FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Prof. univ. dr. MIHAI GOLU

OBIECTIVE
Fundamentele psihologiei este una dintre disciplinele care contri-
buie, în mod esenţial, la dezvoltarea orizontului de cunoştinţe al
studenţilor, la orientarea lor în spaţiul teoretic şi, deopotrivă, în cel al
cercetării ştiinţifice. Sinteza pe care o prezentăm vizează următoarele
obiective principale: să releve cu pregnanţă schema logică internă a
psihologiei generale ca nucleu comun şi cadru de referinţă al tuturor
celorlalte ramuri particulare ale cunoaşterii psihologice; să faciliteze
însuşirea, în spirit modern, a principalelor noţiuni referitoare la natura
şi esenţa psihicului, în general, a celui uman, în special, să ofere
elementele de bază ale metodologiei cunoaşterii psihologice şi să capa-
citeze studenţii cu schemele logico-operaţionale necesare efectuării
independente a unei cercetări ştiinţifice în domeniu.

SEMESTRUL I
I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI
1. Psihologia, ca ştiinţă independentă, s-a constituit relativ târziu,
„certificatul ei de naştere” fiind semnat în 1879, prin înfiinţarea, la
Leipzig, de către savantul german Wilhelm Wundt, a primului laborator
bazat pe utilizarea metodei experimentale. Pentru prima dată,
fenomenele vieţii psihice erau scoase din sfera simplelor descrieri şi
speculaţii filosofice şi incluse în programul cercetării ştiinţifice
sistematice, aplicându-li-se operaţiile măsurării, cuantificării şi criteriile
obiectivităţii şi cauzalităţii.
Foarte curând, însă, aveau să apară divergenţe în legătură cu
definirea şi circumscrierea obiectului noii ştiinţe. Deşi denumirea
părea să impună de la sine identitatea acestui obiect – psihe = psihic,
logos = vorbire, deci: psihologia = ştiinţa despre psihic, s-a dovedit că,
în realitate, modul de înţelegere a naturii şi structurii interne a
psihicului uman nu a fost câtuşi de puţin unitar. Astfel, s-au configurat
trei orientări diferite şi în mare măsură opuse, şi anume:

130
 a) orientarea care reducea psihicul uman la conştiinţă şi care
susţinea că obiectul psihologiei îl reprezintă studiul conştiinţei
(respectiv, al proceselor psihice conştiente);
b) orientarea care susţinea că elementul esenţial şi determinant al
vieţii psihice a omului este inconştientul, acesta trebuind, chipurile, să
reprezinte principalul domeniu de preocupare al psihologiei
(psihologia abisală sau psihanaliza elaborată de S. Freud);
c) orientarea care susţinea că adevărata şi autentica realitate
psihologică o constituie reacţiile externe de răspuns (secretorii şi
motorii) la acţiunea diverşilor stimuli din mediu şi, ca atare, obiectul
psihologiei trebuie să fie studiul comportamentului (behaviorismul,
creat de savantul american J. B. Watson, 1912/1913).
2. În prezent, au fost depăşite limitările şi absolutizările pe care
se bazau orientările menţionate . Astfel, se admite că sfera noţiunii de
„psihic uman” este mai largă decât sfera noţiunii de „conştiinţă”, ea
incluzând într-o relaţionare de tip sistemic trei componente:
inconştientul, subconştientul şi conştientul, toate împreună formând
domeniul de studiu al psihologiei.
Pe de altă parte, planul subiectiv (psihic) intern şi planul obiectiv
(comportamental) extern nu se mai rup artificial unul de celălalt şi nu
se mai opun ca entităţi antagonice ireductibile; dimpotrivă, se
recunoaşte şi se afirmă unitatea indisociabilă a lor sub egida
principiului unităţii „conştiinţă-activitate”.
Finalmente, psihologia se defineşte ca ştiinţa care studiază, cu
ajutorul unor metode obiective specifice, organizarea psihocompo-
rtamentală sub aspectul determinismului, mecanismelor şi legilor
devenirii şi funcţionării ei, în plan animal şi uman, în unitatea
contradictorie a individualului, particularului şi generalului, univer-
salului. Această definiţie stabileşte, în mod real, sfera de cuprindere a
domeniului şi justifică diferenţierile şi delimitările existente în
interiorul lui: a) psihologia animală şi b) psihologia umană.
Psihologia umană are, la rândul ei, o latură generală, care ne
oferă tabloul global al organizării psihocomportamentale a omului
normal (mediu), făcând abstracţie de vârstă, sex, context socio-
cultural, ocupaţie (profesie) etc., şi o latură particular-diferenţială,
care se centrează pe studiul şi explicarea ipostazelor concrete în care
se poate afla organizarea psihocomportamentală funcţie de: vârstă,
sex, mediu socio-cultural, activitate profesională, nivel de dezvoltare,
natura deviaţiilor şi tulburărilor patologice: psihologia genetică şi a
dezvoltării, psihologia vârstelor, psihologia şcolară, psihologia

131
muncii, psihologia militară, psihologia creaţiei, psihologia artei,
psihologia sportului, psihologia comercială şi economică, psihologia
socială, psihologia medicală, psihopatologia etc.

II. SPECIFICUL CUNOAŞTERII PSIHOLOGICE.

METODELE PSIHOLOGIEI

1. Specificul cunoaşterii psihologice. Modelul tradiţional al

cunoaşterii ştiinţifice constituit sub autoritatea mecanicii şi fizicii
clasice formula cerinţa ca orice domeniu, luat ca obiect de studiu, să
posede proprietăţi nemijlocit observabile şi perceptibile, care să poată
fi măsurate şi cuantificate.
Psihicul ca atare este lipsit de asemenea proprietăţi, el nu are
nici lungime, nici grosime, nici volum, nici greutate, nici miros, nici
gust. Singura dimensiune care se recunoştea proceselor şi trăirilor
psihice era durata; dar, numai pe baza ei, nu era posibilă construirea
unui sistem complet de coordonate şi măsurători, care să fie tratabil
matematic.
Acesta era principalul argument invocat de marele filosof
german, Immanuel Kant, pentru a respinge, în mod categoric, posibi-
litatea desprinderii psihologiei de filosofie şi constituirea ei într-o ştiinţă
independentă.
În aceste condiţii, ca unică modalitate de obţinere a datelor
necesare descrierii conţinuturilor şi stărilor psihice interne (ale
conştiinţei) era considerată metoda introspecţiei (privirea cu propriul
ochi interior spre ceea ce se petrece în momentul dat pe scena
conştiinţei şi relatarea verbală a celor constatate). Psihologia bazată pe
utilizarea exclusivă a acestei metode a primit denumirea de
introspecţionistă şi ea s-a afirmat puternic în ultimele două decenii ale
secolului XIX şi în primele trei decenii ale secolului XX (Th. Lipps,
N. Ach, O. Kűlpe, E. Titchener).
Pentru a satisface cerinţa observabilităţii nemijlocite, behavioris-
mul a aruncat peste bord lumea subiectivă internă a conştiinţei,
reţinând ca obiect al cunoaşterii psihologice reacţiile de răspuns ale
subiectului la stimulii obiectivi din afară. Dar, aşa cum se va remarca
ulterior, procedând astfel, behaviorismul a constituit o „psihologie fără
suflet”, o psihologie nu a „omului subiect”, ci a „omului robot”.
Ieşirea din acest impas metodologic este posibilă numai în măsura în
care se admite că o cunoaştere ştiinţifică poate să aibă nu numai un
caracter nemijlocit, ci şi unul mijlocit, observarea obiectului
132
realizându-se indirect prin intermediul unor efecte şi fenomene prin
care el se manifestă şi se exprimă.
Cunoaşterea psihologică devine, prin excelenţă, o cunoaştere
mijlocită: datele şi informaţia obiectivă despre natura, conţinutul şi
dinamica proceselor psihice particulare se obţin pe baza observării,
înregistrării şi analizei răspunsurilor şi conduitelor subiectului în
situaţii obiective concrete.
2. Metodele psihologiei. Cunoaşterea psihologică se realizează
prin utilizarea unui larg repertoriu de metode şi procedee. După
poziţia pe care o au faţă de fenomenul studiat, metodele psihologiei se
împart în două grupe: pasive şi active.
Pasive sunt considerate acele metode care se adresează fenome-
nelor a căror declanşare se produce spontan, în situaţia concretă în
care se află subiectul în momentul dat. În rândul lor includem: metoda
observaţiei şi metoda biografică.
Active sunt metodele prin care cercetătorul acţionează direct
asupra subiectului şi provoacă manifestarea procesului psihic, a
trăsăturii de personalitate sau a comportamentului propus pentru a fi
studiat. Din această categorie fac parte: experimentul de laborator,
experimentul natural, ancheta, chestionarul, analiza produselor
activităţii, testele sau probele psihometrice. Metoda centrală în
cercetarea psihologică trebuie considerată experimentul de laborator.
El depăşeşte toate celelalte metode în precizie, obiectivitate şi grad de
controlabilitate a variabilelor. Metoda experimentală permite
cercetătorului: să intervină activ şi să provoace fenomenul studiat; să
izoleze, să dozeze şi să controleze variabilele – independente,
dependente şi intermediare; să modifice şi să varieze condiţiile de
manifestare a fenomenului; să compare rezultatele grupului experi-
mental cu cele ale grupului de control care nu a fost supus regimului
experimental; să repete acelaşi model experimental de mai multe ori,
pe acelaşi subiect sau grup de subiecţi; să releve condiţionarea
reciprocă dintre variabile.
Ca limite ale experimentului de laborator se menţionează:
caracterul relativ artificial al situaţiei în care este plasat subiectul,
izolarea acestuia de contextul natural al existenţei şi activităţii sale; nu
poate fi folosit în mod universal, existând anumite fenomene
psihocomportamentale care nu pot fi provocate sau nu se permite, din
punct de vedere etic, să se provoace experimental.
3. Strategii în cercetarea psihologică. Fiind subordonată unor
obiective şi finalităţi cu semnificaţie generală, cercetarea psihologică
133
dobândeşte un caracter continuu şi sistematic. Ea nu se reduce la simple
explorări secvenţiale, independente unele de altele, ci se realizează ca
un demers integrat, întemeiat pe anumite principii şi consideraţii
metodologice generale. Un asemenea demers îl numim strategie de
cercetare. Complexitatea şi diversitatea fenomenelor psihocomporta-
mentale au dus la structurarea mai multor tipuri de strategii, şi anume:
a) strategii transversale, care constau în studiul nivelului de
dezvoltare şi funcţionare a organizării psihocomportamentale la
indivizi de aceeaşi vârstă;
b) strategii longitudinale, care rezidă în studiul organizării
psihocomportamentale a unui individ sau grup de indivizi pe parcursul
mai multor etape de vârstă, de exemplu: la vârsta de 3 ani, la vârsta de 5
ani, la vârsta de 7 ani, la vârsta de 11 ani etc; folosind asemenea
strategii, se pot identifica şi stabili particularităţile curbei evoluţiei
psihice, amplitudinea diferenţelor dintre etapele de vârstă;
c) strategii genetice, prin care se urmăreşte cunoaşterea mecanis-
melor, legităţilor şi factorilor formării şi dezvoltării proceselor psihice
şi comportamentelor – în plan istoric, filogenetic şi în plan individual,
ontogenetic;
d) strategii diferenţiale, prin care se evidenţiază şi se evaluează
deosebirile de ordin calitativ în organizarea psihocomportamentală
între: om şi animal, copil şi adult, bărbat şi femeie, normal şi
patologic, între persoane de aceeaşi vârstă şi acelaşi sex etc; studiul
deosebirilor interindividuale şi intergrupale este la fel de important
pentru cunoaşterea psihicului în toată complexitatea sa ca şi studiul
asemănărilor şi aspectelor comune;
e) strategii clinice, care au ca scop studiul şi explicarea abaterilor
şi tulburărilor patologice în sfera psihicului şi comportamentului,
cauzate de focare organice sau de dereglări funcţionale ale creierului.

III. PRINCIPIILE METODOLOGICE ALE PSIHOLOGIEI

Cunoaşterea psihologică se cere a fi orientată şi coordonată de
un set de principii metodologice generale care să asigure coordonatele
de referinţă ale analizei şi interpretării fenomenelor concrete. Esenţiale
sunt următoarele principii:
a) principiul determinismului (extern);
b) principiul relaţionării neuro-psihice;
c) principiul reflectării şi modelării informaţionale;
d) principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate;
e) principiul genetic şi al istorismului;
f) principiul sistemicităţii.
134
 a) Principiul determinismului (extern) impune obligativitatea
analizei şi explicării psihicului pe baza unor condiţii şi cauze reale
obiective. Aceste condiţii şi cauze rezidă în acţiunea asupra organelor
de simţ ale animalului sau omului a stimulilor de diferite modalităţi şi
grade de complexitate.
În sfera fenomenelor psihocomportamentale avem de-a face cu
un determinism mijlocit. Aceasta înseamnă că acţiunea oricărui stimul
extern se refractă şi se modifică în funcţie de stările şi condiţiile
interne ale subiectului. Ca urmare, relaţia dintre stimulul extern (S) şi
reacţia de răspuns (R) nu este de tip cauzal univoc, ci de tip
probabilist: stimulul extern dat nu duce în mod necondiţionat şi
invariant la producerea uneia şi aceleiaşi reacţii de răspuns, ci numai
cu o anumită probabilitate, existând posibilitatea ca subiectul să dea şi
o altă reacţie sau chiar să nu răspundă deloc, în funcţie de starea lui
psihofiziologică internă la momentul respectiv. Astfel, conchidem că
procesele şi actele psihocomportamentale ale omului se înscriu în
sfera unui determinism complex multivariat, pe care-l numim statistic.
Cât priveşte natura substanţial-calitativă a factorilor determina-
tivi externi, pentru psihicul şi comportamentul uman rolul principal
revine factorilor socio-culturali, principiul determinismului luând
forma specifică a principiului condiţionării social-istorice şi istorico-
culturale. Aceasta înseamnă că de psihic uman propriu-zis se poate
vorbi numai la individul socializat, care se naşte, trăieşte şi îşi
desfăşoară activitatea într-un anumit mediu social.
b) Principiul relaţionării neuropsihice impune necesitatea ca
psihicul în întregul său, inclusiv forma lui superioară de manifestare –
conştiinţa umană –, să fie considerat şi definit ca funcţie a sistemului
nervos, a creierului. Mecanismul producerii oricărui proces psihic, de la
cel mai simplu, până la cel mai complex, este de natură reflexă, fiind
mediat de procese fiziologice nervoase (excitaţie, inhibiţie, modulări ale
amplitudinii şi frecvenţei influxului nervos etc.). Creierul însă nu
generează percepţii, idei, trăiri emoţionale, atitudini etc. în virtutea
simplei structuri celulare interne a lui, ci numai pe baza recepţionării,
prelucrării şi interpretării stimulilor din afara sa. Din principiul
relaţionării neuro-psihice derivă mai departe principiul unităţii
dialectice a psihologicului şi fiziologicului.
Potrivit acestuia, nici un proces psihic nu se poate realiza fără un
anumit ansamblu de transformări şi fenomene neurofiziologice
specifice. Din punct de vedere genetic şi cronologic, fiziologicul
precede şi condiţionează psihologicul; psihologicul posedă însă
135
caracteristici şi determinaţii calitative proprii, devenind ireductibil la
fiziologic (atributele de subiectiv şi ideal sunt aplicabile numai
proceselor psihice, nu şi celor fiziologice, care aparţin fenomenelor
substanţial-energetice obiective). Pe măsură ce structura psihică a
individului se maturizează şi se consolidează, ea capătă o relativă
autonomie faţă de baza fiziologică iniţială, exercitând o influenţă activă
asupra stării generale a organismului – influenţa psihosomatică, care
face posibile sugestia, autosugestia şi psihoterapia.
c) Principiul reflectării şi modelării informaţionale stă la baza
înţelegerii naturii existenţiale sau a statutului ontologic al psihicului.
El ne răspunde, aşadar, la întrebarea: „În ce formă sau modalitate
există psihicul?”. Şi răspunsul va fi: psihicul există ca o formă
particulară de reflectare, respectiv, reflectare de speţă subiectivă şi
ideală (nonsubstanţială) şi ca informaţie. Percepţiile, reprezentările,
noţiunile care alcătuiesc scheletul intelectului, al conştiinţei sunt în
sine modele informaţionale interne ale lucrurilor, fenomenelor şi
situaţiilor obiective externe. Faptul că psihicul este de natură
reflectoriu-informaţională îl argumentăm prin aceea că el a apărut din
necesităţi de adaptare la un anumit mediu existenţial mai complex,
caracteristic regnului animal, şi îndeplineşte pretutindeni şi în orice
moment un rol reglator, optimizator, organizator. Ca şi informaţia,
psihicul exprimă şi ne dă măsura gradului de organizare la nivelul
sistemelor animale şi umane.
d) Principiul acţiunii şi al unităţii conştiinţă-activitate ne
obligă să recunoaştem interdependenţa legică dintre planul comporta-
mental extern şi planul subiectiv intern. Forma primordială de
manifestare a psihicului, în ontogeneză, o constituie acţiunea directă a
copilului cu obiectele şi lucrurile din jurul său. Prin interiorizare
treptată, stadială, schemele de organizare şi desfăşurare a acţiunilor
externe – de descompunere, de comparare (măsurare), de grupare, de
asamblare etc. – devin matrici ale structurării operaţiilor mentale, care
dobândesc autonomie completă, putându-se desfăşura fără apelarea la
suport obiectual sau imagistic, de-abia în jurul vârstei de 14 ani.
Pe măsură ce se formează şi se consolidează, structurile interne
ale conştiinţei devin premisă şi factor reglator al acţiunii externe,
condiţionând calitatea şi eficienţa ei. Se închide astfel circuitul acţiune
– conştiinţă – acţiune.

136
 e) Principiul genetic şi al istorismului ne arată că psihicul nu
trebuie considerat ca un dat sau ceva predeterminat şi imuabil, ci ca
ceva devenit şi evolutiv. Atât psihicul în ansamblul său, cât şi
diferitele procese care-l compun au o geneză – în plan filogenetic,
istoric şi în plan individual, ontogenetic. Identificarea şi descrierea
stadiilor şi formelor pe care le îmbracă în fiecare stadiu trebuie să
constituie unul din obiectivele esenţiale ale cercetării psihologice.
Traiectoria dinamicii psihicului în plan individual tinde să se
suprapună traiectoriei dinamicii organismului, punând în evidenţă trei
mari segmente:
– segmentul ascendent antientropic, în interiorul căruia au loc
procesele de dezvoltare, consolidare, maturizare;
– segmentul optimum-ului funcţional, în cadrul căruia toate
componentele sistemului se menţin la valori ridicate;
– segmentul descendent entropic, în cadrul căruia se acumulează
efectele entropice, de regresie şi dezorganizare.
f) Principiul sistemicităţii reclamă necesitatea de a aborda
psihicul prin prisma exigenţelor metodologiei cibernetico-sistemice.
Astfel, el nu trebuie privit ca un simplu conglomerat sau ca o simplă
sumă aritmetică de elemente în sine independente, ci ca un sistem, ale
cărui componente (procese, stări, trăsături) se află într-o relaţie legică
unele cu altele, condiţionându-se reciproc. Această intercondiţionare
este atât de puternică, încât generează acea calitate emergentă a unităţii
supraordonate, graţie căreia, în orice proces particular, se imprimă
pecetea întregului – stilul, tipul etc. – şi efectul influenţării celorlalte.
Abordarea sistemică se opune astfel abordării atomare, bazată pe
principiul descompunerii-recompunerii, dezvoltată de asociaţionism.

IV. PROBLEMA LEGILOR ÎN PSIHOLOGIE

Scopul principal al oricărei ştiinţe este acela de a descoperi şi
formula legi, prin care să explice riguros şi obiectiv modul de fiinţare
şi manifestare (desfăşurare) a fenomenelor pe care le studiază. Legea
este înţeleasă ca o relaţie de condiţionare sau determinare mai mult
sau mai puţin stabilă şi repetabilă între două sau mai multe fenomene.
Cu cât cerinţa stabilităţii şi repetabilităţii este satisfăcută mai bine, cu
atât legea este considerată mai valabilă şi mai veridică, şi invers. Din
acest punct de vedere, cele mai „tari” sunt considerate legile mecanicii
şi fizicii clasice.
Multă vreme, psihologia a mers pe linia descoperirii unor
asemenea legi. S-a dovedit însă că bilanţul este mai mult decât
137
nesatisfăcător, întrucât doar legile psihofizice care descriu relaţia dintre
intensitatea stimulului şi intensitatea reacţiei (senzaţiei) pot fi încadrate
în categoria legilor tari (dinamice).
În rest, relaţia dintre variabilele independente (stimulii,
situaţiile) şi cele dependente (procesele psihice, comportamentele) se
înscrie în sfera probabilităţii. Ca urmare, legea care o exprimă devine
una statistică. Aceasta înseamnă că ea se deduce şi se formulează pe
baza unui ansamblu mare de cazuri individuale sau de măsurători; de
asemenea, ea nici nu poate fi verificată şi confirmată pe cazuri
individuale, ci numai la nivel de grup sau de „populaţii”.
Aşadar, orice lege psihologică presupune şi se bazează pe
general, dar nu-l exprimă în mod direct, ci numai indirect, prin
intermediul unei tendinţe centrale (o medie aritmetică, de pildă) şi al
unui indice de dispersie (abaterea standard, de pildă).
Cum continuumul probabilităţii se cuprinde între 0 şi 1, punând
în evidenţă grade diferite de nedeterminare (incertitudine), rezultă că
şi legile statistice cu care operează psihologia vor avea grade de tărie
diferite. Gradul cel mai slab de tărie îl vor avea acelea care gravitează
în jurul probabilităţii de 0,50; corespunzător, cu cât relaţia descrisă de
lege se îndepărtează mai mult de 0,50 spre 1 sau spre 0, cu atât gradul
de tărie creşte.
După sfera de cuprindere, legile psihologice se împart în:
particulare, care se referă la anumite procese psihice (exemplu, legile
senzaţiei, legile percepţiei, legile memoriei etc.) şi generale, care se
referă la organizarea şi funcţionarea sistemului psihic în ansamblu
(exemplu, legile dezvoltării, legile asociaţiei, legile organizării
ierarhice, legea motivaţiei).
După conţinut, legile psihologice au fost împărţite în: legi de
funcţionare, legi de compoziţie, organizare sau structură şi legi de
dezvoltare. Din prima categorie fac parte: legile senzaţiei, percepţiei,
memoriei, gândirii; din a doua categorie pot fi menţionate: legea
pregnanţei, legea bunei forme, legea integrării; din categoria a treia
fac parte legea diferenţierii-individualizării, legea stadialităţii. Unul şi
acelaşi proces, ca şi psihicul în ansamblu, se subordonează
concomitent tuturor celor trei categorii de legi.

V. PSIHICUL UMAN
1. Noţiunea de psihic. Probabil că, în istoria ştiinţei, nu există
un alt concept a cărui definire să fi suscitat atâtea dispute şi
controverse ca cel de psihic. Tocmai pe tărâmul lui s-a produs
138
scindarea gândirii filosofice în materialistă, care va subordona psihicul
determinaţiilor şi însuşirilor materiei, şi idealistă, care va lega psihicul
de determinaţiile pur spirituale, extramateriale, transcendente.
Psihologia ştiinţifică se întemeiază esenţialmente pe principii
materialiste, considerând psihicul ca fenomen natural, care se
individualizează prin atribute calitative specifice, ireductibile la
atributele altor fenomene naturale. Definirea lui se realizează printr-o
serie de raportări corelate, şi anume:
a) raportarea la lumea externă, din care rezultă natura sa
existenţială de formă subiectivă, ideală de reflectare şi de formă
particulară de informaţie la nivelul organismelor animale, bazată pe
semnalizare-designare-reprezentare;
b) raportarea la sistemul nervos, la creier, din care rezultă
statutul lui de funcţie specifică a creierului, realizată în cadrul
comunicării informaţionale a individului cu lumea externă;
c) raportarea la serviciile de adaptare şi de reglare ale
organismului animal, din care decurg statutul său de formă specifică,
calitativ superioară, a vieţii de relaţie, şi rolul instrumental-reglator
în desfăşurarea comportamentului.
2. Specificul psihicului uman. Privit pe scară evolutivă, filogenetică,
psihismul nu reprezintă un continuum plat, uniform, ci o succesiune de
trepte, distanţate unele de altele, după gradul de diferenţiere şi complexitate
structural-funcţională. Treapta cea mai de sus, care se distanţează cel mai
mult de cea imediat inferioară, o ocupă psihicul uman. Putem astfel afirma
că principala caracteristică a psihicului uman constă în aceea că el este
forma cea mai înaltă de organizare şi funcţionare, dintre toate formele de
psihism cunoscute nouă.
Superioritatea absolută a psihicului uman în raport cu psihicul
animal rezidă în diferenţierea şi dezvoltarea excepţională a proceselor
informaţionale cognitive, a capacităţii de înţelegere, explicare,
interpretare, decizie, creaţie (proiecţie, planificare, anticipare etc.),
precum şi în apariţia şi dezvoltarea comunicării verbale, limbajul
devenind cel mai perfecţionat instrument de codificare-vehiculare a
semnalelor (informaţiei). La om, psihicul se realizează şi în forma
conştiinţei. Această superioritate o punem pe seama a doi factori
esenţiali: a) complexitatea structural-funcţională extraordinară a
creierului uman şi b)complexitatea şi specificul influenţelor mediului
socio-cultural.

139
 3. Psihicul uman ca sistem. Psihologia contemporană abordează
psihicul ca sistem, de pe poziţiile metodologiei sistemice. Prin natura
componentelor sale, este un sistem informaţional-energetic, deci
nonsubstanţial. Se încadrează în categoria sistemelor: dinamice
(evolutive, cu autoorganizare), semideschise, supercomplexe şi
probabiliste. De asemenea, se include în clasa sistemelor cibernetice,
fiind dotat cu mecanisme de autoreglare: feedback negativ (de
stabilizare – homeostazia psihică), feedback pozitiv antientropic (de
optimizare şi de dezvoltare), feed-thrtowght (de mediere şi de
transfer), feed-before (de prospectare-anticipare).
Sistemul psihic uman se compune din trei subsisteme aflate într-o
permanentă interacţiune şi intercondiţionare: subsistemul inconştient,
subsistemul subconştient sau preconştient şi subsistemul conştient.
Subsistemul inconştient cuprinde o componentă înnăscută,
ansamblul tendinţelor, pulsiunilor, trebuinţelor şi instinctelor
determinate biologic şi legate de afirmarea şi conservarea fiinţei
biologice a personalităţii umane, şi o componentă dobândită,
ansamblul experienţelor timpurii şi al preceptelor conştiinţei morale a
societăţii, asimilate şi interiorizate în primii cinci ani de viaţă.
Subsistemul subconştient cuprinde, pe de o parte, conţinuturile
informaţional-cognitive şi actele care au fost cândva conştiente, dar
care în prezent se realizează fără controlul conştient, iar pe de altă
parte, amintirile, cunoştinţele şi schemele operatorii latente, care intră
succesiv în fluxul actual al conştiinţei, în funcţie de solicitări şi
situaţii. Tot în subconştient se includ şi acele elemente care emerg din
inconştient, aşteptând să intre în conştiinţă.
Subsistemul conştient este nivelul superior, evolutiv cel mai înalt
pe care îl atinge organizarea psihicului, fiind propriu, în forma sa
specifică, numai omului. Funcţionarea sa se bazează pe principiul
disocierii, al analizei critice, al teleonomiei (formularea anticipată a
scopurilor), al planificării, al realităţii.
Structural, subsistemul conştient cuprinde procese cognitive
(senzaţii, percepţii, reprezentări, gândire, imaginaţie), trăiri emoţional-
afective, structuri motivaţionale (trebuinţe, interese, idealuri etc.), acţiuni
şi acte voluntare despre care putem da seama şi pe care le putem controla
şi justifica, explica. Întreaga dinamică a proceselor şi actelor conştiente
este mediată de limbajul verbal, de analiză şi deliberări mentale
succesive.
Fiind nivelul cel mai nou din punct de vedere filogenetic şi
istoric, subsistemul conştient va fi componenta cea mai activă şi

140
dinamică a psihicului uman, care, pe de o parte, se caracterizează prin
disponibilitatea cea mai mare la schimbare-dezvoltare, iar pe de altă
parte, va înregistra grade de organizare-funcţionare diferite atât în
succesiunea istorică a generaţiilor, cât şi în interiorul aceleiaşi
generaţii, de la un individ la altul.
De aceea, în evaluarea dezvoltării şi organizării psihocomporta-
mentale a unei persoane, elementul de referinţă esenţial trebuie să fie
subsistemul conştient.
Tocmai în cazul acestui subsistem se diferenţiază şi ating
valorile cele mai ridicate funcţiile: cognitivă, proiectivă (modele şi
proiecte mentale de transformare a realităţii imediate, de creare a unei
realităţi noi – vezi invenţiile), de planificare şi anticipare – predicţie şi
de reglare prin analiză critică şi comparaţie criterială.
Interacţiunea dintre cele trei subsisteme care alcătuiesc sistemul
psihic uman are un caracter circular (realizându-se atât în sens
ascendent – influenţa inconştientului asupra subconştientului şi
conştientului, cât şi în sens descendent – influenţa conştientului asupra
subconştientului şi inconştientului) şi dialectic (incluzând atât
compatibilitate şi sinergie finalistă, cât şi contradicţie, antagonism
finalist – ceea ce „cere”, de pildă, inconştientul la momentul dat poate
să fie respins de conştient şi viceversa). De aici, derivă dramatismul şi
imprevizibilitatea comportamentelor umane.

VI. PROCESELE DE PRELUCRARE-GESTIONARE

A INFORMAŢIILOR
Adaptarea la condiţiile mediului extern este imposibilă fără un
minimum de „date” şi „informaţii” despre însuşirile lucrurilor şi
situaţiilor concrete, despre relaţiile dintre acestea, despre legităţile
care le guvernează. Captarea şi prelucrarea informaţiilor din lumea
externă şi utilizarea lor în reglarea şi optimizarea reacţiilor de răspuns,
a acţiunilor instrumentale reprezintă funcţiile esenţiale ale sistemului
psihic. La nivelul omului, această funcţie se va realiza prin
intermediul unor procese înalt diferenţiate şi specializate: senzaţia,
percepţia, reprezentarea, imaginaţia, gândirea, memoria.
1. Senzaţia. Aceasta este procesul psihic de captare şi prelucrare a
informaţiilor despre proprietăţi (însuşiri) singulare ale stimulilor externi
specifici şi ale propriului organism. La baza ei stă sensibilitatea –
funcţie de recepţie-semnalizare, care derivă din excitabilitatea sau
iritabilitatea primară şi se realizează de mecanisme structurale specia-
lizate denumite analizatori.
141
 Atât după natura mecanismului, cât şi după natura însuşirilor pe
care le reflectă, senzaţia se realizează într-o mare diversitate de
modalităţi (tipuri). Distingem: a) categoria senzaţiilor care ne furnizează
informaţii despre lumea externă (exterocepţia): senzaţiile cutano-tactile,
senzaţiile vizuale, senzaţiile auditive, senzaţiile olfactive, senzaţiile
gustative; b) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii despre
poziţiile posturale şi actele motorii ale membrelor, capului şi trunchiului
(propriocepţia); c) categoria senzaţiilor care ne furnizează informaţii
despre modificările şi variaţiile mediului intern al organismului
(interocepţia).
Condiţiile principale pentru a se produce o senzaţie sunt:
integritatea structural-funcţională a analizatorului şi acţiunea
stimulului specific la intensitatea corespunzătoare (să fie cel puţin
egală cu valoarea pragului inferior absolut al sensibilităţii respective).
Senzaţiile se caracterizează prin următoarele proprietăţi
principale: modalitatea (calitatea), intensitatea, durata şi tonul afectiv.
a. Modalitatea este proprietatea unei senzaţii de a reflecta
selectiv anumite însuşiri ale stimulului specific (de pildă, în cazul
senzaţiilor vizuale: lungimea de undă care dă tonul cromatic; în cazul
senzaţiilor tactile: duritatea, asperitatea, întinderea sau lungimea etc.).
b. Intensitatea este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi aprecia
încărcătura energetică sau forţa de acţiune a stimulului specific.
c. Durata este proprietatea senzaţiei de a reflecta şi de a se
manifesta pe durata de acţiune a stimulului. Nici o senzaţie nu se
produce concomitent cu declanşarea acţiunii stimulului specific, ci cu
o anumită întârziere pe care o numim latenţă; de asemenea, ea nici nu
dispare imediat cu încetarea acţiunii stimulului, continuând câteva
miimi de secundă şi după aceea – efectul de urmă sau imaginea
consecutivă.
d. Tonul afectiv este proprietatea senzaţiei de a se asocia cu o
anumită trăire emoţională – plăcută sau neplăcută, agreabilă sau
dezagreabilă.
Legile sensibilităţii. Sensibilitatea este o funcţie dinamică
evolutivă. Dinamica ei este surprinsă într-o serie de legi generale:
1) legi evolutive (legea diferenţierii, legea specializării, legea complexi-
ficării); 2) legi psihofizice (legea raportului invers proporţional între
valoarea pragului absolut şi nivelul sensibilităţii E = 1/I, unde E =
nivelul sensibilităţii, I = intensitatea stimulului; legea raportului
constant al pragurilor diferenţiale dx/x = constant, unde dx = fracţiunea
de intensitate a stimulului specific ce trebuie adăugată la stimulul iniţial
142
pentru a determina o modificare abia conştientizabilă a intensităţii
senzaţiei; legea progresiei: în timp ce intensitatea stimulului creşte în
progresie geometrică, intensitatea senzaţiei creşte în progresie
aritmetică E = K log. X + C, unde E = intensitatea senzaţiei, X =
intensitatea stimulului, K şi C = constante; aceste legi au fost formulate
de francezul Bouguer şi germanii Weber şi Fechner (purtându-le
numele); 3) legi psihofiziologice (legea adaptării, legea sensibilizării,
legea depresiei, legea contrastului, legea sinesteziei); 4) legi
socioculturale (legea învăţării-optimizării, legea estetizării, legea
profesionalizării).
2. Percepţia. Percepţia reprezintă un nivel calitativ superior al
procesării informaţiei extrase din interacţiunea actuală a subiectului cu
obiectul. Ea are la bază senzaţia şi se constituie prin articularea şi
integrarea senzaţiilor, dar nu este reductibilă la acestea, aşa cum
susţinea Şcoala asociaţionistă. Imaginea perceptivă sau perceptul este
un model informaţional complex, care ne raportează la obiect ca
întreg, în identitatea lui individuală sau categorială specifică. A
percepe înseamnă a putea da răspunsuri corecte la întrebarea „Ce este
acesta?”
Spre deosebire de senzaţie, care se produce oarecum spontan şi
pasiv de îndată ce stimulul specific acţionează asupra organului de simţ
corespunzător, percepţia presupune o implicare mai activă a subiectului,
care recurge la operaţii şi strategii speciale de explorare, căutare,
selecţie, evaluare, comparare. De aceea, definirea percepţiei ca
reflectare nemijlocită sau imediată este improprie, ea fiind mediată în
realitate de operaţiile succesive ale subiectului. Astfel, desfăşurarea
percepţiei ia un caracter fazic. Experimental, s-a demonstrat existenţa
următoarelor faze: a) detecţia, care constă în sesizarea acţiunii stimu-
lului şi încadrarea lui în spaţiu şi timp; b) discriminarea, care rezidă în
desprinderea stimulului din contextul celorlalţi; c) identificarea, care se
concretizează în integrarea finală a modelului informaţional al stimulu-
lui şi în elaborarea răspunsului „este x”; d) interpretarea, în cadrul
căreia se desprinde semnificaţia stimulului identificat şi se pune în
relaţie cu scopul activităţii subiectului.
După conţinut şi mecanism, distingem: percepţii monomodale
(exemplu, percepţia vizuală, percepţia auditivă, percepţia tactilă) şi
percepţii plurimodale, care au la bază interacţiunea între doi sau mai
mulţi analizatori şi care integrează informaţii despre mai multe genuri
de însuşiri ale obiectului.

143
 În seria formelor complexe ale percepţiei umane se includ:
percepţia spaţiului (formă, volum, distanţă, poziţie), percepţia
timpului (durate, intervale vide, succesiuni), percepţia mişcării
(direcţie, viteză), percepţia limbajului (oral, scris), şi percepţia muzicii
(raporturi de înălţime, linie melodică, structură armonică).
Legile percepţiei. Aspectele esenţiale ale percepţiei sunt
exprimate de un ansamblu de legi, pe care le împărţim în următoarele
grupe: a) legi ale asociaţiei (asemănare, contrast, contiguitate spaţio-
temporală), care acţionează în etapele iniţiale ale formării mecanismelor
şi schemelor perceptive în raport cu o clasă sau alta de obiecte); b) legi
de structură (legea bunei forme, legea pregnanţei, legea bunei
continuităţi, legea destinului comun, legea unum-duo etc), care exprimă
funcţionarea mecanismelor şi schemelor perceptive consolidate şi atestă
ireductibilitatea percepţiei la o simplă sumă de senzaţii); c) legi
generale, supraordonate (legea integralităţii, legea selectivităţii, legea
semnificaţiei, legea constanţei, legea obiectualităţii).
3. Reprezentarea. Dacă senzaţia şi percepţia ne oferă informaţii
despre obiectele care acţionează hic et nunc asupra organelor noastre
de simţ, reprezentarea reflectă şi ne oferă informaţii despre un obiect
sau altul în absenţa acestuia. Astfel, ea devine prima treaptă în
organizarea şi funcţionarea activităţii mentale autonome (operarea pe
plan mintal cu imagini ale unor obiecte şi fenomene percepute cândva
în trecut şi ale căror modele informaţionale au fost stocate şi păstrate
în memoria de scurtă şi lungă durată).
Termenul de reprezentare desemnează două realităţi: a) procesul de
ecforare-reactualizare sau de elaborare a imaginii unui obiect în absenţa
lui şi b) produsul, respectiv, imaginea conştientizată.
Procesul poate avea o desfăşurare spontană, involuntară, luând
aspectul unui flux de reactualizări (amintiri) mai mult sau mai puţin
haotice, amalgamate sau una intenţionată, voluntară, imaginile succedându-
se într-o ordine logică şi fiind subordonate unui scop. Produsul poate fi
caracterizat după următoarele calităţi (proprietăţi): a) claritatea sau
pregnanţa, în funcţie de care distingem reprezentări intense sau vii şi
reprezentări pasive sau şterse; b) completitudinea, pe baza căreia delimităm
reprezentări bogate, care tind să se suprapună imaginilor perceptive, şi
reprezentări sărace sau lacunare (în principiu, imaginea-reprezentare este
mai săracă, mai rezumativă decât imaginea-perceptivă); c) relevanţa sau
semnificaţia, care permite delimitarea reprezentărilor relevante, în care se
selectează şi se reţin notele cele mai caracteristice şi semnificative ale
144
obiectului, şi a reprezentărilor derizorii, care conţin note accidentale,
nesemnificative (de regulă, reprezentarea reflectă în mai mare măsură
semnificativul, relevantul, caracteristicul decât percepţia); d) gradul de
generalitate, după care distingem reprezentări individuale, care reflectă
obiecte concrete singulare (o anumită persoană, o anumită casă, un anumit
obiect etc.), şi reprezentări generale, care reflectă prototipul unei clase de
obiecte asemănătoare (reprezentarea de casă în general, de om, în general,
de copac, în general); de regulă, imaginea-reprezentare are un grad de
generalitate mai înalt decât perceptul; e) caracterul mijlocit, care constă în
aceea că elementele informaţionale constitutive ale imaginii-reprezentare
sunt furnizate de senzaţii şi percepţii; f) caracterul panoramic, care rezidă
în transformarea seriilor şi succesiunilor de dimensiuni (însuşiri) care se
etalează în percepţie în configuraţii simultane.

SEMESTRUL II

4. Gândirea. Gândirea este procesul psihic de cunoaştere cel mai

complex şi calitativ cel mai înalt. Ea permite omului reflectarea şi
luarea în stăpânire mintală a generalului, esenţialului şi necesarului
din realitatea externă.
Spre deosebire de percepţie, care este legată strict de prezent, hic
et nunc, gândirea se organizează ca activitate intelectuală multifazică,
întinzându-se pe toate cele trei coordonate temporale: prezent, trecut,
viitor. Ea realizează o permanentă corelare între diverse momente şi
stări ale „obiectului”: foloseşte informaţia despre trecutul obiectului
pentru a explica prezentul lui; integrează informaţia despre trecutul şi
prezentul obiectului pentru a determina (prevedea) starea lui în viitor.
Gândirea conferă activităţii de cunoaştere atributele abstracti-
zării, predicţiei, anticipării, teoretizării.
Fiind un proces şi o structură multidimensională de maximă
complexitate, gândirea poate fi descrisă şi definită din unghiuri diferite:
cognitiv-procesual, structural-operaţional, structural-informaţional.
Din punct de vedere cognitiv-procesual, gândirea este activitatea
intelectuală discursivă de prelucrare criterial-logică a informaţiilor
furnizate de percepţie sau memorie, în vederea înţelegerii, explicării şi
interpretării fenomenelor din univers (natură şi societate), a rezolvării
diferitelor tipuri de situaţii problematice, a elaborării diferitelor proiecte
şi planuri de activitate creatoare, a elaborării şi adoptării deciziilor
optime de acţiune.

145
 Din punct de vedere structural-operaţional, gândirea este un
sistem ordonat de operaţii sau de transformări care se aplică unei
situaţii iniţiale (A0) pentru aducerea ei într-o stare finală (scop) (A*),
ce reprezintă un răspuns, un rezultat sau o soluţie.
În lumina acestei definiţii, gândirea ne dezvăluie o anumită
organizare dinamică internă, în cadrul căreia vom identifica două tipuri
mari de operaţii: generale şi particulare (specifice).
Operaţiile generale sunt: analiza, sinteza, abstractizarea, generali-
zarea, concretizarea. Analiza constă în descompunerea, pe plan mintal, a
obiectului în părţi componente, pentru dezvăluirea şi descrierea-
explicarea structurii lui interne; sinteza este operaţia inversă, de
reconstituire, pe plan mintal a obiectului, extrăgându-se şi reţinându-se
informaţia esenţială despre structura lui internă. Rezultatul unei sinteze
poate deveni „obiect” pentru o nouă analiză (analiza prin sinteză);
abstractizarea rezidă în selectarea-reţinerea elementelor şi însuşirilor
esenţiale şi lăsarea în afară a celor neesenţiale, secundare; generalizarea
este operaţia de extindere a unor însuşiri sau relaţii extrase prin
abstractizare la toate obiectele care fac parte din aceeaşi clasă;
concretizarea este o operaţie de aplicare a principiilor şi legilor generale
la analiza şi interpretarea cazurilor şi situaţiilor particulare.
Operaţiile particulare (specifice) sunt cele care se formează şi se
utilizează în interiorul diferitelor ştiinţe: matematică, fizică, chimie,
biologie, psihologie, sociologie etc.
Operaţiile gândirii au caracter formal, în sensul că se aplică unor
constructe ideale, simbolice, desprinse de suportul obiectual concret, şi
reversibil, în sensul că pentru orice transformare există una inversă sau
opusă, a cărei aplicare duce la revenirea la situaţia sau starea iniţială.
Din punct de vedere structural-informaţional, gândirea trebuie
definită ca un sistem de noţiuni, organizat după criteriile esenţialităţii
şi generalităţii. Noţiunea devine în acest caz unitatea structurală de
bază a gândirii. Noţiunile pot fi empirice, reflectând însuşiri neesen-
ţiale, desprinse în cadrul cunoaşterii comune, al experienţei cotidiene,
şi ştiinţifice, reflectând însuşiri esenţiale desprinse în cadrul cunoaş-
terii ştiinţifice. După sfera de cuprindere, se delimitează: noţiuni
individuale, care se raportează la obiecte singulare, luate separat,
noţiuni particulare, care reflectă însuşiri comune unor grupe de obiec-
te, şi noţiuni generale, categoriale, care cuprind însuşirile esenţiale
comune mai multor clase de obiecte sau tuturor obiectelor (exemplu,
noţiunea de „existenţă”).

146
 Un nivel superior de integrare a conţinuturilor informaţionale
(respectiv, a noţiunilor) este judecata. Aceasta afirmă sau neagă ceva
despre altceva, suportând testul adevărului. Orice judecată este
adevărată sau falsă, după cum conţinutul ei corespunde sau nu
realităţii.
La rândul lor, constructele informaţionale ale judecăţilor se
integrează în structuri informaţionale şi mai complexe de tipul
raţionamentelor. În raţionament sunt surprinse discursivitatea gândirii,
mişcarea ei de la anumite date sau judecăţi iniţiale către un anumit
rezultat final (o concluzie) în care să apară informaţii sau adevăruri noi.
Raţionamentul se realizează în trei forme principale: inductivă,
în care, pornindu-se de la judecăţi individuale, particulare, se ajunge la
o concluzie generală, deductivă, în care se porneşte de la general,
particular şi se merge spre particular, individual, şi analogică, în care
se compară două obiecte pentru a li se pune în evidenţă asemănările,
ceea ce au în comun.
Formele gândirii. Gândirea se diferenţiază pe plan operaţional
şi informaţional, îmbrăcând mai multe forme:
a) În plan operaţional distingem: 1) gândirea algoritmică şi
2) gândirea euristică şi, de asemenea: 1) gândirea convergentă şi
2) gândirea divergentă. Gândirea algoritmică se caracterizează prin
aceea că aplicarea unei anumite succesiuni de operaţii (transformări)
duce în mod necesar la rezultatul scontat; gândirea euristică are un
caracter explorator, se desfăşoară după principiul încercare-eroare,
succesiunea de operaţii nu duce în mod necesar la găsirea soluţiei
corecte; gândirea convergentă porneşte de la un număr mare de
elemente, de date pentru a ajunge în final la un număr mic de elemente
sau date (ea comprimă câmpul informaţional); gândirea divergentă
porneşte de la un număr mic de elemente sau date şi ajunge în final la
un ansamblu mare de elemente sau date (ea diversifică şi lărgeşte
câmpul informaţional).
b) În plan informaţional, se diferenţiază: 1) gândirea intuitiv-
concretă şi 2) gândirea simbolic-abstractă. Gândirea intuitiv-concretă se
caracterizează prin predominarea codificării figural-imagistice a conţinu-
turilor informaţionale şi prin dependenţa de suportul perceptiv; gândirea
simbolic-abstractă se caracterizează prin predominarea codificării
informaţionale şi prin detaşarea de suportul perceptiv.

147
 5. Imaginaţia. Deşi nu întotdeauna i s-a recunoscut identitatea
de sine, imaginaţia este un proces distinct de prelucrare şi utilizare a
informaţiei.
Pe de o parte, ea vine în continuarea reprezentării, bazându-se pe
memorie, pe de altă parte, ea deviază printr-o buclă traiectoria care
începe spre gândire, ocupând astfel o poziţie aparte pe continuumul
activităţii cognitive a omului.
Specificul imaginaţiei ni se dezvăluie în următoarele elemente:
a) generarea de imagini noi, pornind fie de la fapte reale date în
experienţa anterioară, fie de la crearea prin mecanisme proprii de
imagini „pure”, fără legătură aparentă cu realul;
b) operarea cu imagini exclusiv în limitele imageriei secundare
şi ale fanteziei, realizându-se combinări, amplificări, reordonări etc.;
c) o minimă originalitate a modului de operare cu datele iniţiale
şi a produsului final;
d) caracterul convenţional, figurativ şi simbolistic al funcţiei
designative a imaginilor elaborate. Imaginaţia este elementul central în
structura creativităţii, ca dimensiune globală a personalităţii.
Formele imaginaţiei. Imaginaţia se manifestă sub mai multe
forme, diferenţierea făcându-se după natura produsului şi după dome-
niul de aplicaţie. După primul criteriu, se delimitează: 1) imaginaţia
reproductivă şi 2) imaginaţia creatoare. După cel de-al doilea criteriu,
distingem: 1) imaginaţia artistică (literară, muzicală, plastică);
2) imaginaţia tehnică, exprimată în inovaţii şi invenţii; 3) imaginaţia
ştiinţifică, exprimată în conceperea strategiilor şi proiectelor de cerce-
tare, în elaborarea modelelor explicative etc.; 4) imaginaţia arhitectu-
ral-constructivă, exprimată în crearea unor forme şi stiluri noi de
construcţii; 5) imaginaţia managerială, care constă în elaborarea celor
mai ingenioase şi eficiente moduri de conducere şi administrare etc.
Procedeele imaginaţiei. Ca activitate intelectuală finalistă,
imaginaţia se sprijină pe o serie de procedee specifice, precum:
a) Schimbarea proporţiilor lucrurilor prin diminuarea sau amplifi-
carea lor (exemplu, „Guliver în ţara piticilor”, „Flămânzilă”, „Setilă” etc.).
b) Amalgamarea – combinarea de elemente şi trăsături esenţiale
luate de la lucruri diferite (exemplu, Ducipalul lui Al. Macedon).
c) Schimbarea raporturilor cauzale (exemplu, un piepten aruncat
de Făt-Frumos duce la apariţia unei păduri).
d) Substituţia (înlocuirea unor elemente cu altele, a unor obiecte
cu altele).
148
 e) Schematizarea (redarea unor fenomene, procese relaţii printr-o
schemă).
f) Tipizarea (redarea unei trăsături generale printr-un prototip
individual: avariţia întruchipată de Hagi Tudose).
6. Memoria este procesul prin care se realizează gestionarea
informaţiilor şi experienţelor cotidiene prin: fixare sau engramare,
păstrare, reorganizare şi reactualizare. Ea conferă Eului nostru
identitate şi continuitate în timp şi asigură transformarea necunoscu-
tului în cunoscut.
Evaluarea funcţionării şi eficienţei memoriei o realizăm după
următorii parametri:
a. Durata engramării materialului considerat (cu cât mai scurtă,
cu atât mai bine).
b. Volumul materialului reţinut şi reprodus după o singură per-
cepere (prezentare).
c. Trăinicia păstrării materialului memorat.
d. Fidelitatea recunoaşterii şi reproducerii.
e. Completitudinea reproducerii.
f. Capacitatea de cuprindere (diversitatea modală: cu cât mai
întinsă, cu atât mai bine).
Valorile acestor parametri depind atât de factori subiectivi
(particularităţile individuale şi stările subiective de moment), cât şi de
factori obiectivi (volumul materialului, modul lui de prezentare,
gradul lui de organizare, sistematizare). Acţionând în mod adecvat
asupra acestor factori, memoria poate fi îmbunătăţită.
Formele memoriei. Ca şi alte procese psihice, memoria se poate
realiza la niveluri integrative diferite şi în forme diferite. După prezenţa
intenţiei şi contextului voluntar, se disting: 1) memoria involuntară
(absenţa intenţiei şi a scopului de a reţine, păstra şi reactualiza un fapt, o
informaţie etc.) şi 2) memoria voluntară (prezenţa intenţiei şi a
scopului). După gradul de înţelegere a celor memorate, se diferenţiază:
1) memoria mecanică şi 2) memoria logică. După durata păstrării celor
achiziţionate, au fost identificate: 1) memoria de scurtă durată, pentru
care limita superioară a păstrării este de trei minute, şi 2) memoria de
lungă durată, pentru care limita superioară a păstrării echivalează cu
durata vieţii individului. După conţinut, se delimitează: 1) memoria
informaţional-cognitivă, prin care se achiziţionează, se păstrează şi se
actualizează toate cunoştinţele noastre despre lume şi despre noi înşine,
2) memoria afectivă, care realizează păstrarea şi evocarea întregii
experienţe emoţionale, plăcute sau neplăcute, şi care se integrează în
149
dispoziţia generală de fond, 3) memoria motivaţională, legată de
păstrarea trebuinţelor primare înnăscute şi a celor secundare, dobândite;
4) memoria motorie, care asigură păstrarea şi actualizarea schemelor
mişcărilor obiectuale şi instrumentale care alcătuiesc praxia. După
canalele senzoriale implicate în recepţionarea şi integrarea informaţiei,
se diferenţiază: 1) memoria vizuală, 2) memoria auditivă, 3) memoria
tactilă, 4) memoria olfactivă, 5) memoria gustativă şi 6) memoria
kinestezică. În sfârşit, pe lângă o memorie evocativă, prin care aducem
trecutul în actualitate şi-l integrăm în activitatea şi comportamentul
cotidian, trebuie admisă existenţa şi a unei memorii prospective, de
fixare, păstrare şi conectare la prezent a evenimentelor şi acţiunilor ce
urmează să se producă în viitor. Această formă de memorie maxim
dezvoltată la om face posibile programarea, planificarea şi anticiparea
în reglarea comportamentului.
Uitarea este un fenomen opus memoriei şi constă în ştergerea
sau scăderea sub pragul de actualizare a informaţiilor, experienţelor,
amintirilor de un gen sau altul. Ea are atât o latură pozitivă, cât şi una
negativă. Latura pozitivă rezidă în aceea că ne ajută să ne debarasăm
de informaţii şi date nesemnificative şi inutile, lăsând locul liber
pentru achiziţionarea altora mai importante; latura negativă constă în
blocarea sau eliminarea din fluxul actual al conştiinţei a unor
informaţii şi date importante şi necesare pentru finalizarea optimă a
unei activităţi.
Dinamica ei depinde de natura şi caracterul materialului
memorat. Astfel, uitarea se produce mai rapid şi în raţii mai mari în
cazul unui material fără sens (exemplu, silabe, cuvinte fără înţeles)
decât în cazul materialului cu sens; se produce mai repede şi mai
intens în cazul unui material neorganizat, fragmentat, decât în cazul
unui material bine sistematizat şi organizat logic; se produce mai
repede şi mai intens în cazul unui material lipsit de semnificaţie pentru
noi, decât în cazul unui material cu semnificaţie mare. Uitarea nu
acţionează ca o fatalitte decât în cazuri patologice, de amnezie totală.
În mod normal, ea poate fi ţinută sub control, determinând-o să
acţioneze selectiv. Cerinţa principală pentru stabilirea efectului
negativ al uitării constă în activarea şi întărirea (consolidarea)
periodică a celor pe care le apreciem ca fiind importante şi necesare în
activitatea noastră viitoare.

150
 VII. PROCESELE DE ENERGIZARE, POTENŢARE,
DIRECŢIONARE A COMPORTAMENTULUI
Dacă, din procesele cognitive, omul reuşeşte să diferenţieze, să
identifice, să interpreteze, să înţeleagă şi să explice ceea ce se află şi
se întâmplă în jurul său, prin procesele de energizare, potenţare şi
direcţionare, el devine capabil să ia o anumită atitudine şi să se
exprime activ şi selectiv prin comportamente specifice. În categoria
acestor procese includem motivaţia şi afectivitatea.
1. Motivaţia. Prin termenul de motivaţie se desemnează un întreg
ansamblu de „entităţi” psihice care reflectă oscilaţiile, disonanţele şi
deficitele ce apar în cadrul diferitelor componente ale sistemului
personalităţii, determinând subiectul să acţioneze în direcţia înlăturării
lor şi restabilirii echilibrului. Luată global, motivaţia reprezintă, aşadar,
forţa motrice internă a comportamentului şi activităţii, conferindu-ne
caracterul de fiinţe active şi relativ autonome.
Orice act comportamental integrat are o anumită bază motivaţională,
iar motivaţia devine o lege generală de organizare a comportamentului.
Elementul central al structurii motivaţionale este trebuinţa. Aceasta
exprimă nevoia puternic consolidată de ceva anume: hrană, apă, aer,
odihnă, mişcare, adăpost, informaţie, frumos etc. Nesatisfacerea
îndelungată a unei trebuinţe duce la perturbări majore ale echilibrului
psihic al personalităţii. De aceea, trebuinţele, prin actualizare, generează
cele mai puternice motive sau mobiluri de acţiune. Genetic, trebuinţele
umane se împart în două grupe mari: primare sau înnăscute (aici intrând,
în primul rând, trebuinţele biologice şi fiziologice) şi secundare sau
dobândite (aici intrând trebuinţele de cunoaştere, trebuinţele estetice,
trebuinţele religioase, trebuinţele morale).
Luând drept criteriu urgenţa şi ordinea de satisfacere, A. Maslow
a construit „piramida trebuinţelor”, larg acceptată în psihologie. În
forma ei finală, piramida cuprinde 8 clase, care, în ordine, de jos în sus,
sunt următoarele:

I – trebuinţe biologice II–trebuinţe de securitate III – trebuinţe de

afiliere socială IV – trebuinţele Eului V – trebuinţe de
autorealizare VI – trebuinţe de cunoaştere VII – trebuinţe
estetice VIII – trebuinţe de concordanţă.

Din analiza acestei piramide se degajă următoarele aspecte şi

relaţii: 1) o trebuinţă este cu atât mai improbabilă, cu cât este mai
151
continuu satisfăcută; 2) o trebuinţă nu apare ca motiv decât dacă cea
anterioară ei a fost satisfăcută; 3) efectul perturbator al nesatisfacerii
cronice a unei trebuinţe este cu atât mai mare, cu cât trebuinţa
respectivă se situează mai aproape de baza piramidei; 4) activarea şi
satisfacerea trebuinţelor se subordonează legii alternanţei – o trebuinţă
odată satisfăcută se retrage, lăsând locul alteia.
Pe lângă trebuinţe, în alcătuirea sferei motivaţionale a omului
intră alte două componente: interesele şi idealurile. Interesele
realizează legătura noastră selectivă şi relativ stabilă cu diferite
aspecte ale realităţii şi domenii de activitate; idealurile reprezintă forţa
de proiecţie şi propulsie a etaloanelor şi modelelor de devenire a
propriei personalităţi.
După efectul în timp pe care îl are satisfacerea lor, trebuinţele pot
fi împărţite în pozitive, care contribuie la menţinerea echilibrului
personalităţii sau la stimularea şi menţinerea proceselor de dezvoltare, şi
negative, care determină degradări şi tulburări serioase ale tabloului
psihocomportamental (exemplu, trebuinţa de alcool, trebuinţa de
droguri etc.).
Raportată la performanţa activităţii, motivaţia pune în evidenţă o
anumită intensitate optimă – optimum motivaţional. În principiu,
activităţile uşoare şi mai puţin atrăgătoare prin conţinutul lor reclamă
o motivaţie mai puternică, iar cele dificile şi atractive prin conţinut
reclamă o stare de motivaţie mai slabă.
2. Afectivitatea. Sub denumirea de afectivitate se reuneşte un
ansamblu de structuri specifice, raportul de concordanţă sau discordanţă
dintre dinamica evenimentelor interne (stările proprii de motivaţie) şi
dinamica evenimentelor externe (situaţiile, obiectele, persoanele din jur).
Orice trăire şi componentă emoţională se caracterizează prin
următoarele proprietăţi:
a) polaritatea (semn pozitiv – plăcere, relaxare, satisfacţie,
bucurie, sau semn negativ – tensiune, insatisfacţie, repulsie, suferinţă);
b) intensitatea (încărcătura energetică pe care o antrenează cu
sine trăirea emoţională; aceasta poate fi slabă, medie sau mare;
intensitatea cea mai mare o au afectele);
c) durata sau stabilitatea (scurtă, medie, lungă; emoţiile sunt de
durată scurtă, sentimentele sunt de durată lungă);
d) convertibilitatea (proprietatea structurilor afective de a-şi
modifica semnul în timp: iubirea poate trece în ură, iar ura poate trece
în iubire);

152
 e) ambivalenţa (proprietatea unei structuri afective de a include
concomitent trăiri de semn opus, pozitiv şi negativ, exemplu: gelozia).
Genetic, se delimitează emoţii primare, înnăscute (teama, frica,
plăcerea, bucuria) şi emoţii secundare, dobândite (emoţiile estetice,
sentimentele morale).
După gradul de complexitate, se diferenţiază emoţiile simple
(tonul emoţional care acompaniază procesele cognitive, trăirile de
esenţă organică, stările de afect), emoţiile complexe (emoţiile
situaţionale curente, emoţiile integrate activităţii – de joc, de învăţare
etc.) şi structurile afective superioare (sentimentele).
Afectivitatea trebuie considerată o componentă indispensabilă,
necesară a vieţii noastre psihice; ea conferă relaţiilor omului cu lumea
un caracter activ şi selectiv. În funcţie de semnul dominant al
organizării afectivităţii, tindem să ne apropiem şi să ne integrăm în
lume, să stabilim şi să menţinem raporturi de comunicare şi cooperare
cu cei din jur sau, dimpotrivă, să ne retragem şi să ne izolăm de lume.
Fără emoţii, fără sentimente, existenţa umană ar deveni cenuşie, omul
ar fi un simplu robot, care nu ar face decât să reacţioneze mecanic la
stimulii externi. Afectivitatea ne raportează nu numai la lumea
externă, la celelalte persoane din jur, ci şi la propria persoană, fiecare
din noi dezvoltând faţă de propriul Eu trăiri pozitive, de satisfacţie, de
stimă, de acceptare, de mândrie de sine etc. Modul în care ne
autopercepem şi ne autotrăim condiţionează modul în care ne
relaţionăm cu ceilalţi.
Afectivitatea joacă un rol esenţial în activitate, susţinând şi
orientând, ca şi motivaţia, desfăşurarea ei. Pe fond de indiferenţă
afectivă, performanţa în orice activitate este scăzută; la fel se întâmplă
şi în cazul unor emoţii prea puternice (afecte); devine astfel justificată
introducerea noţiunii de optimum emoţional. Aceasta exprimă
intensitatea pe care trebuie s-o posede o trăire emoţională pentru a
facilita finalizarea eficientă a activităţii.
De aici decurge necesitatea dezvoltării controlului voluntar
asupra intensităţii trăirilor emoţionale, pentru a nu le permite să ne
dezorganizeze gândirea şi acţiunea.
Modul de structurare şi funcţionare a afectivităţii depinde nu
numai de firea omului, de individualitatea lui, ci şi de regimul
educaţional, de împrejurările de viaţă. Astfel, o persoană emotivă din
fire, prin exerciţii de voinţă şi suport adecvat din afară poate să ajungă
să-şi controleze foarte bine emoţiile situaţionale, prevenind instalarea
timidităţii, după cum şi invers, o persoană din fire puţin sau deloc

153
emotivă, într-un climat educaţional represiv şi în împrejurări de viaţă
dure, dramatice, poate deveni timorată, cu rezistenţă scăzută la
acţiunea factorilor afectogeni.

VIII. COMUNICARE ŞI LIMBAJ

Una din capacităţile esenţiale ale omului ca fiinţă socială este
aceea de a comunica, adică, de a emite către cei din jur anumite
mesaje cu diferite conţinuturi şi semnificaţii şi de a recepţiona de la
aceştia mesajele lor. Această capacitate are premise şi mecanisme
naturale, neurofiziologice, şi este modelată şi structurată socio-
cultural.
Deşi termenul de comunicare a intrat în uzul cotidian ca sino-
nim cu termenul de schimb în general, sub influenţa teoriei informaţiei
şi a teoriei organizării, cel puţin în lingvistică şi psihologie, sfera lui se
limitează la procesele de emitere, transmitere şi receptare a mesajelor
informaţionale în cadrul relaţiei dintre: două persoane umane, o
persoană umană şi computer sau altă maşină, o persoană umană şi un
animal.
După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interuma-
nă este de două feluri: nonverbală şi verbală.
Comunicarea nonverbală se realizează sub mai multe forme:
comunicarea prin corp (ţinută, îmbrăcăminte, machiaje, gestică,
mimică), comunicarea prin spaţiu şi teritorii (modul de organizare a
ambianţei, distanţe fizice interpersonale şi intergrupale în diferite
situaţii), comunicarea prin imagini (afişe, fotografii, benzi desenate,
ilustraţii, cinema).
Comunicarea verbală se realizează cu ajutorul mijloacelor
lingvistice – alfabete, reguli gramaticale, elementul principal de
codificare a mesajului fiind cuvântul.
Limbajul verbal este modul de funcţionare a limbii la nivel
individual; limba este o categorie socio-istorică, fiind produsul
comunicării în decursul timpului în cadrul unei colectivităţi. Ea se
compune dintr-un vocabular (tezaur de cuvinte), dintr-un alfabet
(pentru codificarea mesajelor scrise) şi dintr-un ansamblu de reguli
gramaticale (morfologice, semantice şi sintactice). În raport cu
indivizii concreţi, luaţi separat, limba se prezintă ca un dat obiectiv, pe
care aceştia trebuie să şi-l însuşească şi să şi-l interiorizeze ca
instrument de comunicare interpersonală. Ceea ce rezultă este limbajul

154
verbal individual, şi organizarea lui va prezenta diferenţe mai mari sau
mai mici de la o persoană la alta.
Structura psihologică a limbajului include trei componente
principale: componenta fizică, componenta formal-gramaticală şi
componenta semantică.
Componenta fizică reprezintă ansamblul sunetelor articulare
(vocale şi consoane) care formează cuvintele (unităţi fonetice de bază
ale limbii) şi literele care se pun în corespondenţă sunetele articulate,
obţinându-se codifcarea grafică a mesajelor. În măsura în care
limbajul realizează transmiterea informaţiilor, componenta fizică
devine suportul substanţial-energetic indispensabil de obiectivare şi
codificare a lor.
Componenta formal-gramaticală constă din ansamblul normelor
şi regulilor de formare a cuvintelor şi propoziţiilor, astfel încât ele să
fie inteligibile, adică încărcătura informaţională pe care o poartă să
poate fi uşor şi corect decodificată.
Componenta semantică este alcătuită din ansamblul legăturilor
de designare dintre cuvinte – ca semne – şi mulţimea obiectelor,
lucrurilor, fiinţelor, fenomenelor, relaţiilor etc. din jurul nostru.
Legătura designativă este mediată de o imagine, o schemă sau un
construct conceptual şi formarea ei în ontogeneză are la bază un act de
învăţare condiţionată. Rodându-se şi consolidându-se treptat în
procesul comunicării, o asemenea legătură devine atât de puternică,
încât cele două entităţi iniţial separate şi exterioare una în raport cu
cealaltă devin organic articulate, fiind percepute ca un tot unitar.
În plan intern, componenta semantică are o organizare în forma
unei reţele ierarhizate, cu conexiuni atât pe verticală, cât şi pe
orizontală. Se pot pune în evidenţă cel puţin trei zone concentrice ale
sistemului conexiunilor semantice între cuvintele vocabularului nostru
individual: a) zona centrală sau nucleu, în care se situează cuvintele
cele mai familiare, cu frecvenţa cea mai mare în procesul comunicării
noastre cotidiene; b) zona secundară, în care se integrează cuvintele cu
un grad de familiaritate mai redus şi cu frecvenţă mai mică în procesul
comunicării curente; c) zona terţiară, în care se includ cuvintele mai
puţin cunoscute şi rar folosite în comunicarea obişnuită.
Raportul de pondere dintre cele trei zone defineşte în mare
măsură competenţa lingvistică sau verbală a unei persoane, capacitatea
sa de comunicare. Astfel, cu cât zona centrală are o arie mai întinsă,
iar celelalte două – una mai redusă, cu atât nivelul de competenţă
verbală este mai înalt, şi invers.

155
 Probele de vocabular şi de înţelegere verbală ocupă un loc
important în diagnosticul inteligenţei şi al profilului personalităţii.
În psihologie se face în prezent o distincţie între competenţa
verbală şi performanţa verbală: prima este o capacitate virtuală, latentă,
cea de-a doua este o capacitate în act. În legătură cu cea dintâi sunt încă
dispute între reprezentanţii concepţiei imanentiste, susţinută de
N. Chomsky, şi reprezentanţii concepţiei determinist-genetiste, dezvoltată
de J. Piaget. O soluţie corectă nu poate fi găsită decât adoptând
principiul interacţiunii ereditate - mediu şi al dublei condiţionări. Nu se
poate merge atât de departe cu ipoteza eredităţii încât să se afirme că
structurile verbale şi gramaticale sunt integral înnăscute, condiţiile de
mediu şi stimularea din afară neavând nici o importanţă, după cum, nici
invers, nu se poate merge atât de departe cu ipoteza genetistă, încât să se
afirme că limbajul se dobândeşte printr-un act mecanic de implantare,
indiferent şi independent de condiţiile interne ale copilului.
Formele limbajului. Fiind nu numai un simplu instrument fizic
de obiectivare şi codificare a informaţiei, ci şi un mod de conduită –
conduita verbală, limbajul se structurează şi funcţionează în mai multe
forme. O primă diferenţiere se produce după natura componentei
fizice, rezultând limbajul oral şi limbajul scris. O a doua diferenţiere
se face după planul în care se realizează, rezultând: limbajul extern,
utilizat în principiu, în comunicarea cu cei din jur, şi limbajul intern,
utilizat în activitatea mintală (de gândire) şi în comunicarea cu sine
însuşi.
O a treia diferenţiere se produce în sfera limbajului oral (extern),
delimitându-se: monologul, comunicarea se desfăşoară într-un singur
sens – de la emiţător la receptor (auditoriu), şi dialogul, comunicarea
se desfăşoară în dublu sens, emiţătorul şi receptorul schimbându-şi
succesiv locurile.
Funcţiile limbajului. Se recunoaşte unanim că limbajul verbal
îndeplineşte mai multe funcţii în viaţa individuală şi socială. Există
însă deosebiri mai mult sau mai puţin esenţiale între autori în
clasificarea acestor funcţii. Indiferent de criteriul pe care-l adoptăm,
vom regăsi următoarele funcţii principale: a) de comunicare; b) de
cunoaştere (cuvântul este un instrument de extragere, organizare şi
prelucrare a informaţiilor lor); c) de reglare (cuvântul influenţează
desfăşurarea atât a proceselor psihice pe plan subiectiv intern, cât şi a
comportamentelor pe plan obiectiv extern); d) ludică (jocuri de
cuvinte cu caracter distractiv).

156
 IX. PROCESELE DE REGLARE: ATENŢIA ŞI VOINŢA
1. Atenţia. Poziţia atenţiei în structura psihologiei generale a fost
puternic controversată: din element central în psihologia introspec-
ţionistă devine lipsită de consistenţă în behaviorism. De asemenea, s-a
discutat mult dacă trebuie considerată un proces, o stare, o activitate
sau o condiţie facilitatoare.
Prima constatare de care trebuie să ţinem seama în definirea
atenţiei trebuie să fie aceea că ea nu posedă un conţinut informaţional
propriu; cea de-a doua constatare trebuie să fie aceea că atenţia
caracterizează toate procesele psihice de cunoaştere şi toate actele
comportamentale finaliste, conştiente. Din cele două constatări se des-
prinde concluzia că termenul cel mai adecvat pentru definirea atenţiei
este cel de mecanism psihic de reglare. Astfel, atenţia este mecanismul
psihic prin intermediul căruia se potenţează şi se orientează selectiv
activitatea perceptivă, activitatea mintală (de gândire) şi activitatea
motorie externă, creându-se condiţii psihofiziologice optime de
finalizare.
Atenţia pune în evidenţă o serie de trăsături sau calităţi, care au
valori diferite la diferite persoane, ceea ce face necesară testarea şi
evaluarea ei.
Cele mai importante calităţi care se cer a fi determinate şi
măsurate sunt: 1) concentrarea, care exprimă gradul de activare şi
intensitatea focalizării conştiinţei şi controlului voluntar în cadrul
percepţiei, gândirii şi acţiunii; 2) distributivitatea, care constă în
concentrarea simultană a conştiinţei şi controlului voluntar asupra a
două sau mai multor obiecte sau activităţi; 3) stabilitatea, proprietate a
atenţiei de a se menţine la nivel optim de concentrare pe toată durata
desfăşurării unei activităţi; opusă ei este instabilitatea, care are influenţă
puternic perturbatoare atât asupra învăţării, cât şi asupra activităţii
profesionale; 4) mobilitatea, proprietatea atenţiei de a-şi deplasa punctul
optimei concentrări în concordanţă cu succesiunea evenimentelor şi
secvenţelor activităţii; opusul ei este rigiditatea sau fixitatea – stagnarea
atenţiei într-un punct.
În explicarea atenţiei se confruntă două tipuri de modele:
fiziologice şi psihofiziologice. Primele pun accentul pe rolul sistemului
reticulat activator ascendent şi pe raporturile de inducţie reciprocă
dintre excitaţie şi inhibiţia centrală de care se leagă în plan
comportamental reflexul de orientare şi mozaicul cortical cu crearea
succesivă şi selectivă a dominantelor funcţionale. Celelalte
(psihofiziologice) pun accentul pe interacţiunea dintre mecanismele
157
neuronale şi factorii psihici, cum ar fi: motivaţia, valoarea scopului,
dependenţa sau independenţa de câmp, respectiv, introversia şi
extraversia, forţa voinţei, autocomanda şi autostimularea verbală.
2. Voinţa. Voinţa este modalitatea superioară de autoreglare a
sistemului psihocomportamental, care, în forma sa completă, este
proprie omului şi se împleteşte strâns cu dezvoltarea funcţiilor
conştiinţei.
Stimulii specifici care determină constituirea blocului funcţional
al reglajului voluntar sunt obstacolul şi dificultatea sarcinilor cărora
individul uman trebuie să le facă faţă încă din primele zile după
naştere. Ca factori interni favorizanţi se menţionează forţa proceselor
nervoase fundamentale – excitaţia şi inhibiţia –, echilibrul acestor
procese, motivaţia, rezistenţa la tentaţii.
Rezultă că voinţa nu se reduce la un simplu impuls spre acţiune
şi nu este nici o forţă spirituală pură, ci o construcţie psiho-fiziologică
complexă, care se dezvoltă treptat în ontogeneză în contextul
activităţii fizice şi intelectuale – în „luptă” cu obstacole de diferite
grade de dificultate.
O astfel de înţelegere a naturii şi rolului voinţei ne permite să
depăşim atât teoria liberului arbitru, potrivit căreia voinţa este o forţă
primordială, situată în afara oricărui determinism, cât şi teoria
fatalistă, a destinului implacabil, care consideră acţiunile voluntare ale
omului ca fiind supuse unui determinism intern, orb, ca în psihanaliză,
sau ambiental, ca în behaviorism.
Prezenţa mecanismelor reglajului voluntar conferă subiectului
uman atributul autodeterminării, dar aceasta înţeleasă nu în sensul
sustragerii acţiunii unor factori extravoliţionali, ci în sensul libertăţii
de a face opţiuni şi de a elabora decizii care să concorde cu principiul
necesităţii obiective.
Actul voluntar are o structură psihologică multifazică, el punând
în evidenţă câteva verigi, şi anume: 1) apariţia impulsului spre acţiune şi
formularea scopului, 2) analiza şi lupta motivelor (atunci când subiectul
este confruntat cu mai multe cerinţe sau solicitări, care trebuie supuse
evaluării comparative); 3) elaborarea şi adoptarea deciziei de acţiune şi
instalarea stării subiective de autodeterminare: „Vreau acest lucru”,
„Vreau să acţionez aşa”; 4) execuţia (trecerea efectivă la atingerea
scopului propus, cu surmontarea obstacolelor care pot apare pe
traiectoria acţiunii); 5) analiza rezultatului şi generarea informaţiei
feedback de validare sau de corecţie.

158
 Ca mecanism reglator cu sferă de acţiune la nivelul sistemului
supraordonat al personalităţii, voinţa se concretizează printr-un set de
trăsături generale, precum: 1) forţa sau tăria, care exprimă gradul de
efort pe care o persoană poate să-l susţină pentru învingerea
obstacolelor interne sau externe; 2) perseverenţa, care constă în
menţinerea sau repetarea efortului voluntar până la finalizarea acţiunii;
3) consecvenţa, care reprezintă rezistenţa liniei de conduită adoptate la
influenţa perturbatoare, precum şi concordanţa dintre vorbe şi fapte;
4) fermitatea, care exprimă capacitatea subiectului de a-şi menţine
hotărârea luată, în pofida diverselor presiuni ce se exercită din afară
asupra lui; 5) independenţa, care reprezintă capacitatea subiectului de
a lua pe cont propriu adoptarea deciziei şi hotărârii de acţiune, fără a
apela la sprijin extern; 6) iniţiativa, care exprimă gradul de activism
intern al subiectului, promptitudinea de implicare în acţiune într-o
situaţie sau alta.

X. PERSONALITATEA
1. Precizări terminologice. În psihologie, ca, de altfel, şi în cele-
lalte ştiinţe socioumane, circulă, de cele mai multe ori ca sinonime,
trei termeni: individ, persoană, personalitate. La o analiză mai atentă,
cei trei termeni exprimă conţinuturi diferite.
Termenul de individ desemnează acea entitate indivizibilă care
este determinată biologic. El este aplicabil în descrierea şi analiza nu
numai a omului, ci şi a oricărui organism viu – plantă sau animal.
Termenul de persoană este corespondentul, în plan social, al
individului în plan biologic. El desemnează individul uman ca entitate
concretă într-un cadru relaţional dat, aşa cum este perceput de cei din jur.
Termenul de personalitate este legat în sociologie, istorie, etică,
filosofie de atributul valorii; în psihologie, el se ia într-o accepţiune
diferită, ca desemnând modul şi gradul de integrare şi ierarhizare
sistemică a componentelor biologice, psihice şi socioculturale la omul
normal, considerat într-un mediu social concret.
Astfel, din punct de vedere semantic şi operaţional, persona-
litatea este un concept integrator supraordonat, care subordonează
toate celelalte concepte ale psihologiei, inclusiv pe cele de psihic,
conştiinţă, comportament.
Din punct de vedere ontologic, personalitatea reprezintă o
realitate complexă, care constituie obiect de studiu pentru biologia
umană, pentru psihologie, pentru sociologie, pentru etică şi filosofie.

159
 Psihologia se ocupă cu studiul componentei psihice şi a
comportamentelor mediate psihic, ale acestei realităţi.
2. Direcţii de definire a personalităţii în psihologie. De când
personalitatea a devenit un domeniu specific de cercetare psihologică
(deceniul al treilea al secolului XX), definirea ei a suscitat mari
controverse, ceea ce a facut să apară un număr foarte mare de definiţii:
în 1950, McClelland inventaria nu mai puţin de 100 formulări diferite,
iar la începutul deceniului al nouălea, numărul acestora depăşea 150.
Este meritul lui G. Allport de a fi realizat o primă sistematizare a
definiţiilor existente, el identificând trei grupe mari: 1) definiţii prin
efect extern; 2) definiţii prin structură internă şi 3) definiţii pozitiviste.
Definiţia care pare să aibă circulaţia cea mai mare este
următoarea: „Personalitatea este unitatea bio-psiho-socială care se
formează stadial în ontogeneză şi determină un mod specific şi relativ
stabil de raportare a omului la lume şi la sine însuşi”.
În descrierea personalităţii, întâlnim patru modele mai importante:
1) modelul analitic al trăsăturilor; 2) modelul factorial (trăsăturile sunt
înlocuite cu factori, numeric mai puţini şi mai riguros definibili);
3) modelul blocurilor funcţionale: blocul dinamico-energetic (temperamen-
tul), blocul conativ-relaţional (caracterul), blocul instrumental (aptitudinile),
blocul de orientare şi axiologic (idealuri, valori dominante); modelul Big-
Five, care pune la baza structurii personalităţii cinci dimensiuni: extraversia
(arată capacitatea de orientare a persoanei către exterior, modul de
implicare în acţiune, sociabilitatea); agreabilitatea (include diferenţe
individuale relevate de interacţiunea socială – prietenie, plăcere);
conştiinciozitatea (vizează, modul concret al individului de a aborda
sarcinile, activităţile, problemele care apar în viaţa lui); stabilitatea
emoţională (diferenţe individuale referitoare la caracteristicile structurii
emoţionale); cultura sau intelectul (arată diferitele caracteristici ale
funcţiilor intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la experienţă).
Structura şi trăsăturile de bază ale personalităţii se consideră în
principiu elaborate la vârsta de 20-24 de ani – o dată cu trecerea de la
adolescenţa târzie la maturitate.
În această structură şi în aceste trăsături se reflectă şi se împletesc
într-un mod specific: generalul („În anumite privinţe toţi oamenii sunt la
fel”), particularul („În anumite privinţe unii oameni sunt la fel) şi
individualul („În anumite privinţe nici un om nu este la fel cu celălalt”).
În descrierea şi analiza personalităţii se apelează la procedeul
clasificărilor tipologice. Criteriile sunt foarte diferite prin conţinutul pe
care-l vizează şi prin aria de cuprindere: criterii temperamentale
160
(personalităţi introvertite şi personalităţi extravertite, sau: personalităţi
flegmatice, personalităţi colerice etc.); criterii caracteriale (personalităţi
integre şi personalităţi coruptibile); criterii aptitudinale (personalităţi
înalt productive şi eficiente, personalităţi medii, personalităţi slab
productive şi eficiente); criterii de organizare internă (personalităţi
mature şi armonios dezvoltate, personalităţi mature accentuate,
personalităţi imature etc.).

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ*
1. M. Golu, Fundamentele psihologiei, vol.1, vol.2, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004,
2. M. Golu, Fundamentele psihologiei, Compendiu, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.
3. M. Golu, A. Dicu, Introducere în psihologie, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1972.
4. I. Radu şi colab., Introducere în psihologia contemporană,
Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1991, p.93-304.

*
Pentru ambele semestre de studiu.
161