Aristotel,

despre însemnătatea, originea,

structura și sediul sufletului
în
Peri Psyches / De anima1 , De partibus animalium, De generatione animalium,
De motu animalium.

Rezumat

[Însemnătatea și „definiția” sufletului]

Dintre obiectele sau lucrurile care merită să fie cunoscute, sufletul este cel mai demn
de acest lucru și, în același timp, cel mai de preț. De ce? Deoarece cunoașterea sufletului
contribuie la progresul adevărului în general și, mai presus de orice, la înțelegerea pe care o
putem dobândi despre Natură, pentru că sufletul este, într-un sens, principiul vieții animale
(De anima, I, 1. 402a1)2 sau – cum spune în altă parte (De partibus animalium, I, 1. 641a20-
645b10) 3 – „caracteristica esențială a unui animal”, „forma [oricărei] ființe vii”, „cauza sa
finală” sau ceea ce face ca lucrurile vii, în ansamblu, și fiecare din părțile lor constitutive să
existe pentru scopul pentru care sînt. „Ceva fără suflet nu poate exista”, iar „cînd sufletul nu
mai este, ceea ce rămâne nu mai este un animal și nici una din părțile sale nu rămâne ceea ce
a fost înainte, decît ca o pură configurație, ca animalele din fabulă, care au fost transformate
în pietre”. Acesta este și motivul pentru care – afirmă Aristotel – discutarea a tot ceea ce ține
de suflet și discuția despre suflet, în genere, fac parte din știința naturii, care include totul.

Cunoașterea sufletului este însă „unul din cele mai dificile lucruri din lume” (De anima,
I, 1. 402a10-20), iar Aristotel trece în revistă multiplele întrebări pe care le presupune

1 Elaborat către 350 î. Hr., acest tratat constituie o scriere pe care unii au considerat-o ca făcînd parte

din categoria operelor biologice ale lui Aristotel, alții ca una de „biopsihologie”, care descrie „un subiect
de psihologie într-un cadru biologic” (Mark Shiffman, Aristotle’s On the Soul, Focus publishing, 2011,
p. 3; J. R. Kantor, The scientific evolution of psychology, vol. 1, Chicago, Principia Press, 1963 [apud
Wikipedia].
2 On the soul în The Complete Works of Aristotle. The Revised Oxford Translation. Edited by Jonathan

Barnes, vol. I. Bollingen series LXXI/2, Princeton University Press, 19956, p. 661.
3 Parts of animals în ibidem, p. 997-998.
 2

răspunsul la întrebarea fundamentală: ce este sufletul? Este el o substanță, o cantitate, o

calitate? Este divizibil sau nu? Are părți? Este omogen sau nu? Este diferit în funcție de animal,
iar dacă există, totuși, mai multe părți ale sufletului trebuie să le cercetăm pe fiecare sau
întregul suflet? ș. a. m. d. (De anima, I, 1. 402a25-403a1).

Aristotel constată că orice se poate spune despre suflet implică, invariabil, și corpul.
Nu există nici o situație în care o acțiune a sufletului sau asupra sufletului să nu implice și
trupul (403a5). De exemplu, mânia, curajul, pofta și, în general, senzația se manifestă
întotdeauna prin corp (403a10-20) 4. Concluzia lui Aristotel este că toate afecțiunile sufletului
implică trupul (403a25), ceea ce face ca sufletul să nu poată fi capabil de o existență separată
de aceea a corpului. Dar, spune el, există și interpretări potrivit cărora sufletul are o existența
independentă de corp, are o esență în sine, care îl face să se miște și să imprime mișcare. El le
discută în 2. 403b20-405b30 5 . Aristotel discută în acest punct și teoria lui Platon despre
sufletul rațional (intelectul sau gândirea) (404b15-25). Toți cei – spune el – care vorbesc
despre suflet ca despre un lucru care conține în sine mișcarea și își este sieși suficient îl situează
într-un trup, dar fără să spună de ce fac acest lucru sau de ce sufletul ar avea nevoie de o
asemenea alăturare (3. 407b15-20). Or, afirmă Aristotel, o asemenea explicație nu poate fi
omisă, pentru că, din faptul că unul – adică sufletul – este principiul activ, iar celălalt – corpul
– este o entitate asupra căreia acționează sufletul, rezultă că trebuie să existe între ele o
anumită afinitate sau cum scrie filozoful, „o comunitate de natură” adică de esență, pentru că
altfel interacțiunea lor nu ar fi posibilă (407b15-20)6.

4 „… Se observă că nici o afecțiune din cele mai frecvente nu e pusă în mișcare, nici nu se operează fără

corp, ca de exemplu: mînia, îndrăzneala, dorința și, în genere, orice simțămînt. Totuși, se pare că, în cel
mai înalt grad, îi este proprie cugetarea ... Se pare că și toate afectele sufletului sînt unite cu un corp:
mînia, blîndețea, teama, mila, îndrăzneala, ba chiar și bucuria și iubirea, precum și ura (Căci odată cu
acestea e afectat într-un fel și corpul” (Aristotel, Despre suflet. Traducere și note N. I. Ștefănescu. Studiu
introductiv, Al. Boboc, București, Editura Științifică, 1969, p. 27).
5 Sînt discutate concepțiile despre suflet ale lui Democrit, Leucip, ale școlii pitagoreice, Anaxagoras,

Empedocles, Thales, Diogenes, Heraclit, Alcmaeon, Critias.

6 „Un lucru e nelalocul său … în cele mai multe [argumentări] despre suflet. Susținătorii lor unesc, ba

chiar introduc sufletul înăuntrul corpului, dar nu precizează anume care e cauza acestei uniri și cum
urmează să se înfățișeze corpul. Și totuși s-ar părea că acest lucru este necesar, fiindcă tocmai din cauza
acestei comuniuni unul lucrează, iar celălalt suferă, și acesta este pus în mișcare, iar celălalt pune în
mișcare. Iar o reciprocitate de acest fel nu se stabilește între noțiuni luate la întâmplare. Totuși, aceștia
[autorii diverselor interpretări ale naturii sufletului – n. ns.] se mulțumesc să spună numai ce fel de
calități are sufletul, dar despre corpul care-l va primi nu mai precizează nimic, ca și cum ar fi posibil, …
ca orice fel de suflet să îmbrace orice fel de corp [opinie absurdă]…” (Aristotel, Despre suflet, ediția
citată, p. 28).
 3

După ce trece în revistă diverse alte interpretări referitoare la suflet, respingându-le
pe rând și arătînd că, în majoritatea zdrobitoare a situațiilor și condițiilor de viață, sufletul este
strîns legat de corp, ba chiar condiționat de stările corpului, nefiind capabil să se „miște”, nici
în general, „nici prin sine însuși” (4. 407b30-5. 411b30)7, Aristotel răspunde (la începutul cărții
a II-a, 1. 4) la întrebarea ce este sufletul și în ce raport se află sufletul cu trupul:

1. „sufletul reprezintă cauza sau originea trupului viu” (II, 4. 415b10)8;
2. „sufletul este o actualizare … a corpului natural care conține viața ca
potențialitate” (II, 1. 412a25)9 sau „o substanță în sensul formei [eidos] unui
corp natural care are potențial viață” (412a20)10 ,

ceea ce face că „sufletul este inseparabil de trupul său” (413a5), animalul fiind constituit din
„suflet plus trup” (413a1)11. Puțin mai departe, revenind la problema raportului dintre suflet

7 „Zicem, de exemplu, că sufletul se întristează și se bucură, cutează și se teme, apoi că se mînie și că

percepe și discerne. Toate acestea prezintă aparențe de mișcări. De aceea, cineva ar putea crede că
sufletul se mișcă sau se bucură sau gândește. Dar această concluzie nu se impune cu necesitate. În
adevăr, … întristarea, bucuria sau discernerea se prezintă ca mișcări și fiecare din ele este un efect de
mișcare, iar cauza mișcării provine de la suflet, ca de pildă mînierea sau temerea, prin faptul că inima
e pusă astfel în mișcare, iar discernerea [la fel] sau printr-o lucrare de același fel sau prin altceva … Însă
a afirma că sufletul e cel care se mînie este ca și cum s-ar spune că sufletul e cel care țese sau
construiește. Căci ar fi mai corect să spunem nu că sufletul se înduioșează, învață sau discerne, ci că
omul le face prin suflet …” (Aristotel, Despre suflet, ediția citată, p. 40-41).
Nici chiar intelectul sau rațiunea (partea nemuritoare a ființei umane, potrivit lui Platon) – afirmă
Aristotel – nu poate „evita” interacțiunea cu trupul. „Cît privește intelectul, el pare a se ivi înăuntrul lui
[a omului – n. ns.] ca o existențe substanțială aparte și a nu se nimici. Căci s-ar putea pierde mai ales
din pricina slăbiciunii la bătrânețe, dar în realitate acest fapt se petrece cu el ca și cu organele simțurilor
… Bătrânețea ne vine nu prin faptul că sufletul a suferit ceva, ci numai corpul purtător, ca în caz de
îmbătare sau îmbolnăvire. La fel, gândirea ca și reflectarea se ofilesc din cauza ruinării înăuntru a unui
organ oarecare, dar în sine el [intelectul] este neafectabil … Discernerea, ca și iubirea sau ura nu sunt
afecte ale aceluia [intelectului], ci ale corpului care-l posedă. De aceea, când acesta se distruge, nu mai
are nici memorie, nici iubire. Aceste două însușiri nu erau ale intelectului, ci ale întregului compus care
a pierit. De bună seamă, intelectul e ceva mai aproape de divin și nesupus afecțiunii. Așadar, că nu e cu
putință ca sufletul să se miște e clar din cele spuse aici. Iar dacă nu se mișcă în general, e evident că nu
se mișcă nici prin sine însuși” (ibidem, p. 41).
8 On the soul în The Complete Works of Aristotle…, p. 661.
9 Ibid., p. 656. Sau: „…Sufletul este primordiala entelehie [realitate în act] a unui corp natural care

posedă viața ca potență … [și] este înzestrat cu organe” (Aristotel, Despre suflet, ediția citată, p. 50).
10 On the soul în The Complete Works of Aristotle…, p. 656. Sau: „Sufletul este deci cu necesitate o

substanță în sensul de specie a unui corp natural care are viața ca potență…Sufletul este realitatea în
act [entelehie] a unui astfel de corp” (Aristotel, Despre suflet, ediția citată, p. 49).
11 On the soul în The Complete Works of Aristotle…, p. 657. „Și după cum ochiul este pupila împreună

cu funcția văzutului, tot așa … sufletul și corpul sînt împreună o ființă vie. Așadar, este evident că
sufletul sau anumite părți ale lui – dacă el ar fi natural alcătuit din părți – nu sînt separabile de corp”
(Aristotel, Despre suflet, ediția citată, p. 51).
 4

și trup, Aristotel afirmă că sufletul reprezintă „actualizarea unui anumit trup [anumit fel de
trup]” (2. 414a15), care conține în sine potențialitatea acestei actualizări (adică de a fi
actualizat ca trup). De aceea, spune filosoful, sufletul „nu este un trup, ci ceva relativ la trup”.
„El este în trup” (414a20) 12.

Dar, dacă sufletul se manifestă invariabil prin corp, acest lucru este valabil numai în
privința trăsăturilor generale ale speciei sau și în aceea a particularităților individuale? Sufletul
nutritiv, de exemplu, specific plantelor, se manifestă numai prin capacitatea („mișcarea”)
acestora de a se hrăni generic sau și în modalitățile specifice (teoretic infinite), care țin de
individualitatea fiecărei plante? În tratatul De generatione animalium, Aristotel a considerat
că trăsăturile generale, fizice și psihice (ale speciei) și cele individuale sînt produsul combinat
al acțiunii formative a sufletului și materiei asupra căruia acționează sufletul ca principiu
(agent) formativ, trăsăturile individuale explicându-se prin faptul că această interacțiune
(suflet-materie) are loc, invariabil, între două individualități ale aceleiași specii, care transmit
entității ce urmează să se nască, odată cu trăsăturile generice ale speciei și particularitățile lor
qua individualități, combinate.
Trebuie precizat că această „interdependență generativă” dintre formă și materie nu
așează cele două principii pe un picior de egalitate. Aristotel consideră că rolul determinant
în acest proces îl are „agentul formativ”, adică sufletul – element„ masculin”, prin excelență,
care, în cazul ființelor umane, este vehiculat de spermă. El este cel care creează în sensul cel
mai deplin al cuvântului noua ființă, transmițându-i propriile caracteristici individuale și
potențîndu-le pe cele ale materiei-„mamă” asupra căreia acționează13 .



[
V
e
h
i
c
o
l
u
l
s
u
f
l
e
t
u
l
u
i
]


P
e
n
t
r
u
A
r
i
s
t
o
t
e
l
v
e
h
i
c
o
l
u
l
s
u
f
l
e
t
u
l
u
i
e
s
t
e
s
p
e
r
m
a
m
a
s
c
u
l
i
n
ă
,
s
e
c
r
e
t
a
t
ă
î
n
t
i
m
p
u
l

12 On the soul în The Complete Works of Aristotle…, p. 659. „… Sufletul nu există fără corp și nici nu este
c
o
p
u
l
a
ț
i
e
i
(
c
ă
c
i
,
a
c
t
u
l
p
r
i
n
c
a
r
e
„
s
e
t
r
a
n
s
m
i
t
e
”
s
u
f
l
e
t
u
l
e
s
t
e
p
r
o
c
r
e
a
ț
i
a
.
R
o
l
u
l
d
e
c
i
s
i
v
î
n
c
a
d
r
u
l
un fel de corp. Adică el nu este corp, dar ține de un corp și de aceea se află într-un corp…” (Aristotel,
Despre suflet, ediția citată, p. 54).
13 Pentru această interpretare, v. și George Boys-Stones, Physiognomy and Ancient Psychological

Theory în Simon Swain (editor), Seeing the Face, Seeing the Soul. Polemon’s „Physiognomy” from
Classical Antiquity to Medieval Islam, Oxford University Press, 2007, p. 48-49 și urm.
 5

acestui act îl are, potrivit lui, elementul masculin – „cauza eficientă” a actului generator și,
totodată, cel care dă forma viitoarei ființe. Elementul feminin contribuie cu „materia”). După
ce se întrebă dacă „sperma are sau nu are suflet?” (De generatione animalium, II, 1. 735a514),
Aristotel afirmă că ea „are suflet și potențial este suflet” (735a5-10)15. Prin urmare, spune el,
încă de la formarea sa, embrionul are suflet.

[Structura sau alcătuirea sufletului]

În continuare, Aristotel atacă problema alcătuirii sufletului. Pornind de la observația
că și plantele și animalele, prin facultățile pe care le posedă, au suflet (deoarece au viață), dar
că aceste facultăți sunt diferite prin complexitate la plante și animale16, Aristotel se întreabă
dacă fiecărei facultăți îi corespunde un suflet distinct sau numai o parte a sufletului, ca atare?
(De anima, II, 2. 413b15) 17.

Răspunsul pentru care pare să încline filozoful (De anima, II. 2-4. 413a10-415b25) 18
este că sufletul nu este multiplu sau divizibil, ci unul, dar comportă mai multe părți, lipsite de
o existență separată, dar care pot fi totuși deosebite unele de celelalte. Aceste părți ale
sufletului (numite de Aristotel și „puteri psihice”; II, 3. 414a30 sau „potențe” sau facultăți;
Despre suflet, II. 414a30) 19 sînt: sufletul nutritiv, cel apetitiv, senzitiv (senzorial), locomotor și
„puterea de a gîndi” (în De anima, cartea a III-a, 9. 432b120 el adaugă acestei serii și sufletul
imaginativ). Complexitatea animalelor și, implicit, clasificarea lor decurg din numărul de părți
ale sufletului pe care le are fiecare (unele pe toate, altele numai cîteva, altele numai una).
[Oamenii sunt pe treapta cea mai de sus, întrucât posedă „puterea de a gândi”]21.

14 Ibid., p. 1140.
15 Ibid., p. 1141.

16 Animalele – scrie Aristotel – au și senzații, în timp ce plantele au numai facultăți nutritive și de

creștere (On the soul, II. 2. 413b1-5 și 3. 414b1-415a10 ; 4. 415a15-416b30; ediția Barnes, p. 658-663).
17 Ediția Barnes, p. 658.
18 Ibidem, p. 657-661.

19 Ibid., p. 659; p. 52 (ediția N. I. Ștefănescu, Al. Boboc).

20 On the soul în The Complete Works of Aristotle…, p. 687.
21 Potrivit lui Aristotel, aceste părți ale sufletului sînt indispensabile în specificitatea și totalitatea lor

existenței tuturor ființelor și cunoașterii empirice a lumii, ca modalitate prealabilă și auxiliară a

cunoașterii intelective (Aristotel scrie undeva că gîndirea unui lucru nu „apare”, așa-zicînd, din neant,
ci este făcută posibilă de năzuință sau dorința care „mișcă” sufletul în acea direcție. Este și motivul
pentru care el stăruie îndelung asupra părților sufletului, mai ales ale celui senzitiv, pe tot parcursul
cărții a II-a și la începutul celei de a III-a.
 6

Singurul care pare a fi „un fel diferit de suflet” este gândirea sau „puterea de a reflecta”
(De anima, II, 2. 413b25-30). Aceasta se deosebește de celelalte ca „ceea ce este etern de
ceea ce este perisabil”. El singur are capacitatea de a fi separat (414b25-30)22. Mai departe,
totuși, Aristotel revine asupra statutului acestui „suflet”, considerându-l și pe el o parte a
sufletului – „partea gânditoare a sufletului” (De anima, III, 4. 429a15)23.

[Sediul sufletului / sufletelor]

Deși nu o afirmă explicit niciunde în tratatele sale despre animale, Aristotel pare să situeze
sufletul / părțile sufletului în inimă, pe următoarele considerente:

- inima este primul organ care se formează în embrion ca urmare a căldurii (De partibus
animalium, III, 4. 666a10)24 , fiind principiul-prim atît al părților omogene (țesuturile), cît
și al celor eterogene (organele) (De generatione animalium, II, 4. 740a1-20)25;
- de aici pornesc cele două vase principale de sânge („marele vas” și „aorta”)26;

22 Ibid., p. 658.

23 Ibid., p. 682. În scrierile sale dedicate animalelor, Aristotel pare să ezite mereu în privința alcătuirii

sufletului (un suflet „monolit” sau din mai multe părți). În De motu animalium, de exemplu, referindu-
se la ceea ce pune în mișcare ființele vii, filosoful stabilește că acest lucru este „sufletul” (la singular)
(6. 700b10) (Movement of animals, ediția Barnes, p. 1091). Puțin după aceea, însă, el multiplică din
nou forțele motrice, spunînd că „creatura vie este mișcată de intelect, imaginație, scop, dorință și
apetit”, pe care le reduce la două: gîndirea și dorința, pe considerentul că imaginația și senzația [sic!]
au același temei ca gândirea, toate trei fiind „facultăți de discriminare”[care deosebesc între lucruri],
în timp ce scopul aparține deopotrivă intelectului și dorinței (De motu animalium, 6. 700b15-25)
(Movement of animals, ediția citată, p. 1091).
Aristotel revine însă asupra aceste aprecieri, afirmând că locul „sufletului mișcător” (la
singular, deci) „trebuie să fie în mijloc” [adică în mijlocul corpului], de vreme ce atât partea dreaptă,
cat și partea stângă [a corpului] sunt simetrice și se mișcă simultan”, iar „mijlocul este punctul limită al
extremelor” (De motu animalium, 9. 702b15) (Movement of animals, ediția citată, p. 1094).
Unicitatea sufletului ca forță care pune în mișcare corpul îi prilejuiește filozofului formularea
unei metafore prin care apropie organismul animal de o „comunitate bine guvernată”: „Odată ce
ordinea este stabilită într-o cetate, nu mai este nevoie de câte un monarh separat, care să prezideze
asupra câte unei sarcini. Indivizii îndeplinesc ceea ce revine fiecăruia așa cum s-a stabilit, iar fiecare
lucru urmează altuia, din cauza obiceiului. La fel și la animale, fiecare lucru se întâmplă din cauza firii,
fiecare parte făcându-și în conformitate cu firea sa lucrarea pe care o are de făcut, potrivit naturii. Prin
urmare, nu mai este nevoie de un suflet în fiecare organ, ci [acesta] stă într-un soi de origine a trupului,
iar celelalte organe trăiesc fiind legate de acest centru în chip firesc și își îndeplinesc partea cele revine
din pricina naturii lor” (De motu animalium, 10. 703a30-703b1 (Movements of animals, ediția citată,
p. 1095).
24 Parts of the animals în ediția Barnes, p. 1038.

25 Generation of animals în Ibidem, p.1148.

26 Mențiunea despre inimă ca loc de pornire a vaselor de sânge pare a fi recurentă în tratatul De

partibus animalium. Ea revine de mai multe ori în cuprinsul lui (II, 9. 654b10, p. 1019, ediția Barnes;
 7

- inima este sediul „forței prin care este produs, mai întîi, sîngele (De partibus animalium,
II, 1. 647a30-647b5) 27;
- în inimă își au sursa mișcările durerii și plăcerii și, în general, toate senzațiile28. Aceasta
pentru că, „ori de câte ori acest lucru este posibil, izvorul trebuie să fie unul, iar dintre
toate locurile, cel mai potrivit pentru a fi o sursă este centrul, pentru că centrul este unul
și, de asemenea, se află la egală distanță de fiecare parte” (De partibus animalium, III, 4.
666a10-15)29;
- în concluzie, spune Aristotel, inima este „organul suveran” [al corpului] (De partibus
animalium, IV, 10. 686a15)30 și singurul organ intern – de fapt „singura parte a corpului”
care nu poate tolera vreo disfuncție. „Pentru că – spune Aristotel – dacă partea principală
se îmbolnăvește nu mai este nimic de unde celelalte părți care depind de ea să poată primi
ușurare” (De partibus animalium, III, 4. 667b1)31.

III, 4. 665b15, 665b25-30 p. 1037, 1038, aceeași ediție). Aristotel critică opinia potrivit căreia „vasele
[de sînge] încep în cap”, pe considerentul că atunci ar fi mai multe surse pentru vase, iar „acestea ar fi
împrăștiate”, ceea ce este imposibil. La fel de imposibil, afirmă filosoful, este și ca aceste surse să se
afle într-o regiune a corpului (capul sau creierul) care – spune el într-un alt loc – este mai rece, așadar
improprie pentru producerea sângelui, care are nevoie de multă căldură; o căldură aflată numai în
inimă. Inima, afirmă Aristotel, este singurul organ unde sângele „există” fără a curge prin vase, pentru
că el este trimis în ele de aici. Din acest motiv, inima „constituie originea și izvorul sau receptacolul-
prim al sângelui” (III, 4. 666a1-10, p. 1038, ediția Barnes).
27 Parts of the animals, în ibid., p. 1007.
28 În alt loc în acest tratat, Aristotel afirmă că inima constituie „[un] centru senzorial al corpului”, aici

aflându-și sediul două simțuri: tactilul și gustul (celelalte trei, auzul, văzul și mirosul fiind localizate în
cap (De partibus animalium / Parts of the animals, II, 10. 656a25-35, p. 1022, ediția Barnes).
29 Ibidem, p. 1038.
30 Ibid., p. 1070.

31 Ibid., p. 1040.