că William James a fost una dintre
marile figuri istorice ale dezvoltării psihologiei care întruchipează cel mai bine abordările și
preocupările acestui curent.
3. Psihanaliza și psihodinamica

Curentul psihodinamic a apărut pentru prima dată prin opera lui Sigmund Freud, în
ultimii ani ai secolului al XIX-lea. Sa bazat pe ideea că comportamentul uman, în mișcările,
gândurile și emoțiile sale, este produsul unei lupte a forțelor opuse care încearcă să se impună
pe cealaltă. Această luptă este inconștientă , dar după adepții acestui curent el poate fi
recunoscut prin interpretarea manifestărilor sale simbolice.
Deși lucrarea lui Sigmund Freud a dus la crearea a numeroase teorii psihologice și
diferite școli de terapie, adevărul este că în prezent nu au nici o aprobare științifică , printre
altele, prin critica pe care filozoful științei Karl Popper a făcut-o despre acest mod de
investigare.
 Articol asociat: "Id-ul, sinele și superego-ul, conform lui Sigmund Freud"
4. Behaviorism

Behaviorismul a fost consolidat la scurt timp după psihanaliză și a părut a fi un

curent de psihologie care se opunea lui Freud și urmașilor săi, dar și multor alți cercetători cu
o tendință spre mentalism. Spre deosebire de acesta din urmă, comportamentele A subliniat
importanța fundamentării cercetării asupra elementelor observabile a comportamentului,
evitând la maxim speculațiile care nu sunt justificate și fugind de la interpretarea actelor în
cheia simbolică.
În mod fundamental, behavioristii au fost caracterizați ca considerând că obiectul
studiului psihologiei ar trebui să fie comportament și nu ceea ce este de obicei înțeles prin
"procese mentale" sau, desigur, orice fel de speculații despre suflet (deși la un moment dat au
fost studiate și procese mentale, deși au fost înțelese ca comportament, precum și
comportament motor).Dar, chiar dacă comportorii au vrut să își întemeieze lucrarea asupra
studiului materiei și nu asupra sufletului, asta nu înseamnă că ei erau dedicați studiului
creierului, așa cum ar fi făcut un neurolog.
 5. Gestalt

Acest curent, care nu trebuie confundat cu terapia Gestalt, sa născut în Germania să

studieze procese psihologice legate de percepție și cu modul în care soluțiile sunt atinse în
fața unor noi probleme.

Pentru acești cercetători, atât pentru a vedea o imagine, cât și pentru a avea o idee,
suntem capabili să creăm o imagine globală despre mediu și potențialul său, în loc de
6. Umanismul

Din punct de vedere tehnic, psihologia umanistă nu se caracterizează prin

propunerea unor instrumente de cercetare sau de intervenție specifice, nici nu se bazează pe
presupoziții științifice diferențiate. Ceea ce distinge este modul în care psihologia este legată
de etică și de conceptul ființei umane.

În acest curent se crede că funcția psihologiei nu ar trebui să fie pur și simplu să

obțină informații și să o analizeze rece, ci mai degrabă trebuie să-i faci pe oameni fericiți .
În practică, acest lucru a însemnat că psihologii umaniști s-au bazat în mare măsură
pe fenomenologie și au considerat că subiectivitatea și măsurabilitatea directă nu ar trebui să
aibă valoare pentru psihoterapie și cercetare. Acest lucru le-a câștigat multe critici, deoarece
poate fi înțeles ca un simptom că orientarea lor este dualistă.

Unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai acestui curent a fost Abraham
Maslow , care teoretiseră despre ierarhia nevoilor umane.
 Poate că te interesează: Psihologia Umanistă: istorie, teorie și principii de bază
7. Cognitivismul

Cognitivismul a fost consolidat ca un curent al psihologiei la sfârșitul anilor '60, și a

fost o reacție la behaviorismul lui B. F. Skinner . Aceasta însemna o întoarcere la studiul
proceselor mentale care nu au fost luate în considerare prea mult de către behavioristi, ceea ce
a condus la o nouă preocupare pentru credințe, emoții, luarea deciziilor etc.
Cu toate acestea, din punct de vedere metodologic, acest nou curent a fost puternic
influențat de behaviorism, și el a folosit numeroase instrumente de intervenție și de
cercetare . În prezent, cognitivismul este perspectiva dominantă.
 2. SISTEMUL PSIHIC UMAN
Sistemul psihic uman (SPU) reprezinta un "ansamblu autoreglabil de stari si
procese structurate pe baza principiilor semnalizarii, reflectarii si coechilibrate prin
intermediul unor operatori specifici de comparare, clasificare, opunere, seriere spatio -
temporala, generalizare." (Mihai Golu)

Psihologia traditionala imparte fenomenele psihice in  procese, activitati si insusiri

psihice

Procesele psihice sunt modalitati ale conduitei, cu o desfasurare discursiva,

plurifazica, specializate sub aspectul continutului informational, al formei ideal - 343i83d
subiective de realizare, ca si al structurilor si mecanismelor operationale.

Activitatile psihice reprezinta modalitati esentiale prin intermediul carora individul

uman se raporteaza la realitatea inconjuratoare, fiind constituite dintr-un sir de actiuni,
operatii, miscari orientate in directia realizarii unui scop.

Insusirile psihice sunt sintetizari si generalizari ale diverselor particularitati

dominante apartinand proceselor sau activitatilor psihice, calitativ noi care redau structurile
globale, stabile ale personalitatii.

Intre toate aceste fenomene psihice exista o stransa interactiune si interdependenta.

Astfel, procesele psihice apar ca elemente componente in structura activitatii psihice si se
regasesc transfigurate in insusirile psihice. Activitatea psihica reprezinta cadrul si sursa
aparitiei, formarii si dezvoltarii atat a proceselor, cat si a insusirilor psihice. Acestea din urma,
odata constituite, devin conditii interne ce contribuie la realizarea unor noi structuri
superioare ale activitatii psihice. Interactiunea si interdependenta proceselor, activitatilor,
insusirilor si conditiilor psihice evidentieaza, pe de o parte unitatea vietii psihice, iar pe de
alta parte, eficienta ei, deoarece numai intr-o astfel de unitate psihicul isi poate realiza
functiile lui adaptative.

CARACTERISTICILE SISTEMULUI PSIHIC UMAN

Caracterul informational -energizant al SPU

Primul aspect apare din insasi natura informationala a psihicului, dar si din faptul ca omul,
traind intr-un univers informational, fiind bombardat permanent de informatii si trebuind
sa reactioneze la ele, este nevoit sa-si elaboreze mecanismele prin intermediul carora sa le
poata stapani. Cel de-al doilea aspect, caracterul energizant, reiese din faptul ca avem de-a
face cu un sistem viu, campurile bioenergetice reprezentand zone de generare a insasi
modelelor informationale.

Caracterul interactiv -interactionist

SPU este un sistem dinamic neaflandu-se aproape niciodata intr-o stare de echilibru
perfect, dar nici excluzand posibilitatea unor perioade de relativa stabilitate. Indiferent insa de
starea in care se afla, interactiunea elementelor, partilor, subsistemelor sale este modul sau
curent existential. Elementele sistemului nu exista in sine, rupte si distincte unele de altele,
dimpotriva, ele capata sens numai in procesul interactiunii. Caracterul interactionist al
sistemului este demonstrat de faptul ca nivelul dezvoltarii unei parti depinde de nivelul
dezvoltarii altei parti. De exemplu, atata vreme cat nu se dezvolta gandirea, nu putem vorbi de
existenta observatiei, care este o perceptie cu scop, organizata si planificata mintal sau de
existenta memorarii logice, bazate pe intelegere.

Caracterul ambilateral orientat

Interactiunile sistemului psihic uman se realizeaza nu exclusiv intre propiile

componente, ci si intre el, luat ca intreg, si exterior. El asimileaza informatii atat din exterior,
cat si din sine, pe care le coordoneaza in virtutea unui principiu al echilibrarii. Numai acest tip
de orientare duala ii asigura normaliteatea. Ruperea sistemului de lume si centrarea excesiva
pe sine, inchiderea in sine ar duce la "prabusirea in sine", la aparitia unor grave fenomene de
dezadaptare, cum ar fi autismul. La fel de periculoasa este si desprinderea de sine, de propria
fiinta care este principalul punct de sprijin in investigarea lumii. In acest caz, realitatea ar
parea iluzorie, fluctuanta, lipsita de consistenta si de utilitate.

Caracterul evolutiv

Sistemul psihic uman este evolutiv, trece de la o stare la alta, de la o insuficienta

organizare, diferentiere si specializare spre forme din ce in ce mai complexe de organizare,
diferentiere si specializare. Functionarea si interactiunea proceselor de crestere, maturizare,
dezvoltare, invatare, asimilare, acomodare se soldeaza cu consolidarea unor structuri
psihocomportamentale din ce in ce mai evoluate.

Caracterul ierarhizat

Sistemul psihic uman nu fuctioneaza global, nediferentiat, ci pe nivele, continuturile

sale capatand o ierarhizare functionala si valorica. Cele trei nivele functionale ale psihicului
sunt constientul, subconstientul si inconstientul.

Caracterul antientropic si antiredundant

Sistemul psihic uman este antientropic si antiredundant, ceea ce inseamna ca pe

masura constituirii sale favorizeaza procesele de organizare si diminueaza efectele
influentelor perturbatoare. Sunt eliminate informatiile de prisos, cele care si-au pierdut
utilitatea sau cele care in loc sa organizeze sistemul il dezorganizeaza. Sunt retinute in schimb
informatiile facilitatoare ale bunei functionalitati a sistemului. Mecanismele de selectie ,
abstractizare, uitare, transfer joaca astfel de roluri.

Caracterul adaptativ

Sistemul psihic uman are un caracter adaptativ, indeplinind functii de reglare si

autoreglare. Desi el se formeaza ca urmare a influentelor exterioare socioculturale ce se
exercita de-a lungul ontogenezei asupra sa, fapt care duce si la socializarea lui.

Datorita tuturor acestor caracteristici psihicul a fost considerat ca fiind un sistem

hipercomplex, un fel de rezumat condensat al intregii dezvoltari biologice si socioculturale a
omului, sistem ce dispune de un numar mare de elemente active, puternic saturate de legaturi
interne si externe.
 3.PERCEPȚII, SENZAȚII, REPREZENTĂRI

Senzatiile

Senzatia este prima treapta de cunoastere cu lumea înconjuratoare. Prin intermediul

senzatiilor noi primim informatii despre nesfârsita bogatie de însusiri ale obiectelor si
fenomenelor lumii reale. Ele sunt considerate ca cele mai elementare fenomene psihice din
categoria proceselor cognitive. In realitate individul uman nu dispune de capacitatea de a
înregistra senzatii separate, decât în primele saptamâni de viata.

Deoarece senzatiile apar numai la contactul nemijlocit cu organul de simt, felurile senzatiilor

sunt determinate de organele de simt cunoscute de noi: urechea - auzul -senzatii auditive, ochiul
- vazul - senzatii vizuale, limba - gustul - senzatii gustative, nasul - miros - senzatii de miros
(olfactive), pielea - senzatii cutanate.

Senzatiile auditive sunt de trei feluri:

verbale - sesizarea sunetelor unei limbi;

muzicale - sesizarea notelor muzicale, a melodiilor;

zgomotele - au atât efect pozitiv, cât si negativ. Pozitiv: prevesteste aparitia unui
pericol - sâsâitul sarpelui, trosnitul crengilor, picaturile ploii etc. Negativ: în
cadrul procesului instructiv-educativ - împiedica realizarii obiectivelor preconizate,
daca predomina în permanenta zgomotul poate provoca neuroza.

Senzatiile vizuale apar în urma actiunii undelor electromagnetice asupra analizatorului

vizual - ochiul, elementul periferic al caruia este receptorul, iar cel central este situat în
regiunea occipitala.

Senzatiile vizuale sunt de doua feluri:

cromatice - sesizeaza cele sapte culori ale curcubeului;

acromatice - sesizeaza culorile alb-negru si toate nuantele lor.

Senzatiile de culoare nu sunt specifice tuturor fiintelor vii. Acest avantaj îl poseda doar omul,
vederea culorilor îi ofera capacitatea de a se adapta mai eficient si de a trai sentimente puternice produse
de lumea lor.

Senzatiile auditive si cele vizuale sunt principala sursa de cunoastere a ambiantei asigurând circa
95% din informatia asimilata de indivizii umani.

Senzatiile gustative sunt de patru feluri în dependenta de însusirile fundamentale ale limbii:

sarat, amar, acru si dulce, combinarea carora ofera un spectru larg de gusturi. Senzatiile
olfactive sunt provocate de particulele volatile care patrund în fosele nazale odata cu aerul,
 poarta numirea de miros, distingem mirosuri placute -aromatice, parfumate, balsamice,
precum neplacute si respingatoare. Senzatiile cutanate sunt provocate de receptorii aflati în piele.
Se cunosc trei feluri de senzatii cutanate:
termice - ne dau informatie despre temperatura excitantului (cald-rece);

tactile - senzatia de atingere, de pipait;

de durere. 
Fara senzatii e imposibil activismul psihicaomului.

Perceptiile

Perceptia - proces psihic cognitiv senzorial elementar prin intermediul caruia

se reflecta unitar si integral însusirile obiectelor si fenomenelor când acestea influenteaza nemijlocit
(direct) asupra organelor de simt.

Perceptia este proprietatea psihicului de a reflecta impresiile obiectelor, implicând gândirea,

memoria, imaginatia, formând imagini sintetice ale obiectelor receptate, se fundamenteaza pe
experienta subiectiva, provoaca interese, aptitudini, stari afective. Perceptia presupune prezenta
diferitelor senzatii si decurge împreuna cu senzatiile.
Exista mai multe criterii de clasificare a perceptiilor. In dependenta de analizator distingem:

perceptie vizuala - contemplarea unui tablou;

perceptie auditiva ~ audierea unei melodii, unei povestiri;

perceptie tactila - cunoasterea unui obiect dupa
pipait, dependenta de obiectul implicat în perceptie cunoastem:
perceptie spatiului - în procesul perceptiei spatiului distingem perceptia marimii,
formei si îndepartarii obiectelor, pozitia unor obiecte fata de alte obiecte, care îi
livreaza omului repere necesare pentru formarea abilitatilor de orientare, evaluare,
alegere de comportamente adecvate conditiilor.
perceptia timpului - este reflectarea duratei si succesiunii fenomenelor
sau evenimentelor.

Reprezentarile

Reprezentarea - proces cognitiv-senzorial, este imaginea obiectului sau fenomenului, ce nu

actioneaza în momentul dat asupra organelor de simt. Ele sunt imaginea secundara a obiectului sau
fenomenului, pastrata în memorie. Reprezentarile sunt imaginea generalizata a obiectului. Din sute de
mii de imagini ale perceptiei apar cîteva imagini generalizate în care se pastreaza ceea ce este mai
important: marimea relativa si dimensiunile obiectului, culoarea dominanta, detaliile ce îl deosebesc de
alte obiecte asemanatoare.
Capacitatea de a avea reprezentari este diferita la oameni: unii vad imaginea în constiinta
clar, viu, altii cu greu o pot provoca în constiinta. Reprezentarile sunt treapta de trecere de la senzatie la
gând.
Felurile reprezentarilor. Reprezentarile sunt imagini senzoriale si ele sunt clasificate dupa
analizatori: reprezentarile vizuale, auditive, olfactive, tactile, motorii.
Dupa provenienta se evidentiaza reprezentari, aparute pe baza senzatiilor si perceptiilor.
 Dupa gradul de generalizare se disting reprezentarile izolate, generale si schematizate.
Reprezentarile izolate sunt reprezentarile unui obiect si fenomen concret. Ele pot sa apara pe
baza perceptiei obiectului real si operei de arta. Ne putem reprezenta o poiana din padure ce ne-a
placut, un tablou ce ne-a captivat, un om cunoscut.
Reprezentarea generala este reprezentarea despre trasaturile generale ale unui grup de
obiecte asemanatoare. Desenând pentru copil un om, adultii într-un astfel de desen surprind si redau
componentele principale ale figurii omului: cap, picoare, mâini. E cunoscuta de toti redarea copacului în
genere: o tulpina cu crengi.

Reprezentarile schematizate sunt reflectarea obiectului sub forma de imagine grafica

conventionala. Hartile luptelor la lectiile de istorie schematizeaza miscarea reala a armatelor, ajutând
conceperii mersului luptelor. Reprezentarile schematizate sunt generalizate într-atât, încât în ele este
pierduta asemanarea exterioara cu obiectele din clasa data. însusirile esentiale pentru cunoastere sunt
exprimate în mod grafic.
 4. ILUZIILE ȘI GUSTUL UMAMI

Iluzia este percepția umană a unui obiect sau fenomen într-un mod distorsionat.
Conceptul de iluzie a apărut din latina illudere - a înșela. Cu alte cuvinte, principalele cauze ale
iluziei sunt consecințele înșelăciunilor percepției. Pentru a dezvălui aceste înșelăciuni, pentru a
schimba acțiunile eronat în mod deliberat din ele, psihologii studiază și dezvăluie motivele pentru
aceasta astăzi. Este, de asemenea, un subiect popular și curios pentru persoana obișnuită, este
similar să ne jucăm cu organele simțurilor noastre. Cele mai cunoscute, ușor de observat iluzii de
vedere, acestea apar din cauza particularităților structurii oculare, supraestimarea dimensiunii,
percepția incorectă a mișcării, contrastul.
O iluzie este o denaturare a simțurilor, dezvăluind modul în care creierul uman
organizează în mod normal și interpretează stimuli senzoriali. Deși iluziile denaturează realitatea,
ele sunt, în general împărtășite de majoritatea oamenilor.[1]

Iluziile pot să apară pentru oricare dintre simțurile umane, dar iluziile vizuale (iluzii
optice) sunt cele mai cunoscute și înțelese. Accentul pus pe iluziile vizuale apare deoarece văzul
domină de multe ori celelalte simțuri. De exemplu, persoanele care urmăresc un ventriloc vor
percepe vocea ca venind de la marionetă, deoarece pot să vadă gura marionetei rostind
cuvintele.[2]

Unele iluzii sunt bazate pe presupuneri de ordin general pe care le face creierul în
timpul percepției. Aceste presupuneri sunt generate de principiile de organizare (de exemplu,
gestaltismul), de capacitatea unui individ de percepție în adâncime și de percepție a mișcării și de
mișcare și percepție, și de constanța perceptivă. Alte iluzii sunt cauzate de structurile senzoriale
biologice din corpul uman sau de condiții din afara corpului într-un anumit mediu fizic.

Termenul iluzie se referă la o formă specifică de distorsiune senzorială. Spre deosebire

de o halucinație, care este o denaturare în absența unui stimul, o iluzie reprezintă o percepție
greșită a unei senzații existente. De exemplu, auzirea unor voci, indiferent de mediu, este o
halucinație, dar auzirea unor voci în sunetul apei care curge (sau al altei surse de zgomot) este o
iluzie.
Există mai multe tipuri de iluzii optice. Acestea se clasifică în iluzii optice vizuale, cognitive
și iluzii fiziologice. Iluziile vizuale sunt create cu ajutorul imaginilor, ajungând să te facă să
te întrebi dacă îti mai poți plasa încrederea în ochii tăi sau nu.
GUSTUL UMAMI
Cunoscut ca fiind cel de-al cincilea gust, umami este cel mai puțin cunoscut dintre toate, însă
paradoxal, el este unul dintre cele mai prezente în preparatele care vă alcătuiesc regimul
alimentar. Numele său vine din limba japoneză și înseamnă „gust plăcut sau delicios.”

Umami este o combinație unică de arome care nu poate fi identificată cu una anume și care
are trei caracteristici deosebite:

Nu are capacitatea de a sătura

Sporește secreția de salivă
Stimulează foamea
Gustul umami corespunde cu cel al acidului glutamic, un aminoacid prezent în proteinele
multor alimente, pe care acestea îl eliberează în timpul gătitului sau al fermentației. Atunci
când papilele noastre gustative intră în contact cu acest aminoacid, percepem umami.

Acest gust nu este doar plăcut pe cerul gurii, ci el ajută și la intensificarea gustului altor
preparate. Acesta este motivul pentru care produsele alimentare bogate în umami sunt folosite
în multe rețete.

Percepția celui de-al cincilea gust

Oricine poate recunoaște gustul umami, deși este greu să fie definit, din cauza lipsei unui
vocabular specific din limbajul nostru pentru a-l putea explica. Pe lângă aceasta, trebuie să
ținem seama că, pentru a învăța să îl distingem efectiv, e nevoie să-i descoperim puțin câte
puțin senzațiile pe care le provoacă.

Una dintre cele mai importante caracteristici ale umami este aceea că este un gust de o mare
intensitate, care rămâne în cavitatea bucală pentru mult timp. Așadar, îl putem simți chiar și
după ce am mâncat.

De asemenea, ca orice alt gust clasic, umami este perceput pe o anumită parte a limbii. Studii
diferite au demonstrat că receptorii specifici ai acestui gust se află pe partea centrală a limbii,
în timp ce, spre exemplu, gustul dulce este simțit pe vârful limbii.
 5. FORMELE MEMORIEI

1. Caracterul eterogen al structurii interne a memoriei.

Cercetarile experimentale din ultimele doua decenii au impus definitiv
ideea ca structura interna a memoriei nu are un caracter plat si omogen,
asa cum sustinea psihologia clasica, ci unul eterogen si inalt
diferentiat. Astfel, modelul memoriei monobloc a fost inlocuit
cu modelul modular. Aceasta inseamna ca termenul generic de memorie
(mnesis) subsumeaza o multitudine de forme particulare, calitativ
distincte.

2. Criteriile de diferentiere-delimitare a formelor particulare

ale memoriei. In cursul cercetarilor, au fost identificate si formulate mai
multe criterii de clasificare a formelor memoriei. In prezent, se aplica
urmatoarele: a) modalitatea senzoriala prin care se obtin continuturile si
experientele; b) prezenta sau absenta legaturilor logice intre elementele si
secventele care alcatuiesc materialul de memorat; c) forma de prezentare
- codificare a materialului de memorat; d) modul de exprimare-
manifestare a reactualizarii; e) durata pastrarii.

a) Tezaurul intern al memoriei se constituie si este alimentat pe

baza fluxurilor informationale captate de aparatele senzoriale (analizatori).
Deoarece aceste fluxuri nu fuzioneaza, ci isi pastreaza individualitatea,
structura interna a memoriei se organizeaza si dupa modalitatea
senzoriala.

Este legitim astfel sa delimitam formele modale ale

memoriei: memoria vizuala (a formelor geometrice, a formei obiectelor,
a culorilor, a locurilor - topografica - a formelor de relief - geografica a
persoanelor, a sistemelor de semne si simboluri etc.); memoria
auditiva (a sunetelor fizice din natura, a sunetelor din sistemele de
semnalizare in transporturi, in industrie etc., a sunetelor si structurilor
muzicale, a sunetelor vorbirii si a vocilor); memoria tactila (a formei,
volumului si substantialitatii obiectelor, memoria gustativa (a gustului
diferitelor substante, a gustului diferitelor produse alimentare), memoria
olfactiva (a mirosurilor specifice, de exemplu, florilor, fructelor,
parfumurilor, alimentelor etc.); memoria kinestezica (a schemelor
motorii, a miscarilor obiectuale, a miscarilor instrumentale).

In plan individual, se impune ca dominanta o forma modala a

memoriei sau alta.

b) Prezenta sau absenta legaturilor logice intre elementele si

secventele materialului delimiteaza existenta a doua forme de
memorie: memoria mecanica si memoria logica.
 Prima se realizeaza in legatura cu materialul lipsit de sens
(exemplu, liste de silabe) sau cel care nu implica relatii logice intre
elemente si nici efort de intelegere din partea subiectului (denumiri
geografice, denumiri istorice, numele persoanelor). La varstele mici,
memoria mecanica se extinde si asupra materialului cu structura logica,
dar greu accesibil intelegerii.

Cea de-a doua se realizeaza in raport cu materialul cu conexiuni

bine definite intre elementele componente si este mediata de operatii
mentale de analiza, compuse, interpretare. Genetic, apare mai tarziu
decat cea mecanica si dezvoltarea ei este conditionata de procesul
instruirii scolare.

c) Dupa modul de prezentare-codificare a materialului, se disting

doua forme ale memoriei: memoria figurala (imagistica), in raport cu
obiecte, imagini, scheme grafice) si memoria lingvistica (a cuvintelor,
propozitiilor, numerelor, simbolurilor). In principiu, materialul obiectual-
imagistic se retine mai usor si mai bine decat materialul lingvistic.

d) Dupa modul de exprimare a reactualizarii, se

diferentiaza: memoria procedurala ( a schemelor operatorii, a
procedeelor de executie) si memoria declarativa (relatarea desfasurata
in plan extern, oral sau in scris, a continuturilor informationale pentru a
raspunde la diferite intrebari;

e) Dupa factorul timp, au fost identificate doua forme de

memorie: memoria de scurta durata (MSD), care conserva si dispune
de informatie un timp foarte scurt (pana la 1 minut) si memoria de
lunga durata (MLD) care conserva si dispune de informatie un timp mai
indelungat. Memoria de scurta durata este sustinuta de un
suport bioelectric, iar cea de lunga durata se realizeaza printr-un suport
biochimic (exemplu, moleculele de AND si ARN).

3. Uitarea este fenomenul opus ca efect memoriei; daca memoria

actioneaza in directia stocarii si pastrarii unui material, uitarea actioneaza
in directia estomparii lui. A uita inseamna a nu mai putea reactualiza
ceea ce am memorat candva. Materialul memorat nu este sters definitiv,
ci este trecut sub pragul de ecforare.

Semnificatia uitarii este dubla: pozitiva, daca se extinde asupra

unor continuturi si experiente devenite caduce, imatuale si inutile,
si negativa, daca se refera la continuturi si experiente care sunt inca
valide, necesare in rezolvarea sarcinilor cu care subiectul se poate
confrunta. Dupa amplitudine, uitarea poate fi totala (nimic din materialul
considerat nu se poate reaminti) si fragmentara (nu pot fi reactualizate
diferite parti, elemente din materialul initial). Cauzele uitarii sunt multiple,
atat de ordin obiectiv-extern (caracteristicile materialului, contextul) si de
ordin subiectiv-intern (motivatii, utilizare-reimprospatare, starea
structural-functionala a creierului).

6.Rolul expresiilor emoționale

Emoțiile ne informează cine suntem, cum sunt relațiile

noastre cu ceilalți și cum să ne comportăm în context social.
Emoțiile conferă sens evenimentelor și ne-au ajutat de-a
lungul mileniilor să supraviețuim și să dezvoltăm societăți
excepțional de diverse și complicate.
Cele mai cunoscute expresii emoţionale sunt:

 mimica (ansamblul de modificări expresive la care participă

elementele mobile ale feţei: deschiderea ochilor, direcţia
privirii, poziţiile succesive ale sprâncenelor, mişcările
buzelor etc., prin intermediul cărora sunt exteriorizate
emoţiile)
 pantomimica (ansamblul de reacţii la care participă tot
corpul; ţinută, mers, gesturile)
 modificările de natură vegetativă (amplificarea sau
diminuarea ritmului respiraţiei, vasoconstricţia,
vasodilataţia, creşterea conductivităţii electrice a părului,
hiper sau hipotonusul muscular, modificarea compoziţiei
chimice a sângelui sau a hormonilor, etc., soldate cu
paloare, înroşiri, tremurături, lacrimi, transpiraţie, gol în
stomac)
 schimbarea vocii (a intensităţii, ritmului vorbirii, intonaţiei,
timbrului vocii, etc.)

Expresiile emoţionale îndeplinesc roluri importante în

interrelaţionarea individului:
 rolul de comunicare (celălalt ia cunoştinţă cu starea
afectivă trăită de o persoană)
 rolul de influenţare a conduitei altora în vederea
săvârşirii unor acte(o persoană poate plânge pentru a
impresiona, pentru a obţine un privilegiu, o alta exprimă
temeri pentru a se asigura de ajutorul cuiva)
 rolul de autoreglare în vederea unei mai bune adaptări la
situaţiile cu care individul se confruntă (o persoană plânge
atunci când este tristă, comportamentul invers fiind tipic
unei dtări de dezadaptare expresivă)
 rolul de contagiune (de a se transmite şi de a trezi reacţii
similare şi altor persoane, de a da naştere unor stări
colective pozitive sau negative-în vederea măririi sau
diminuării coeziunii membrilor grupului.)
 rolul de catarsis, de accentuare sau de diminuare a însăşi
stării afective (eliberarea de un afect asociat unei amintiri
sau situaţii traumatice, sau dimpotrivă încărcarea afectivă a
unei situaţii).
7. REZOLVAREA DE PROBLEME

Rezolvarea problemelor este un proces psihologic complex

prin care încercăm să găsim cel mai bun mod de a depăși
un obstacol sau de a face față unei provocări. Din păcate,
acest proces nu este întotdeauna liniar, dar poate urma căi
foarte sinuoase, aruncându-ne într-o situație de angoasă
psihologică atunci când credem că nu există nicio soluție.

Pe de altă parte, cunoașterea etapelor

rezolvăriiproblemelor ne va salva o mulțime de dureri de
cap. Acordarea unei structuri coerente situației care ne
preocupă și având un fir comun care ne ghidează pe
parcurs ne va ajuta să punem o anumită ordine în haosul
mental generat de probleme.

Etapele rezolvării problemelor pe care le putem aplica cu toții:

1. Identifică problema

Posibilitatea de a identifica problema este primul pas în

găsirea unei soluții. De multe ori acest lucru înseamnă că
nu mai căutăm vinovații din exterior și ne uităm spre
interior întrebându-ne de ce o situație ne îngrijorează sau
ne împiedică.

2. Înțelegeți problema

De multe ori problema poartă cu sine sămânța soluției.

Deci, unul dintre pașii pentru rezolvarea unei probleme
este să vă asigurați că o înțelegeți. Nu este suficient să
identificăm problema, trebuie definită. Pentru aceasta
trebuie să-l analizăm din diferite perspective.

3. Ia o distanță psihologică

Majoritatea problemelor majore ale vieții au potențialul de

a genera un tsunami emoțional. Cu toate acestea, de multe
ori implicarea emoțională ne înnorează și ne împiedică să
gândim clar. Acesta este motivul pentru care una dintre
cele mai importante dar mai puțin cunoscute faze ale
rezolvării problemelor este să ne îndepărtăm de ceea ce ne
îngrijorează.

4. Căutarea de soluții și dezvoltarea de strategii

Fiecare problemă este diferită, deci va necesita o soluție

specifică. O soluție nu poate fi întotdeauna atinsă cu
perspicacitate, așa că va fi necesar să ne gândim la posibile
alternative pentru a rezolva problema.

5. Evaluarea progresului

Foarte puține probleme sunt rezolvate peste noapte.

Acestea sunt în general situații complexe pe care trebuie să
le „dizolvăm” cu răbdare în timp. Prin urmare, o altă fază a
rezolvării problemelor este monitorizarea rezultatelor pe
care le obținem. În acest fel ne asigurăm că suntem pe
drumul cel bun și că nu pierdem timpul și energia inutil.

În această ultimă etapă a rezolvării problemelor este

important să ne putem adapta așteptările. Este greu pentru
un proiect profesionist să decoleze într-o clipită, așa că
trebuie să ne concentrăm asupra micilor pași care indică
faptul că soluția dă roade. Pentru a face acest lucru, este
important să vă opriți și să reflectați din când în când
asupra impactului soluției.