MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII

MOLDOVA
UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAȚIONALĂ DIN MOLDOVA
FACULTATEA ȘTIINȚE SOCIALE ȘI ALE EDUCAȚIEI
CATEDRA PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚE ALE EDUCAȚIE
Cuprins

Referat
PSIHOLOGIA EXPERIMENTULUI
PSIHOLOGIC

Elaborat: Ursu Vlad

Zîmbriean Daria

Introducere 2
Aspectele istorice ale experimentelor psihologice 3
Comunicarea experimentală 4-5
Experimentatorul: personalitatea și activitățile acestuia 6-8
Subiectul: activitatea sa în experiment 9-10
Bibliografie 11

Chișinău
1.1.202
3
Introducere

Metoda experimentală în psihologie este un sistem fix de mijloace, tehnici și proceduri care fac
posibilă obținerea de cunoștințe veridice și sigure despre fenomenele mentale. Se bazează pe faptul că
o persoană își realizează potențialul interior sub forma unei activități (comportament, activitate,
comunicare, jocuri etc.), care se desfășoară într-o situație specifică. Analizând activitatea, corelând-o,
pe de o parte, cu o persoană ca subiect, pe de altă parte, cu o situație, cercetătorul are ocazia de a
reconstrui structurile și procesele lumii interioare, fără de care activitatea observată ar fi imposibil.

Revenind la experiment, cercetătorul nu așteaptă ocazia de a observa fenomenul care îl interesează, ci

îl modelează în mod repetat pe cont propriu. El însuși construiește tipul dorit de situație, schimbă
sistematic una sau mai multe condiții pentru dezvoltarea acesteia, înregistrează , măsoară și compară
activitatea subiecților. Sensul experimentului este de a stabili factorii determinanți ai procesului
studiat, de a determina natura legăturii dintre situație (structura și elementele acesteia), fenomenele
mentale și activitatea (stările) subiecților.

Experimentul psihologic – este activitatea comună a subiectului și experimentatorului, care este

organizată de experimentator și are ca scop studierea caracteristicilor psihicului subiecților. Procesul
care organizează și reglementează activitățile comune este comunicarea.

1
Scopul cel mai important al procedurii experimentale este de a obiectiva cât mai deplin conținutul
psihologic al fenomenului studiat, depășind grade inutile de libertate - ambiguitatea dintre actul extern
(înregistrat) și natura sa psihologică internă, propriu-zisă. Selecția situațiilor, metodelor de variație și
evaluarea variabilelor vizează acest lucru.

Pe baza datelor obținute în experiment se constituie atât psihologia generală, cât și ramurile speciale
ale științei: psihofiziologia, psihologia ingineriei, psihologia clinică etc. Nivelul de dezvoltare al
științei psihologice în ansamblu și rolul acesteia în viața societății depind de nivelul cercetării
experimentale.

Aspectele istorice ale experimentelor psihologice

Metoda experimentală a fost introdusă în psihologie încă de la mijlocul secolului al XIX-lea ca o

completare a procedurilor de cercetare introspectivă. În 1860, a fost publicată cartea lui Gustav
Fechner „Elemente de psihofizică”, care a dovedit caracterul derivat al senzațiilor din influența
mediului asupra organelor de simț, a descris metode obiective de studiere a sensibilității senzoriale și a
formulat legea psihofizică de bază care stabilește un raport logaritmic între seria de mărimi fizice şi
senzoriale. Potrivit autorului, elementele lumii interioare pot fi descrise și măsurate prin corelarea lor
cu elementele lumii exterioare, fizice, iar acest lucru se poate face aproape în același mod ca și științele
mai mature - fizica, chimia sau fiziologia. Astfel s-a deschis o nouă cale pentru dezvoltarea
psihologiei, care din filozofic și speculativ a devenit laborator, adică au folosit instrumente și
echipamente specializate, au introdus metode cantitative în procesul de cercetare, s-au bazat pe date
verificabile. Grație instituționalizării efectuate de W. Wundt pe baza metodei experimentale (primul
laborator de psihologie, deschis oficial în 1879), psihologia s-a remarcat ca o disciplină independentă,
iar mai târziu a devenit una dintre științele fundamentale.

Apariția diferitelor școli s-a datorat acelei tendințe de experimentare a vremii, al cărei scop era să
încerce să observe gradul de relație dintre biologic și psihologic.

2
Printre aceste școli se numără rusul, care era interesat de neurofiziologie și care a fost inițiat de Ivan
Pavlov și Bechterev. De asemenea, funcționalismul, care își propune să demonstreze legile biologice
care definesc comportamentul și comportamentismul lui Watson.

În secolul al XX-lea, conductismul a fost școala predominantă în psihologie în general și mai ales în
Statele Unite. Ramura psihologiei este cea care pune deoparte fenomenele mentale în cadrul
psihologiei experimentale.

Pe de altă parte, în Europa acest lucru nu a fost cazul, deoarece psihologia a fost influențată de autori
precum Craik, Hick și Broadbent, care s-au concentrat pe subiecte precum atenția, gândirea și
memoria, punând astfel bazele psihologiei cognitive.

În ultima jumătate a secolului, psihologii au folosit metode multiple, nu numai concentrate și limitate
la o abordare strict experimentală. Mai mult, metoda experimentală este utilizată în multe domenii
diferite din cadrul psihologiei, cum ar fi psihologia socială și psihologia dezvoltării.

Comunicarea experimentală

După câte am menționat și mai înainte, activitatea care organizează și reglementează relația dintre
experimentator și subiect este comunicarea. Subiectul vine la experimentator având propriile sale
planuri de viață, motive și scopuri de participare la experiment. Și astfel, rezultatele studiului, sunt
influențate de caracteristicile personalității sale, manifestate în comunicarea cu experimentatorul.

Trebuie remarcat că toți psihologii recunosc importanța influenței situației experimentale asupra
rezultatelor acesteia și ulterior au dezvăluit că procedura experimentului are un impact mai mare
asupra copiilor decât asupra adulților. Acest fapt își găsește explicațiile în caracteristicile psihice ale
copilului.

Copii sunt mult mai emotivi atunci când comunică cu un adult, care întotdeauna reprezintă o figură
semnificativă din punct de vedere psihologic. Figura lui poate fi percepută fie ca utilă, fie periculoasă
sau plăcută și de încredere sau, dimpotrivă, neplăcută și de care trebuie să se țină mai departe. Astfel
copilul tinde ori să mulțumească „necunoscutul” ori să fugă și să se ascundă de acesta, prin urmare
relația cu experimentatorul va determina relația cu experimentul și nicidecum invers.

3
Manifestarea trăsăturilor de personalitate a copilului de asemenea depind de situație într-o măsură mai
mare decât la adult, iar situația în sine se construiește în jurul comunicării care ar trebui să fie una
productivă, cu alte cuvinte de succes cu experimentatorul, adică , copilul trebuie să înțeleagă
întrebările și cerințele experimentatorului. Dacă acesta deține un limbaj literar – științific și comunică
cu copilul doar prin intermediul acestuia, el va fi neobișnuit pentru copil și va constitui o barieră
puternică din momentul includerii sale în experiment.

O altă particularitate specifică copilului o reprezintă imaginația vie pe care o deține acesta comparativ
cu adulții ce au o gândire mult mai rigidă și chibzuită conform vârstei sale. Astfel condiția
experimentului poate fi interpretată de copil într-un mod „fantastic” și poate considera experimentul un
joc pe „propriile legi”. La urma urmei, percepția rațională a situației experimentale este un simptom al
unui anumit nivel de dezvoltare a inteligenței. De aceea experimentatorul ar trebui să acorde o atenție
mai mare asupra înțelegerii corecte a cerințelor de copil.

Fondatorul studiului socio – psihologice ale experimentului psihologic a fost S. Rosenweig. În 1933
acesta a publicat o recenzie analitică pe această temă, unde a identificat principalii factori de
comunicare care pot distorsiona rezultatele experimentului:

1. Erori de relație „cu cele observate”. Ele sunt asociate cu înțelegerea de către subiect a criteriului de
luare a deciziilor atunci când alege o reacție.
2. Erori legate de motivarea subiectului. Subiectul poate fi motivat de curiozitate, mândrie, vanitate și
acționează nu în conformitate cu scopurile experimentatorului, ci în conformitate cu înțelegerea
acestuia a scopurilor și a sensului experimentului.
3. Erori de influență personală asociate cu percepția de către subiect a personalității
experimentatorului.

Însăși participarea la experiment dă naștere la o serie de manifestări comportamentale la subiecți, care

sunt cauzele artefactelor ca de exemplu „efectul placebo”, „efectul Hawthorne”, „efectul de
public”,ș.a.

Efectul placebo a fost descoperit de medici în momentul când au observat că atunci când mulți subiecți
sunt fermi convinși că medicamentele administrate și implicarea activă a medicilor specialiști
contribuie reprezentativ la recuperarea lor, ei experimentează o îmbunătățire vizibilă a stării lor de
sănătate. Efectul se bazează în mare parte pe mecanismele de sugestie și autosugestie.

Efectul Hawthorne s-a manifestat în realizarea cercetărilor socio – psihologice în fabrici. Implicarea în
participarea la experiment, care a fost condus de psihologi, a fost privită de subiecți ca o manifestare a
atenției față de el personal. Participanții la studiu s-au comportat așa cum se așteptau experimentatorii.
4
Efectul Hawthorne poate fi evitat prin neinformarea subiectului despre ipoteza de cercetare sau prin
acordarea unei false informații și prin introducerea instrucțiunilor într-un ton cât mai indiferent.

Efectul facilitării sociale, sau efectul audienței a fost descoperit de R. Zajonc. Prezența oricărui
observator extern, în special a experimentatorului și a asistentului schimbă comportamentul unei
persoane la efectuarea unei munci. Efectul se observă clar la sportivi la competiții (diferența dintre
rezultatele la competiții și antrenamente), Zajonc a mai constatat că prezența spectatorilor în timpul
antrenamentelor scade vizibil performanța sportivilor.

După cercetări suplimentare s-au stabilit următoarele dependențe:

1. Nu orice experimentator exercită influență, cu cât el este mai competent și semnificativ, cu atât este
perceput mai serios.
2. Cu cât este mai deficilă sarcina cu atât influența experimentatorului este mai mare și mai vizibilă
(sarcinile intelectuale, legate de aptitudini sau abilități sunt mult mai dificile în raport cu prezența
activă a experimentatorului, și dimpotrivă, percepțiile simple și abilitățile sensoriomotorii sunt mai
simple). Aceeași situație e și cu concurența și activitățile comune cu prezența observatorilor.
3. Subiecții „anxioși” au dificultăți la îndeplinirea sarcinilor intelectuale comparativ cu cei stabili
emoțional.
4. Funcționarea „efectului Zionz”, când este prezent un observator extern, crește motivația.

Experimentatorul : personalitatea și activitățile acestuia

Din punctul de vedere al abordării unei activități, experimentul este activitatea unui experimentator,
care la rândul său influențează subiectul, modificând condițiile vieții sale, deja după condițiile
experimentului, cu scopul ca acesta să obțină rezultatele necesare pentru a confirma ipotezele cu
referire la procesul psihic sau fenomenul psihologic studiat de către acesta. Procedura experimentului
propriu-zis, servește ca un punct de plecare al experimentatorului, conform acesteia el va organiza
munca subiectului, îi va oferi sarcinile necesare, o să evalueze datele obținute, va schimba unele
condiții ale experimentului, va modifica careva variabile independente ale acestuia, va măsura
schimbările și va nota datele obținute de la subiectul cercetat.

Din punctul de vedere al socio-psihologiei, experimentatorul joacă un rol de lider, de profesor sau de
inițiator al unui joc, comparativ cu subiectul care va juca rolul de subordonat, elev sau un simplu
jucător.

Dacă vom analiza schema unui experiment după care se conduce experimentatorul, atunci vom
observa că aceasta corespunde modelului neobehaviorismului, cu alte cuvinte se observă ordinea:

5
stimul – variabilă intermediară – reacție. În cazul nostru experimentatorul va oferi subiectului anumite
sarcini, deci el are rolul de stimul, după care subiectul le va realiza, acesta jucând rolul variabilei
intermediare și rezultatul final va fi reacția. În această situație există și un mare neajuns, dacă
experimentatorul își dorește foarte tare să afirme sau uneori chiar să infirme o ipoteză, acesta
inconștient poate influența asupra mersului experimentului, de exemplu prin careva cuvinte
nesemnificative la prima vedere, să inducă răspunsurile corecte subiectului sau să-l influențeze să
acționeze într-un mod anumit, astfel încât ipoteza să se afirme sau infirme. Acest fenomen a fost chiar
studiat de către un psiholog american și numite ,,efectul Pigmalion”. Totuși acest fenomen poate fi
controlat, pentru aceasta este novie ca în experiment să se introducă alți experimentatori, care nu
cunosc ipotezele și obiectivele experimentului, aceștia pot fi numiți controlori ai experimentului.
Acești controlori trebuie să dețină un control suprem asupra mersului experimentului, să critice
experimentatorul și să pună la îndoială metodele sale, cu toate acestea, fenomenul Pigmalion nu poate
fi evitat 100%, întrucât controlorii sunt aceeași oameni ca și experimentatorul, respectiv ei tot la rândul
lor pot comite erori.

Totuși încă din anii 60 ai secolului trecut se studiază care calități anume ale experimentatorilor pot
duce la rezultate eșuate. Până la urmă s-a constatat că nu experimentul este devină, deoarece modelel,
procedeele și metodele utilizate sunt aceleași, aproape mereu, nici experimentatorii nu sunt de vină, ei
la fel sunt la fel de imparțiali și necalificați, deasemenea ei nu sunt anonimi, aceștia observă,
înregistrează și evaluează rezultatele experimentului în moduri diferite și până la urmă efectul
Pigmalion oricum există, ceea ce spunea că undeva există ceva comun la toți acești oameni care îi
împiedică în mod egal. Până la urmă s-a demonstrat că problema principală, cât de banal nu ar suna,
este motivația experimentatorului, dacă admitem că experimentatorii doresc să învețe ceva nou, atunci
metodele prin care aceștia vor învăța o să difere, plus fiecare aparține unui grup etnic diferit. Un al
moment important este că fiecare cercetător visează la un subiect ideal, cu alte cuvinte acest subiect
trebuie să fie ascultător, să colaboreze, să fie eficient, și să aducă rezultatele așteptate. Un cercetător
isteț o să-și dea seama că un astfel de subiect nu există, deoarece în psihologia socială un subiect ideal
ar fi echivalent cu un subordonat sau un elev ideal, ceea ce sună absurd. Deseori cercetătorii care nu
vor înțelege acest lucru, și anume faptul că nu toți subiecții se vor comporta așa cum dorește
cercetătorul, acesta poate adopta comportamente care vor influența negativ colaborarea experimentator
– subiect, ceea ce la rândul ei va duce la rezultate nedorite și cel mai probabil eșuate.

Influența experimentatorului nu este prezentă doar în timpul experimentului, prin intermediul

mimicilor feței, intonației și altor metode de comunicare nonverbală și paraverbală, acesta este
prezentă și în timpul recrutării în momentul când sunt intervievați, în momentul citirii instrucțiunilor,

6
dacă se va acorda o mai mare atenție unor momente atunci productivitatea subiectului poate crește.
Acesta poate influența rezultatele chiar și în timpul interpretării datelor, în dependență de atitudinea lui
față de experiment. În momentul evaluării rezultatelor subiecților, experimentatorul poate comite
următoarele greșeli:

1. Acesta poate subestima scorurile foarte mari sau invers supraestima scorurile foarte mici, acesta
va încerca să aducă rezultatele la o medie din dorința sa inconștientă de a afirma ipoteza;

2. Deseori interpretează scoruri extreme (foarte mari sau foarte mici), iar rezultatul va fi același,
grupările sunt de neevitat și deobicei sunt peste medie;

3. Supraestimarea unei calități a subiectului sau a unei sarcini din șir: prin prisma acestui ,,decor,,
se va evalua personalitatea și sarcina;

4. Acordarea unei atenții deosebite unei sarcini după ce a identificat o trăsătură de personalitate a
subiectului esențială pentru experimentator;

5. Evaluarea este mediată de conceptul de legătură sau opoziție a anumitor trăsături de

personalitate;

6. Erori datorate influenței unor evenimente legate emoțional de un anumit subiect.

Cu toate că toate aceste momente pot avea o influență destul de mare și să distorsioneze rezultatele
experimentului, foarte mulți cercetători tind să ignore acest lucru și să nu țină cont de omiterea acestor
comportamante. Într-adevăr nu este atât de necesară omiterea lor și controlul permanent, deoarece
distorsiunile care apar în urma acestor comportamente pot fi ușor eliminate de bunul simț al
experimentatorului, dar în cazul în care acesta nu are dorința și tăria de caracter ca să interpreteze
rezultatele corect, atunci există câteva metode pentru a evita acest fenomen.

1. Automatizarea cercetării. Influența experimentatorului se păstrează doar la început n timpul

recrutării și discuției cu subiecții, între serii separat, și la final (ieșirea subiecților);

2. Participarea experimentatorilor care nu cunosc obiectivele studiului, aceștia vor face presupuneri
cu referire la intențiile primului experimentator

3. Participarea mai multor experimentatori și elaborarea unui plan de eliminare a influenței

cercetătorului. Rămâne doar problema selecției grupului de experimentatori și na numărului limitator
de grupuri de control.

7
Influența experimentatorului nu poate fi cu totul eliminată, deoarece aceasta contrazice esența unui
experiment psihologic, dar poate fi luată în considerare și controlată într-o oarecare măsură, pentru a
primi rezultatele cât de posibil veridice.

Subiectul: activitatea sa în experiment

Psihologii americani au descoperit că 70 – 90% din toate cercetările efectuate asupra

comportamentului uman au fost efectuate cu studenți, în mare parte de la psihologie. Prin urmare, nu
este o coincidență faptul că scepticii numesc psihologia „știința elevilor de secundă și a șobolanilor
albi”. Prin urmare datele experimentale puteau fi irelevante pentru aproximativ 51% din populație.

Psihologii au fost de mult interesați de ceea ce constituie un subiect de testare voluntar, iar Rosenthal,
în The Volunteer Subject, scrie că un subiect de testare voluntar diferă de unul recrutat forat printr-o
serie de trăsături de personalitate: 1. Nivel de educație înalt; 2. Statutul claseo sociale înalt; 3. Nivelul
ridicat de inteligență; 4. Nevoie înaltă de acceptare socială; 5. Sociabilitate mai mare. Evident o astfel
de caracteristică nu putea fi atribuită la orice etnie și popor.

8
Competența subiectului poate afecta și ea rezultatele cercetării. De regulă psihologii evaluează negativ
un subiect de testare competent, există și termenul de „subiect de testare stricat”, adică unul care
cunoaște designul experimental și este capabil să reproducă rezultatele „sub ipoteză”, de aceea
majoritatea experimentatorilor preferă identitatea „subiectului naiv”.

Experimentul, unde obiectul cercteării este o persoană, iar subiectul este psihicul uman, diferă prin
aceea că că nu poate fi realizat fără să includă subiectul într-o activitate comună cu experimentatorul.
Subiectul trebuie să cunoască nu numai scopurile și obiectivele studiului ci și să înțeleagă ce și de ce ar
trebui să facă în timpul experimentului, mai mult, să accepte personal această activitate.

Din punct de vedere al subiectului, experimentul tinde să reprezinte o parte a vieții sale personale
(timp, acțiuni, eforturi, etc), pe care o petrece în comunicare cu experimentatorul pentru a-și rezolva
unele probleme personale. Subiectul poate fi activ în învățare , joacă, lucru, comunicare: activitatea sa
este emoțională sau creativă. În orice caz, el trebuie să o manifeste fie spontan, fie conștient pentru ca
experimentatorul să-și poată rezolva problemele de cerctare. Prin urmare, majoritatea cercetătorilor
tind să definească un experiment în psihologie „din perspectiva subiectului”, așa cum este organizat de
experimentator.

Dacă să privim experimentul din punctul de vedere al subiectului, acesta pare a fi un model de
activitate reală, în care predomină careva elemente al jocului distractiv, ca și cum ar imita situații de
viață, dar în mare parte reprezintă elemente serioase și importante întrucât rezulattul studiului
influențează viața subiectului, în special că participând, acesta intenționează să-și rezolve unele aspecte
ale sale.

Persoana este indusă în experiment ca obiect integral. În consecință, organizarea experimentului

necesită luarea în considerare a tiparelor psihologice de bază, adică cunoscute în prezent, care
determină comportamentul individului în condiții corespunzătoare celor experimentale.

Considerând experimentul ca activitate a subiectului, G.E. Zhuravlev, identifică mai multe planuri
pentru descrierea acestuia:

Fizic : persoanele implicate în experiment; obiectele manipulate de subiect; mijloacele de care dispune
subiectul pentru aceasta; condițiile în care se desfășoară experimentul. Componente similare se disting
și în activitatea experimentatorului.

Funcțional : metode de acțiune care sunt prescrise subiectului; nivelul de competență cerut al
subiectului; criterii de apreciere a calității activității subiectului; caracteristicile temporale ale activității
subiectului și experimentului.

9
Semn – simbolic : descrierea – scopurilor studiului și activităților subiectului, - metode și reguli de
acțiune; - comunicarea cu experimentatorul; - familiarizarea cu cadrul motivațional, plata, etc.

Cel mai important punct care face diferențierea dintre experimentul psihologic care implică oameni, de
alte tipuri de experimente în științele naturale este prezența instrucțiunii. Odată ce a primit-o ,
subiectul, se angajează să îndeplinească cerințele întocmai cum îi sunt prezentate (excepție prezentând
sugarii, pacienții bolnavi psihic etc.) dar comunicarea între subiect și experimentator are loc
întotdeauna.

Pentru a evita situațiile de eșec sau neînțelegerile, subiecții sunt interogați pe baza înțelegerii lor a
cerințelor din instrucțiune dar de asemenea se apelează și la scurte serii de pregătiri preliminare în
experiment. Executarea cu succes a operațiunilor de control servește drept criteriu pentru înțelegerea
instrucțiunii. Iar la sfârșitul seriei experimentale propriu-zise, se efectuează un interviu pentru a
identifica dificultățile la îndeplinirea sarcinii și motivele abaterilor în acțiunile subiecților de la
cerințele instrucțiunilor.

Descrierea structurii activității este o parte integrantă a normei experimentului, iar subiectul trebuie să
perceapă , să înțeleagă și să accepte această normă, personalitatea experimentatorului și să desfășoare
activitatea conform cerințelor. Această activitate se reduce la îndeplinirea unor sarcini cu ajutorul unui
set de mijloace pe care experimentatorul le variază în cursul depășirii obstacolelor care sunt și ele la
rândul său modificate.

Bibliografie
Барабанщиков В.А., ,,Экспериментальный метод в психологии — Экспериментальная
психология”, 2011. Vol. 4.
Барабанщиков В.А., Е. С. Самойленко. ,,Познание в структуре общения,, М.: ИП РАН, 2008
Брестский Государственный Университет им. А.С. Пушкина, ,, ПСИХОЛОГИЯ
ПСИХОЛОГИЧЕСКОГО ЭКСПЕРИМЕНТА”, accesibil pe internet:
< https://studfile.net/preview/6208207/>
Готтсданкер Р. ,,Основы психологического эксперимента,, М.: МГУ, 1982.

10