REFERAT

la disciplina: Fundamentele psihologiei

ATENȚIA

Chişinău – 2020
 Atenţia poate fi definită ca proces psihofiziologic de orientare, concentrare şi
potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psihocomportamentale modale
specifice în raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii, asigurându-le atingerea unui nivel
optim de eficienţă adaptativă.
Atenţia ocupă un loc aparte în structura şi dinamica sistemului psihocomportamental
al omului. Ea nu este un proces cu conţinut reflectoriu-informational propriu şi distinct –
precum percepţia, reprezentarea, gândirea sau procesele afective şi motivaţionale. Mai mult
decât atât, ea nici nu are o existenţă şi o desfăşurare independente, în sine, ci numai sau
eminamente în contextul altor procese şi activităţi psihice cu conţinut şi finalitate specifice.
Dintre toate formele de manifestare a vieții psihice, atenția este, în explicațiile
curente, cel mai frecvent asociată cu performanța. Chiar dacă reușita sau eșecul într-o
activitate se datorează în realitate bunei sau slabei funcționări a altor domenii ale psihicului
cum sunt procesele senzoriale, memoria, gândirea ori structurile motivaționale, atenția este
cea la care apelăm în mod curent pentru a ne justifica prestația. Ea este scoasă la iveală ca
primă dimensiune psihică invocată, ignorând adesea cauzele reale ale unui succes sau
insucces. Dincolo de ierarhia implicită conținută în aserțiunile de mai sus, concepțiile
științifice asupra atenției subliniază rolul deosebit de important al acesteia în activitatea
umană. Dincolo de diversitatea terminologică, majoritatea definițiilor date atenției relevă
notele esențiale ale acesteia, care îi conferă un specific aparte în cadrul sistemului psihic
uman: orientarea, selecția și focalizarea.
În cadrul sistemului psihic uman, atenția este mecanismul cel mai intim legat de
funcționarea celorlalte procese și funcții psihice. Ea nu are un conținut informațional
propriu, cum este cazul percepției, memoriei sau gândirii și nici o existență independentă de
acestea, ci dimpotrivă, manifestarea ei este intrinsec dependentă de derularea proceselor
cognitive, cărora le dă un maximum de eficiență: în prezența atenției, recepția senzorială
este mai acurată și mai rapidă, percepția devine mai completă și mai clară, memoria este mai
trainică și mai fidelă, înțelegerea semnificațiilor mai profundă, procesul rezolutiv este mai
eficient, iar deprinderile mai adecvat selectate și aplicate. La modul global, succesul într-o
activitate este dat în mare măsură de prezența și calitatea atenției, ea fiind un adevărat „nod-
releu” al vieții psihice” (Preda, 1991). Dintre funcțiile ce-i revin atenției în activitatea
umană, cele mai importante sunt următoarele ( după Golu, 2000):
a) funcția de explorare și baleiaj a câmpului perceptiv extern, proces implicat în
 orientare și selecție;
b) funcția de explorare și scanare a repertoriului memoriei de lungă durată,
specifică etapei intermediare, interne a fluxului de prelucrări informaționale,
finalizată cu activarea selectivă a informațiilor utile în situația dată;
c) funcția de filtrare-selecție a datelor cu potențial motivațional-adaptativ și ignorare-
blocare a celor irelevante;
d) funcția de accentuare a contrastelor în vederea unei concentrări mai profunde;
e) funcția de orientare-direcționare, ce servește la elaborarea montajelor interne
adecvate desfășurării proceselor și acțiunilor „comandate”;
f) funcția de potențare, de regenerare a efortului neuropsihic necesar pe toată durata
activității;
g) funcția de avertizare și alertare, ce se concretizează în momentele de accentuare a
vigilenței, prudenței, discernământului în situații imprevizibile sau critice.

Formele atenției
Susținerea atenționala a activitații este un domeniu complex care îmbraca forme
particulare în momente diferite în funcție de sarcina efectuata dar și de particularitațile
subiectului. În funcție de prezența sau absența intenției de a fi atent, a depunerii unui efort
voluntar în vederea atingerii unui scop stabilit, atenția poate fi involuntara, voluntara și
postvoluntara.
a) Atenția involuntară este forma elementara și naturala a atenției. Specificul ei
este declanșarea și susținerea spontana, neintenționata, fara ca subiectul sa-și propuna sa fie
atent ori sa depuna un efort în acest sens. Din punct de vedere comportamental, atenția
involuntara este explicata prin prisma reflexului necondiționat de orientare, ce apare atunci
când ne confruntam cu stimuli noi, cu apariție brusca ori neașteptata. Berlyne (1966, apud
Golu, 2000) a demonstrat ca anumiți stimuli, numiți prosexogeni se impun în mod automat
în competiția pentru resurse cognitive, fiind procesați în mod prioritar. Dispun de acest
tratament preferențial elementele caracterizate prin noutate, asimetrie, contrast,
neregularitate, intensitate mare, mișcare sau complexitate. În psihologia reclamei de
exemplu, dat fiind caracterul intruziv al spoturilor publicitare, realizatorii caută mijloace
prin care să atragă involuntar atenția receptorilor; se recurge astfel la imagini atipice,
contrastante cu cele uzuale, uneori chiar șocante; ambiguitatea unui mesaj determină
subiectul să-i descifreze sensul, insistând astfel mai mult asupra lui; debutul unei reclame
radio printr-un zgomot/sunet puternic sau dimpotrivă, printr- un moment de liniște totală ne
va face să ne focalizăm asupra ei; mișcarea unui stimul pe un fond de elemente fixe atrage
urmărirea involuntară a acestuia. Contrastul cromatic, conturarea specială, apariția și
dispariția bruscă a unui stimul sunt utilizate și în semnalizarea rutieră, construirea
aparaturilor de bord, a firmelor luminoase, panourilor stradale etc.
Acțiunea repetată a unui stimul, chiar dacă dispune de caracteristicile enumerate mai
sus, duce la scăderea treptată a interesului față de acesta, în virtutea fenomenului de
habituare (obișnuire). Reflexul de orientare dispare în timp, iar la nivel cortical se constată o
diminuare a activității electrice din zona de proiecție specifică (pentru preîntâmpinarea
acestui fenomen, creatorii de reclame diversifică expresiile, concep forme alternative de
exprimare a aceluia și mesaj). Pornind de la asemenea observații, Sokolov (1963) explică
funcționarea atenției involuntare prin legăturile funcționale dintre cortex și formațiunea
reticulată. Esența modelului este postularea existenței la nivelul cortexului a unui așa numit
model acceptor al stimuliior cu care venim în contact. Mai concret, modelul acceptor
desemnează un patern de activare specific unui anumit stimul, în baza căruia acesta este
recunoscut. Orice informație externă o dată receptată de segmentele periferice ale
analizatorilor este trimisă spre cortex pe două căi: direct și respectiv, prin intermediul
formațiunii reticulate. Mesajul sosit la cortex în zonele de proiecție specifice este analizat în
vederea recunoașterii. Dacă la acest nivel există un model acceptor al stimulului receptat,
cortexul inhibă circuitul secundar, blocând activarea formațiunii reticulate. Invers, atunci
când cortexul nu recunoaște inputul proaspăt sosit, el nu va mai bloca circuitul receptor -
formațiune reticulată, care la rândul său, prin intermediul sistemului reticulat activator
ascendent (SRAA) va suplimenta activarea corticală deja existentă (figura 1). În acest fel,
stimulul receptat va beneficia de resurse suplimentare de procesare, impunându-se prioritar
în câmpul conștiinței (atenție involuntară).

Fig. 1. Modelul lui Sokolov, 1963 (după Miclea, 1999 - săgețile continue reprezintă
conexiuni excitative, iar cele punctate, conexiuni inhibitive)
 Nu orice repetiție duce însă la habituare. În măsura în care un semnal specific, chiar
dacă apare frecvent, are consecințe importante asupra comportamentului, este purtător al
unui mesaj decisiv în funcție de care acțiunile noastre vor fi orientate într-un fel sau altul
(este întărit), reflexul de orientare difuz și perisabil se transformă în reacție de investigație,
de explorare a mediului (Preda, 1991). Exemplele arată că oamenii ce locuiesc în apropierea
garilor sunt deosebit de sensibili la început fața de zgomotul produs de trecerea unui tren: își
focalizeaza atenția în direcția respectiva, își întrerup pentru moment activitatea sau sunt
chiar treziți din somn; în timp, ei se obișnuiesc cu semnalul respectiv, ajungând sa-l ignore.
Nu ne obișnuim și nu ignoram însa sunetul emis de alarma propriei mașini, chiar daca
aceasta suna de mai multe ori într-o noapte; de data aceasta mesajul e unul foarte important
(cineva încearca sa o fure) și vom acționa în consecința.
Rolul atenției involuntare în viața și activitatea umana este unul deosebit de
important. Prin natura mecanismelor psihofiziologice de care dispune, ea este un mecanism
de control cognitiv asupra mediului, realizând detecția și analiza rapida a stimulilor relevanți
din punct de vedere adaptativ. În plus, focalizarea involuntara poate fi menținuta timp
îndelungat fara ca la nivel subiectiv sa apara senzația de oboseala, avantaj dat de consumul
energetic scazut. Activitațile importante, chiar daca dispun de momente interesante, placute,
implica adesea și parți neinteresante, rutiniere, uneori chiar plictisitoare; în asemenea
situații, atenția involuntara nu este suficienta, iar pentru reușita e nevoie de o mobilizare
voluntara, intenționata.
b) Atenția voluntară este forma superioara și specific umana a atenției. Ea consta
în orientarea selectiva și concentrarea deliberata asupra unui obiect, sarcini sau activitați și
în menținerea acestei focalizari cât timp este necesar pentru finalizarea unei activitaț i și
atingerea scopului propus. Este intrinsec legat a de existența unei intenții, a unui scop
conștient formulat și asumat. Un rol deosebit de important în acest proces îl au mecanismele
verbale, ce funcționeaza ca o comanda interna în baza unui suport motivațional adecvat:
„trebuie să fiu atent...să mă concentrez...să urmăresc ce se întâmplă”.
Din punct de vedere neurofiziologic, ea presupune existența unui focar de excitație
intensa la nivelul scoarței cerebrale, întarit prin fenomenul inducției pozitive. Modelul lui
Sokolov, prezentat anterior, deși formulat pentru modelarea reflexului necondiționat de
orientare, poate fi extins și pentru explicarea atenției voluntare. În acest caz, în urma
intenției conștient formulate și asumate de procesare a unui anumit stimul cu valoare
motivaționala ridicata, cortexul, deși dispune de un model acceptor, va acționa descendent
stimulând formațiunea reticulata, care la rândul ei va activa suplimentar cortexul. Susținerea
energetica astfel obținuta va permite manifestarea plenara a orientarii, selecției și
concentrarii voluntare.
O forma particulara a atenției voluntare este atenția expectativă. Aceasta se
manifesta anticipativ, în așteptarea producerii unei schimbari în mediu, aspect cunoscut sau
intuit de subiect în virtutea experienței sale anterioare (de aceasta data avem de-a face cu un
reflex condiționat de orientare). Sub aspect intelectual-cognitiv, atenția expectativa
reprezinta un stadiu pregatitor în cursul caruia este evocata imaginea unui eveniment
prevazut sau presupus; astfel, evenimentul real, este doar o întarire a reprezentarii
preexistente. Sub aspect motor, atenția expectativa se asociaza cu o stare de tensiune data de
inervația pregatitoare a centrilor nervoși și a musculaturii aferente, care la cel mai mic
semnal se poate transforma în impuls/acțiune reala (Ribot, 1924/2000). Astfel, în așteptarea
scufundarii plutei, pescarul își va „pregati” mișcarea de înțepare a peștelui reacționând
prompt când aceasta se produce, iar pe stadioane, golul adesea „plutește în aer”.
Sub aspect procesual, mobilizarea voluntara se manifesta pe parcursul tuturor
etapelor de prelucrare informaționala: intrare, veriga intermediara (procesarea interna
propriu-zisa) și ieșire. Distingem astfel împreuna cu alți autori (Preda, 1991, Golu, 2000)
între atenția senzorială, atenția intelectivă și cea motorie. Atenția senzoriala este specifica
intrarilor în sistemul cognitiv și se manifest a printr-o orientare preferențiala asupra
stimulului, a locației sale și a canalului senzorial care l-a receptat. Caracterul prosexogen
face ca încă din această etapă, anumite semnale să aibă prioritate în fața celor concurente
(selecție). Atenția intelectivă continuă procesarea stimulului anterior detectat și selectat din
mediu; la acest nivel are loc interpretarea informației prin activarea cunoștințelor necesare
din memoria de lungă durată (în funcție de unitățile activate, aceeași situație externă poate fi
înțeleasă într-un fel sau altul). Ea este profund implicată în activitățile rezolutive, de căutare
sau concepere a unei soluții pentru o problemă, în sarcinile de reactualizare a informației din
memorie. Sub raportul caracteristicilor, este forma cu cel mai înalt grad de concentrare,
focalizare atențională. O dată aleasă varianta de răspuns față de situația în care ne aflăm, este
necesară și punerea ei în aplicare. Intrăm deja pe terenul atenției motorii, responsabilă de
implementarea și monitorizarea răspunsului ales, efectuarea lui în conformitate cu exigențele
și posibilitățile personale. Iată deci că atenția este o activitate eterogenă, cu funcții distincte,
îmbrăcând un anumit specific în diferite momente de manifestare. Mai mult, cele trei
aspecte menționate mai sus sunt surse ale unor diferențe inter-individuale.
Prin specificul ei, atenția voluntară susține activitatea individului atât în momentele
interesante, plăcute, dar și în cele mai puțin atractive, dar de o importanță deosebită. Există
însă și un preț: perioadele de concentrare prelungită atrag după sine o stare de oboseală, de
epuizare psihică. Neajunsul de mai sus este depășit însă de atenția postvoluntară, prezentată
în cele ce urmează.
c) Atenția postvoluntară. Desfășurarea repetată a unei sarcini asumate conștient și
voluntar face în timp ca aceasta să treacă de sub tutela procesărilor controlate sub cea a
procesărilor automate. Astfel, dacă la început, schimbarea vitezelor autoturismului ne
solicită intens atenția voluntară, fiind necesar să ne concentrăm asupra fiecărei manevre
efectuate, cu exercițiul, putem să facem acest lucru fără un efort deosebit; mai mult, în
același timp avem și controlul volanului, al pedalelor, ne orientăm pe șosea și putem asculta
știrile la radio ori angaja într-o conversație. Aceasta întrucât activitățile menționate au
devenit automate. Așa cum am arătat, cele mai importante premise ale automatizării sunt
repetiția și invariabilitatea sarcinii (se desfășoară întotdeauna în același fel). Astfel, într-o
primă accepțiune, atenția postvoluntară poate fi definită ca un ansamblu de structuri
operatorii ce funcționează automat în monitorizarea și reglarea activității, un sistem de
deprinderi de a fi atent. Din punct de vedere calitativ, reglajul postvoluntar se apropie de
atenția voluntară, dar, spre deosebire de acesta, cantitatea de resurse energetice consumată
este neglijabilă. Acest fapt permite individului angajarea simultană în mai multe activități
(distributivitate) .
Pe lângă accepțiunea descrisă mai sus, specifică funcționării deprinderilor, unii
autori (Preda, 1991) menționează și o altă formă a atenției postvoluntare - atenția
atitudinală. Ea este puternic susținută de interese cognitive, factori afectivi și motivaționali,
ceea ce permite perioade lungi de focalizare fără apariția senzației de disconfort și oboseală.
Realizarea unei activități plăcute, interesante, cum este vizionarea unui film preferat, a celor
motivate intrinsec în general se realizează aproape de la sine. În acest caz, atenție este mai
degrabă atrasă (ca și cea involuntară) declanșată.
După, cum am văzut, fiecare din cele trei forme ale atenției are atât avantaje cât și
limite serioase. Nici una dintre ele nu este general valabilă, indiferent de activitatea curentă.
De aceea, în desfășurarea sarcinilor, atenția voluntară, involuntară și postvoluntară se
alternează și compensează reciproc. O activitate în ansamblu automatizată implică și
momente mai dificile, impredictibile, în care reglajul postvoluntar nu mai e suficient, fiind
suplinit de mobilizarea voluntară. În concluzie, formele atenției nu sunt izolate și
independente una de cealaltă ci dimpotrivă alcătuiesc o unitate dinamică.
 Bibliografie :
• Golu M.,Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de mâine,
2000;
• Preda V., Atenţia. În Radu, I. (coord.), Introducere în psihologia contemporană, Cluj-
Napoca, Editura Sincron, 1991;
• Ribot T., Atenţia şi patologia ei (ediţie în limba română, traducere de Leonard
Gavriliu), Bucureşti, Ed. Iri, 2000;
• Zlate M., Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Pro Humanitate, 2000;
Miclea M., Psihologie cognitivă. Modele teoretico-experimentale (ed. a II-a revăzută), Iaşi,
Ed. Polirom, 1999;
Roşca A., Psihologie generală, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976;
Sokolov E. N., Perception and the conditioned reflex, New York: Macmillan, 1963.