Laurentiu GRIGORIU

Anul II Kinetoterapie
Grupa 209

Mecanismele memoriei
O enigma în curs de dezlegare – memoria umană

În cadrul psihologiei tradiţionale, memoria era redusă la o proprietate

funcţională primară a sistemului nervos, acea de simpla întipărire a unor trasee
elementare. Procesele mnezice erau privite sub o formă simplistă, în care
realitatea era fotografiată în mod pasiv, prin acumulare de date.
Ulterior, au început a fi luate în considerare procesele de integrare a
datelor, memoria jucând un rol activ în organizarea logico-semantică a
materialului înregistrat.
Jean Piaget distinge în „Biologie şi cunoaştere” mai multe forme de
manifestare a memoriei umane. Cea mai elementară ar fi aceea a simplei
„recunoaşteri” a unui obiect, în prezenţa sa; este vorba de activarea unei scheme
senzoriomotorii, constituită şi întipărită prin prezentări anterioare ale obiectului.
Forma superioară de manifestare a memoriei ar fi aceea de „evocare” a
unor obiecte sau evenimente care nu sunt percepute în prezent. Evocarea
presupune scheme conceptuale sau operatorii, care implică un simbolism
(imagini mintale, limbaj) procese de influenţă şi de organizare logică, necesare
reconstituirii trecutului.
În afară de evenimentul propriu-zis memoria, mai înregistrează
concomitent şi coordonatele temporale şi spaţiale în care el s-a produs precum şi
valoarea sa în cadrul unei anumite semnificaţii.
 După Mihai Golu în „Principii de psihologie cibernetică”, memoria este
o parte componentă a sistemului psihic integral fiind puternic condiţionată de
celelalte subsisteme psihice particulare: atenţia, gândirea, motivaţia, afectivitatea
etc.
Ea este legată de toate aceste subsisteme psihice, mediind interacţiunea
dintre ele.
Una din caracteristicile importante ale memoriei umane este caracterul
său asociativ. Aceasta înseamnă că datele nu se integrează separat, ci în legătură
unele cu altele, prin structurarea de engrame din ce în ce mai complexe.

Blocul
Motivaţiei

Blocul Blocul Blocul

percepţiei memoriei gândirii

Blocul
afectivităţii

Dacă o astfel de soluţie – memorie asociativă – a putut fi elaborată în

cadrul sistemelor biologice, aceasta se datorează tocmai faptului că funcţia de
memorie este, în sistemul nervos, intim corelată cu aceea a prelucrării
informaţiei; ambele funcţiuni dispun practic de aceleaşi elemente neuronale.
O funcţionare îndelungată a acestor elemente, determină modificări
structurale mai mult sau mai puţin persistente, modificări care reprezintă
suportul fizic al memoriei.
 După anumiţi cercetători, aceste modificări ar consta în apariţia unei
activităţi neuro-electrice secundare într-o reţea neuronală excitată de un flux
nervos, activitate care se menţine un anumit timp după suprimarea stimulului
care a produs-o.
Ipoteza întreţinerii îndelungată a unei activităţi electrice în aceste
„circuite reverberante” pare aptă a explica mecanismul memoriei de „scurtă
durată” în cadrul căreia traseul mnemonic dispare după ceva timp (minute – ore)
dacă nu este întărit.
Ea nu poate explica memoria de „lungă durată” care îşi păstrează
informaţia chiar după aplicarea unor electroşocuri sau în caz de anestezie
profundă, pe bază de barbiturice, cazuri în care întreaga activitate electrică a
creierului este profund perturbată.
Cele două tipuri de memorie, de scurtă şi de lungă durată, se deosebesc
prin persistenţa în timp, capacitate şi suportul fizic al informaţiei.
Prima are o durată de ordinul minutelor, o capacitate redusă şi un suport
fizic bioelectric; cea de a doua are o durată ce variază de la câteva ore la întreaga
viaţă a individului, o capacitate uriaşă (corespunzătoare tuturor neuronilor în
funcţiune din creier) şi un suport fizic biochimic.
Un aspect necunoscut al funcţionării memoriei este acela al trecerii
informaţiilor din memoria pe termen scurt în memoria pe termen lung.
Studii recente au scos în evidenţă importanţa somnului paradoxal (faza
somnului în care intervin visele) pentru acest transfer.
O altă ipoteză asupra memoriei, mai plauzibilă, este aceea a modificării
persistente a sinapselor după aplicarea repetată a aceluiaşi stimul.
O ipoteză recentă, în general acceptată, este aceea a modificării
moleculelor neuronale, mai exact, a proporţiei de constituenţi proteici.
Conform acestei ipoteze informaţia furnizată de organele de simţ şi
codificată prin impulsurile electrice modulate în frecvenţă soseşte la celula
nervoasă, unde determină apariţia unei molecule de ARN, stabilă pentru această
frecvenţă, deci specifică.
Această moleculă de ARN induce în neuron o proteină specifică, care
provoacă o descărcare la nivelul sinapsei, permiţând astfel informaţiei trecerea
prin sinapsă spre celula următoare.
Fiecare informaţie ar determina, modificări specifice, la nivelul celulei
nervoase, modificări care ar deveni stabile prin repetiţie.
În sprijinul acestei ipoteze se pot cita experienţele privind transferul de
informaţie prin „extrase de creier”, sau acelea ce scot în evidenţă raportul ce
pare a exista între activitatea nervoasă şi concentraţia de ARN.
Aceste multiple ipoteze, precum şi controversele pe care le-au născut,
arată că mecanismul memoriei umane este în atenţia cercetătorilor, dar mai este
necesar un efort susţinut pentru a descifra algoritmul acestei structuri cu un înalt
grad de autoorganizare.
Incontestabil memoria constituie una din proprietăţile esenţiale ale
funcţionării unui sistem biologic, care îi permite sa-şi perfecţioneze activitatea,
în funcţie de experienţa trecută.
În reţeaua de trasee ale memoriei umane, sunt ţesute nenumărate
evenimente ale existenţei individului în reperele temporale şi afective care îi
sunt proprii.
Îmbogăţindu-se şi reorganizându-se cu fiecare nouă trăire, memoria
formează fundalul uriaş pe care se proiectează activitatea prezentă, dând
individului sentimentul reconfortant al continuităţii existenţei sale.
 Bibliografie

Jean Piaget - „Biologie şi cunoaştere” - Editura Dacia Cluj 1971

Mihai Golu – „Principii de psihologie cibernetică” - Editura ştiinţifică şi
enciclopedică Bucuresti 975
Mariana Beliş – „Mecanismele inteligenţei” - Editura Ştiinţifică şi
enciclopedică Bucureşti 1978
Constantin Crişan – „Eseu despre personalitate” - Editura Albatros 1972