Institutia domniei

Domnul este organul suprem al puterii de stat si varful ierarhiei feudale in cadrul
sistemului relatiilor feudale de vasalitate. Institutia domniei este una romaneasca originala, ce a
aparut odata cu formarea statelor feudale romanesti de sine statatoare, ca o treapta superioara in
procesul de evolutie istoric a formatiunilor prestatale de tip feudal. Fiind una originala, nu are un
corespondent in statele vecine, iar termenul ce desemneaza institutia este de
sorginte latina, ,,dominus'. Potrivit conceptiei feudale, tilul de domn semnifica independenta,
pozitia unui sef de stat, ce nu recunoaste o autoritate superioara.

Originea institutiei este duala. Pe de o parte, se afla in traditiile formate in cadrul

formatiunilor prestatale de tip feudal, iar pe de alta parte, ea isi afla filonul intr-o serie de
trasaturi ale monarhiei bizantine, ce pastra amintirea organizarii politice romane, avea ca
fundament ideologic crestinismul ortodox si continea premisele necesare pentru centralizarea
puterii in stat si apararea independentei de stat. Purta titulatura si de Mare Voievod, exercitand in
aceasta calitate prerogative de Domn Suprem al armatei si judecator suprem.Ca domn, el este in
plus stapanul tarii dpdv teritorial. In calitate de sef de stat exercita o serie de atributii de ordin
politico-administrativ, militar, judecatoresc, legislativ, atributiuni ce au fost ingradite pe de o
parte de Legea Tarii, si pe de alta parte de marii boieri, ce au jucat un rol deosebit in conducerea
statului. Pe plan politico-administrativ, Domnul era acela care stabilea impartirea politico-
administrativa a statului, incasarea darilor si prestatiile catre domnie, ii numea si revoca pe
dregatori, batea moneda, exercita tutela asupra bisericii, avand dreptul de a-i numi pe mitropoliti,
episcopi si ecumeni, incheia tratatele de alianta comerciala cu celelalte state, declara starea de
razboi si de pace.

Pe plan militar, domnul, in calitate de mare pretor, era conducatorul armatei. La inceput
coordona steagurile marilor boieri, apoi oastea cea mica, iar in cazurile in care teritoriul tarii era
invadat, el ridica la lupta si conducea oastea cea mare a tarii.

Pe plan judiciar, domnul era judecatorul suprem al tuturor supusilor, putea judeca orice
pricina si putea pronunta pedeapsa cu moartea, confiscarea averii. El delega uneori atributii
jurisdictionale sau le putea conferi nobililor feudali (boieri, manastiri) pentru poporul de pe
domeniile acestora, cu ocazia acordarii imunitatilor feudale. Hotararile judecatoresti pronuntate
de domn se bucurau de forta juridica sau de autoritate de lucru judecat, numai pe durata domniei
acestuia. Domnii nu puteau rejudeca procese si nu putea modifica hotarari pronuntate
anterior. Domnul judeca de regula cu Sfatul Domnesc.

Pe plan legislativ, vointa domnului era considerata Lege, iar activitatea de legiferare a lui
imbraca forma hrisoavelor legislative, ce au aparut destul de tarziu (sec. 16) si cuprinde norme
cu caracter general. Din examinarea atributiilor domnului rezulta ca institutia domniei se
caracterizeaza prin confuziunea de atributii pe care domnul le exercita in cele mai diverse
domenii.

In ceea ce priveste sistemul succesiunii la tron, Legea Tarii reglementa un sistem original,
asa cum originala este si institutia, de unde rezulta un sistem mixt electivo-ereditar. Vocatie la
tron aveau, in primul rand, acei soti care erau rude legitime sau nelegitime, pe linie directa sau
colaterala, cu oricare dintre domnii anteriori, adica cei ce erau din os domnesc. A doua
conditie era ca cel in cauza sa fie roman, crestin ortodox, iar a treia conditie era sa nu fie
insemnat fiziceste. Din totalitatea acestor persoane se proceda la alegerea celui ce urma sa devina
domn, iar procedura alegerii cuprinde doua etape: investitura si incoronarea. Se zicea ca
domnul este ales de tara, insa, prin tara, intelegem boierii si inaltul cler, astfel incat marea masa a
populatiei nu avea nici un rol in alegere, el fiind doar instiintat cu privire la alegerea facuta.

Acest sistem mixt este de straveche traditie, astfel, latura electiva, o intalnim la nivelul
obstilor satesti, inca din vremea geto-dacilor si continuand si sub stapanirea romana si dupa
retragerea aureliana. Este vorba despre alegerea organelor de conducere a obstilor satesti in
frunte cu judele, care era seful militar al satului. Alegerea a continuat sa fie un sistem aplicat si la
nivelul formatiunilor prestatale de tip feudal, in sensul ca voievozii erau alesi de Adunarea
cnezilor. Latura ereditara este intalnita, si ea, la nivelul obstilor satesti, manifestand prin
tendinta membrilor obstei de a-si transmite titlul cu titlu ereditar si a fost continuata pe un plan
superior la nivelul formatiunilor prestatale de tip feudal, manifestat prin caracterul ereditar al
institutiei cnezatului. Sistemul electivo-ereditar era considerat de starile sociale ale Evului
Mediu, ca fiind unul legiuit pentru ca era reglementat de Legea Tarii, astfel incat cei ce accedau
la tron, potrivit acestui sistem, erau considerati domni din mila lui Dumnezeu. Dimpotriva, cei ce
ajungeau pe tron, cu incalcarea acestui sistem, erau denumiti uzurpatori, unii dintre ei fiind
desemnati in mod peiorativ prin apelativul ,,domnisor'. In cadrul fuzionarii sistemului, s-au
conturat anumite mijloace juridice de influentare, fie a laturii ereditare, fie a celui electiv. Spre
pilda, asocierea la domnie era o cale pasnica de a restrange totalitatea, uneori mult prea larg al
persoanei, ce puteau emite pretentii la tron, astfel, domnul in functie, proclama un asociat la
domnie, ce urma sa preia tronul dupa moartea sa. Recomandarea este un mijloc de influentare a
laturii elective, este vorba despre recomandarea pe care domnul in functie aflat spre sfarsitul
domniei o adresa Adunarii stariilor feudale, cu privire la persoana cea mai indicata a fi aleasa ca
succesor la tron. Leea Tarii cunoaste si institutia regentei exercitata in cazul minoritatii
domnului, situatie in care atributiile erau exercitate de mama sa si unul dintre marii boieri.

Sec XVI-XVII:

La jumatatea sec XVI tarile romane au trecut de la regimul tributar la reg de vasalitate al
dominatiei otomane. Aceasta trecere a semnificat si o serie de mutatii in functionarea institutiei
centrale: 1.) domnii snt acum numiti de sultan, de regula din randul familiei domnitoare.Puterea
domnului nu mai este expresia vointei divine ci a vointei sultanului.A fst anulata eligibilitatea si alterat
principiul ereditatii. 2.) domnia este obtinuta acum in schimbul unor mari sume de bani carora li se
adauga cele pt confirmarea in domnie la un an sau la 3 ani, care se numea mucaren. 3.) durata
domniei se scurteaza vizibil( durata medie 2,5-3 ani). 4.) sultanul interzice actiunile de politica
externa, limitand initiativa domnului la aceea de a informa Poarta. Domnii nu au respectat aceasta
interdictie. Atributiile de politica interna ale domnilor raman intacte.

Sec XVIII:

Instaurarea domniilor fanariote aduce modificari substantiale in evolutia domniei. Astfel:

domnul este numit acum de catre sultan din randul fanariotilor( romani si greci in schimbul unor
insemnate sume de bani). Tronul Principatelor devine obiect de licitatie, iar durata domniei se reduce
substantial. Dispar, ca atare, acum in epoca fanariota cele 2 principii traditionale: ale ereditatii si
electivitatii. Este desfiintata armata tarii si este interzisa promovarea unei politici externe proprii.
Domnii fanarioti sunt redusi la rolul unor informatori ai Portii. Cu toate aceste limitari evidente, Tarile
Romane si-au pastrat partial autonomia( dreptul de a se conduce singure in interior).
 Între 1711/1716 și 1821, unii dintre fanarioți au fost numiți domnitori (voievozi) ai Țărilor
Române Moldova și Țara Românească, de obicei ca o promovare pentru funcționarii dragomani. Această
perioadă este cunoscută în istoria României ca epoca fanariotă/domniile fanariote.

Persoana care era ridicată la demnitatea princiară era de obicei dragomanul șef al Sublimei
Porți,fiind prin aceasta familiarizat cu politica guvernului otoman.

Noul principe, care obținuse funcția sa în schimbul unui plocon consistent, (un obicei care era
mai vechi), pleca în noua țară în care fusese numit, și a cărei limbă nu o cunoștea de cele mai multe ori,
cu o numeroasă suită. Odată ce noul principe era numit, el era escortat la Iași ori București de o suită
formată din familia sa, favoriți și creditori, (de la care împrumutase bani pentru ploconul oferit la
investire). Domnul și cei din suită urmăreau să-și recupereze cât mai repede cu putință investițiile făcute
cu prilejul numirii și în plus să strângă suficienți bani cât să trăiască îndestulat după încheierea scurtului
mandat domnesc.

În total, în perioada fanariotă au fost numiți în cele două principate 31 de domni din 11 familii
diferite. Unii dintre ei au fost exilați sau executați. Lupta pentru domnie era așa de încrâncenată, încât a
provocat asasinate între membrii aceleiași familii.

Boierii locali încercau să păstreze neschimbate orânduielile economice și sociale vechi, care le
erau favorabile, împotrivindu-se unor reforme precum cea a lui Alexandru Ipsilanti, făcând în plus
presiuni pentru diferite scutiri de taxe și impozite.