Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași

Facultatea de Istorie

Stat, societate și mentalități în spațiul românesc (secolele XIV-XVIII)

– Lucrare seminar –

Monarhia în spațiul românesc: concepții și forme de

legitimare

Prof. coord.: Lector univ. Dr. Liviu Pilat Studentă: Chiriluș Oana-Andreea
Grupa H111

Anul I, semestrul II
2013-2014
 Cuprins

Introducere.......................................................................................................................................3
Titulatura..........................................................................................................................................3
Atribuțiile domnului........................................................................................................................7
Succesiunea la tron. Forme de legitimare........................................................................................9
Însemnele domniei.........................................................................................................................12
Reședințele domnești.....................................................................................................................13
Necropolele domnești....................................................................................................................14
Voievodatul Transilvaniei.............................................................................................................14
Concluzie.......................................................................................................................................16
Bibliografie....................................................................................................................................17

2
 Introducere

În spațiul românesc, în Evul Mediu, nu putem vorbi de o monarhie în accepția europeană

a termenului, ci mai degrabă de o monarhie princiară. Domnii moldoveni și munteni nu au fost
nici regi, nici împărați, ci făceau parte din categoria principilor. Deși erau, ca și o caracteristică a
instituției, suverani, formula de maiestate pe care o foloseau era inferioară titlului regal sau
imperial1.
La baza instuției domniei stă concepția teocratică conform căreia domnul este ales din
mila lui Dumnezeu, formulă care se regăsește în titulatura domnilor din statele române. Domnul
este șeful monarhiei feudale. Prin ritualul ungerii el devine trimisul lui Dumnezeu pe pământ și
întreaga sa putere vine de la El. Monarhul, ca reprezentant al divinității, trebuie să practice
virtuțile imperiale moștenite de la bizantini: filantropia, generozitatea, cumpătarea și justiția2.
Caracterul monarhiei medievale românești se reflectă în titlurile pe care și le asumă
domnii moldoveni și munteni.

Titulatura

Titulatura pe care o purtau domnii era formată din cinci elemente: voievod – primul titlu
pe care l-au purtat conducătorii statelor românești; mare voievod – conducătorul suprem care s-a
impus peste voievozii locali; Io – a cărui origine și semnificație este incertă; domn – alăturat
titlului de voievod arată stăpânirea absolută asupra țării; de sine stăpânitor – formulă de
cancelarie care subliniază faptul că în țară domnește un singur domn.
Titulatura a suferit o serie de modificări de-a lungul timpului, pe fondul schimbărilor în
plan politic și teritorial, astfel încât au fost adăugate elemente noi precum samoderjavnâi și
autokrator – ambii termeni însemnând singur stăpânitor – sau formulele cel bine credincios și
din mila lui Dumnezeu, dar și titlurile referitoare la posesiunile din afara hotarelor țării: ban,
duce, herțeg ș.a.

1
Liviu Pilat, Între Roma și Bizanț. Societate și putere în Moldova (secolele XIV-XVI), Editura Universității
„Alexandru Ioan Cuza”, p. 392
2
Sachelarie Ovid, Nicolae Stoicescu, Instituții feudale din Țările Române. Dicționar, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, p. 169

3
 Poate cea mai complexă titulatură a unui domn român este cea a lui Mircea cel Bătrân.
Aceasta cuprinde atât elemente bizantine – exprimarea credinței și caracterul divin al domniei –
precum și elemente apusene, după modelul regilor maghiari – enumerarea domeniilor aflate sub
controlul său cât și calitatea de pe care o are asupra fiecăreia3.
„Eu cel în Hristos Dumnezeu, binecredinciosul și binecinstitorul și de Hristos iubitorul și
singur stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn, din mila lui Dumnezeu și cu darul lui
Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată țara Ungrovlahiei și al părților de peste munți, încă
și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domn al Banatului Severinului și pe
amândouă părțile pe toată Podunavia, încă și până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății
Dârstorului”4.
Particula Io care precedă numele domnului a stârnit numeroase controverse de-a lungul
timpului în ceea ce privește originea și semnificația ei. Unii istorici susțin că originea sa este
slavo-bulgară și provine de la numele lui Ioniță Asan. Alți istorici consideră ca Io ar fi de fapt
pronumele personal, de persoana I, singular: eu. Există și o a treia teorie – cea mai credibilă –,
care susține că particula Io este o prescurtare a numelui Ioan care în limba greacă înseamnă „cel
dăruit de Dumnezeu”, principalul argument al acestei teorii este numele domnului precedat de
Ioan.
De asemenea, particula Io, potrivit unor istorici, a devenit un titlu împărătesc, asemeni
celui de Cezar și Augustus. Acest element a fost prezent în mod constant în titulatura domnilor
români și este întâlnit și la moștenitorul prezumtiv, în unele cazuri a fost folosit de către toți fiii
domnului sau chiar de soția și fiicele acestuia, în mod abuziv.
Titlul de voievod apare imediat după numele domnului și desemnează pe cel aflat la
conducerea țării. Originea titulaturii este slavă, însă instituția voievodală și implicațiile ei sunt
adaptate și formulate în funcție de realitățile din spațiul românesc. Instituție centrală, deoarece a
existat concomitent în țările române, are un fond comun, etnic și istoric5.
În istoriografie această titulatură a fost percepută ca o preeminență peste mai mulți cnezi
(B. P. Hașdeu) sau ca o titulatură care îl desemna în primul rând pe conducătorul oștii, funcția
administrativ-politică aflându-se în plan secund (I. Bogdan).

3
Mihail M. Andreescu, Instituții medievale în spațiul românesc, Editura Fundației România de Mâine, p. 89
4
Documenta Historiae Romana, seria B Țara Românească , volumul I (1247-1500), Editura Republicii Socialiste
România, p. 64
5
Emil Vârtosu, Titulatura domnilor și asocierea la domnie în Țara Românească și Moldova până în secolul al XVI-
lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 106-107

4
 În spațiul românesc au existat voievozi înainte de formare statelor medievale, însă
puterea acestora se rezuma la un teritoriu restrâns pe care îl controlau. Primii voievozi ai celor
două state românești extracarpatice au fost vasali ai regelui Ungariei (Radu Negru la sud de
Carpați și Dragoș la est de Carpați), însă Basarab I (1324-1351/1352), în Țara Românească, și
Bogdan I (1363-1367), în Moldova, reușesc să iasă de sub autoritatea coroanei maghiare, luând
astfel titlul de mare voievod și domn.
Titlul de voievod este atribuit și moștenitorului la tron sau asociatului la domnie, de aceea
istoricul D. P. Bogdan îl consideră „titlul tuturor vlăstarelor domnești”. Același lucru nu este
valabil și pentru titlul de domn, deoarece acesta din urmă desemnează titularul tronului. Domn
era doar acela care deține toate atributele instituției. De asemenea, calitatea de voievod se
păstrează și după moarte, însă nu și cea de domn.
În timp instituția centrală din Țara Românească și Moldova suferă modificări și șeful
statului devine „mare voievod” – în Transilvania și în Maramureș acest titlu nu este folosit.
Această titulatură este folosită aproape odată cu primii conducători ai statelor medievale și
simultan cu cea de domn. Prima mențiune a titlului de „mare voievod” datează din anul 1352,
reprezentând grafitul lui Basarab I de la Biserica Domnească de la Curtea de Argeș. De
asemenea, tot cu referire la Basarab, titlul este întâlnit și pe lespedea fiului său, Nicolae
Alexandru – „fiul marelui Basarab voievod”.
Titlul de „mare voievod” desemnează un voievod care a unit sub puterea sa toți voievozii
locali, stabilind astfel raporturi feudale. De asemenea, a fost perceput în istoriografie o evoluție
politică spre independeță față de statele vecine. Totuși, epitetul mare este folosit cu
discontinuitate, chiar și pentru același domn.
Unele izvoare contemporane vorbesc despre o coexistență a unui mare voievod și a unui
voievod. Acest lucru poate fi explicat prin obiceiul asocierii la domnie care avea ca scop
stabilirea succesiunii la tron – voievodul în funcție îl desemnează de fiul/fratele său voievod încă
din timpul vieții sale, asociindu-l la domnie, pentru a impune o succesiune dinastică6.
Când titlul de voievod decade este înlocuit de cel de domn, care însă se manifestă doar pe
plan intern, pe plan internațional nefiind recunoscut. Noua titulatură este tradusă în documentele
slavonești din Țara Românească, gospodin și gospodar în Moldova, iar în cele scrise în limba
latină dominus, princeps sau platinus. Titlul de domn este primit oficial de către Alexandru

6
Ibidem, p. 147

5
Lăpușneanu (1552-1561; 1564-1568), dar nu se modifică caracterul puterii domnești. Turcii
recunosc domnilor români titlul de bey.
Titlul implică existența unui teritoriu asupra căruia se manifestă puterea domniei (lat.
dominus = stăpân), această implicație, neîntâlnită la titlul de voievod, îi conferă superioritate în
raport cu vechea titulatură7. În documente ordinea de înscriere topică a celor două titluri este de
voievod urmat titlul de domn. Șeful statului este mai întâi voievod și apoi domn. Deși într-o
ierarhie, domnul este superior voievodului, ordinea se explică prin faptul că titlul cel mai vechi
este cel de voievod, urmat de cel de domn care desemnează situația mai recentă. Atributul de
majestate rămâne însă cel de voievod, domn este atributul de suveranitate.
În titulatura domnilor moloveni și munteni din secolele XIV-XVI se regăsește și formula
de sine stăpânitor, atestată pentru prima dată în Țara Românească în titulatura lui Radu Negru
voievod în inscripția de la Biserica Domnească de la Curtea de Argeș, apoi la Nicolae
Alexandru, „mare și de sine stăpânitor domn” – inscripție funerară de la biserica mănăstirii
Câmpulung, din anul 1364. Epitetul este folosit până la Matei Basarab și Radu Mihail, cu
intermitențe de la un domn la altul, dar și în actele aceluiași domn. El este folosit atât în
documentele interne cât și în cele externe8. Acest epitet face referire la situația internă, nicidecum
la independența Țării Românești față de celelalte state vecine. Este doar o formulă de cancelarie,
menită să sublinieze faptul că în țară există un singur domn. În calitate de sine stăpânitor,
domnul deține toate prerogativele unui suveran, termenul făcând referire la domnul titular, nu și
la cel asociat la domnie.
În cazul Moldovei, formula de sine stăpânitor este folosită pentru prima dată de Roman I
(1391/1392-1394) în două documente, după care nu mai este întrebuințată până la Alexandru cel
Bun (1400-1432), dar nu în documentele cancelariei domnești, ci într-o inscripție grecească,
după care nu va mai fi folosit niciodată. Pentru Moldova, formula de „țară și stăpânire de sine
stăpânitoare” nu este folosită.
De asemenea, pentru domnii moldoveni s-a folosit în documentele externe titlul de dux,
încă din anul 1371, când episcopul Romei îi acordă lui Lascu (1368-1375) și urmașilor săi titlul
de „duce al Țării Moldovei”. Domnii moldoveni sunt numiți duci în documentele externe până la
Petru I Mușat (1375-1391), care revine la vechiul titlu de voievod, însă acesta nu este recunoscut
pe plan internațional până în secolul XVI.
7
Ibidem, p. 106
8
Ibidem, p. 197-199

6
 Evoluția instituției monarhice de la est de Carpați evoluează diferit față de cea de la sud,
lucru vizibil și în titulatura domnilor moldoveni, mult mai simplă decât cea a domnilor munteni,
urmând modelul polon, nu pe cel maghiar. Din titulatura domnilor din Moldova lipsesc titlurile
cu referire la domeniile stăpânite în afara țării – deși ele au existat –, cel de sine stăpânitor –
exceptând cazul lui Roman I și al lui Alexandru cel Bun –, cele religioase, ei guvernând din mila
lui Dumnezeu, dar nu sunt și stăpâni cu darul lui Dumnezeu.

Atribuțiile domnului

Instițiile statelor românești graviteză în jurul domnului, care concentrează în persoana sa

toată puterea, iar supușii săi sunt considerați slugile sale credincioase, iar Sfatul Domnesc era
format din cei mai devotați slujitori ai domnului9.
A. D. Xenopol vede în șeful statului un „despot asiatic”10, însă deși puterea domnului era
absolută aceasta nu era nelimitată. Prin putere absolută se înțelege faptul că domnul nu era
controlat de către nici un organ superior în activitatea sa, dar nu era nelimitată 11. În Țările
Române puterea domnului era limitată de obicei, pravilă, nomocanoanele și din secolul XVI
suzeranitatea otomană. În anul 1644, Matei Basarab consemna într-un document următoarele
cuvinte: „din obiceiul țării nu poci eși domnia mea” 12. De asemenea, el guvernează cu ajutorul
boierilor, iar aceștia din urmă nu de puține ori au încercat să îngrădească tot mai mult sfera de
acțiune a suveranului.
În atribuțiile domnului intrau problemele de ordin juridic, el fiind instanța supremă și cele
fiscale. De asemenea, puterea legislativă se afla în mâinile sale, la fel ca și cea administrativă,
însă, poate cea mai importantă atribuție era aceea de comandant al oștii țării. În toate aceste
îndatoriri, șeful statului era secondat de membri ai Sfatului Domnesc sau de Marea Adunare a
Țării13.
„În calitate de voievod, principele era expresia și garantul ordinii sociale și sursă de
autoritate asupra societății”14. Inițial nu a existat o unitate juridică la nivelul întregului stat, însă
9
Liviu Pilat, op. cit., p. 397
10
A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Triană, Editura Editura Științifică și Enciclopedică, p. 172
11
Sachelarie Ovid, Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 169
12
Ibidem, p. 170
13
Paul Cernodoveanu, Societatea feudală românească văzută de călători străini (secolele XV-XVIII), Editura
Academiei Republicii Socialiste România., p. 67
14
Liviu Pilat, op.cit., p. 393

7
odată cu definitivarea organizării statale, toată puterea este centrată în persoana domnului.
Funcția juridică a fost una dintre principalele atribuții ale șefului statului, el reprezenta legea vie.
Deși domnul judeca personal, exercitându-și astfel dreptul de a „împărți dreptatea”, el desemna
diverse persoane pentru a judeca anumite tipuri de infracțiuni. El stabilea clar prerogativele
acestora și le putea înlocui în orice moment și să transfere prerogativele lor altor persoane.
Domnul poate hotărî soarta oricărui locuitor, indiferent de condiția socială. El îi poate
condamna sau absolvi de orice vină, după cum consideră el de cuviință. În cadrul proceselor,
domnul este asistat de un grup de dregători, însă nu ține întotdeauna cont de deciziile lor.
Executarea sentințelor ține tot de atribuțiile domnului, actele juridice având nevoie de întărirea
cu pecetea și semnătura lui.
Infracțiunile erau grupate în două categorii: infracțiuni publice – comise împotriva
organizării statale – și infracțiuni private – comise împotriva bunurilor și persoanelor 15. Ca
metode de pedeapsă pentru infracțiuni sunt pedepsele capitale, corporale și amenzile. Dacă
vinovatul nu era descoperit, întreaga comunitate trebuia să răscumpere fapta.
„Crimele, tâlhăriile, furturile, răpirile de fecioare, rănile sângeroase, lovirile cu vânătăi” 16
ș.a. erau considerate infracțiuni minore și se puteau răscumpăra prin două metode: gloaba – suma
plătită pentru răscumpărarea agresiunilor fizice și furturilor – și deșugubina – amenda plătită
pentru crimă, tâlhărie, adulter.
Cu toate aceste nu putem vorbi de legi scrise în țările române până în secolele XVI-XVII,
ci mai degrabă de legile nescrise după care se guverna și se înfăptuia justiția. Totuși, în spațiul
românesc au circulat o serie de nomocanoane bizantine, care stabileau principiile de bază după
care domnul își adapta politica.
În patrimoniul voievodului intră totalitatea oamenilor și pământurilor, pe care le
administrează ca pe propria moșie17. Cu alte cuvinte, domnul poseda dominium eminens.
Termenul face referire calitatea șefului statului – valabilă în secolele XIV-XVI – de proprietar al
întregului fond funciar al țării. În realitate însă domnul nu poseda decât acele teritorii pustii,
pădurile, zonele de hotar al târgurilor și orașelor, satele confiscate ale boierilor hicleni și noile
teritorii cucerite, pe care însă, prin danii, le împarte supușilor săi. Toate aceste proprietăți care

15
Paul Cernodoveanu, op.cit., p. 73
16
N. Grigoraș, Instituții feudale din Moldova, volumul I, Organizarea de stat până la mijlocul secolului al XVIII-
lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, p. 43
17
Liviu Pilat, op.cit., p. 397

8
compun dominium eminens sunt administrate de către domn numai în timpul mandatului său și
doar atunci când se află în țară – atunci când se află peste hotare nu poate face danii.
Această calitate se pierde treptat tocmai prin împărțirea și donarea terenurilor, ulterior
prin întărirea daniilor și posesiunilor anterioare. Dacă la începutul statelor medievale,
proprietatea personală a domnului se confunda cu întregul teritoriu al țării, în timp, dominium
eminens se restrânge și cuprinde numai domeniile personale ale domnului. Ștefan cel Mare a fost
pus în situația de a cumpăra domenii de la boieri pentru a face ulterior danii către mănăstiri.
Pentru buna funcționare a aparatului de stat erau necesare sume mari de bani care intrau
în visteria domnească sub formă de dări. Domnul poate introduce noi taxe și să le mărească pe
cele deja existente, fără a ține cont de Sfatul Domnesc care trebuia consultat în astfel de
probleme. El este cel care fixează data de colectare a dărilor, numărul și suma, și tot el indică și
cine trebuie să plătească. De regulă, cei care trebuiau să suporte taxele erau oamenii din clasa
exploatată18.
Din cele mai vechi timpuri armata a fost pilonul de susținerea al unui stat și al liderului
acestuia. În calitate de voievod, funcția militară făcea automat parte din atribuțiile șefului
statului, iar marii boieri puteau fi comandanți militari numai dacă erau numiți de către el.
Armatele boierești, asemeni celor din Occident, nu sunt atestate de nici un izvor. Numai domnii a
avut o oaste bine instruită la comanda lor datorită căreia au fost capabili să își impună autoritatea
pe plan intern, dar mai ales să apere integritatea și neatârnarea țării.
Obligativitatea stagiului militar se aplica tuturor oamenilor liberi, proprietari funciari,
dar în cazuri excepționale, această calitatea din urmă putea lipsi. Țărănimea a asigurat grosul
armatei până în secolul XVI, însă ea nu era chemată la arme decât în cazuri excepționale. Stagiul
putea fi răscumpărat prin plata unor sume de bani, care puteau fi folosite ulterior la plata unor
mercenari înteținerea trupelor sau pentru achiziționarea de armament. Vasalii domnului datorau
suveranului lor sprijin militar în orice moment, fiind obligați să răspundă chemării în caz de
război sau amenințări interne. Cât despre întreținerea trupelor lor, domnul nu avea nici un fel de
obligație. Cel mai mare număr de recruți provenea de pe propriile moșii ale domnului sau de pe
cele ce aparțineau statului19.

18
N. Grigoraș, op.cit., pp. 105-106
19
Ibidem, pp. 137-139

9
 Succesiunea la tron. Forme de legitimare

În cele două țări române extracarpatice nu exista o lege care să stabilească principiul de
succesiune la tron, fapt care a dus la instabilitate politică cauzată de luptele interne pentru putere.
Cu toate acestea exista un „obicei al pământului”, o lege nescrisă pe care o aplicau marii boieri și
clericii în cazul de vacanță a tronului pentru a stabili următorul domn.
Dimitrie Cantemir enunță în opera sa sistemul de succesiunea la tron: „domnia Moldovei
a fost la început ereditară. Motiv de alegere era numai când se stingea cu totul vița domnească” 20.
În astfel de cazuri s-a trecut la un sistem mixt, electiv-ereditar. Viitorii domn erau aleși pe viață
din cadrul celor două familii domnitoare în cele două țări române – Basarabii în Țara
Românească și Mușatinii în Moldova.
Cei care alegeau noul domn erau boierii și „țara”, deși acest fapt nu este precizat în nici
un document. Ei susțineau o alegere divină, faptul că au obținut domnia „din mila lui
Dumnezeu”. Noul domn, pentru a fi legitim, trebuia să i se închine „țara”, să fie recunoscut de
către boieri, cler și de către popor, care jurau credință față de suveranul lor. La rândul său,
domnul presta un jurământ, pe Evanghelie, către țară prin care făgăduia să-și protejeze supușii,
să fie milostiv și darnic. De asemenea, boierii datorau suveranului lor auxilium et consilium.
Acest schimb de jurăminte constituia contractul feudal. Ulterior, domnul, trebuia să închine
„țara”, adică să presteze omagiul de vasalitate față de seniorul său asemeni predecesorilor săi21.
Primii pe linia succesorală erau, în principiu, descendenții direcți ai domnului în funcție –
în acest caz se aplica dreptul de primogenitură –, însă și celelalte rude ale acestuia sau alții din
„alt neam” dar care să aibă descendență nobilă, „os domnesc”, pot pretinde domnia. Există și
cazuri în care succesiunea se făcea și pe linie fraternă, agnatică – din rațiuni politice sau din lipsa
unui moștenitor masculin, deși nu există nici în acest caz un document care să dovedească
primatul fratelui la domnie înaintea fiului. Un astfel de caz s-a petrecut în anul 1377 când
Vladislav I (1364-1377) este urmat de fratele său Radu I (1377- 1383). La fel se întâmplă și în
cazul fiului lui Radu I, Dan I (1383-1386), care este succedat de fratele său mai mic, care e
cunoscut în istoriografie ca Mircea cel Bătrân (1386-1418) 22. Urmașii de sex feminin nu puteau

20
Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura„Cartea românească”, p. 74
21
Emil Vârtosu, op.cit., p. 217
22
Emil Vârtosu, op. cit., p. 218

10
accede la tron, cel mult puteau face parte din locotenența domnească în cazul în care
moștenitorul era minor, în calitate de mamă a acestuia.
Totuși nu oricine avea „sămânță domnescă” putea automat să fie domn, nici măcar dacă
era fiul domnului precedent sau fratele acestuia, dacă nu îndeplinea condiția integrității fizice.
Deoarece instituția domniei era sacră exista o pedeapă pentru pretendenții ce doreau să uzurpe
tronul, dacă aceștia nu reușeau să îl obțină. Atunci când nu era aplicată pedeapsa cu moartea,
pretendenții erau „însemnați la nas”, adică li se tăia nasul23. Mutilarea celor cu „sămânță
domnească” și pretenții la tron, era o practică împrumutată de la bizantini și avea ca scop
împiedicarea acestora să acceadă la domnie, deoarece nu mai îndeplineau condiția integrității
fizice.
Asocierea la domnie avea ca scop „corectarea slăbiciunii politice a domniei” 24. Sistemul
– aplicat până după începutul secolului XV – exprimă efortul domnilor români de a evita luptele
pentru tron, stabilind o linie dinastică. Moștenitorul la tron era desemnat de șeful statului, uns de
Biserică și recunoscut de boieri, respectând întregul ceremonial de investitură, „căci era cunoscut
moștenitorul chiar din timpul vieții tatălui sau fratelui său și, la moartea acestuia, era nevoie
numai de o proclamație oficială pentru urcarea pe tron”25. Odată uns domn și recunoscut de
boieri noul voievod devine legitim și nu poate fi înlăturat decât prin „hiclenie” și forță 26.
Sistemul acesta nu e regăsit în voievodatul Transilvaniei sau în Maramureș deoarece instituția
voievodală era doar o funcție în cadrul regatului maghiar, voievodul fiind numit direct de către
rege.
„Prin titlul de mare voievod – pentru domnul titular și prin cel de voievod – pentru
asociat […] se lua la cunoștință, public și solemn că domnul țării își alesese, își numise un
asociat la domine și prin aceasta își desemnează moștenitorul prezumptiv” 27. Asociatul, după
împlinirea vârstei majoratului – cincisprezece ani – poate exercita diverse funcții în aparatul de
guvernare, poate emite documente personale și deține un sigiliu personal în unele cazuri. În
situații excepționale poate avea chiar o capitală proprie. Voievodul asociat nu poate face danii,

23
Andrei Pippidi, Tradiția politică bizantină în țările române în secolele XVI-XVIII, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, p.52
24
Emil Vârtosu, op.cit.,p.147
25
Dimitrie Cantemir, op.cit.,p. 83
26
Emil Vârtosu, op.cit.,p.147
27
Ibidem, p.147

11
decât dacă are „voia părintelui domniei mele”. De asemenea, numai domnul poate reprezenta
țara în politica externă.
Dimitrie Cantemir realiează o descriere a dublului ritual de mir-ungere și de încoronare în
opera sa Descriptio Moldaviae. Astfel, potrivit lui Cantemir, domnul trebuia să îngenuncheze în
biserică, în fața porților împărătești, iar mitropolitul îi „citea cu voce tare rugăciunile obișnuite a
se citi la încoronarea împăraților ortodocși, apoi îi ungea fruntea cu sfântul mir” 28. După mir-
ungere mitropolitul îi așează pe cap coroana și împreună cu marele postelnic îl așează pe
proaspătul domn pe tron.
Odată cu imixtiunea crescută a Porții în politica internă a celor două țări române,
începând cu secolul XVI, domnia pe viață nu mai funcționează, dominiile fiind din ce în ce mai
scurte, rare sunt domniile lungi – și mai rare sunt cazurile în care domnul moare în funcție.
Această schimbare este determinată de introducerea unui nou sistem de succesiune la tron, acela
al numirii și de sumele de bani oferite în schimbul urcării pe tron, ceea ce încurajează corupția.
Excepție au făcut Vasile Lupu (1634-1653), în Moldova, și Constantin Brâncovanu (1654-1714),
în Țara Românească.
Deoarece domnii erau numiți direct de către poartă, alegere boierilor pământeni era mai
mult o recomandare. Ei îl alegeau pe domn în cazul în care sultanul nu era la Constantinopol, dar
necesita confirmarea lui. Acum, pentru a fi legitim, domnul trebuia numit sau confirmat, după
caz, de către sultan. Instituția domniei decade, ajungând o funcție administrativă, iar domnul un
funcționar, reprezentant al Porții.
În secolul XVI, pe tronul Țării Românești se succed șaptesprezece domni, cu o medie de
trei ani de domnie, iar în Moldova, douăzeci și unu de domni ocupă tronul, pentru o domnie în
medie de doi ani și jumătate. În secolul al XVII-lea tronul trebuia confirmat anual, în schimbul
unei sume de bani – mucarerul mic –, în afară de suma plătită odată la trei ani – mucarerul mare.
Există cazuri în care aceeași persoană ocupă, pe rând, ambele tronuri, sau de mai multe ori
același tron, spre exemplu Constantin Mavrocordat – de patru ori în Modova și de șase ori în
Țara Românească.

Însemnele domniei

28
Dimitrie Cantemir, op.cit., p.85

12
  Coroana – simbol al suveranității, de regulă era realizată din aur și decorată cu pietre
prețioase;
Coroanele domnilor români erau de tip princiar, deschise, cu trei sau cinci fleuroane –
ornamente sculptate în formă de flori sau frunze stilizate.
Dimitrie Cantemir susținea că primul domn român care a purtat coroană acordată de
împăratul de la Constantinopol a fost Alexandru cel Bun, iar ultimul Bogdan Lăpușneanu. În
Moldova existau două coroane, una pentru Țara de Sus și una pentru Țara de Jos.
 Sceptrul/Schiptrul – simbol al puterii domniei adesea menționat în izvoare;
Sceptrul, simbol al domniei moștenit de la împărații bizantini, este de fapt un
baston/toiag, care, însă, este adesea identificat cu schiptrul – steagul alb, semn al vasalității față
de Poartă.
 Crucea – înlocuiște sceptrul în unele reprezentări iconografice; însemn cu caracter
politico-religios, menit să accentueze concepția teocratică.
 Buzduganul – era purtat în cadrul ceremoniilor de către spătar; acesta merge în spatele
domnului ținând în mâna dreptă buzduganul și în cea stângă sabia29.
De asemenea, buzduganul acordat de către sultan domnilor români reprezintă o formă de
legitimare, de recunoaștere a domniei, alături de sabie, caftan și steag.
 Sabia – semn de învestitură; în cadrul ceremoniilor era purtată de spătar pe umăr.
 Caftan – manta de tip oriental, lungă până în pământ, de culoare albă, decorată cu fir de
aur sau mătase; era purtat atât de domn cât și de unii boieri de rang înalt.
Primul domn român care a purtat caftan a fost Alexandru Lăpușneanu. Acesta devine
semn de investitură în secolul al XVI- lea. Caftanul era unul din darurile făcute de sultan, alături
de sangeac, tui și de alte obiecte de podoabă, în monentul investirii unui nou domn în țările
române. Sultanul avea trei astfel de caftane pentru domnii români: hilat – acordat în cazuri
excepționale; alá – caftanul obișnuit care era acordat la numirea unui nou domn; mucarer –
acordat la reconfirmarea domniei30.

Reședințele domnești

29
Sachelarie Ovid, Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 62
30
Ibidem, p. 63

13
 Pentru spațiul românesc nu putem vorbi de capitale, în accepția modernă a termenului, ci
mai degrabă de reședințe domnești, locul unde rezida șeful statului, curtea și cancelaria
domnească și de unde erau emise documentele. Acestea nu au fost mereu aceleași, ele s-au mutat
în funcție de interesele politice și din considerente teritoriale, observându-se o coborâre din
zonele înalte, muntoase, spre podiș și câmpie.
În Țara Românescă prima Curte Domnescă a fost Câmpulung, ulterior a fost mutată la
Curtea de Argeș, iar sfârșitul secolului XIV domnii se mută la Târgoviște și în cele din urmă la
București în timpul lui Vlad Țepeș. În cazul Moldovei primul centru a fost la Baia, ulterior mutat
la Siret, pentru ca în vremea lui Petru I Mușat să fie preferată cetatea Sucevei și în cele din urmă,
în secolul XVI, Iași. Deși acestea erau reședințele stabile erau și alte cetăți folosite ca și curți
domnești în care rezidau domnii pe parcursul itinerariilor, precum cele din Țara Românească de
la Târgșor, Gherghița și Pitești și cele din Moldova de la Piatra, Vaslui, Bacău31.

Necropolele domnești

Prima necropolă domnească din Țara Românească a fost ctitoria lui fiului lui Basarab I,
Nicolae Alexandru, de la Curtea de Argeș. Aici au fost înmormântați toți liderii Țării Românești
până la Mircea cel Bătrân care își are locul de veci la ctitoria sa, mănăstirea Cozia.
Necropola tradițională a Moldovei a fost la Rădăuți. Primul voievod moldovean care a
fost înmormântat aici a fost Bogdan I, iar cel care rupe șirul înmormântărilor în necropola
domnească a fost Alexandru cel Bun, care la fel ca și Mircea cel Bătrân a preferat propria
ctitorie, mănăstirea Bistrița.
Odată întreuptă această tradiție a înmormântărilor în necropolele domnești, voievozii
munteni și moldoveni sunt adesea înmormântați în propriile ctitorii.

Voievodatul Transilvaniei

31
Tudor Teoteoi, Capitolul III. Instituții și viața de stat în Istoria româniilor, volumul IV, De la Universalitatea
creștină către Europa „patriilor”, coord. Ștefan Ștefănescu, Editura Enciclopedică, p. 178

14
 Evoluția voievodatului Transilvaniei și a instituției centrale diferă de cele două state
românești din exteriorul arcului carpatic deoarece această regiune nu a reușit să iasă de sub
autoritatea regatului maghiar.
Transilvania face parte din regatul maghiar încă din secolele XI-XIII, însă ea are un statut
aparte. Transilvania a fost multă vreme o regiune aflată sub administrația directă a regelui
Ungariei.Voievodul Transilvaniei se bucură un statut privilegiat, cu o serie de prerogative care
sunt limitate doar de puterea regală. În cadrul Consiliului Regal el ocupa locul patru, după
comitele palatin, banul Sloveniei și comitele curial.
În secolul XIII, apoi la începutul secolului XIV și ulterior în secolul XV, voievodatul
Transilvaniei își lărgește autonomia prin încercările voievozilor de a impune un caracter ereditar
funcției. În Transilvania și Maramureș există voievozi locali și vice-voievozi, dar numai ca titlu
feudal, netransmisibil, demnitate acordată de regele Ungariei cu sensul de locțiitor al regelui 32.
Spre deosebire de voievozii de la est și sud de Carpați, cei din interiorul arcului carpatic nu aveau
o domnie pe viață, deoarece regele era cel care numea voievozii și tot el îi putea elibera din
funcție și să le atribuie o altă dregătorie 33. Voievodul își numea la rândul său subalternii din
rândul celor apropiați lui. Aceștia răspundeau direct în fața sa. După anul 1325 voievodul poate
numi vice-voievodul cu acordul regelui sau al baronilor.
Voievodul Transilvaniei are propria curte și cancelarie, proprii săi dregători, asemeni
regelui. În atribuțiile voievozilor transilvăneni intrau problemele administrative, juridice și
militare: el putea convoca congregațiile generale, era șeful oștii, gestiona visteriea statului și
avea largi prerogative judiciare, însă toate aceste drepturi vor fi limitate de comiții celor șapte
comitate din Transilvania. De asemenea, toate deciziile voievodului sunt verificate de rege,
nobili și Biserică.
Ioan Zapolya, primul principe al Transilvaniei și ultimul rege al Ungariei, schimbă
vechiul satut și vechea structură a instituției voievodale, noua structură fiind organizată sub
forma unui principat. Acum voievozii sunt aleși pe viață de către nobili și confirmați de rege,
după crearea pașalâcului de la Buda, confirmarea era făcută de sultan. Dieta era cea care fixa
atribuțiile principelui. Acesta continuă la un nivel mai înalt „demnitatea voievodului, continuând

32
Emil Vârtosu, op. cit., p. 108
33
Mihail M. Andreescu, The Evolution of the Voivodate and the Principality in the Romanian Area, Editura Mega,
p. 169

15
și ideea de regat al Ungariei, dar întărind caracterul de regnum al voiedodului Transilvaniei,
situație recunoscută în mod diferit, de Poartă și Austria”34.

Concluzie

Deși monarhia în spațiul românesc s-a format și dezvoltat, aproximativ simultan, sub
influența statelor europene, caracterul instituției centrale din statele românești nu a evoluat
unifom și egal. Ea s-a adaptat la nevoile și realitățile din fiecare stat din spațiul carpato-
danubiano-pontic35. În funcție de rațiunile politice de moment domnii români au stabilit raporturi
diplomatice și economice atat cu Polonia și Ungaria, aliații tradiționali în lupta antiotomană, cât
și cu Imperiul Bizantin și apoi cu Imperiul Otoman. Contactele cu Apusul și Răsăritul Europei au
influențat evoluția statelor românești, acestea au generat o serie de modificări în structura
statelor, care au adoptat elemente ale celor două sisteme de guvernare și le-au adaptat la spațiul
românesc.

34
Idem, Instituții medievale în spațiul românesc, Editura Fundației România de Mâine, p. 85
35
Idem, Puterea domniei în Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVIII, Casa de editură și librărie „Nicolae
Bălcescu”, p. 55

16
 Bibliografie

Andreescu Mihail M., Instituții medievale în spațiul românesc, Editura Fundației

România de Mâine, București, 2003
Idem, Puterea domniei în Țara Românească și Moldova în secolele XIV-XVIII, Casa de
editură și librărie „Nicolae Bălcescu”, București, 1999
Idem, The Evolution of the Voivodate and the Principality in the Romanian Area, Editura
Mega, Cluj-Napoca, 2008
Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, traducere de Gheorghe Adamescu, Editura
„Cartea românească”, București, 1942
Cernodoveanu Paul, Societatea medievală românească văzută de călători străini
(secolele XV-XVIII), Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1973
Documenta Historiae Romana, seria B Țara Românească, volumul I (1247-1500),
Editura Republicii Socialiste România, București, 1966
Grigoraș N., Instituții feudale din Moldova, volumul I, Organizarea de stat până la
mijlocul secolului al XVIII- lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București,
1971
Pilat Liviu, Între Roma și Bizanț. Societate și putere în Moldova (secolele XIV-XVI),
Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2008
Pippidi Andrei, Tradiția politică bizantină în țările române în secolele XVI-XVIII,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, bucurești, 1983
Sachelariu Ovidiu, Stoicescu Nicolae, Instituții feudale din Țările Române. Dicționar,
Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988
Ștefănescu Ștefan, Mureșanu Camil, Teoteoi Tudor, Istoria românilor, volumul IV De la
universalitate creștină către Europa „patriilor”, Editura Enciclopedică, București, 2001
Vârtosu Emil, Titulatura domnilor și asocierea la domnie în Țara Românească și
Moldova până în secolul al XVI-lea, Editura Academiei Republicii Populare Române, București,
1960

17
 Xenopol A. D., Istoria românilor din Dacia Traiană, volumul II, De la întemeierea
Țărilor Române până la moartea lui Petru Rareș, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1986

18